Porfir din Tyr, 234-310, un filosof neoplatonic, discipol al lui Plotin, cunoscut prin faptul că a editat Eneadele maestrului său și i-a scris viața, Viața lui Plotin, mai este cunoscut și ca fiind unul dintre primii scriitori care au atacat creștinismul în a doua jumătate a sec. III, în celebra sa lucrare, din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, Contra christianorum - Împotriva creștinilor. În această lucrare, Porfir critică Scripturile creștinilor, învățăturile lor, precum și pe întemeietorul creștinismului, persoana lui Isus Cristos. Sebastien Morlet, un cunoscut cercetător asupra creștinismului timpuriu, este interesat de această lucrare și de posteritatea ei printre creștini: cum este atacat Porfir de teologii creștini? care sunt criticile la adresa obiecțiilor lui Porfir? ce are Porfir de reproșat religiei creștine? sunt doar câteva din întrebările la care cercetătorul amintit dorește să afle răspunsuri. În publicația de față, inspirându-mă dintr-un articol al lui Morlet, "Pourquoi Dieu a-t-il interdit la connaissance du bien et du mal? La critique porphyrienne de Gn 2,17: le probleme de ses sources et de sa posterite", publicat în: Semitica et Classica, Revue internationale d'etudes orientales et mediteraneennes, vol. IV, 2011, pp. 125-146, aduc în atenția cititorilor dificultățile cu care s-au confruntat teologii creștini cu privire la interpretarea versetului din Geneză: Din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri (2,17).

Obiecțiile puse pe seama lui Porfir 

Severian de Gabala, Omilii la creație, nr. 4: "Iată ce spune un mare număr de oameni, începând cu cei care se înscriu în nelegiuirea lui Porfir, care a publicat un tratat împotriva creștinilor și care a îndepărtat un mare număr de oameni de la învățătura divină: De ce Dumnezeu a interzis omului cunoașterea binelui și răului? Dar să admitem că Dumnezeu ar fi interzis ca omul să cunoască răul: de ace a interzis totuși și cunoașterea binelui? deoarece atunci când spune Să nu mâncați din pomul cunoașterii binelui și răului, îl împiedică pe om, spune el, să cunoască răul; dar de ce îl împiedică să cunoască și binele?" Λέγουσι πολλοὶ καὶ μάλιστα οἱ τῷ θεοστυγεῖ Πορφυρίῳ ἀκουλουθήσαντες τῷ κατὰ Χριστιανῶν συγγράψαντι καὶ τοῦ θείου δόγματος πολλοὺς ἀποστήσαντι· λέγουσι τοίνυν· Διὰ τί ὁ θεὸς ἀπηγόρευσε τὴν γνῶσιν τοῦ καλοῦ καὶ πονηροῦ ; Ἔστιν, τὸ πονηρὸν ἀπηγόρευσε· διὰ τί καὶ τὸ καλόν ; Εἰπὼν γάρ· Ἀπὸ τοῦ ξύλου τοῦ εἰδέναι καλὸν καὶ πονηρὸν μὴ φάγητε, κωλύει, φησίν, αὐτὸν τοῦ εἰδέναι τὸ κακόν· διὰ τί καὶ τὸ ἀγαθόν. 

Severian ridică două dificultăți: 1) din ce motiv Dumnezeu l-a împiedicat pe om să aibă acces la cunoașterea binelui și răului? și 2) am putea accepta, într-adevăr, că Dumnezeu interzice cunoașterea răului, dar de ce să interzică omului și cunoașterea binelui? Textul transmis de Severian prezintă o dimensiune filosofică, deoarece se interesează la originea răului: în logica platonică, răul este absența binelui, nu are o existență fizică, așadar, știința răului este știința binelui, iar răul este cunoscut doar prin negația binelui. În plus, Binele este dincolo de Intelect și de Suflet și se identifică Unu-lui, care este dincolo de ființă; tot ceea ce vine de la Dumnezeu este bun, așadar, cauza răului trebuie căutată în materie; dacă oamenii săvârșesc răul, o fac doar pentru că ignoră binele. Critica lui Severian dobândește o nouă dimensiune atunci când este confruntată cu aceste afirmații; faptul că Dumnezeu ar fi putut interzice cunoașterea răului este, din punctul de vedere al neoplatonicilor, mult mai ușor de admis decât faptul că Dumnezeu ar fi putut interzice cunoașterea binelui. Revelația biblică intră astfel în contradicție cu intuiția neoplatonică a unui Dumnezeu care este Binele și obiectul dorinței ultime a sufletelor. Cum ne-am putea închipui că acest Dumnezeu ar fi putut interzice cunoașterea binelui, adică cunoașterea de sine însuși, adică sufletele, al cărui obiect de dorit este, să nu se poată uni lui, Binele suprem după care râvnește?

Michel Glycas (sec. XII) - Quaestiones in Sacram Scripturam, 45: "Acest pom nu era de o asemenea natură (să dea moartea) și nu transmitea corupția celor care mâncau din fructul lui la timpul potrivit. Acestea sunt afirmații delirante expuse de Profir - Οὐδὲ γὰρ τὸ φυτὸν ἐκεῖνο τοιαύτης ἐτύγχανε φύσεως οὐδὲ φθορᾶς μετεδίδου τοῖς ἁπτομένοις εὐκαίρως αὐτοῦ· ἄπαγε τῆς Πορφυρίου φρενοβλα- βείας (texte édité par S. Eustratiades, Alexandrie, 1912, p. 27, 8-11). 

Michel Glycas (sec. XII) - Quaestiones in Sacram Scipturam, 46: "Adam, protopărintele rasei umane [...] a fost alungat din Paradis. Dince motiv și de ce? Acest pom ar fi transmis așadar o natură destinată morții? Ar fi putut fi plantat acolo de Dumnezeu în vederea pierderii celor care ar mânca din el? Acestea sunt afirmații delirante expuse de Porfir - Ὁ γενάρχης ἐκεῖνος Ἀδὰμ τοῦ ξύλου τῆς γνώσεως γευσάμενος τὴν ψυχὴν θανατοῦται, γυμνοῦται, χιτῶνας ἀμφιέννυται δερματίνους, καὶ τοῦ παρα- δείσου ἐξόριστος γίνεται. Τίνος ἕνεκεν καὶ διατί ; ἆρα θανατηφόρου φύσεως τὸ φυτὸν ἐκεῖνο ἐτύ- γχανεν; ἆρα κακῶς ἐφυτεύθη παρὰ Θεοῦ καὶ ἐπὶ ἀπωλείᾳ τῶν γευομένων; ἄπαγε τῆς Πορφυρίου φρενοβλαβείας" (édition citée, p. 32, 1-7).  

Damaschin Studitul - Omilie pentru 25 decembrie 2: "Dumnezeu nu a plantat pomul ca fiind ceva rău, așa cum susține Porfir, acest om care a provocat mânia lui Dumnezeu, și nu Dumnezeu este cel care, fiind gelos, l-a împiedicat pe Adam să mănânce din rodul pomului pentru a nu deveni egal lui - ...Μηδὲ ὁ Θεὸς τὸ ἐφύτευσε κακά, ὡς ἔλεγεν ὁ θεόργιστος Πορφύριος, μηδὲ ἀπὸ φθόνον του ὁ Θεὸς ἐμπόδισε τὸν Ἀδὰμ νὰ μὴν φάγῃ, καὶ γένῃ ἰσόθεος" (éd. E. deledeMou, Thessalonique, 1971, reprint 1983, p. 33-34). 

Din aceste trei texte reies două argumente fundamentale: 1) de ce Dumnezeu a plantat în Paradis un pom care avea să fie cauza pierzaniei oamenilor? și 2) din gelozie Dumnezeu i-ar fi interzis lui Adam să mănânce din rodul pomului. La aceste argumente se impun două observații: 1) argumentul geloziei nu pare a fi atribuit explicit lui Porfir de către Damaschin Studitul; și 2) este posibil ca primul argument să fi fost mult mai complex și să fi fost formulat sub formă dialectică. Al doilea text al lui Michel Glycas prezintă, efectiv, o alternativă: ce a provocat moartea lui Adam? Pomul în sine? Sau Dumnezeu care l-a plantat cu un scop răutăcios? 

Critica păgânilor cu privire la Gn 2,17 

Datorită lucrării lui Origen, Împotriva lui Celsus, știm că filosoful păgân Celsus, în lucrarea sa Discurs adevărat, se folosise deja de textul biblic din Gn 2,17 pentru a denunța, pe de o parte, caracterul său da fabulă și, pe de altă parte, felul în care este reprezentat Dumnezeu. Își bătea joc de felul absurd în care Dumnezeu se pare că nu este în stare să facă să i se respecte poruncile (Împotriva lui Celsus IV,36). Inspirându-se dintr-o exegeză gnostică a textului din Gn 3,1 ș.u. care înțelegea să denunțe Dumnezeul rău al V.T. și a lăuda șarpele fiindcă a comunicat oamenilor gnoza, Celsus scrie: "Acest Dumnezeu este, cu adevărat, demn de hulă [...] fiindcă a blestemat șarpele care aducea primilor oameni cunoașterea binelui și răului" (Împotriva lui Celsus VI,28). Așadar, critica lui Celsus a stat la baza criticii lui Porfir.

După Porfir critici asemănătoare se găsesc în lucrările lui Iulian Apostatul, în particular în lucrarea sa împotriva creștinilor, intitulată Împotriva galileenilor, publicată în anul 362. Trei fragmente dina această lucrare sunt conscrate textului din Gn 2,17. În frg. 14, Iulian se întreabă de ce Dumnezeu a interzis să se mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, în timp ce permisese să se mănânce din toți ceilalți pomi ai grădinii. Dacă nu ar fi poruncit această interdicție, adaugă el, nu ar fi existat greșeală. Iar dacă este bun, atunci de ce a pedepsit? În frg. 16, susține că este absurd ca Dumnezeu să interzică propriilor lui creaturi cunoașterea binelui și răului, deoarece nu este nimic mai absurd decât faptul de a nu putea face această distincție. Pe scurt, Dumnezeu ar fi interzis omului accesul la înțelepciune, care peste pentru sine binele cel mai de preț. Chiar și cei mai nepricepuți știu că distincția dintre bine și rău este specificul înțelepciunii. În frg. 17, Iulian consideră faptul că interzicerea cunoașterii binelui și răului este specificul unui Dumnezeu gelos și răutăcios. Iulian, asemenea lui Porfir, se întreabă cu privire la motivul interdicției divine: de ce Dumnezeu a interzis omului să se atingă de acest pom și nu de ceilalți? Rostind interdicția, Dumnezeu însuși a fost cauza primei căderi a omului. Cum ar putea un Dumnezeu bun să pedepsească? Dumnezeu interzice omului ceea ce el are mai de preț, înțelepciunea. Dumnezeu este gelos și răutăcios. Este posibil ca Iulian să-l fi copiat pe Porfir și să-l fi completate pe alocuri în felul său.

Marcion: Tertulian, în lucrarea Împotriva lui Marcion, susține că Marcion, în lucrarea Antiteze, folosise textul din Geneză pentru a demonstra răutatea, precum și gelozia (cf. Ex 20,5) Dumnezeului V.T., care interzice creaturilor sale accesul la pomul cunoașterii (Împotriva lui Marcion II,6-7). Tertulian ne dă de înțeles că argumentele formulate de Marcion aveau ca scop nu doar să atace bunătatea Creatorului, dar și raționalitatea sa, preștiința și puterea sa (Împotriva lui Marcion II,7,1). Chiar dacă Tertulian nu ne transmite exact cuvintele lui Marcion, răspunsul său ne lasă să gândim că argumentul lua forma unei serii de aporii de felul: „O, Doamne frivol, versatil, infidel, care abolești ceea ce ai creat! De ce ai permis liberul arbitru dacă mai apoi interzici? De ce interzici, după ce mai întâi ai permis? Ție îți revine să te acuzi de eroare: fiindcă ai creat și mai apoi ai abolit!” (Împotriva lui Marcion II,7,3). Obiecțiile lui Marcion au ca scop de a demonstra absurditatea Creatorului, ignoranța sa și slăbiciunile sale și merge chiar până la a-i imputa responsabilitatea căderii omului în păcat (cf. Împotriva lui Marcion II,6,8): de ce a creat Dumnezeu omul liber dacă această libertatea avea să devină motivul căderii lui (cf. Împotriva lui Marcion II,6,1); de ce nu a intervenit Dumnezeu? Să fi fost oare fiindcă ar fi ignorat ceea ce avea să se întâmple? Sau poate fiindcă nu avea capacitatea să intervină? (cf. Împotriva lui Marcion II,6,1-7,3).

Apelles este autorul unei colecții de aporii despre V.T. întrunite în lucrarea sa Silogisme, din care nu ne rămân decât câteva scurte fragmente; fragmentul cel mai însemnat referitor la argumentul nostru se află în cartea XXXVIII și este un comentariu la Gn 2,17. Ambroziu de Milano transcrie acest text în Despre paradis și consistă într-o serie de aporii ce vizează, printre altele, să denunțe lucrarea unui Dumnezeu care interzice și pedepsește. Iată care ar fi rezumatul acestei argumentări: 1) omul nu putea avea frică de moarte înainte să fi gustat din fructul pomului; așadar, în zadar îl amenință Dumnezeu pe om cu moartea deoarece el nu știe încă ce este moartea, deci nu poate să-i fie teamă de ea; 2) dacă a cunoaște binele și răul este un bine, atunci Dumnezeu a acționat rău interzicând omului acest bine; 3) cei care ignoră binele și răul sun ca niște prunci, ori un prunc ignoră ce este o greșeală; așadar, un judecător drept nu-l poate învinovăți; 4) cei care ignoră binele și răul ignoră, de asemeni, că este ceva rău să nu asculți și că este ceva bun să asculți de un precept; așadar, primii oameni nu pot fi acuzați că nu au ascultat; 5) moartea a venit peste Adam din cauza naturii pomului sau de la Dumnezeu? Dacă a venit de la pom, în acest caz natura pomului s-ar revela a fi superioară naturii lui Dumnezeu, care dă viață, deoarece el a avut puterea de a da moartea; dacă vine de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu a dat dovadă de blândețe, fiindcă nu a voit să ierte, devreme ce putea, iar dacă nu putea, înseamnă că era neputincios; 6) Dumnezeu știa că Adam va cădea sau nu? Dacă nu știa, asta nu se cuvine atotputerniciei divine, iar dacă știa că nu va fi ascultat pare a fi superfluu; însă Dumnezeu nu face nimic superfluu; Scriptura nu vine așadar de la Dumnezeu; 7) Creatorul nu este bun, fiindcă a acționat în așa fel încât primii oameni să piardă nemurirea lor; omul nu este lucrarea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu face răul; 8) cel ce a introdus răul în lume nu este un dumnezeu bun.

Gnosticismul se folosește de acest text biblic pentru a insista asupra geloziei și răutății Dumnezeului V.T. În lucrarea gnostică Ipostasurile arhonților, arhonții sunt cei care ar fi poruncit, în numele Tatălui, adică al Creatorului; șarpele, devenit instructor sub inspirația femeii spirituale, ar fi revelat înșelătoria: nu veți muri de moarte; el vă spune asta fiindcă este gelos (§§ 88-89). O altă lucrare gnostică, Mărturia adevărată, interpretează episodul din Geneză în același fel: Dumnezeul gelos a interzis cunoașterea pe care doar șarpele o poate revela; ce fel de Dumnezeu este acela? În primul rând i-a interzis, din gelozie, lui Adam să mănânce din pomul cunoașterii, și, în al doilea rând, a spus: Adam, unde ești? Dumnezeu nu are așadar preștiința, adică nu știa de la început nici că Adam va mânca din fructul pomului oprit, nici unde se afla după ce a mâncat. Apoi spune: să-l izgonim afară de aici pentru ca nu cumva să întindă mâna și să mănânce și din pomul vieții și astfel să trăiască veșnic! Așadar, dacă s-a revelat aici ca fiind un răutăcios și un gelos, atunci, ce fel de Dumnezeu este acesta? (§§ 47-48). Găsim în aceste texte atacuri împotriva bunătății și preștiinței Dumnezeului din Geneză, asemenea celor făcute de Marcion.

După Porfir: dificultățile subliniate de Porfir cu privire la Gn 2,17 devin un loc comun pentru interpretarea creștină; toți marii teologi ai creștinismului au reacționat la ideile lui Porfir.

Metodiu de Olimp: (născut în 260, mort la început de sec. IV, 312 sau 313), într-un text din tratatul Despre liberul arbitru, cap. 17-18, ridică un anumit număr de dificultăți cu privire la Gn 2,17: 1) răul își are originea în neascultare, însă de unde vine neascultarea omului? Răspuns: de la intenția șarpelui care dorește să împiedice omul să ajungă la binele suprem; 2) de unde vine această intenție? Răspuns: de la gelozia șarpelui; 3) care este originea acestei gelozii? Răspuns: șarpele este gelos  fiindcă nu a primit aceiași cinstire ca omul; 4) ar putea fi Dumnezeu responsabilul răului? Răspuns: Nu; ar fi fost dacă i-ar fi dat omului ce i-a dat șarpelui, adică șiretenia răutăcioasă; 5) dacă nu exista un rău preexistent, de unde i-a venit șarpelui cunoașterea binelui și răului? Răspuns: diavolul voia să facă rău omului; la fel cum un dușman îl sfătuiește pe cineva să facă exact contrariul a ceea ce un medic i-ar prescrie pentru a fi sănătos, fără ca acesta să aibă cunoștințe în medicină; la fel și diavolul, l-a împins pe om să facă ceea ce Dumnezeu îi interzisese. Așa cum nu există niciun motiv să fie incriminat medicul pentru sfaturile rele date de un dușman care pune un diagnostic în necunoștință de cauză, tot la fel este absurd a-l face pe Dumnezeu responsabil cu originea răului. Nu-i putem reproșa lui Dumnezeu că a prescris această interdicție. Dacă nu o făcea, omul ar fi mâncat din pom din ignoranță și ar fi murit fie fiindcă nu ar fi digerat hrana pomului, fie fiindcă ar fi încălcat voința lui Dumnezeu luând din roadele pomului. Metodiu aduce aici o justificare a interdicției divine care va deveni clasică în literatură creștină: interdicția nu este dovada geloziei lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, a filantropiei lui. Metodiu se adresează în acest tratat unui adversar gnostic valentinian. Tipul de întrebări referitor la textul din Gn 2,17 confirmă această interpretare, dar se poate ca Metodiu să aibă ca în vedere și gânditori păgâni. Metodiu este și autorul unui tratat Împotriva lui Porfir, așadar cunoștea obiecțiile filosofului păgân și mărturia lui merită să fie adusă în atenția noastră cu privire la textul biblic din Geneză.

Lactanțiu: născut în 250, moare în 325, în lucrarea Epitome aduce în atenția cititorilor problemele legate de căderea omului, dificultăți pe care nu le discutase în Instituții divine: de ce a permis Dumnezeu păcatul originar? De ce l-a creat de la începuturi pe diavol, căpetenia răului, responsabil cu neascultarea omului? Sursa acestor întrebări, chiar dacă nu este clară, reamintește argumentele lui Marcion aduse în discuție de Tertulian. Pe de altă parte, aceste întrebări nu corespund acuzelor aduse lui Porfir de creștini, ci ar putea proveni din medii păgâne: faptul că Dumnezeu a permis păcatul îl găsim în tratatul Despre psihici, al lui Pseudo-Marius Victorinus, iar a doua dificultate, de ce Dumnezeu, dacă este bun, l-a creat pe diavol?, reapare într-un text al lui Grigore din Nazianz (Poemata arcana 6,44-45) despre care avem motive întemeiate să credem că poate fi îndreptat împotriva lui Porfir, sau cel puțin împotriva păgânilor.

Omiliile și romanul pseudo-clementin: discuțiile referitor la Gn 2,17 apar de mai multe ori în dezbaterea pusă înscenă de Omiliile și romanul pseudo-clementin între Simon Magul și Petru. Omiliile sunt anterioare anului 325, iar romanul este anterior anului 379. Ambele depind de o lucrare publicată între 222 și 325. În Omilia III, Simon vrea să demonstreze slăbiciunile Creatorului, în particular ignoranța sa cu privire la viitor, două idei întâlnite și la Marcion. În acest fel, Simon consideră că prescripția dată de Dumnezeu în Gn 2,17 înseamnă a-l priva pe om de cunoașterea binelui și răului, fără îndoială, pentru a demonstra gelozia lui Dumnezeu, iar ceea ce urmează în textul biblic, „să-l alungăm, din teama ca omul să nu întindă mâna spre pomul vieții și să trăiască veșnic”, arată explicit ignoranța și gelozia Dumnezeului V.T. Petru îi răspunde zicând că Dumnezeu nu i-a privat pe oameni de cunoașterea binelui și răului: Adam nu era orb, nici în spirit nici fizic, deoarece a știut să dea nume potrivite tuturor animalelor (Omilia III,42,5). În romanul pseudo-clementin, Simon pune o serie de întrebări referitor la textul biblic: de ce Dumnezeu i-a interzis omului cunoașterea binelui și răului care i-ar fi permis omului să aleagă între bine și rău? Apoi: de ce Dumnezeu a așezat în Paradis cauza pierzaniei omului? Apoi: dacă, în fine, pomul era bun, iar Dumnezeul Genezei este bun, nu avea niciun motiv să-i interzică omului ceva. Prima dificultate ne reamintește, chiar până în formularea sa, critica lui Porfir, despre care ne amintea Severian de Gabala, dar se află și în scrierile lui Marcion și ale gnosticilor; a doua dificultate ne amintește aporia a opta a lui Apelle și critica pusă pe seama lui Porfir de Michel Glycas; a treia dificultate ne conduce la aporia a doua a lui Apelle. Se pare, așadar, că Simon se inspiră în primul rând dintr-un stoc de argumente marcionite și gnostice. Porfir nu pare a interveni în discuție aici.

Eusebiu de Emesa: născut la Edesa în anul 300, devine episcop de Emesa-Siria, și moare în 359; în Comentariu la cartea Genezei, Eusebiu readuce în atenția cititorilor săi dificultățile ridicate de comentatorii necreștini ai textului biblic Gn 2,17: știau oamenii, înaintea încălcării poruncii divine, că era un rău acela de a nu asculta și că rezultatul va fi moartea? Dacă ignorau asta, înseamnă că prescripția divină era fără sens iar amenințarea cu moartea absurdă! Dacă știau, atunci pomul era fără sens, la fel și prescripția divină ca oamenii să nu cunoască ceea ce cunoșteau deja. Iar dacă pomul care dădea cunoașterea, cel care împiedica așa ceva era gelos iar interdicția fără sens; ar fi trebuit să se aștepte ca oamenii să dobândească liberul arbitru mâncând din rodul pomului pentru ca interdicția să aibă un sens. În răspunsul său, Eusebiu explică faptul că oamenii aveau, înaintea infracțiunii, o facultate de raționament în măsură să primească binele și răul, însă nu aveau cunoașterea binelui și răului. Apoi aduce un întreg dosar biblic pentru a demonstra că expresia „pomul cunoașterii binelui și răului” nu trebuie luată în sensul ca și cum pomul în sine ar fi putut cauza cunoașterea, ci mai degrabă pomul era ca o indicație că este bine să asculte, și rău să nu asculte. Concluzia lui Eusebiu: nici pomul, nici Dumnezeu nu sunt cauza morții primilor oameni.

Grigore din Nazianz: născut în 329 în Capadocia, moare în 390, după o scurtă perioadă ca episcop de Constantinopol; în Discursul 38, intitulat Despre manifestarea Mântuitorului în nașterea sa, compus în 379-380, și în Discursul 45, intitulat Despre Sfintele Paști, rostit în 383, Grigore aduce în atenția ascultătorilor săi dificultățile ridicate de pomul cunoașterii binelui și răului: „Acest pom era pomul cunoașterii, care nu fusese plantat de la început cu o intenție rea, nici nu fusese interzis din gelozie, așa cum susțin dușmanii lui Dumnezeu, care își ridică glasul împotriva acestui aspect, imitând astfel glasul șarpelui – Τὸ δὲ ἦν, τὸ ξύλον τῆς γνώσεως, οὔτε φυτευθὲν ἀπ’ ἀρχῆς κακῶς, οὔτε ἀπαγορευθὲν φθονερῶς (μὴ πεμπέτωσαν ἐκεῖ τὰς γλώσσας οἱ θεομάχοι, μηδὲ τὸν ὄφιν μιμείσθωσαν) (vezi Discurs 38,12 [SC 358, Paris, 1990] ; Discours 45,8 [PG 36, 632 C]). În acest text, Grigore îi atacă pe cei care hulesc la adresa lui Dumnezeu, păgâni și eretici, vrând să-l scoată pe Dumnezeu vinovat de căderea primilor oameni și de moartea lor.

Ioan Gură-de-Aur: născut în Antiohia, în anul 345, mort pe drumul exilului, în anul 407, după ce a fost, o scurtă perioadă, episcopul Constantinopolului; comentează de mai multe ori textul biblic din Gn 2,17 cu intenția explicită de a răspunde criticilor păgâne și eretice ridicate de acest text. Textele cele mai explicite le găsim în Omiliile XIV și XVI la cartea Genezei, rostite în 388 sau 389. În Omilia XIV, predicatorul arată că el cunoaște niște aporii cu privire la acest text: „Știu că întrebările ce se referă la pomul cunoașterii binelui și răului sunt numeroase și mulți sunt cei care și-au expus opiniile cu destulă nechibzuință, încercând să-l incrimineze pe Dumnezeu, astfel încât ajung să spună: de i-a dat omului această interdicție, știind că o va încălca? Și: din ce motiv a prescris să existe un asemenea pom în Paradis? Și multe altele asemănătoare - Καὶ οἶδα μὲν, ὅτι πολυθρύλλητόν ἐστι τοῦτο τὸ περὶ τοῦ ξύλου ζήτημα, καὶ ὅτι πολλοὶ τῶν ἀπαραφυλάκτως φθεγγομένων ἀπὸ τοῦ ἀνθρώπου ἐπὶ τὸν Θεὸν τὴν αἰτίαν μετάγειν ἐπιχειροῦσι, καὶ λέγειν τολμῶσι· τίνος γὰρ ἕνεκεν ἐδίδου αὐτῷ τὴν ἐντολὴν εἰδὼς ὅτι παραβήσεται ; καὶ πάλιν, διὰ τί γὰρ τὸ ξύλον προσέταξε γενέσθαι ἐν τῷ παραδείσῳ; καὶ πολλὰ ἕτερα· (Omilii la cartea Genezei XIV,4, PG 53, 115). Ioan Gură-de-Aur îi are în vedere poate pe marcioniți sau gnostici, dar poate chiar și pe filosoful păgân Porfir. În Omilia XVI aduce în atenția ascultătorilor două noi obiecții, care sunt diferite de cele enumerate în Omilia XIV: ce putere avea acest pom încât să poată deschide ochii primilor oameni? Și: de ce acest pom este numit „pomul cunoașterii binelui și răului? Asta înseamnă omul, înainte de a mânca dina cest pom nu dispunea poate de discernământ, de înțelepciune!; există o contradicție între faptul că Dumnezeu ar fi putut impune o prescripție unor ființe care nu știau încă ce este răul – cum se poate ca Dumnezeu să fi dat o poruncă unei ființe care ignora că infracțiunea este un rău?; iar pomul ar fi fost cel care ar fi dat omului această cunoaștere! Predicatorul crede că este imposibil să ne imaginăm că Adam ar fi putut fi lipsit de cunoașterea binelui și răului, știut fiind faptul că a știut să dea nume tuturor animalelor, deci era dotat de înțelepciune și de charismă (Gn 2,20-23? Sau, cum ne-am putea imagina că niște ființe iraționale ar ști să facă distincția la mâncare, iar omul, această ființă rațională, să nu știe ce este binele și răul? Patriarhul Constantinopolului revine asupra dificultăților textului din Gn 2,17 încă în două Omilii la cartea Genezei: în Omilia VI vorbește despre faptul de a ști dacă pomul care a procurat primilor oameni cunoașterea binelui și răului sau dacă știau aceasta înainte; predicatorul răspunde zicând: dacă omul nu era în stare de la început să distingă binele și răul, ar fi mai lipsit de rațiune decât ființele ce nu au rațiune; Adam, care era plin de înțelepciune – știa să numească realitățile care-l înconjurau, știa ceea ce-i era de folos sau care-i dăuna, și a profețit cu privire la Eva – nu putea ignora această distincție; în Omilia VII, predicatorul revine asupra denumirii „pomului cunoașterii binelui și răului”; binele înseamnă ascultarea, răul înseamnă neascultarea; pomul nu a fost plantat decât pentru a dovedi neascultarea oamenilor; Adam știa, înaintea căderii, că era bine să asculte și rău să nu asculte, însă a aflat mai târziu mai explicit, după ce a făcut mai întâi experiența neascultării. Apoi aduce un întreg dosar biblic pentru a argumenta că Scriptura are obișnuința de a numi în retrospectivă locuri după ce s-au produs evenimentele din acele locuri: Gn 26,21, referitor la o „fântână”, pe care Isac a numit-o „Sitna”; Gn 21,31, referitor la „fântâna jurământului”, martoră a angajării lui Abraham și a lui Abimelek; Gn 32,2 și 32,31, referitor la locurile pe care Iacob le numește „câmpul lui Dumnezeu” și „fața lui Dumnezeu”.

Severian de Gabala: născut în a doua jumătate a sec. IV, moare în prima jumătate a sec. V, după ce a fost episcop de Gabala, în Siria, renunțând la acest minister în jurul anului 400; aduce în discuție aceleași dificultăți semnalate de Ioan Gură-de-Aur, pe care le reproduce și le atribuie lui Porfir: „De ce a interzis Dumnezeu cunoașterea binelui și răului? Dar să admitem că a interzis cunoașterea răului: atunci de ce a interzis și cunoașterea binelui? Căci atunci când spune: să nu mâncați din pomul cunoașterii binelui și răului, îl împiedică pe om, spune el (Porfir), să cunoască răul; dar de ce îl împiedică să cunoască și binele?” Răspunsul lui Severian este foarte semănător cu cel dat de Ioan Gură-de-Aur: Adam avea deja știința, deoarece vorbește despre realități naturale și profetizează; însă, diferit de Ioan Gură-de-Aur, Severian nu crede că Adam cunoștea binele și răul. Dacă Adam avea deja cunoștința binelui, dar nu și cea a răului, nu am putea înțelege interdicția divină decât în sensul în care Dumnezeu dorea să împiedice, nu cunoașterea binelui, ci faptul că cunoașterea răului să nu fie amestecată cu cunoașterea binelui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi interzis doar ca răul să nu fie confundat cu binele. Grigore de Nyssa se exprimă și el în aceeași termeni (De opificio hominis 19-20). Referitor la întrebarea: de ce pomul a fost numit al „cunoașterii binelui și răului, Severian spune că textele biblice asociază adesea realități fără să dea de înțeles totuși că una ar fi numaidecât cauza celeilalte. Pomul nu a procurat primilor oameni cunoașterea binelui și răului, ci le-a arătat că era bine să asculte și rău să nu asculte (De mundi creatione VI,488-489). Urmează un dosar biblic prin care Severian argumentează opinia sa.

Ambroziaster și Consultationes Zacchaei et Apollonii: Întrebarea a 27a din Ambroziaster conține un fragment referitor la interdicția divină din Gn 2,17. Autorul explică faptul cu Dumnezeu a dat porunca pentru a impune oamenilor respectul față de Creatorul lor. Ambroziasterul nu ne dă indicii că ar dori să răspundă obiecțiilor criticilor textului biblic din Geneză. Explicațiile lui corespund în mare parte celor date deja de Irineu de Lyon (Demonstrația predicii apostolice 15). Aceeași argumentație o găsim și în Consultationes Zacchaei et Apolonii, lucrare redactată între anii 408-410, într-un context explicit anti-păgân. Păgânului care-i cere să-i explice doctrina păcatului, creștinul îi explică zicând că interdicția din Gn 2,17 nu era decât un fel de a impune omului respect față de Creatorul său, iar încălcarea poruncii este cauza morții omului. Autorul mai insistă și asupra bunătății lui Dumnezeu care a întârziat executarea sentinței sale. Păgânul îl întreagă atunci de ce Dumnezeu, dacă este impasibil și bun, poate fi iritat și răzbunător; creștinul îi răspunde: mânia lui Dumnezeu nu este semnul că ar fi supus unor pasiuni, ci este o simplă mărturie a dezaprobării lui; cât privește pedeapsa, este dreaptă, fiindcă este aplicată celor care au făptuit greșeala.

Pseudo-Marius Victorin: în lucrarea De physicis, atribuită de unii specialiști lui Marius Victorin, care ar fi trăit la sfârșit de sec. IV, început de sec. V, reapar o seride obiecții împotriva textului biblic din Gn 2,17: de ce a dat Dumnezeu o poruncă despre care știa că va fi încălcată? Nu ar fi trebuit să o dea; sau, nu ar fi trebuit să așeze în Paradis ocazia de a o încălca; ar fi putu să dea o poruncă asupra oricărui alt obiect, sau o poruncă pe care omul ar fi putut-o respecta; Dumnezeu ar fi trebuit să-l scutească pe om de ocazia de a cădea în păcat, sau să nu-i permită ispititorului să se apropie de om; creștinii spun că Dumnezeu a venit să elibereze omenirea în timp ce textul biblic ne arată nu știe să ierte. Asemenea întrebări pot proveni din cercuri marcionite dar și dintre păgâni la adresa creștinilor.

Pseudo-Iustin: în lucrarea Quaestiones ad orthodoxos, atribuită lui Iustin, întrebarea 91 conține întrebarea: de ce Dumnezeu îl amenință pa Adam cu moartea, în timp ce el ignoră încă moartea. În întrebarea 1, Ad Graecos, o altă lucrare atribuită greșit lui Iustin, găsim iarăși argumentul conform căruia Dumnezeu ar fi gelos deoarece nu a împiedicat răul. Asemenea întrebări provin din cercurile marcionite. Pseudo-Iustin nu leagă gelozia de interdicție, cum o face Grigore din Nazianz și Damaschin Studitul, ci faptului că Dumnezeu nu a împiedicat răul.

Diodor de Tars: născut în anul 330 în Antiohia, devine episcop de Tars, moare în anul 390; într-un fragment ce-i este atribuit, apare întrebarea ridicată de „unii”: dacă Dumnezeu știa dinainte că Adam nu va asculta de porunca sa, de ce i-a dat un pretext să exercite neascultarea dându-i porunca din Gn 2,17? Cine sunt acești „unii”? poate unii eretici, sau chiar filosofi anti-creștini!

Teodor de Mopsuestia: născut la Antiohia în jurul anului 355, devine episcop de Mopsuestia în anul 392 și moare în anul 428; într-un scurt fragment transmis în Lanțul despre cartea Genezei, Teodor ar susține că pomul nu ținea numele său de la natura sa, ci „prin accident”; această opinie se înscrie cel mai probabil într-un discurs anti-marcionit și anti-gnostic.

Teodoret de Cyr: născut în anul 393 în Antiohia, devine episcop de Cyr, moare în anul 457; vorbește în două locuri despre dificultățile ridicate de textul din Gn 2,17; întrebarea 27 sună așa: „Nu aveau primii oameni cunoștința binelui și răului înainte de a mânca din pomul oprit? - Οὐκοῦν εἶχον τὴν γνῶσιν τοῦ ἀγαθοῦ καὶ τοῦ κακοῦ πρὸ τῆς τοῦ ἀπειρημένου καρποῦ μετα- λήψεως ;” N. FeRnández MaRCos, A. sáenz-Badillos (dir.), Theodoreti Cyrensis Quaestiones in Octateuchum, Madrid, 1979) În această întrebare, autorul confruntă două probleme distincte: 1) cum se face că ființe dotate cu rațiune și create după chipul și imaginea lui Dumnezeu ar fi putu fi lipsite de această cunoaștere? și 2) cum le-ar fi putut fi impusă o asemenea interdicție dacă nu știau încă că era bine să păstreze porunca  și rău să o încalce? În Comentarii la scrisoarea către romani, Teodoret reproduce argumentul celor care caută să-l acuze pe Dumnezeu că a formulat o interdicție: „Dacă ignora, spun ei, ceea ce se va întâmpla, cum poate fi Dumnezeu cel care nu cunoștea viitorul dinainte? Iar dacă, chiar prevedea infracțiunea, înseamnă că el este cauza infracțiunii - Εἰ μὲν γὰρ ἠγνόει, φασί, τὸ γενησόμενον, πῶς Θεὸς ὁ μὴ προγινώσκων τὰ μέλλοντα; Εἰ δὲ προορῶν τὴν παράβασιν, τέθεικε τὴν ἐντολήν, αὐτὸς τῆς παραβάσεως αἴτιος” (PG 82, 120 B). răutatea și lipsa prevederii sunt teme prezente la Marcion. Teodoret răspunde insistând asupra absenței geloziei lui Dumnezeu, care ne reamintește tot de obiecțiile lui Marcion.

Augustin: născut în anul 354, devine episcop de Hipona în 395, moare în anul 430; în lucrarea De Genesi ad litteram, episcopul reproduce o serie de aporii referitor la textul biblic Gn 2,17: 1) de ce pomul cunoașterii binelui și răului i-a fost interzis omului? 2) de ce pomul este numit „al cunoașterii binelui și răului” înainte ca omul să fi încălcat porunca divină și fără a ști să discearnă binele ce-l va pierde și răul ce-l ca dobândi? 3) cum ar fi putut înțelege Adam numele acestui pom, deoarece se afla într-o ignoranță totală cu privire la rău? – adică, cum ar fi putut Adam să se teamă de moarte înainte de a o cunoaște? Ca să răspundă la aceste întrebări, Augustin își spune sieși dacă pomul era cel care-i producea omului nefericirea, sau interdicția divină în sine; răspunsul său este acela că răul a venit în lume doar prin neascultarea omului. Episcopul de Hipona răspunde astfel cercului de marcioniți din Africa de Nord, dar și unor critici ale lui Porfir la adresa creștinismului transmise de cercurile păgâne. Apoi Augustin mai adaugă și alte întrebări: 1) interdicția i-a fost adresată doar lui Adam, sau și Evei deopotrivă? 2) în ce fel Dumnezeu i s-a adresat omului? Răspunsul lui Augustin la toate aceste întrebări este unul singur: trebuie evitat cu orice preț a-l acuza pe Dumnezeu pentru răul cauzat de neascultarea omului. Răspunsurile creștinilor contrazic acuzațiile ereticilor și ale păgânilor și susțin ideea unui Dumnezeu bun, care l-a creat pe om din iubire pentru a împărtăși divinitatea cu el, însă omul, datorită liberului arbitru, a căzut în neascultare, lăsându-se ispitit de diavol, care se servește de șarpele șiret pentru a-l îndepărta pe om de scopul pentru care a fost creat: comuniunea cu divinul.