Ioan Gură-de-Aur: Omilie despre trădarea lui Iuda și despre Cina cea de Taină

Predicatorul, după ce dovedește mai întâi că pe cei care fac să sufere și nu pe cei care suferă trebuie să-i plângem și, în consecință trebuie să ne rugăm pentru dușmani fără a recurge la ură și dușmănie, prezintă, cu mult dinamism și elocvență pură toate circumstanțele trădării lui Iuda; apoi intră în detaliile Cinei de Taină, instituirii Euharistiei; compară Paștele creștinilor cu cel al iudeilor, care se încăpățânează, fără motiv, să păstreze paștele din vechime; pe final, episcopul îi îndeamnă pe credincioși să se apropie de masa euharistică având conștiința curată, eliberată de orice mânie și dușmănie, să se apropie fără zgomot și cu smerenie.

Mi-aș fi dorit, preaiubiții mei, să continui să vă vorbesc despre Patriarhul Abraham și să extrag de acolo firimituri spirituale cu care îmi propun să hrănesc sufletele voastre; însă m-am lăsat cucerit de ingratitudinea neagră a unuia din cei 12 apostoli, iar circumstanțele zilei mă îndeamnă să vă vorbesc despre răutatea crimei lui. Isus Cristos, Domnul nostru, a fost trădat astăzi și dat pe mâinile evreilor de unul din discipoli săi. Nu vă întristați, nu fiți posomorâți, fiindcă Evanghelia vă spune că Învățătorul divin a fost trădat, ci plângeți mai degrabă și gemeți cu suspine, nu din cauza lui Isus care a fost trădat, ci din cauza lui Iuda care l-a trădat. Isus trădat a mântuit lumea, trădătorul Iuda și-a pierdut sufletul; Isus trădat se află în ceruri așezat la dreapta Tatălui său, trădătorul Iuda este acum în iad unde îl așteaptă o pedeapsă veșnică și inevitabilă; așadar, Iuda este de plâns și de suspinat, fiindcă Isus Cristos, Învățătorul nostru divin, văzându-l, s-a neliniștit și a plâns: văzându-l, spune Evanghelia, Isus s-a neliniștit și le-a zis apostolilor: unul dintre voi mă va trăda (In 13,21). Dar care este motivul pentru care s-a neliniștit? Cu siguranță credea că Iuda, după atâtea învățături divine mântuitoare, nu-și dădea seama de prăpastia în care se arunca el însuși; de aceea, Învățătorul divin, care știa nebunia discipolului său, atins de compasiune, s-a neliniștit și a plâns. Evangheliștii povestesc, fiecare în parte, trădarea lui Iuda pentru a ne convinge cât mai bine de adevărul misterului pe care-l aduc sub ochii noștri. Învățătorul s-a neliniștit, văzând marea nerecunoștință a discipolului, pentru a ne învăța să-i plângem, în primul rând, pe cei ce fac rău, nicidecum pe cei care suferă. Cei care suferă pe nedrept merită, mai degrabă, să fie priviți cu bucurie fiindcă sunt fericiți; aceasta o spune însuși Isus Cristos: fericiți cei care suferă persecuție pentru dreptate, fiindcă Împărăția cerurilor le aparține (Mt 5,10). Vedeți care este avantajul de a suferi pe nedrept; dar fiți atenți și la un alt aspect: ce pedeapsă îi așteaptă pe persecutori! Să vedem ce spune sfântul Paul: în ce vă privește, frații mei, spune el, ați devenit imitatorii Bisericilor lui Dumnezeu și ați îmbrățișat credința în Isus Cristos în Iudeea, suferind aceleași persecuții din partea concetățenilor voștri, așa cum Bisericile au suferit din partea evreilor, care l-au dat la moarte pe Domnul Isus și pe profeții lor; în plus, ca o încununare a păcatelor lor, ne împiedică să vestim păgânilor învățătura mântuirii. Însă mânia Celui Preaînalt a căzut asupra lor pentru a-i împovăra până la sfârșit (1 Tes 2,14-16). Vedeți așadar că trebuie să plângem în primul rând și să suspinăm asupra sorții celor ce fac rău altora. De aceea un Învățător plin de blândețe, văzând îndrăzneala discipolului său, s-a neliniștit și a plâns. A dorit să ne arate, fără îndoială, cât era de atins de soarta acestui discipol, cât era de preocupat, datorită bunătății lui infinite, ca până în momentul trădării să corecteze sentimentele lui vinovate. Plângeți, așadar, amar și gemeți cu suspine asupra trădătorului Iuda, fiindcă Învăţătorul nostru divin s-a întristat din cauza lui: Isus, spune Evanghelia, s-a neliniștit și le-a zis apostolilor săi: unul dintre voi mă va trăda (In 13,21). Vedeți câtă blândețe și câtă răbdare; vedeți cum, pentru a-l scăpa pe cel perfid, pentru a-i înlătura orice rușine, pentru a-i da un mijloc să se căiască, vedeți cum, zic, aduce alarma și îngrijorarea printre apostolii săi; însă deoarece sufletul său era dur și insensibil, incapabil să primească vreo firimitură de milă, era închis la toate aceste sfaturi, precum și pătimirea, care-i întuneca spiritul, și alerga orb spre propria pierzanie; această compătimire a Învățătorului divin nu i-a folosit la nimic: unul dintre voi, spune Isus, mă va trăda. Din ce motiv, repet, s-a întristat Isus? Pentru a ne arăta iubirea sa față de oameni și în același timp pentru a ne învăța, după cum am mai spus, să-i plângem întâi de toate pe cei ce fac rău altora; nu asupra celui ce suferă, ci asupra celui care face pe alții să sufere, trebuie să plângem. Suferințele unuia îi sunt garanție pentru Împărăția cerurilor, răutatea celuilalt îl aruncă în chinurile iadului: fericiți cei care suferă persecuție pentru dreptate, spune Isus, fiindcă Împărăția cerurilor le aparține (Mt 5,10). Vedeți cum suferințele au drept răsplată și preț Împărăția cerurilor. Ascultați acuma cum răutatea care persecută își află pedeapsa și chinul. Sfântul Paul, după ce a spus despre evreii care l-au dat la moarte pe Domnul și i-au persecutat pe profeți, adaugă: sfârșitul lor este asemenea faptelor lor (1 Cor 11,15). Vedeți cum cei care sunt persecutați dobândesc Împărăția cerului și cum cei care persecută sunt lăsați pradă mâniei și pedepsei Celui Preaînalt! Să nu credeți că din întâmplare sau fără motiv insist, preaiubiții mei, asupra acestor gânduri; doresc să vă învăț să nu vă răzbunați împotriva dușmanilor, ci mai degrabă să fiți atinși de compasiune pentru ei, să plângeți și să suspinați asupra sorții lor, fiindcă cei care ne fac rău fără motiv sunt, într-adevăr, de plâns. Dacă, în loc să ne răzbunăm pe dușmanii noștri, ne-am lăsa atinși de compasiune și am plânge soarta lor, după exemplul Domnului, ne-am ruga pentru ei și am atrage asupra noastră cele mai multe haruri. Sunt deja patru zile de când vă tot vorbesc despre porunca ce vă cere să vă rugați pentru dușmanii voștri pentru ca urechile voastre, fiind lovite în continuu de aceste învățături, să reușiți să trăiți din ele. Nu revin continuu și nu vă vorbesc de atâtea ori despre aceste învățături decât pentru a vă învăța să stăpâniți în voi răutatea mâniei, să stingeți flacăra urii și să vă apropiați de rugăciune cu o inimă eliberată de orice spirit de răzbunare. Isus Cristos, când ne îndeamnă să ne rugăm pentru ei, o face nu atât spre folosul dușmanilor noștri, când mai degrabă spre folosul nostru, reușind să iertăm greșelile lor. Da, primiți mai mult decât dați, făcând dușmanului vostru jertfa împăcării. Cum adică, îmi veți spune, primesc mai mult decât dau? Ascultați cu atenție: dacă iertați dușmanilor voștri greșelile lor, greșelile voastre împotriva lui Dumnezeu vă vor fi iertate. Acestea sunt mult mai grave și aproape impardonabile; greșelile dușmanilor voștri pe care i-ați iertat vă asigură mângâiere și bunătate din partea Domnului. Ascultați-l pe Marele Preot Eli zicând copiilor săi: dacă nu om păcătuiește împotriva altui om, preotul se va ruga asupra lui; dar cine se va putea ruga peste el dacă a păcătuit împotriva lui Dumnezeu? (1 R 2,25). Greșelile împotriva lui Dumnezeu atrag asupra noastră o lovitură mortală și nu pot fi șterse prea ușor prin rugăciune; în schimb, iertarea oferită de noi dușmanilor noștri le șterge deîndată. De aceea, Domnul numește 10.000 de talanți greșelile împotriva lui Dumnezeu și 100 de dinari ofensele aduse de alții nouă (cf. Mt 19,23). Dacă voi reușiți să iertați cei 100 de dinari, cu siguranță vă vor fi iertați cei 10.000 de talanți.

Dar iată că am spus destul despre rugăciune; voi relua acum explicațiile revenind la trădarea lui Iuda pentru a vedea cum a fost dat pe mâna iudeilor Fiul lui Dumnezeu. Însă, pentru a simți și mai bine furia trădătorului, enorma nerecunoștință a discipolului și bunătatea infinită a Învățătorului, să-l ascultăm pe evanghelist și să vedem cum povestește atentatul acestui perfid: atunci, spune el, unul din cei 12, numit Iuda Iscariot, s-a dus la mai marii preoților și le-a zis: cât îmi dați ca să vi-l dau (Mt 26,14). Această povestire pare simplă, fără să ascundă vreun sens anume; însă, dacă examinăm cu mai multă atenție toate cuvintele, vom găsi destulă materie pentru multe reflexii și o mare profunzime de sens. Întâi să examinăm circumstanța. Evanghelistul nu pomenește despre timp în zadar; nu spune doar: Iuda s-a dus la mai marii preoților, ci adaugă: atunci. Atunci, când anume? Și de ce indică timpul prin acest cuvânt? Inspirat de Duhul Sfânt, autorul nu s-a folosit de acest termen la întâmplare, fiindcă Duhul nu spune nimic la întâmplare prin autorul care este inspirat. Deci ce-ar putea însemna acest cuvânt: atunci? Înainte ca Iuda să plece pentru a înfăptui trădarea, o femeie ajunsese cu un vas splin cu parfum pe care l-a vărsat pe capul Domnului. Această femeie a dat o dovadă grăitoare referitor la credința ei vie, la iubirea ei atentă, la pietatea ei smerită. Renunțând la viața ei dezordonată dinainte, a devenit acum mai virtuoasă și mai înțeleaptă. Așadar, în timp ce o prostituată convertită îl recunoaște pe Mântuitorul, un discipol merge să-și trădeze Învățătorul. Atunci, când anume? Când o femeie prostituată a venit să ungă capul și picioarele lui Isus cu parfum, când a șters picioarele lui cu părul de pe capul ei, dându-i astfel dovada afecțiunii ei, ștergând astfel toate greșelile ei din trecut prin gesturi pline de pietate; atunci când Iuda, văzând-o dând dovadă de atâta iubire față de Învățătorul său, de căință pentru greșelile ei, atunci s-a dus să plănuiască oribila lui trădare. Această femeie s-a ridicat din prăpastia viciului până la ceruri; Iuda, după ce a văzut atâtea minuni și semne, după ce a primit atâtea învățături divine, după ce a primit atâtea dovezi din partea Învățătorului său de compasiune indescriptibilă, a căzut la fundul iadului; atât de mari sunt nerecunoștința și corupția inimii! De aceea sfântul Paul spune: cel care crede că este puternic, să fie atent să nu cadă (1 Cor 10,12). Înaintea lui, un profet striga: când am căzut, oare nu ne ridicăm?, iar când am rătăcit de la calea cea bună, oare nu revenim? (Ier 8,4). Aceste două texte ne spun și să nu ne încredem prea tare în noi atunci când suntem puternici, ci să fim mereu în teamă, și să nu deznădăjduim de noi înșine atunci când cădem. Atât de mare este puterea Învățătorului nostru divin, încât a atras la respectarea poruncilor lui prostituatele și vameșii. Cum adică!, îmi veți spune, cel care a atras prostituatele nu l-a putut atrage pe discipolul său? Fără îndoială, l-a putut atrage pe discipol, însă nu a voit să-l facă bun în pofida lui, nici să-l aducă prin forță. De aceea evanghelistul ne povestește lipsa imensă de recunoștință a discipolului, zicând: atunci a plecat..., adică, a plecat să pună în practică atentatul său, fără a fi îndemnat, fără a fi constrâns sau forțat de cineva, ci de la sine, din propria-i voință liberă; nu a fost mișcat de o cauză dinafara lui, ci a fost împins să-și trădeze Învăţătorul dintr-o mișcare lăuntrică rea. Atunci, unul din cei 12 a plecat; nici acest amănunt nu este deloc fără însemnătate. Deoarece mai erau acolo și alți discipoli, din numărul celor 70, de aceea evanghelistul spune: unul din cei 12, adică unul din discipolii de elită, unul din cei care erau toată ziua cu Isus, care se bucura de afecțiunea lui. Pentru ca voi să știți că Iuda era unul din discipolii de seamă, evanghelistul spune: unul din cei 12. Nu păstrează tăcerea referitor la această circumstanță pentru ca acest reproș făcut discipolului să prevestească bunătatea Învățătorului față de noi, ale acestui Învățător care a revărsat atâtea haruri asupra unui trădător și hoț, fără a înceta să-i dea sfaturi utile până în ultima seară. Vedeți cum a fost salvată prostituata, spălând picioarele lui Isus, și vedeți cum discipolul a căzut, fiindcă nu a știut să facă față ispitei. Nu deznădăjduiți, așadar, de voi înșivă când vedeți convertirea prostituatei; și nu vă încredeți prea tare atunci când vedeți trădarea discipolului: atât prezumpția cât și deznădejdea sunt la fel de nocive. Voința noastră este slabă și îndoielnică; trebuie așadar să ne întărim și să ne consolidăm din toate părțile. Atunci Iuda Iscariot, unul din cei 12; vedeți din ce nivel a căzut, vedeți de ce învățături s-a privat, vedeți așadar cât de mare rău este nerecunoștința. Iuda Iscariot, spune Evanghelia, fiindcă mai exista un discipol cu acest nume, fiul lui Iacob. Vedeți înțelepciunea evanghelistului: ni-l face cunoscut pe unul, nu prin crima sa, ci prin locul lui de naștere, iar pe celălalt ni-l face cunoscut, nu prin locul lui de naștere, ci prin numele tatălui său. Totuși ar fi fost natural să spună: Iuda trădătorul; dar pentru a ne arăta că nu trebuie să-i permitem limbii noastre nicio judecată, l-a scutit chiar și pe Iuda de numele de trădător. Să învățăm așadar să nu vorbim despre niciunul din dușmanii noștri în termeni josnici; căci dacă evanghelistul, chiar în descrierea crimei lui Iuda, nu și-a permis să-l judece și să-l numească trădător, dacă a trecut sub tăcere acest cuvânt, și dacă ne-a făcut să-l identificăm pe Iuda mai degrabă după locul său de naștere, ce iertare am mai merita noi dacă i-am judeca pe frații noștri, dacă am vorbi în termeni josnici, nu doar de dușmanii noștri, dar chiar și de cei care par să ne fie apropiați. Nu faceți asta, vă îndemn stăruitor; ascultați-l pe sfântul Paul care vă dă acest sfat: niciun cuvânt rău să nu iasă din gura voastră (Ef 4,29). De aceea, fericitul Apostol, autor al evangheliei, nu dorea să-și spurce gura cu niciun cuvânt josnic și spune: atunci, unul din cei 12, numit Iuda Iscariot, s-a dus la mai marii preoților și le-a zis: cât îmi dați ca să vi-l dau?

Ce cuvinte criminale! Ce exces de nebunie și de îndrăzneală! Tremur, preaiubiții mei, doar gândindu-mă la asta. Cum a putut ieși așa ceva din gura lui? Cum a putut rosti limba lui asemenea vorbe? Cum de sufletul său nu i-a ieșit din trup odată cu aceste cuvinte? Cum de buzele lui n-au încremenit? Cum se face că spiritul său a căzut într-o asemenea rătăcire? Cât îmi dați ca să vi-l dau? Cum adică, Iuda! Așa te-a învățat Învățătorul tău tot timpul cât ai stat în umbra lui? Ai uitat până într-atât sfaturile lui bune? Cu scopul de a-ți avertiza din timp patima ta pentru bani, nu ți-a zis: să nu luați cu voi nici aur, nici arginți (Mt 10,9); nu ți-a dat și ție acest sfat: dacă cineva te lovește pe obrazul drept, întoarce-i-l și pe cel stâng (Mt 5,39)? De ce îți trădezi Învățătorul? Oare pentru că ți-a dat toată puterea asupra diavolilor, că ți-a dat privilegiul să vindeci de orice boală, să cureți leproșii, să faci multe alte fapte minunate? Să fie oare asta recunoștința ce i-o mărturisești pentru atâtea daruri câte ai primit? Ce furie, sau mai bine zis, câtă avariție! Fiindcă avariția a produs un asemenea rău; avariția, sursa tuturor relelor, avariția care orbește spiritele noastre, care ne înlătură rațiunea, care ne face să călcăm în picioare până și legile naturii, cea a prieteniei, cea a rudeniei și celelalte; avariția care, odată ce a întunecat lumina inteligenței noastre, ne face să mergem în întuneric. Și pentru ca să vă conving de cele spuse priviți cum această patimă, odată intrată în sufletul lui Iuda, a alungat orice sentiment: discuțiile avute cu Învățătorul său divin, învățăturile luminoase primite din gura sa prețioasă, afinitatea strânsă și familială, avariția l-a făcut să uite toate acestea. Sfântul Paul avea dreptate când spunea că avariția este rădăcina tuturor relelor (1 Tim 6,10). Cât îmi dați ca să vi-l dau? Îl trădezi, Iuda, pe cel care face totul prin cuvântul său; îl vinzi pe cel Incomprehensibil, pe Creatorul cerului și al pământului, Autorul naturii noastre, Cel care face totul după voința sa! Dar ascultați ce face acest Dumnezeu Mântuitor pentru a-i arăta că nu a fost trădat decât pentru că a voit. Chiar în momentul trădării, când trimișii preoților au venit la el cu săbii și bastoane, torțe aprinse și felinare, le spune aceste cuvinte: pe cine căutați? (In 18,4). Nu-l cunoșteau pe cel pe care veniseră să-l prindă. Iuda era atât de departe de puterea de a-l trăda pe Învățătorul său încât nu l-a putut vedea, chiar dacă ardeau un mare număr de felinare; asta dorea evanghelistul să ne facă să înțelegem zicând că au venit cu torțe aprinse și cu multe felinare și totuși nu l-au găsit; asta dorea să ne facă să înțelegem, spuneam, fiindcă Iuda era cu ei, chiar acela care spusese mai marilor preoților: vi-l voi da. Isus Cristos a orbit spiritul celor care veneau să-l prindă pentru a sublinia puterea lui, pentru a-i face să recunoască faptul că tocmai făceau o lucrare imposibilă. Dar când au auzit glasul său, au fost ca fulgerați și au căzut la pământ. Vedeți cum nu au putut nici măcar să reziste la glasul lui, dând dovadă de așa mare slăbiciune, încât au căzut la pământ ca fulgerați. Priviți bunătatea lui Isus. Neputând învinge prin acest cuvânt de autoritate, nici asupra neobrăzării trădătorului, nici asupra nerecunoștinței evreilor, se dă pe sine însuși și pare să spună: aș fi dorit să contracarez furia lor arătându-le că ei fac un lucru imposibil; însă ei rezistă, persistă în crima lor; ei bine! Mă dau pe mine însumi! Vă fac aceste reflecții, preaiubiții mei, din teama ca cineva dintre voi să nu cumva să-i reproșeze lui Isus de ce nu l-a schimbat pe Iuda, de ce nu l-a făcut mai bun. Dar în ce fel l-ar fi putut face pe Iuda mai înțelept, mai virtuos? Cu forța sau liber? Dacă era cu forța, discipolul nu ar fi devenit astfel mai bun, fiindcă nimeni niciodată nu ne poate constrânge să ne corectăm cu forța. Dacă era liber și voit, Isus a epuizat toate mijloacele ce l-ar fi putut ajuta să se corecteze. Dacă bolnavul nu a voit să ia medicamentele prescrise, nu este greșeala medicului, ci bolnavului care a refuzat mijloacele spre vindecarea lui. Vreți să știți tot ce a făcut Isus Cristos pentru a-l face pe Iuda să revină pe calea cea bună? I-a dat privilegiul să facă fapte miraculoase, i-a prezis trădarea, nu a omis nimic, într-un cuvânt, din tot ceea ce trebuia să facă față de un discipol. Și ca voi să știți că Iuda, putând să se convertească, nu a voit, iar căderea lui a fost absolut lucrarea neglijenței lui, ascultați ce urmează. Când l-a dat pe Învățătorul său, după ce și-a potolit furia, a aruncat cei 30 de arginți și a zis: am păcătuit vânzând sânge nevinovat (Mt 27,3-4). Cum adică, Iuda! Spuneai mai adineaori: cât îmi dați ca să vi-l dau? Când crima lui s-a înfăptuit, perfidul și-a recunoscut greșeala. Să învățăm de aici că atunci când ne neglijăm, îndemnurile și sfaturile nu mai folosesc la nimic; în timp ce cu vigilența ne putem ridica noi înșine. Vedeți așadar comportamentul lui Iuda: în timp ce Isus îl îndemna pentru a-l face să renunțe  la fapta sa criminală, a fost surd la sfaturile lui și nu a ținut cont de îndemnurile lui; iar când nimeni nu-l îndeamnă, propria-i conștiință se ridică împotriva lui, astfel încât de la el însuși, fără să primească vreo învățătură, se schimbă și aruncă cei 30 de arginți. Au convenit, spune Evanghelia, să-i dea 30 de arginți. Era prețul fixat pentru un sânge care nu avea preț. De ce, Iuda, primești cei 30 de arginți? Isus Cristos, fără vreun alt interes în afară de cel de a mântui lumea, a venit să-și verse sângele pentru care tu cazi acuma la tocmeală? Ce imprudență mai mare ar putea exista decât o asemenea faptă? S-a mai văzut vreodată așa ceva, s-a mai auzit vreodată ceva asemănător?

Dar ca să știți care era diferența dintre trădător și ceilalți discipoli, să ascultăm evanghelistul care povestește totul în detaliul cel mai precis. În timp ce se petreceau acestea, spune el, trădarea era realizată, când Iuda s-a pierdut pe sine însuși, după ce a convenit un târg vinovat și căuta, pentru asta, un moment propice pentru a-l da pe Mântuitorul, discipolii s-au apropiat de Isus și i-au zis: unde vrei să pregătim masa de paște? Vedeți: discipol și discipoli: unul era preocupat cum să-și trădeze Învățătorul, ceilalți să-l slujească. Unul făcea un târg și se pregătea să primească prețul unui sânge infinit mai prețios, ceilalți ofereau Mântuitorului slujirea lor. Și unii și alții au făcut aceleași fapte minunate, au primit aceleași învățături, de unde venea deci această diferență? De la voință! De la voință vin viciile și virtuțile. Seara discipolii i-au spus lui Isus: unde vrei să pregătim masa de paște? De aici învățăm că Isus nu avea un loc fix unde să locuiască. Cei care-și construiesc palate mărețe sau case extravagante, să afle că Fiul Omului nu a avut unde să-și odihnească nici măcar capul. De aceea discipolii îl întreabă: unde vrei să pregătim masa de paște? Ce paște? Fără îndoială, paștele evreilor, cel care a început în Egipt; acolo l-au celebrat pentru prima dată evreii. Și din ce motiv celebrează Isus acest paște? Fiindcă observa acest aspect din Lege cum le observa pe toate celelalte; de aceea Isus îi spune sfântului Ioan Botezătorul: trebuie să împlinim astfel orice dreptate (Mt 3,15). Așadar nu este paștele nostru, ci paștele evreilor cel pe care discipolii doreau să-l pregătească. Discipolii au pregătit acest paște; Isus Cristos a pregătit el însuși paștele nostru, sau mai bine zis a devenit el însuși Paștele nostru prin pătimirea sa mântuitoare. De ce acceptă suferința și moartea? Ca să ne răscumpere din blestemul Legii. Din acest motiv sfântul Paul scrie: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie și suspus Legii, pentru a-i răscumpăra pe cei care se aflau sub Lege (Gal 4,4). Așadar, pentru ca noi să nu putem spune că a abrogat Legea fiindcă nu o putea păstra, fiind prea dificilă și costisitoare, nu a abrogat-o decât după ce a observat-o în toate punctele ei. De aceea celebrează și paștele, fiindcă solemnitatea paștelui era unul din aspectele Legii. Fiți atenți la ceea ce vă voi spune. Nerecunoscători față de Dumnezeu, binefăcătorul lor, evreii au uitat numaidecât binefacerile lui. Iată o dovadă convingătoare. Au ieșit din Egipt, au trecut Marea Roșie, au văzut cum apele se deschid și se închid la loc, iar puțin după îi spun lui Aron: fă-ne zei, care să meargă înaintea noastră (Ex 32,1). Cum așa! Evreu nerecunoscător, ai văzut asemenea minuni și îl uiți pe Dumnezeul care te-a hrănit, pierzi atât de repede amintirea binefăcătorului tău! Deoarece ei uitau binefacerile pe care le-au primit de la Dumnezeu, Dumnezeu a legat celebrărilor pascale ceremonii care să sublinieze memoria darurilor lui pentru ca evreii să și le amintească, vrând nevrând. Paștele din vechime se celebra cu ritualuri specifice? De ce? Pentru că, spune Scriptura, atunci când fiul tău te va întreba: ce înseamnă asta? (Ex 12,26), să-i spuneți: părinții noștri au uns cu sângele victimei ușorii caselor și astfel au scăpat de la moartea cu care îngerul exterminator îi lovea pe toți egiptenii. Acest sânge l-a împiedicat să intre în casele lor și să-i lovească cu plaga cu care lovea întreg Egiptul. În paștele din vechime, victimele erau jertfite în pofida lor; în noul Paște, Isus Cristos se jertfește voit. De ce? Pentru că paștele din trecut era o figură a Paștelui spiritual. Pentru a vă convinge vedeți raportul ce există între cele două paște: de ambele părți există miel și Miel; însă unul este lipsit de rațiune, celălalt este dotat de Rațiunea superioară; există victimă și Victimă, însă una este umbră, cealaltă Adevăr; Soarele dreptății a apărut, a făcut să înceteze umbra, fiindcă umbra dispare când apar razele Soarelui. Masa mistică ne oferă și un Miel, pentru ca noi să fim sfințiți prin sângele lui. Să nu mai existe așadar torțe aprinse, fiindcă s-a arătat Soarele, fiindcă ceea ce era în trecut era figura celor care trebuiau să vină mai apoi.

Evreilor le adresez acest discurs din teama ca ei să nu creadă, abuzând de ei înșiși, că celebrează paștele, deoarece cu o scrupulozitate extremă ei pregătesc azimele, dau mare importanță sărbătorii, însă inima lor este tot necircumcisă, iar urechile lor sunt închise Adevărului. Cum adică! Voi celebrați paștele, iar templul este distrus, altarul răsturnat, Sfânta Sfintelor călcată în picioare, toate jertfele abolite! Cu ce îndrăzneală încălcați Legea! Conduși, în trecut, în Babilon, i-ați auzit pe cei care vă duceau în captivitate făcându-vă această invitație: cântați-ne un cântec al Domnului (Ps 136,3); iar voi nu ați răspuns dorinței lor. Dar de ce celebrați paștele în afara Ierusalimului, voi care spuneați atunci: cum să cântăm o cântare a Domnului pe un pământ străin? Pentru a exprima o asemenea dorință, fericitul David spunea: ne-am așezat pe malurile fluviului din Babilon, iar acolo am lăsat să curgă lacrimile; am atârnat instrumentele de cântat în ramurile sălciilor acestei țări, adică lirele și harpele noastre, fiindcă acestea erau instrumentele de care se foloseau evreii pentru a cânta psalmii. Cei ce ne duceau în captivitate ne-au cerut să le cântăm cântările noastre. Noi însă le-am spus: cum să cântăm cântările Domnului pe un pământ străin? Dar ce! Nu cântați cântarea Domnului pe un pământ străin, în schimb celebrați paștele pe un pământ străin! Câtă nebunie la acești evrei? Când duşmanii lor îi forțau ei nu au vrut să cânte psalmi într-un pământ străin, iar acum, de le ei înșiși, fără ca cineva să-i oblige, declară război împotriva lui Dumnezeu! De aceea sfântul Ștefan le zicea: Voi îi rezistați Duhului Sfânt (Fap 7,51). Vedeți cum azimele evreilor sunt necurate, iar sărbătoarea lor este fără noimă. Paștele evreilor exista în trecut, însă a fost abolit. În timp ce discipolii, spune Evanghelia, beau și mâncau încă, Isus a luat pâinea în mâinile sale curate și divine și, binecuvântând-o, a frânt-o și le-a dat-o zicând: luați, mâncați, acesta este trupul meu care se jertfește pentru voi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Apoi, luând potirul, l-a dat lor zicând: acesta este sângele meu vărsat pentru voi, spre iertarea păcatelor (Mt 26,26-28). Iuda era prezent când Isus a rostit aceste cuvinte: acesta este sângele meu, acest sânge, Iuda, pe care tu l-ai vândut pentru 30 de arginți; acesta este sângele meu pentru care tu tocmai ai convenit o târguială nebună cu fariseii perverși. O! bunătate infinită a Mântuitorului! O! oribilă nerecunoștință a lui Iuda! Învățătorul își hrănea discipolul, iar discipolul își vindea Învățătorul. Iuda l-a vândut pe Isus Cristos pentru 30 de arginți; iar Isus Cristos și-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, l-a dat chiar și celui care-l vânduse și nu depindea decât de el să profite. Iuda era prezent înaintea trădării lui, a participat la Masa Sfântă pentru a nu-i mai rămâne niciun mijloc de apărare și să primească judecata și condamnarea lui. A persistat în proiectul lui vinovat, a ieșit de la masă și l-a trădat pe Învățătorul său printr-un sărut, în pofida tuturor binefacerilor pe care le-a primit. După trădarea lui, aruncând cei 30 de arginți: am păcătuit, spune el, vânzând sânge nevinovat. Ce orbire ciudată! Ai participat, Iuda, la Cina de Taină și totuși l-ai vândut pe binefăcătorul tău! Isus Cristos împlinea voit Scripturile, însă vai de cel prin care vine scandalul! (Mt 18,7).

Dar a venit timpul, în fine, să ne apropiem de ospățul sfânt și mistic. Să ne apropiem așadar cu toții având o conștiință curată. Să nu existe niciun Iuda care să întindă curse fratelui său, niciun răutăcios, nimeni care să ascundă venin în inima sa. Isus Cristos însuși este cel care pregătește ospățul. Nu este un om cel care preface ofrandele pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Isus Cristos; preotul nu face decât să-l reprezinte pe Cristos și să rostească rugăciunea; harul și puterea lui Dumnezeu realizează transformarea. Acesta este Trupul meu (Mt 26,25), a spus Mântuitorul. Aceste cuvinte transformă ofrandele. Precum aceste cuvinte mai de demult: creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul (Gn 1,28), nu erau decât niște cuvinte însă au produs un efect enorm dând naturii umane virtutea de a procrea copii, tot la fel aceste cuvinte noi: acesta este Trupul meu, nu încetează să-i umple cu har pe cei care participă cu demnitate la Masa Sfântă. Să nu vină deci niciun șiret, niciun răutăcios, niciun hoț, niciun tâlhar, niciun mincinos, niciun dușman al fraților săi, niciunul care râvnește la viața altuia sau la bunurile lui, niciun invidios, niciun avar, niciun vanitos, niciun fornicator, niciun om dedat băuturii sau căzut în păcatul sodomiei, din teama de a nu se hrăni cu propria-i condamnare. Când Iuda a participat nedemn la Sfânta Cină, a ieșit pentru a-și vinde Învățătorul; asta s-a petrecut pentru ca voi să știți că diavolul pune stăpânire  mai ales pe cei care participă nedemn la Sfintele Taine, iar aceștia se aruncă ei înșiși în brațele pedepsei veșnice. Nu vă spun asta pentru a vă înspăimânta, ci pentru a vă atenționa. Când hrana trupească este primită într-un stomac plin cu ulcere, nu face decât să mărească boala; tot la fel, atunci când primim nedemn hrana spirituală, nu facem decât să înmulțim noi înșine capetele de acuzare. Vă îndemn așadar, nimeni dintre voi să nu păstreze în inimă gânduri perverse, ci curățiți-vă inimile. Suntem Temple ale lui Dumnezeu dacă suntem curați. Să facem sufletul nostru curat; putem face asta chiar și numai într-o singură zi. Dacă aveți plângeri împotriva unui dușman, înlăturați din sufletul vostru orice răzbunare, nimiciți în voi orice dușmănie, pentru a găsi la Masa Sfântă remediul iertării. Vă apropiați de o jertfă sfântă și minunată; Isus Cristos s-a jertfit din nou. Gândiți-vă de ce s-a jertfit pe cruce! De ce taine te-ai privat, o Iuda! Isus Cristos, preaiubiții mei ascultători, a suferit voit pentru a distruge zidul despărțirii (Ef 2,14) și pentru a uni cerul cu pământul, pentru a vă face asemenea îngerilor, voi cei care erați dușmani de moarte ai lui Dumnezeu. Isus Cristos și-a dat viața pentru voi, iar voi încă mai persistați să fiți dușmanii fraților voștri; puteți să vă prezentați la Sfânta Masă a Păcii astfel? Învățătorul divin a acceptat să sufere orice pentru voi, iar voi chiar nu puteți decide să-i faceți ofranda împăcării voastre! De ce, vă întreb? Caritatea nu este oare rădăcina, izvorul, mama tuturor virtuților? Acest om, îmi veți spune, mi-a produs cele mai mari nenorociri, mi-a făcut multe rele, aproape că voia să-mi ia chiar viața. Și ce? Nu te-a răstignit încă, așa cum evreii l-au răstignit pe Domnul. Dacă nu iertați aproapelui vostru greșelile lui, nici Tatăl vostru din ceruri nu vă va ierta greșelile. Cu ce conștiință îi vei spune: Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău (Mt 6,9) și restul? Isus Cristos și-a vărsat sângele pentru mântuirea acelora care l-au răstignit, precum și pentru toți oamenii. Ați putea face și voi ceva asemănător? Dacă nu îl iertați pe dușmanul vostru, faceți mai puțin rău lui decât vă faceți vouă înșivă. I-ați adus deseori prejudicii în această viață, iar vouă înșivă v-ați pregătit pedeapsa pentru viața veșnică. Nu, Dumnezeu nu detestă nimic mai mult decât un spirit răzbunător, o inimă plină de ulcere, un suflet înăcrit de ură. Ascultați ce spune Mântuitorul: dacă aduci darul tău la altar, iar acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și mergi mai întâi să te împaci cu fratele tău, iar apoi vino să-ți aduci darul (Mt 5,23-24). Cum adică! Să las acolo darul, adică jertfa? Da, desigur, fiindcă pacea cu fratele tău este cea care dă valoare jertfei tale. Iar dacă jertfa este oferită pentru împăcarea cu aproapele, iar voi mâncați ofranda fără această împăcare, chiar dacă participați la jertfă, o asemenea participare nu vă va fi de niciun folos. Începeți așadar prin a face pacea pentru care oferim jertfa, iar apoi veți culege roadele jertfei. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a împăca natura noastră cu Tatăl său, conform acestui text din sfântul Paul: însă el a împăcat toate prin crucea sa, și a nimicit orice dușmănie prin suferințele trupului său (Col 1,22). De aceea nu s-a mulțumit doar să vină printre noi pentru a instaura pacea, dar ne spune că suntem fericiți dacă urmăm exemplul lui și ne face părtași de numele ce-l poartă: fericiți făcătorii de pace, spune el, căci fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9). Faceți așadar, atât cât vă stă în puteri, ceea ce a făcut Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu; împăcați-vă în voi înșivă, faceți pace și cu aproapele vostru. De aceea Isus Cristos îl numește pe făcătorul de pace fiul lui Dumnezeu; de aceea, în momentul jertfirii, unicul act de dreptate ce vi-l cere este împăcarea cu fratele vostru, arătându-vă prin asta că dragostea este cea mai minunată dintre toate virtuțile.

Aș fi dorit să mai prelungesc această omilie, însă ceea ce am spus cred că este suficient pentru cei care primesc sămânța credinței cu atenție și inteligență și care nu vor să piardă nimic din cuvântul divin ce le este propovăduit. Să ne amintim în orice circumstanță aceste adevăruri folositoare; să ne amintim de aceste îmbrățișări fraterne, atât de înălțătoare pentru cei drepți. Aceste îmbrățișări unesc sufletele credincioșilor și fac din noi toți un singur trup al cărui cap este Isus Cristos. Cu toții participăm la același trup, să devenim așadar un trup adevărat și să nu ne mulțumim doar să ne apropiem trupurile prin săruturi ale păcii; să ne unim sufletele prin legăturile carității. Astfel vom putea participa cu încredere la Sfânta Cină și deveni sanctuare ale acestei împăcări pe care Isus Cristos ne-a dobândit-o cu prețul morții lui. Chiar dacă am face mii de fapte bune, toate la un loc nu ne vor fi de niciun folos pentru mântuire dacă păstrăm în inimile noastre ură împotriva semenilor noștri. Mântuitorul, fiind pe punctul de a se înălța la Tatăl său, a lăsat discipolilor săi ca moștenire pacea în locul unei false slave trecătoare și unei opulențe pământești: pacea mea o dau vouă, le-a zis, pacea mea o las vouă (In 14,27). De ce să râvnim după o altă bogăție mai importantă și mai prețioasă decât pacea lui Isus Cristos, care depășește orice expresie și orice sentiment? Fiind convins că ura împotriva aproapelui este păcatul cel mai grav, profetul spunea în numele lui Dumnezeu: o, poporul meu! Fiecare să vorbească aproapelui său în adevăr; nimeni să nu aibă ură împotriva aproapelui său și să nu plănuiască rele împotriva lui; să nu faceți jurăminte false și nu veți muri, casa lui Israel, spune Domnul (Zah 8,16-17). Este ca și cum ar spune: dacă nu vă temeți să fiți invidioși și răzbunători, să trădați adevărul și să uitați poruncile mele, atunci veți muri. Pătrunși de toate aceste gânduri, preaiubiții mei, să nimicim în noi orice resentiment, să fim împăcați unii cu alții și, după ce am eliminat rădăcina viciului și am purificat conștiința, să ne apropiem de tainele înfricoșătoare cu blândețe, smerenie și pietatea necesară. Să nu ne împingem indecent, să nu facem zgomot bătând din picioare, să nu înălțăm strigăte; dar, plini de frică și teamă, să ne apropiem cu o inimă căită și cu lacrimi în ochi, pentru ca Bunul Dumnezeu, văzând de sus înclinația noastră împăciuitoare, caritatea noastră sinceră, și unitatea noastră fraternă, să ne dea să ne bucurăm de fericire în această viață și în viața de apoi, prin harul și bunătatea Domnului nostru Isus Cristos, căruia să-i fie, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, slava, cinstea și domnia, acum și întotdeauna, în vecii vecilor. Amin! Așa să fie!