Este bine cunoscut faptul ca "mărul discordiei" dogmatice între tradițiile teologice răsăritene și cea apuseană este învățătura cu privire la purcederea Duhului Sfânt. La teologii primelor veacuri ale creștinismului întâlnim expresii de felul: Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, sau Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul, sau Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (filioque). Simbolul Niceno-constantinopolitan a făcut opțiunea primei expresii, "Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit", considerând-o mai biblică (In 15, 26: Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl) și răspundea nevoii teologice, învățătura pneumatomahă a lui Macedonius al Constantinopolului, care a provocat întrunirea conciliară. Mai târziu, în particular cu sfântul Augustin, dar și cu teologii Capadocieni, purcederea Duhului Sfânt este expusă teologic și dogmatic în funcție de apărarea orthodoxiei credinței în diferite zone al eBisericii din Imperiul Bizantin; de pildă, în zonele Spaniei meridionale, în sec. al VI-lea, își face apariția o cumunitate tot mai puternică de inspirație ariană; pentru a contracara cristologia lor deficientă, Biserica din acea zonă a introdus un termen "filioque" în Simbol, nu pentru a modifica orthodoxia credinței, ci în scopul explicitării felului în care purcede Duhul Sfânt, implicând și persoana Fiului, tocmai pentru a afirma hotărât divinitatea reală a Fiului și consubstanțialitatea lui cu Tatăl. Cu timpul, expresia filioque face drum în teologia occidentală și devine tot mai frecvent motiv de ceartă și dispreț între greci și latini. Cel care ia o poziție ferm anti-filioquistă și care va inspira generațiile de teologi ce vor veni, și asta până în zilele noastre, este patriarhul Constantinopolului, Fotie (n. în 820; patriarh între 858-867 și 877-886); acesta, ca reacție la teologia latinilor, redactează un tratat, în perioada dintre cele două patriarhate, despre Mistagogia Duhului Sfânt, care pune bazele teologiei antifilioquiste și a discuțiilor potrivnice, sau chiar disprețuitoare, față de teologia latinilor. Grigore Palama și Marcu Evghenicul al Efesului se vor folosi de acest tratat pentru a adânci și mai tare prăpastia teologică între cele două tradiții și pentru a curma vreo speranță de a se ajunge la o înțelegere teologică și/sau dogmatică referitor la purcederea Duhului Sfânt până astăzi.