După convertirea împăratului Constantin (306-337) la credința creștină (313), împărații sunt consideraţi oameni providențiali aleși de însuși Dumnezeu pentru a-l reprezenta pe pământ. Teologii creștini au stabilit mereu o paralelă între, pe de o parte, poliarhia (forma de guvernământ în care conducerea statului este exercitată de mai multe persoane concomitent) națiunilor păgâne, divizate între ele prin războaie și politeism, și, pe de alta, monarhia imperială și dogma unității divine: un singur Dumnezeu în ceruri, un singur împărat pe pământ. Precum în ceruri toți îngerii sunt supuși voinței divine, pe când diavolii sunt nesupuși, la fel ca barbarii, tot așa și pe pământ, chiar dacă există mai multe popoare neîmblânzite, unul singur, poporul roman, este destinat să conducă.