Lucian s-a născut în orașul Samosata, pe maul Eufratului, în centrul provinciei siriene Comagenes. Numele modern al orașului este Samsat și se află în tritoriu kurd sub administrație turcă; însă de câțiva ani, orașul a dispărut sub apele unui baraj hidraulic Ataturk.

Specialiștii sunt de părere că originile lui erau semitice și spun că ar fi trăit între 125-192, deci în perioada domniei Antoninilor și când Imperiul Roman atingea apogeul. Detaliile biografice lipsesc cu desăvârșire, puține lucruri despre viața lui ajungând până la noi. Făcând parte dintr-o familie modestă, ne spune el-însuși, Lucian era destinat să devină sculptor, meseria unchiului său; trimis în atelierul unchiului pentru a învăța meseria, simte foarte repede dezgust pentru o astfel de meserie; săvârșește mai multe fapte neîndemânatice pentru a-i convinge pe cei din jur că nu este o meserie pentru el; în cele din urmă reușește să fugă din atelierul de sculptură al unchiului său. Fiind sirian, probabil se exprima în aramaică, la fel ca și Cristos și precum unii din contemporanii săi; arată îndemânare pentru limba greacă și începe studii literare la școlile din Smirna.

Conform propriei mărturii, Lucian cunoaște o ascensiune rapidă în societatea culturală și intelectuală a epocii, dând dovadă de multă perspicacitate și întrecând în știință pe mulți dintre contemporanii săi care se bucurau de a face parte din familii înstărite.  După terminarea studiilor devine avocat la Antiohia, la vârsta de 25 de ani, deci în jurul anului 145. Însă arta dificilă de a lua apărarea inculpaților îl obosește prea repede pe instabilul și tânărul avocat fantezist. Orator înăscut, stilist format la cele mai bune școli ale vremii, plăcându-i să se remarce prin știința sa, Lucian se simțea mai în largul lui recitând texte bine întocmite înaintea unui public atent. Astfel își descoperă adevărata vocație, de a conferenția, începând cu anul 150, de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman. Prin succesele conferințelor sale se face cunoscut în Imperiu ca un retor cu un talent deosebit. Ne aflăm în plină epocă în care retorii sofiști se întrec în arta cuvântului, iar Lucian este unul dintre cei mai străluciți oratorii a vremii.

Cele mai mari reușite le înregistrează în Galia, pe valea fliuviului Rhon. O parte din lucrările lui retorice, în care stilul său declamator și pompos impresionează auditoriul; găsim acest stil cu precădere în unele opere: Phalaris și Eseu despre calomnie. După 10 ani de călătorii prin Imperiu, plictisit să mai țină conferințe și simținând nevoia absolută de a se reînoi, Lucian revine în Orient. Experiența îl face să descopere aspectul zădărniciei și uneori pervers al retoricii, arta retoricii mai mult decât sensibilitatea. În lucrarea Dubla acuzație, Lucian ne spune că a părăsit „arta minciunii pentru a se pune în slujba adevărului“ (Sf. Augustin, două secole mai târziu, va ajunge la același rezultat după ce a practicat retorica ani buni în slujba împăratului: „eram vânzător de cuvinte goale“). Pentru Lucian, adevărul însemna aprofundarea ideilor filosofice (pentru Sf. Augustin, adevărul va însemna aderarea la Isus Cristos, Adevărul prin excelență). Deci, după vârsta de 40 de ani, Lucian se interesează îndeaproape la filosofie, întorcând pagina retoricii și consacrându-se studiului marilor filosofi ai vremii.

Începând cu anul 160, reputația filosofului sirian îi permite să intre în cercurile puterii centrale astfel încât încheagă o prietenie durabilă cu împăratul Lucius Verus. În lucrările sale înalță în slăvi virtuțile și măreția sufletului curtizanei împăratului Lucius, frumoasa Pantheia. Luptă alături de împărat în marile bătălii împotriva parților, după cum ne spune el însuși în lucrarea Cum să se scrie istoria. Ajunge să facă un popas în orașul natal, Samosata, în 163. Apoi, în 165, se reîntoarce pentru totdeauna în patria sa spirituală, Atena. În acest oraș de prestigiu fregventează cei mai mari gânditori ai vremii pentru a potoli setea lui de filosofie. În schimb păstrează mereu sensul său critic foarte virulent, criticând cu vehemență stoicii, reproșându-le orgoliul fără măsură și dogmatismul lor șubred. Singurii înțelepți atenieni care se bucură de prestigiu în ochii lui sunt Nigrinos și un anume Demonax, cărora le consacră două dialoguri emoționante și în același timp edificatoare. Însă nu devine filosof, ci își dă misiunea de a denunța filosofii pretențioși și șarlatanii de orice tendință. El face acest lucru înarmându-se cu un curaj deosebit, fiindcă și-a făcut foarte mulți dușmani.

În 171, datorită sprijinului imperial consistent, Lucian cunoaște apogeul carierei sale spre care tindea din tinerețe. Biografia lui arată destul de clar hambițiile lui de ascensiune socială, chiar dacă uneori neagă acest lucru în scrierile lui. Primește însărcinarea de a fi secretar, sau mai exact, archistratorul prefectului Egiptului, Statianus. Însă căderea acestuia, care susținuse tentativa unui „coup d’Etat“ inițiat de un anume Cassius în 175, a provocat, din nefericire, retragerea lui Lucian din orice funcție administrativă.

Înaintat deja în vârstă, Lucian se lansează încă o dată într-o călătorie de-a lungul Imperiului pentru a susține conferințe itinerante. În cele din urmă revine la Atena unde moare în jurul anului 192, spre finalulul domniei lui Comodus.

Văzut sub aspectul unui animator de geniu, unui anticonformist căruia i se reproșează totuși o viziune un pic scurtă asupra lucrurilor și o condescendență enervantă când vorbește despre victimile stiluilui său literar și chiar când vorbește despre cititorii săi, putem crede că Lucian a reușit pe deplin în vocația sa, deoarece 1800 de ani după moartea lui, se citesc încă cu deosebită plăcere lucrările lui, care dau dovada unei eleganțe și unei fantezii incomparabile. Chiar dacă intenția lui nu era aceea de a propune anumite alternative – este la opusul militanismului – denunțarea aberațiilor gândirii vremii, superstițiilor, bref, a tot ceea ce contrazice bunul sens și rațiunea rămâne mereu de o mare actualitate. Această denunțare, în zilele noastre, dobândește o conotație cu totul deosebită când ne gândim la fanatismul sectar ce bântuie toate religiile lumii moderne, la intoleranța religioasă și în cele din urmă la unele practici religioase care nu sunt altceva decât rezultatul prostiei umane. Un nou Lucian din Samosata ar apărea în unele țări din zilele noastre, să fim sinceri nu ar avea o bună reputație, ca un „political incorrect“ și cu siguranță ar sfârși în mod tragic existența sa. Nimic nu produce mai multă ură și răzbunare în om decât atunci când cineva îi denunță prostia, punându-i degetul pe rana care miroase a fanatism sau intoleranță.

Lucian din Samosata, filosoful satiric, are un omonim creștin, Lucian din Samosata, sfânt (preot și martir) în calendarele romano-catolice, sărbătorit pe 7 ianuarie in calendarele catolice occidentale și pe 8 ianuarie în calendarul catolic din România. Despre el voi vorbi într-o altă serie de documente ce i le voi consacra. Acum voi începe publicare principalelor opere ale lui Lucian filosoful satiric, în traducere franceză. Este un autor fără pereche ce merită să fie cunoscut, citit și studiat, fiindcă are încă multe de spus societăților noastre contemporane.