• Martirul Sfântului Lucian din Antiohia

    Martirul Sfântului Lucian din Antiohia

    Lucian s-a născut la Samosata (Turcia), în anul 240, într-o familie păgână. Copil fiind arată înclinații spre studiu. Astfel cunoaște marile școli filosofice pe care le și frecventează. Însă dragostea vieții lui va fi Sfânta Scriptură, care îl și face să se convertească la creștinism. Deschide una dintre cele mai renumite școli teologice din creștinismul antic la Antiohia, unde se și retrage pentru a exercita ministerul preoțesc. Face votul smereniei pentru a nu accepta niciodată propunerea de a deveni episcop. Cei formați la școala lui, majoritatea devenind episcopi străluciți și teologi importanți, își vor da numele "colucianiști" și vor promova comentariul biblic, eliminând, pe cât posibil, alegorizarea textelor sfinte, metodă folosită la cealaltă mare școală teologică a vremii, Didaskaleionul alexandrin. Moare în anul 312 ca martir, la Nicomedia, și este sărbătorit în calendarele creștine catolice la data de 7 ianuarie. Iată cum descrie Simeon Metafrastul, Viața și pătimirea sfântului martir Lucian din Antiohia, martiriul acestui sfânt:

     

    Viața și pătimirea sfântului Lucian din Antiohia, preot și martir

    Filostorgiu, Istoria bisericească,

    Polirom, Iași, 2012, Anexa nr. 6, p. 366-377.

    Familia lui Lucian era din Samosata, în Siria, și, potrivit celor spuse despre el, acest bărbat era de neam bun. Pe când era foarte tânăr, el a întâlnit un om numit Macarie, ce locuia în Edesa și care i-a expus Sfintele Scripturi. În scurt timp, Lucian și-a însușit toate lucrurile de preț pe care acesta le-a avut de spus despre ele.

    Samosata, oraș din Siria, udat de apele Eufratului, a fost locul nașterii lui Lucian. Acest bărbat, după cum se zice, era de neam ales. Părinții săi, care erau creștini, au avut grijă să îl crească pe Lucian în duhul evlaviei de la cea mai fragedă vârstă. Iar când amândoi au murit, l-au lăsat în urma lor pe Lucian, pe atunci un copil având în jur de 12 ani. Dându-și seama că Dumnezeu este singura sa mângâiere în pierderea părinților săi, el și-a împărțit toată averea săracilor și a căutat refugiu într-un sfânt lăcaș. Pe când era foarte tânăr, l-a întâlnit pe un anume Macarie, ce locuia la Edesa și care i-a interpretat Sfintele Scripturi, însușindu-și într-un timp foarte scurt toate lucrurile minunate pe care acesta le-a spus despre ele.

    El a ales viața monahală și a atins desăvârșirea în toate virtuțile omenești, devenind foarte repede cel mai cunoscut dintre oamenii acelei vremi. El a fost înaintat în ierarhia bisericească, devenind preot al Bisericii din Antiohia, unde a fondat o școală atât de mare, încât cei mai promițători învățăcei veneau acolo la el de pretutindeni.

    Văzând Lucian că Sfintele Scripturi au suferit mari denaturări datorită deteriorării cauzate de trecerea timpului și a faptului că fuseseră neîncetat mutate dintr-o parte în alta, precum și a acțiunilor unor oameni cu totul nelegiuiţi, propovăduitori ai păgânismului, care voiseră să le răstălmăcească înțelesul și să le falsifice într-un mod considerabil, el a luat toate cărțile și le-a revizuit, din limba ebraică, o limbă pe care o cunoștea foarte bine. El a depus o muncă uriașă pentru revizuirea lor. Nu numai atât, dar se poate vedea că, dintre toți cei din vremea sa, el a avut cea mai mare grijă în a păstra neștirbită integritatea sfintelor învățături.

    Iar după ce s-a dus la baia nașterii din nou și a fost născut a doua oară prin apă și Duh, el s-a dedicat întâi vieții monahale. Apoi s-a hotărât să se înfrâneze cu totul de la vin și mâncăruri alese, ducând imediat, de la început, luptă cu toate plăcerile cărnii, pedepsindu-se cu posturi și făcându-și un obicei din a mânca o singură dată pe zi, în jurul orei a noua. Au fost, de asemenea, perioade în care a stat fără să mănânce câte o săptămână întreagă. Cea mai mare parte a vieții sale era închinată rugăciunilor și lacrimilor, iar măsura în care s-a ferit de vorbăria fără rost și de râs a arătat cât de mult socotea aceste lucruri demne cu adevărat de batjocură. El era, dimpotrivă, dornic să îi urmeze pe cei întristați, socotindu-i demni de laudă. Iar pentru că îmbrățișase tăcerea și se dăruise rugăciunii neîncetate, el părea mereu preocupat și supărat celor pe care îi întâlnea, deși în sinea sa era cu totul bucuros și fericit în Duhul. Iar dacă vreodată se îndura să rostească vreun cuvânt, cele spuse era din Sfintele Scripturi. Căci atât de mult fusese cuprins de o sfântă dragoste pentru ele, încât până și pentru somn se îndura cu greu să întrerupă neîncetata lui cugetare asupra lor. Chiar și atunci când trupul său dorea puțină odihnă, el nu își îngăduia să doarmă decât după o prelungită rugăciune, făcută în genunchi, cu lacrimi fierbinți. Iar acestea sunt lucrurile pe care sfântul le-a făcut pe când era încă un copilandru.

    Însă după ce a depășit această vârstă și a început să fie socotit tânăr, el și-a pus, prin puterea Duhului Sfânt, carnea sa potolită în slujba sufletului și și-a susținut trupul doar cu anumite mâncăruri ușoare, astfel încât, pentru o bună bucată de timp, a avut numai pâine și, în cele mai multe zile, nici măcar pâine, ci ceva și mai puțin sățios. Apa era pentru el cea mai bună băutură și au fost, de asemenea, perioade în care nu s-a folosit de foc. Și atingând astfel desăvârșirea în toate virtuțile omenești, el a devenit foarte repede cel mai cunoscut dintre oamenii din timpul său. El s-a dedicat Bisericii din Antiohia și, înaintând în ierarhia bisericească, a fondat acolo o școală atât de mare, încât cei mai promițători învățăcei veneau la el de pretutindeni. El a practicat, de asemenea, tahigrafia, iar câștigul pe care îl obținea acolo asigura atât mâncarea lui, cât și a săracilor, căci el a socotit nedrept să aibă parte de mâncare înainte de a da și altora din munca mâinilor sale.

    Când împăratul Maxim a dezlănțuit împotriva Bisericii lui Cristos o furie fără margini, socotind că ar fi fost ușor să șteargă numele de creștin dintre oameni dacă ar fi scăpat de conducătorii acestora de pretutindeni, el a aflat și despre Lucian, a cărui mare faimă se răspândise peste tot. Cuprins astfel de o aprigă dorință de a pune mâna pe acesta, el a trimis oameni pentru a-l prinde. Însă, aflând despre acest lucru, Lucian nu s-a dus de bunăvoie în calea primejdiei, ci a acționat cu prudență și a avut grijă să facă tot ce îi stătea în putință pentru a nu da impresia că este nesăbuit și pentru a nu provoca o mare mâhnire Bisericii din pricina lui. El a fost așadar cât se poate de prudent, acesta fiind felul în care Domnul Însuși, precum și Apostolii, fuseseră și propovăduiseră și, plecând pe furiș din oraș, s-a ascuns la o fermă. Dar un anume Pancrațiu, care era, de asemenea, din Antiohia și avea rangul de preot, însă fusese sedus de doctrina sabeliană și îi era de mult ciudă pe renumele lui Lucian, l-a trădat celor care îl urmăreau.

    Lucia a fost dus așadar la Nicomedia pentru a fi omorât (căci acolo se afla Maxim). Și mulți alții au fost aceia care au refuzat să renunțe la Cristos și au fost uciși în toate felurile. Printre aceștia a fost, de pildă, Antim, episcop chiar al Nicomediei, pe care Maxim l-a ars de viu, de asemenea, Petru, episcop al Alexandriei, și mulți alți bărbați vrednici și aleși. Iar sălbăticia împăratului în aceste lucruri a atins asemenea cote, încât el a omorât până și copilandri pentru că nu a putut să îi convingă să guste din cele care fuseseră sacrificate zeilor. Căci el nu a putut să îi convingă, copiii rezistând, întăriți în mod neîndoielnic de un nevăzut ajutor divin, aceasta fiind o și mai mare dovadă a răutății, ci și a slăbiciunii demonilor și a slujitorilor acestora, dacă, într-adevăr, din pricina slăbiciunii evidente nu au fost în stare să își impună voia, după ce fuseseră cu totul dornici de a o face și, mai ales, după ce i-au supus pe toți la chinuri. Iar dârzenia copiilor și rezistența lor până la moarte au fost, într-adevăr, cel mai mare ajutor dat celor care șovăiau în alegerea lor, deoarece ar fi fost rușinați să pară mai slabi decât copiii prin faptul de a nu înfrunta valul persecuțiilor așa cum aceștia făcuseră. Însă aceia care au cedat amenințărilor au fost condamnați de cele pătimite de copii, deoarece au fost dați în vileag că au fost biruiți nu de asprimea persecuțiilor, ci mai degrabă de slăbiciunea propriei lor firi. Astfel niciunul din lucrurile îngăduite de Dumnezeu și pronia sa nu a fost vreodată, nu este și nu va fi fără rost sau străin de Duhul atotputernic. Copiii au suferit atunci o mulțime de chinuri, unul dintre ei meritând în mod deosebit să fie pomenit.

    Maxim a adus doi copii, care erau frați și fuseseră născuți într-o familie ilustră, și a încercat la început să- momească cu lucruri despre care credea că erau cele mai tentante pentru niște copii. Astfel, el a porunci să fie aduse înăuntru o parte din cele sacrificate zeilor pentru ca ei, văzându-le, să le guste. Însă când aceștia au refuzat și au început să plângă și au zis, așa cum au putut, cu glasurile lor încă peltice, că nu astfel fuseseră învățați de părinții lor, ci într-un fel cu totul diferit, atunci el s-a întors la amenințări și, mai mult, i-a supus la diverse chinuri. Însă când copiii le-au îndurat și pe acestea mai bine decât cuvintele o pot spune și nu au cedat deloc (puterea dumnezeiască dându-le lor tărie), atunci unul dintre sofiștii care erau de față, acela la îndemnul căruia și mai ales sub supravegherea căruia erau săvârșite asemenea lucruri, s-a angajat el însuși să îi facă să mănânce din orice li se oferea fără nicio zăbavă. Căci ar fi fost un lucru de batjocură ca împărații romani să fie biruiți de copii care nu puteau încă să vorbească bine. El a născocit așadar următorul lucru: făcând un amestec de muștar care era foarte puternic și cu totul de neîndurat, el le-a tăiat băieților tot părul și le-a acoperit capetele cu un strat cât s-a putut de gros, pentru ca întreaga putere concentrată a substanței care fusese aplicată să poată pătrunde peste tot, apoi i-a pus într-un cuptor aprins. Iar acolo copiii, ca și cum le-ar fi fost capetele lovite de trăsnet, s-au chircit imediat amândoi la pământ. Și la puțin timp după aceia, cel mai mare dintre ei a căzut și a murit primul, neputând să îndure dogoarea focului aprins pe capul său. Iar celălalt, când l-a văzut pe fratele său căzând, a strigat de bucurie cu toată puterea sa, jubilând la biruința acestuia. Iar apoi l-a îmbrățișat, l-a sărutat, spunându-i că era biruitor și strigând neîncetat: „Ai biruit, frate!”, până când și-a dat și el sfârșitul, în timp ce vorbea în felul acesta cu fratele său, îmbrățișându-l și sărutându-l. Iar acesta a fost cel mai mare martiriu din timpul acela și cel care a stârnit cea mai mare milă privitorilor, căci însăși vârsta fragedă a copiilor îi mișca pe cei mai mulți. Rudele lor i-au luat apoi și i-au îngropat cu alți copii, căci ei muriseră din aceeași cauză. Iar mormântul lor, care se află lângă Nicomedia, este încă numit „al copiilor martiri”, și multe sunt minunile care s-au săvârșit acolo neîncetat în decursul anilor.

    Când a fost adus în Capadocia, Lucian, întâlnind acolo niște soldați care erau creștini, însă fuseseră siliți, într-un fel sau altul, să se lepede de credință, a făcut apel la conștiința lor, spunându-le, de asemenea, că lucrul cel mai rușinos dintre toate pentru niște bărbați, și cu atât mai mult pentru niște soldați, e acela de a părea nedemni și lipsiți de curajul de a înfrunta moartea, mai ales când au fost femei, ba chiar și copii care s-au arătat mai fermi decât ei. „Cum se face”, a întrebat el, „că sunteți dispuși să înfruntați primejdii pentru împăratul pământesc, când l-ați trădat atât de ușor pe cel ceresc? Unde este fortăreața și refugiul în care v-ați afla scăparea dacă el v-ar chema, dintr-o dată, de aici? Nu vă dați seama că el rânduiește și guvernează întreaga lume și că el este atât cel care dă viață, cât și stăpânul morții? Este mult mai bine, așadar, să pui mai puțin preț pe această viață și să câștigi fericirea veșnică cu el, decât să te agăți de viața ta de aici și să o pierzi oricum, căci probabil vrăjmașii te vor lipsi de ea, și să pierzi, de asemenea, și cealaltă viață și, mai mult, să suferi pedeapsa veșnică”. Când au auzit aceste lucruri, ei și-au dat seama de greșeala lor și s-au căit de faptul că se lepădaseră de credință. Venindu-și în fire și mărturisind pe față credința, cei mai mulți dintre ei (nu mai puțin de 40 la număr) au muri pentru Cristos. Au fost, de asemenea, și câțiva dintre ei care au rezistat oricărui fel de chinuri și a supraviețuit, cu onoarea neștirbită după această a doua încercare, îndreptând faptul că se lepădaseră de credință prima oară prin tăria pe care au arătat-o acum pentru dreapta credință.

    Săvârșind aceste fapte și multe altele asemenea în timpul drumului, Lucian a fost adus la Nicomedia. Acest bărbat avea un mare număr de ucenici, dintre care unii au fost cu el în Nicomedia când a suferit martiriul, iar alții nu au fost. O parte dintre ucenicii săi au cedat când au fost torturați pentru a accepta păgânismul, neputând, la început, să suporte chinurile. Însă după aceea, când dumnezeiescul Lucian (care încă trăia) i-a chemat la el și a folosit toată elocvența sa pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă, arătându-le cât de primejdios era păcatul lor și spunându-le că niciunul dintre cei care s-au lepădat cu totul de mărturisirea lui Cristos nu va scăpa de focul nestins al Gheenei, i-a convins să se pocăiască și i-a adus înapoi în Biserică. Printre cei care au venit la Lucian în Nicomedia a fost și Antoninus, cel mai iubit dintre ucenicii săi, de al cărui ajutor s-a folosit, după ce acesta a venit, pentru scrierea epistolelor, lucru pe care Lucian însuși îl dezvăluie într-o scrisoare. Printre cei care au fost acolo s-au numărat mulți bărbați, iar dintre femei au lipsit Eustolia, Dorotea și Severa. Se zice că și Pelaghia, care trăia în Antiohia, în Siria, pe lângă muntele Amanus, a fost de asemenea, o ucenică a lui. Se mai spune despre ea că s-a aruncat singură de pe un acoperiș foarte înalt atunci când oamenii au venit să o prindă, fiindu-i teamă că ar putea fi silită să îndure ceva cumplit (căci era fecioară), și, în felul acesta, a murit. Iubitorii de sfinți o venerează până în ziua de astăzi ca pe o martiră.

    Lucian a fost adus atunci la Nicomedia. Iar Maxim auzind de la mulți că și numai dacă l-ar vedea pe acest bărbat s-ar afla în primejdie de a se face creștin (căci atât de mare era respectul pe care îl stârnea înfățișarea acestui bărbat) și temându-se ca nu cumva să pățească un asemenea lucru, a pus o perdea între ei în timpul convorbirii lor și a vorbit cu el de la distanță, folosindu-se de un tălmaci. Iar la început el i-a făgăduit cu dărnicie nenumărate lucruri: că îl va lua drept sfetnic și ca părinte, că îl va face părtaș la domnie și la luarea tuturor deciziilor și o mulțime de alte lucruri asemănătoare. Pentru toate acestea, a zis el, îi cerea în schimb un singur lucru, și anume să aducă sacrificii zeilor. Însă când Lucian, disprețuind această larghețe ca pe ceva de nimic, a zis că întreaga lume nu prețuiește cât credința în Dumnezeu, împăratul a trecut la amenințări, spunând că îl va supune la toate torturile omenești care au existat în decursul timpului, precum și la toate cele pe care inventivitatea prezentului le-ar putea născoci. Iar când Lucian a reacționat în fața acestor lucruri cu un curaj de neclintit, împăratul, cuprins de o mare furie, a hotărât că nu ar fi de ajuns să îl omoare repede (căci a socotit că acesta s-ar fi bucurat să scape repede de suferințe) și a poruncit să fie aruncat în temniță și să-i fie schingiuit trupul cu felurite instrumente de tortură.

    Cei care au fost însărcinați cu acest lucru l-au luat așadar și l-au supus la o mulțime de chinuri de tot felul menite să îi provoace o foarte mare suferință, dar la care să poată rezista multă vreme. Unul dintre lucrurile pe care le-au făcut au fost să îi pună amândouă picioarele în butuci (o bucată de lemn cu patru laturi folosită pentru tortură) și să le depărteze la o distanță de patru găuri (cea mai dureroasă poziție pentru această tortură, deoarece picioarele, trase violent, ies din încheieturi). Altădată ei l-au schingiuit înțepându-i cu răutate întregul spate cu marginile tăioase ale unor cioburi strâns unite laolaltă. Iar pentru ca cinstitul bărbat să nu se poată nici măcar întoarce sau mișca pe când era străpuns cu aceste vârfuri ascuțite, ei i-au întins mâinile și le-au legat de o bucată de lemn deasupra capului său.

    Ei l-au mai chinuit în foarte multe chipuri și, mai cu seamă, l-au lipsit de orice hrană, fiind dispuși să îi dea doar dacă ar fi vrut să guste din spurcatele sacrificii, pe care, într-adevăr, i le-au oferit cu dărnicie. Însă acesta ar fi preferat moartea de nenumărate ori și era mai plăcut pentru el să rămână cu totul fără hrană și să moară de foame decât și numai să îndure vederea acelor lucruri. El a îndurat foamea care îl măcina timp de 14 zile fără să se odihnească sau să înceteze să facă lucrurile pe care le făcea în mod obișnuit, ci îmbărbătându-i mereu prin cuvintele sale pe cei care fuseseră închiși în aceeași temniță pentru aceeași pricină și rugându-se neîncetat.

    După ce au trecut câteva zile, în timpul cărora el a fost schingiuit așa cum s-a arătat mai sus, apropiindu-se sărbătoarea Cincizecimii, ucenicii săi (căci erau mulți prezenți, adunându-se pentru el din Antiohia și alte locuri) au început să se descurajeze, crezând că învățătorul lor îi va părăsi de îndată, nemaiputând îndura acea prelungită înfometare și că nu vor putea să sărbătorească ziua Cincizecimii împreună cu el (căci li se părea că ziua sărbătorii era departe, iar trupul învățătorului lor nu va rezista până atunci, deoarece lipsa de hrană îl slăbise foarte tare). Însă renumitul bărbat, răspunzând acestor griji, le-a poruncit cu tărie să-și păstreze curajul: „Voi fi cu voi”, a zis el, „și vom sărbători Cincizecimea împreună și numai a doua zi voi pleca la Domnul”. Și, într-adevăr, cuvintele sale s-au adeverit, arătând în mod clar puterea sa dumnezeiască. Când ziua așteptată a sărbătorii a sosit, ucenicii săi erau dornici să se bucure de această ultimă Sfântă Liturghie oficiată de el. părea însă cu neputință ca o masă să poată fi adusă în temniță sau să se poată feri de privirile celor lipsiți de Dumnezeu, care erau mulți acolo și care ar fi putut să intre oricând. El însă a zis: „Acest piept al meu va fi masa voastră și cred că nu va fi mai puțin plăcută lui Dumnezeu decât una din lemn fără viață. Iar voi, înconjurându-mă din toate părțile, veți fi Sfânta mea Biserică”. Și, într-adevăr, lucrurile s-au întâmplat în felul acesta. Paznicii, socotind că Lucian se afla la capătul vieții, au fost mai puțin vigilenți, iar Dumnezeu, după cum aș spune eu, voind să îl cinstească pe martir și refuzând să lase dorința aprinsă a ucenicilor săi neîmplinită, a avut grijă ca ceea ce fusese plănuit să fie dus la capăt fără probleme. Martirul i-a așezat pe toți în jurul său în cerc, astfel încât, strânși unul lângă altul, ei l-au înconjurat cu totul, iar apoi le-a cerut ca odoarele liturgice să fie aduse și așezate pe pieptul său. Iar după ce acestea au fost puse acolo, el s-a uitat spre cer, abia putând să își ridice privirea cu vederea sa deja slăbită, și a înălțat rugăciunile cuvenite. Și după ce a oficiat Liturghia și a sfințit toate ofrandele potrivit legii supreme, el a primit împărtășania, i-a îndemnat pe ucenicii care erau de față să o împartă între ei și să se împărtășească și a trimis restul celor care nu erau de față, după cum el însuși a explicat în ultima sa scrisoare către aceștia, pentru scrierea căreia s-a folosit de Antoninus, cel mai bun dintre discipolii săi. Și în felul acesta a petrecut acea zi cu prietenii săi, după cum le și făgăduise.

    În ziua următoare au venit niște trimiși ai împăratului să vadă dacă el era încă în viață (căci li se părea foarte ciudat că supraviețuise atât de mult). Când i-a văzut pe toți cei care veniseră lângă el, Lucian a strigat de trei ori, cât de tare a putut: „Sunt creștin!”, iar după al treilea strigăt și-a dat sufletul. Sunt într-adevăr unii care zic că a fost aruncat în valurile mării pe când avea încă suflare. Căci Maxim, uluit de încăpățânarea și rezistența sa până la sfârșit, a dat poruncă celor însărcinați cu asemenea lucruri să îl arunce în mare după ce au legat o piatră foarte mare de brațul său drept, pentru ca el să piară înecat, iar trupul său neînsuflețit să nu aibă mormânt ori să poată fi cinstit în vreun fel. El a stata așadar în adâncuri timp de 14 zile întregi, tot atâtea câte petrecuse în temniță având trupul schingiuit în felurite chipuri. Însă în a 15-a zi, un delfin l-a adus pe uscat în următoarele împrejurări. Ucenicii săi cercetaseră promontoriile și țărmurile, fiecare în alte locuri, pentru a-l putea găsi când marea, foarte agitată în timpul iernii, l-ar fi aruncat la țărm. Însă, după ce a trecut atâta timp, ei erau pe punctul de a renunța și deja încetaseră căutările. Și numai atunci, în ajunul celei de-a 15-a zi, martirul i-a apărut în vis lui Glycerius, unul dintre ucenicii săi devotați, care pe atunci stătea pe țărm, în dreptul Nicomediei, și i-a zis: „De îndată ce se face dimineață, scoală-te și du-te în acest loc” (spunându-i unde trebuia să se ducă pe țărm), „căci mă voi întâlni cu tine acolo când vei sosi”. Iar acesta s-a trezit imediat, datorită clarității și uimitoarei naturi a ceea ce văzuse, și, fiind deja aproape dimineață, s-a sculat, a chemat un mare număr de discipoli și s-a dus cu ei la locul care îi fusese dezvăluit. Și chiar în acel moment a apărut delfinul ieșind din mare, o uriașă și ciudată creatură. Iar odată aflat la suprafața apei, a suflat cu putere și s-a îndreptat către uscat. În jurul lui s-a iscat multă spumă și vuiet, valurile însele răsunând cu putere pe măsură ce erau tăiate unul după altul. Iar delfinul a purtat trupul neînsuflețit care stătea întins ca pe un pat și era o priveliște neobișnuită să-l vezi stând nemișcat pe corpul rotund și alunecos al delfinului, fără să cadă din pricina greutății sale ori a forței valurilor. Și când delfinul a ajuns la uscat, valul l-a ridicat în sus, aruncându-l pe țărm. Iar delfinul s-a întins și a murit pe loc.

    Trupul neînsuflețit care fusese adus pe nisip zăcea acolo, întreg și nevătămat, cu excepția faptului că mâna dreaptă, de care fusese legată piatra, nu era atunci laolaltă cu restul corpului. Iar în privința aceasta, sunt unii care zic că nu a fost nici mai târziu din mare, ci a rămas în adâncurile ei, după voia lui Dumnezeu. Alții zic însă că și aceasta a fost dată înapoi nu mult după aceea, cu lanțurile atârnând încă în jurul ei, iar când a fost adusă pe uscat, a fost luată de cei care erau de față pentru a fi pusă laolaltă cu restul trupului. Incidentul cu mâna a avut loc, după părerea mea, pentru că Dumnezeu a vrut să îi arate acesteia o cinste aparte, fiindu-i plăcută munca de corectare a Scripturilor care fusese făcută cu ea. Deoarece, printre muncile suferite pentru Cristos, aceea care este mai grea este ținută la o mai mare cinste. Căci să nu creadă nimeni că trupul său neînsuflețit a fost adus de delfin din întâmplare ori că acest lucru s-a petrecut fără rost. Faptul că un delfin l-a adus, într-adevăr, din mare în felul descris mai înainte pare să fie cu totul sigur, deoarece mulți dintre cei care au trăit în acea vreme au pomenit despre acest eveniment, iar eu însumi știu, de când eram copil, un cântecel despre el al cărui sfârșit suna astfel: „Un delfin luându-l pe spinare a murit ducându-l pe uscat”. Iar faptul că un asemenea lucru nu a avut loc din întâmplare e dovedit în mod limpede în primul rând de măreția minunii săvârșite, precum și de visul despre acesta, pentru a nu spune nimic de ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Căci trupul neînsuflețit adus din mare a fost o minune extraordinară pentru cei care l-au văzut, deoarece, în afară de ceea ce se întâmplase cu mâna, el se păstrase cu totul întreg și nu a suferit vreo stricăciune din cauza mării în atât de multe zile, nu a fost mâncat de pești și nici nu a mirosit urât. Toate acestea au arătat limpede că Dumnezeu a săvârșit această lucrare și că nu din nepăsare sau din neputința de a-l apăra îngăduise mai înainte ca martirul să cadă în primejdii atât de mari. De asemenea, a arătat că Cel care a săvârșit o minune atât de mare pentru el nu ar fi îngăduit ca mâna acestuia să se desprindă de restul trupului fără motiv temeinic. Dimpotrivă, împodobindu-l cu toate virtuțile, el l-a chemat atunci pentru a fi părtaș la pătimirea Fiului Său, dându-i astfel cel mai bun și mai drept prilej de a fi, de asemenea, părtaș la slava sa (pentru aceasta, după părerea mea, pătimesc toți martirii pentru adevăr). Însă, dorind să cinstească râvna bărbatului pentru Sfintele Scripturi și să confirme marele merit al lucrării acestuia, el a îngăduit ca mâna care îi slujise în această muncă să fie cinstită prin suferințe aparte, la fel cum, după părerea mea, spectatorii împodobesc brațele atleților. Însă chiar cineva care ar crede că mâna a rămas în mare s-ar putea folosi de acest prilej pentru a reflecta asupra acestor lucruri și, de asemenea, asupra faptului că Dumnezeu de multe ori amestecă fenomenele naturale cu minunile, pentru ca cele din urmă să îi arate puterea făcătoare de minuni, iar cele dintâi să ne ajute să nu ne pierdem încrederea în natură. Dar să lăsăm aceste lucruri și pricina pentru care fiecare dintre ele se întâmplă să fie cunoscute bine de cel care le rânduiește. Și totuși se poate învăța din fiecare minune și lucrare a sa că există un rost care nu se poate descrie în cuvinte și care e mai presus de noi și o iconomie care e cu totul bună și de necuprins și că nimic nu se petrece fără noimă sau în mod întâmplător.

    Iar atunci când trupul adus de delfin a fost purtat pe nisip, ucenicii săi s-au adunat mai întâi degrabă acolo, venind cu toții din toate părțile, și l-au întâmpinat așa cum se cuvenea, sărutându-l și îmbrățișându-l fiecare cu toată puterea. Apoi ei l-au luat de acolo, au îndeplinit toate ritualurile funerare obișnuite și l-au înmormântat în cel mai renumit loc al acelei țări. Ei au înălțat atunci, după puterile lor, un memorial, iar mai târziu Elena a adus cinstire locului, în onoarea martirului, întemeind acolo un oraș și numindu-l Helenopolis. Ea a făcut aceasta adunându-i laolaltă pe cei care locuiau în împrejurimi și pe câți i-a putut aduce din alte părți, ridicând un zid solid în jurul orașului și construind pentru martir o biserică mare, care se poate vedea și acum atât de cei care călătoresc pe mare, cât și de cei care călătoresc pe uscat.

    Izvoarele istoriografice pentru reconstituirea martiriului sfântului Lucian din Antiohia sunt:

    Autor anonim, Viața lui Constantin, editată de Opitz, nr. 52-63 și

    Simeon Metafrastul, Viața și pătimirea sfântului martir Lucian din Antiohia.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :