Mitul Minotaurului

Din cartea lui Alain Durel, L’Ile au commencement du monde,

Mediaspaul, Montreal, 2016, p. 15-18.

Regele Insulei Creta, Minos, primise în cadou de la Poseidon un extraordinar de frumos taur alb. Deoarece nu și-a ținut promisiunea de a-l sacrifica zeului mării, acesta din urmă a trezit în inima soției regelui, Pasifae, o pasiune vinovată pentru acest animal. Regina, pentru a-și satisface poftele ei incontrolabile, a cerut, în secret, ajutorul arhitectului Dedaliu, care i-a făurit o minunată proteză erotică. Vaca din lemn a lui Pasifae a făcut, pentru a se împreuna cu taurul alb ceea ce calul lui Ulise va fi pentru a cuceri orașul Troia. Astfel, travestită în bovină, regina a cedat iubirii nestăpânite pentru taurul cel alb și a dat naștere la un monstru, jumătate om jumătate taur, Minotaurul. Pentru a ascunde această ciudată și rușinoasă creatură, Minos i-a cerut genialului Dedaliu să construiască un palat cu săli și coridoare care să se îmbine în așa fel încât să formeze un labirint din care să fie tot atât de dificil de ieșit ca din propriul nostru labirint al dorințelor când, nefiind în stare să le sublimăm, suntem ispitiți să le ascundem în străfundul inimii noastre.

După ce și-a ucis propriul fiu, Androgeus, Minos, care tocmai avusese o victoria împotriva atenienilor, a cerut un tribut de război care consista în a oferi în sacrificiu șapte tineri și șapte tinere în fiecare an Minotaurului. La fel precum orice pasiune naște și se dezvoltă sub jăratecul încins al solitudinii impuse, însă se aprinde imediat ce ocazia se prezintă, monstrul cu capul de taur devora fără scrupule trupurile tinerilor atenieni care-i erau oferiți în sacrificiu. Dacă, din întâmplare, unul dintre ei scăpa, o făcea cu riscul de a muri de foame și de sete parcurgând imensele coridoare întunecoase ale labirintului.

Puțin după ce Theseus a ajuns la Atena, tributul de război ajunge la final pentru a treia oară, iar eroul era atât de captivat de tristețea părinților ai căror copii trebuiau să fie devorați de monstru încât s-a oferit pe sine însuși, în mod voluntar, în locul unei victime. Theseus ajunge în Creta și a știut să-și atragă de partea lui iubirea lui Ariana, fiica lui Minos și a lui Pasifae. După ce s-a informat pe lângă Dedaliu, fiica regelui i-a dăruit lui Theseus o cuvertură țesută cu fir de in pe care trebuia să o despletească intrând în labirint și să re-îmbobineze firul după ce ar fi ucis monstrul pentru a regăsi ieșirea.

Theseus, eroul solitar și apolinian, s-a oferit deci ca victimă, acceptând să împărtășească soarta captivilor din labirint. Precum Cristos din icoanele bizantine ale învierii, rupând încuietorile Hadesului, Theseus i-a eliberat pe tineri și pe tinere, apoi nu a făcut decât să urmeze ieșirea din labirint îmbobinând firul cuverturii pe care i-o dăduse luminoasa Ariana. Apoi s-a folosit de flota regelui Minos pentru a pleca împreună cu fiica lui pe care trebuia să o uite în mod providențial pe insula din Naxos. Literatura a văzut în această uitare un episod al tragediei umane a dorinței: „Căci l-am trădat pe tatăl meu, striga Ariana din lucrarea lui Ovidiu Eroidele, am trădat împărăția supusă sceptrului său îndreptățit, am greșit împotriva acestor două nume atât de scumpe în ziua în care, pentru a-l scăpa de la moartea care a urmat victoriei tale în incinta celor 1000 de retururi, ți-am dat ca și ghid un fir care trebuia să-ți urmeze pașii. Atunci îmi spuneai: „Jur pe însăși aceste pericole, vei fi a mea atâta timp cât vom trăi unul și celălalt”. Trăim și totuși nu sunt a ta, Theseus” (Ovidiu, Eroide, X)

Însă există și o altă versiune a uitării eroului cel nobil, mai spirituală, ce ne este transmisă de unul dintre cei mai de seamă poeți greci: o furtună violentă amenința ambarcațiunea lui Theseus obligându-l să ridice catargul pentru a se îndepărta de coastele insulei Naxos. Din deznădejde, Ariana a voit să se arunce în mare, însă Dionisios a consolat-o înainte de a o cere în căsătorie. Hesiod afirmă acest lucru în opera Theogonia, versurile 947-949: Ariana a fost înălțată la cer, Zeus făcându-i darul nemuririi, pentru a-i fi pe placul lui Dionisios și a-l lua ca soț: „Dionisios cu părul de aur a luat-o ca soție pe splendida blondă Ariana, fiica lui Minos, pe care fiul lui Cronos a scutit-o pentru totdeauna de moarte și îmbătrânire”. Acesta era ultimul său destin, să fie simbolul unirii dintre uman și divin.

Dacă Dedaliu este în același timp arhitectul simulacrului vacii din lemn folosită de Pasifae pentru a-și satisface propriile dorințe taurine și cel al labirintului Minotaurului, geniul lui ne se oprește aici. După cum știe fiecare, el este și inventatorul îndepărtat al aeroplanului. Un fierar iscusit, Dedaliu pare să fi fost instruit în arta sa de Atena în persoană. În stare, după cum am văzut, de lucruri foarte mărețe dar și foarte urâte, Dedaliu a trăit în liniște în Creta până în ziua în care Minos, aflând că o ajutase pe Pasifae să se unească sexual cu taurul cel alb al lui Poseidon, l-a închis în labirint împreună cu fiul său Icarius.

Nu era ușor să scapi din labirint, dar și mai greu era să scapi din Creta, fiindcă Minos pusese o gardă solidă formată din foarte mulți soldați. Orice fugă pe mare fiind imposibilă, nu-i mai rămânea lui Dedaliu decât să inventeze un mijloc pentru a fugi pe calea aerului. Astfel a făurit o pereche de aripi pentru el și una pentru Icarius, penele cele mari fiind cusute, iar cele mici fiind fixate cu ceară. În timp ce fixa aripile lui Icarius, Dedaliu îi spunea fiului său: „Fiule, ai grijă, să nu zbori prea sus, fiindcă soarele va topi ceara, nici prea jos, fiindcă penele se vor înmuia din cauza aburului ieșit din mare”. Este interesant de notat că sfatul lui Dedaliu, care sintetizează întreaga înțelepciune grecească a limitelor – „nimic în plus” – nu se referă doar la riscurile după care aleargă cei ambițioși, dar și cele care-i amenință pe cei mai liniștiți.

Cei doi „aeronauți” și-au luat deci zborul lăsând în urma lor Naxos, Delos și Paros pe partea stângă și au depășit Kalimnos pe partea dreaptă în timp ce Icarius,  încălcând sfaturile tatălui său, s-a ridicat în înălțimi către soare, bucuros că era purtat de aripile lui mari. Când Dedaliu și-a întors privirea, nu l-a mai văzut pe Icarus, ci doar în mare, dedesubtul lui, a observat penele flotând pe valuri. Căldura soarelui făcuse ca ceara să se topească iar tânărul a căzut în mare apoi s-a înecat. Dedaliu s-a reîntors în înălțimi deasupra locului până ce cadavrul a fost ridicat de apă la suprafață, apoi l-a luat și l-a dus pe o insulă învecinată, numită astăzi Ikaria, unde l-a înmormântat.