Discuții cu privire la originea Duhului Sfânt au existat în creștinism încă de la începuturile Bisericii. Totuși, în perioada prigoanelor, creștinii se mulțumeau doar să accepte și să mărturisească credința lor în Dumnezeu, Unul și Întreit, fără a se preocupa prea mult de felul în care persoanele divine interacționează între ele. Doar începând cu sec. IV, odată cu erezia lui Arie, care nega explicit divinitatea Fiului și, deopotrivă, cea a Duhului Sfânt, și cu erezia lui Macedonius al Constantinopolului, care admitea totuși divinitatea Fiului în egală măsură cu a Tatălui, însă nega explicit divinitatea Duhului Sfânt, considerând că este prima creatură comună a Tatălui și a Fiului, teologia creștină începe să dezvolte un discurs trinitar tot mai complex, având ca sprijin argumentativ textele biblice și ca suport al limbajului filosofia greacă. Așa se ajunge la Crezul de la Niceea, din 325, unde este afirmată explicit divinitatea Fiului: homoousios/deoființă cu Tatăl și născut din ousia/esența Tatălui, despre Duhul Sfânt afirmându-se doar: "credem în Duhul Sfânt"; întrunirea conciliară de la Constantinopol, din 381, dezvoltă afirmațiile de credință referitoare la persoana Duhului Sfânt astfel: este Domn (ca Tatăl și Fiul), este de viață dătător, purcede de la Tatăl, cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit, a grăit prin profeți. Începând cu sec. VI apar noi discuții cu privire la originea Duhului Sfânt: teologia latină vine cu o explicitare a originii Duhului Sfânt - Filioque - adică purcede "și de la Fiul", pentru a contracara reminiscențe ale ereziei ariene în Occident, în timp ce teologia greacă înțelege să rămână fidelă Crezului de la Constantinopol: Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, expresie înăsprită de Grigore Palama: Duhul Sfânt purcede "doar" de la Tatăl! Aceste discuți și opinii teologice stau la baza celor mai mari dispute între teologii răsăriteni și apuseni până astăzi. Chiar dacă la conciliul de la Florența, din 1439, s-a pus pe masa discuțiilor un dosar patriotic consistent în favoarea ambelor opinii, după 1439, odată cu negarea înțelegerilor dogmatice și teologice asupra cărora s-a găsit un consens, originea Duhului Sfânt a continuat să frământe și să alimenteze discursul teologic. Prezint aici o opinie mai puțin cunoscută, Didim cel Orb din Alexandria, unul din cei mai mari teologi ai sec. IV din zona Egiptului, directorul renumitei Școli teologice Alexandrine, Didaskaleion, care a scris, printre multe altele, un tratat Despre Duhul Sfânt. Referitor la originea Duhului Sfânt, el susține că purcede de la Tatăl, fără a exclude participarea Fiului, argumentând că Tatăl și Fiul una sunt, persoanele divine sunt nedespărțite, limbajul omenesc nu este în măsură să exprime în cuvinte taine atât de mari și profunde. Așadar, Filioque este o teologie ce poate fi susținută cu sprijinul argumentației biblice și nu trebuie să fie motiv de discordie și schismă între creștini, Duhul Sfânt fiind în sine Duhul Unității, Duhul Adevărului, Duhul Tatălui și Duhul Fiului, Duhul Mângâietor trimis de Fiul.

I.2.25-28: În cele spuse anterior am dorit să arăt că Duhul Sfânt este incoruptibil și veșnic, fiind de aceeași natură cu Tatăl și cu Fiul, îndepărtând astfel ori fel de îndoială și suspiciune, astfel încât nu poate fi considerat drept fiind una din ființele create. Știm prea bine că nu se poate pune în îndoială faptul că acest Duh este al lui Dumnezeu, despre care Mântuitorul afirmă în Evanghelie că purcede de la Tatăl: "Când va veni Mângâietorul - spune El - pe care îl voi trimite eu..., Duhul Adevărului, care purcede - ekporeuetai - de la Tatăl, el va da mărturie despre mine" (In 15, 26 - acest verset era folosit și de pneumatomahi, adversarii divinității Duhului Sfânt pentru a susține firea creată a Duhului, deoarece este trimis de Tatăl (In 14, 26) sau de Fiul (In 15, 26), deci este subordonat lor). Mântuitorul îl definește pe Duhul Sfânt, care va veni, Mângâietorul, dându-i astfel un nume ce derivă din lucrarea pe care o săvârșește: deoarece nu îi mângâie doar pe cei aflați vrednici de mângâierea sa, ținându-i departe de orice tristețe și suferință, dar le și comunică o atât de mare capacitate de fericire și de seninătate încât nu poate, mulțumindu-i lui Dumnezeu deoarece l-a învrednicit de un asemenea oaspete, să nu exclame: "Tu ai pus bucurie în inima mea "(Ps 4, 8). Într-adevăr este revărsată o bucurie abundentă în inima celor în care Duhul Sfânt a stabilit locuința sa.

Acest Duh Sfânt Mângâietor - pkrakletos - este trimis de Fiul, nu în același fel cum vorbim despre misiunile îngerilor, profeților sau apostolilor, ci așa cum se cuvine ca de la Înțelepciune și de la Adevăr să fie trimis Duhul lui Dumnezeu, ce are firea neîmpărțită cu aceiași Înțelepciune și Adevăr. Într-adevăr, Fiul, când este trimis de Tatăl, nu se desparte, nici nu se îndepărtează de el, ci rămâne în El și al posedă în sine însuși. Tot la fel, Duhul Adevărului, trimis de Fiul în lume așa cum am explicat mai înainte, purcede de la Tatăl, fără a trece dintr-un loc în altul. Dealtfel, un asemenea lucru este imposibil și, în același timp, o hulă. Dacă Duhul Sfânt iese dintr-un loc pentru a se deplasa în alt loc, însuși Tatăl ar trebui să se afle în acel loc, iar Duhul Adevărului, circumscris, conform firii trupurilor, într-un spațiu terminat, abandonând un loc dacă ar trebui să se deplaseze în alt loc. Însă, deoarece Tatăl, care nu se află într-un loc anume, este dincolo de orice fire trupească, tot la fel și Duhul Adevărului nu poate fi, nicidecum, închis în limitele locului, fiind netrupesc, pentru a spune mai bine, transcende orice fire rațională.

Așadar, deoarece este necredincios și imposibil să credem ceea ce am spus despre ființele netrupești, trebuie să credem că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl la fel cum Mântuitorul spune că provine de la Tatăl, atunci că zice: "Am ieșit și am venit de la Dumnezeu" (In 8, 42). La fel cum spunem că nu se poate ca ființele netrupești să se afle într-un loc sau să schimbe locul, tot la fel trebuie să excludem din firea ființelor spirituale orice formă de îngrădire internă și externă, fiindcă așa ceva este specific doar trupurilor, care pot fi atinse și care pot schimba locul. Însă, pentru credința inefabilă și sigură trebuie să credem în afirmația precisă care spune că Mântuitorul a ieșit de la Dumnezeu și că Duhul Adevărului purcede de la Tatăl. Și spune pe bună dreptate că purcede de la Tatăl. Chiar dacă Mântuitorul ar fi putut spune "de la Dumnezeu", sau "de la Domnul", sau "de la Cel Atot-Puternic", totuși nu folosește niciuna din aceste formulări, însă spune că "purcede de la Tatăl"; asta nu înseamnă că Tatăl este diferit de Dumnezeul Atot-Puternic - doar să gândim așa ceva ar fi o mare greșeală -, dar se spune că Duhul Adevărului purcede de la El după firea proprie și după gândirea celui pe care îl naște. În realitate, chiar dacă deseori Mântuitorul spune că a ieșit de la Dumnezeu, totuși firea și, pentru a spune așa, comuniunea de viață, despre care am vorbit îndelung mai sus, o exprimă prin termenul de "Tată" atunci când spune: "Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine" (In 14, 11) și iarăși: "Tatăl și cu mine suntem una" ((În 14, 10-11) iar cititorul poate afla multe alte afirmații de acest gen în Evanghelie. Așadar, acest Duh Sfânt, "care purcede de la Tatăl va da mărturie despre mine" (In 15, 26), spune Domnul, și îi va da o mărturie asemănătoare cu cea pe care i-o dă Tatăl, despre care spune: "Tatăl este cel care m-a trimis și dă mărturie despre mine" (In 5, 37; 8, 18). Iar când Fiul îl trimite pe Duhul Adevărului, pe care îl numește Mângâietorul, îl trimite și Tatăl, astfel încât Duhul este trimis de aceeași voință a Tatălui și a Fiului, după cum susține și Mântuitorul care grăiește prin profet și după cum poate fi limpede pentru cel care va citi în întregime textul: "Iar Domnul m-a trimis pe mine și pe Duhul său" (Is 48, 16). Așadar, Dumnezeu nu-l trimite doar pe Fiul, dar și pe Duhul Sfânt. Chiar și Apostolul confirmă asta: "Acestora le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi au făcut ei acestea, care acum vă sunt vestite prin cei care v-au adis Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din ceruri" (1 Pt 1, 12). Iar în cartea care se numește Înțelepciunea îi este adresată lui Dumnezeu această expresie de mulțumire din partea celor care au primit daruri divine: "Cu dificultate ne reprezentăm cele de pe pământ şi descoperim cu trudă cele la îndemână, dar celor din cer, cine le va da de urmă? Cine ar fi cunoscut planul tău dacă nu i-ai fi dat înţelepciunea şi nu l-ai fi trimis pe Duhul tău Cel Sfânt din înălţimi? Astfel au fost îndreptate căile celor de pe pământ, oamenii au învăţat cele plăcute ţie şi au fost mântuiţi  prin înţelepciune" (Înț 9, 16-18). Ei bine, în acest text se afirmă nu doar faptul că Tatăl dă înțelepciunea lui Dumnezeu, adică pe Fiul său Unul-născut, dar îl trimite și pe Duhul Sfânt.

Însă, în aceeași Evanghelie se declară și faptul că Duhul Sfânt este dat, este trimis de Tatăl, atunci când Mântuitorul spune: "Îl voi ruga pe Tatăl meu, iar el vă va da un alt Mângâietor, pentru ca el să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul Adevărului" (In 14, 16-17) și iarăși: "Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite în numele meu, el vă va învăța toate" (In 14, 26). Într-adevăr, chiar și în aceste texte se afirmă faptul că Tatăl dă "un al Mângâietor", însă nu un altul care să fie diferit de cel care este trimis de Fiul, după cum putem vedea din textul acesta: "Când va veni acel Mângâietor, pe care eu îl voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului" (In 15, 26). L-a numit "alt Mângâietor" nu din cauza diferenței de natură, ci datorită diferenței de lucrare. Într-adevăr, în vreme ce Mântuitorul îndeplinește lucrarea de mijlocitor și de legătură și, în calitate de Mare Preot, mijlocește pentru păcatele noastre, mântuindu-i pentru todeauna pe cei pe care prin mijlocirea sa s-au apropiat de Dumnezeu, fiindcă el este întotdeauna viu, mijlocește pentru ei pe lângă Tatăl (cf. Evr 7, 25), Duhul Sfânt, conform unei alte interpretări, este numit Mângâietor datorită faptului că oferă mângâiere celor care sunt neliniștiți în întristare. Totuși, din cauza lucrurilor diferite ale Fiului și Duhului Sfânt nu trebuie să deducem că și naturile lor sunt diferite. Dimpotrivă, într-un alt text aflăm că Duhul Mângâietor împlinește lucrarea de legătură pe lângă Tatăl, cum se vede din următorul text: "De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului; adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu" (Rm 8, 26-27).

Dar și Mântuitorul conferă mângâiere inimilor celor care au nevoie, termen de la care Duhul Sfânt își ia atributul de Mângâietor. Stă scris, într-adevăr: "Îi mângâi pe cei smeriți din popor" ((Is 49, 13). De aceea, cel care a dobândit un asemenea beneficiu, vestind în mod public, exclama: "Când multe nelinişiti [frământă] inima mea, mângâierile tale îmi revigorează sufletul", sau "sunt plăcute sufletului meu" (Ps 94, 19); ambele variante se află în diferite manuscrise. Dar și Tatăl este numit "Dumnezeul oricărei mângâieri", fiindcă dă mângâiere celor care sunt încercați de tristețe (cf. 2 Cor 1, 3-4), pentru ca în asemenea încercări, prin răbdare, să poată persevera pe calea mântuiri, apoi să dobândească coroana slavei.

Așadar, Duhul, Mângâietor și Sfânt, Duhul Adevărului, este dat de Tatăl pentru a rămâne totdeauna cu discipolii lui Cristos, cu care este, de asemeni, mereu și Mântuitorul, după cum el însuși susține: "Iată, sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor" (Mt 28, 20). Deoarece în apostoli este prezent mereu Duhul Sfânt și Fiul, se înțelege limpede că este prezent și Tatăl. Într-adevăr, cine îl primește pe Fiul, îl primește pe Tatăl, iar Tatăl și Fiul își fac locuința în cei care s-au aflat vrednici de vizita lor. Tot astfel acolo unde va fi Duhul Sfânt, în mod necesar se află și Fiul. De aceea, precum în profeți este prezent Duhul Sfânt, care le dă să prorocească viitorul și tot cea ce are legătură cu vestirea profetică, se spune că lor le-a fost dat "Cuvântul/Logosul lui Dumnezeu" (Os 1, 1), după cum stă scris: "Așa spune Domnul" (Is 22, 15; Am 1, 6; 7, 17), la care, atunci când se folosește fiind vorba despre spusele profeților, se mai adaugă: "Cuvântul care i-a fost adresat lui Isaia" (Is 2, 1), sau altor profeți (cf. Ier 1, 2.4.11).

Că profeții erau sub stăpânirea Duhului Sfânt o știm prea bine fiindcă Dumnezeu o spune deschis. Spune, într-adevăr: "Tot ceea ce am poruncit slujitorilor mei, profeților, am făcut-o prin Duhul meu" ((Zah 1, 6). Iar Mântuitorul în Evanghelie spune că cei drepți și cei care înainte de venirea sa au prorocit poporului evenimentele ce vor veni, erau plini de inspirația Duhului Sfânt. Întrebându-i, într-adevăr, pe farisei ce cred ei despre Cristos și zicându-i că era Fiul lui David, le-a spus: "Atunci de ce David, [inspirat] de Duh, îl numeşte Domn când zice: «Domnul a spus Domnului meu, aşază-te la dreapta mea până când îi voi pune pe duşmanii tăi sub picioarele tale!» (Mt 22, 43-44)? Iar Petru, adresându-se fraților în credință, le spune: "Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura pe care a spus-o dinainte Duhul Sfânt prin gura lui David despre Iuda, cel care a devenit călăuza celor care l-au prins pe Isus" (Fap 1, 16). Și, iarăși, în aceeași carte, adaugă: "tu le-ai spus părinţilor noştri, prin Duhul Sfânt, prin gura slujitorului tău David: De ce se frământă neamurile și popoarele au născocit planuri deșarte?" (Fap 4, 25). Și despre Isaia, împins de Cuvântul lui Dumnezeu să prorocească, se spune că prorocea prin porunca Duhului, după cum stă scris spre finalul cărții Faptelor apostolilor: "Du-te la poporul acesta şi spune-i: ‹de auzit veţi auzi, dar nu veţi înţelege. De privit veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii şi i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima etc" (Fap 28, 25-26). Această profeție, așadar, despre care apostolul Paul spune că a fost prorocită de Duhul Sfânt, aceeași carte a profetului, dimpotrivă, spune că a tot vestită de Domnul: "Am auzit glasul Domnului, zicând: Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi?, iar eu am răspuns: Iată-mă, trimite-mă pe mine!. El a zis: Mergi și spune-i acestui popor: De ascultat, voi ascultați, dar nu înțelegeți, de văzut, voi vedeți, dar nu pricepeți" (Is 6, 8-9), și după alte expresii, Domnul însuși adaugă: "Și se vor converti și îi voi vindeca" (Is 6, 10). Și îndată profetul strigă: "Până când, Doamne?" (Is 6, 11). Deoarece Domnul spusese profetului să vestească ceea ce era scris iar profetul răspunsese Domnului, care îi poruncise să vorbească, "până când", Paul susține că ceea ce este spus de Domnul prin profet, a fost rostit datorită inspirației Duhului Sfânt (cf. Fap 28, 25). De aici se vede limpede, după cum am afirmat deja, că una este voința și firea Domnului și a Duhului Sfânt, iar în termenul "duh" trebuie să fie inclus și termenul "Domnul". Așa cum, în Scrisoarea către Corinteni, termenul "Dumnezeu" este atribuit Tatălui și cel de "Domnul" Fiului (cf. 2 Cor 1, 3; 11, 31) fără ca, din acest motiv, să-i eliminăm Tatălui Domnia și Fiului divinitatea, motiv pentru care spunem că Tatăl este Domn și Fiul este Dumnezeu (cf. 2 Cor 1, 14; 4, 5), la fel și Duhul Sfânt este numit Domn (cf. 2 Cor 3, 17).

Așadar, dacă este Domn, prin consecință, este și Dumnezeu, după cum tocmai am spus un pic mai sus când m-am referit la cuvintele apostolului Petru spuse lui Anania, care reținuse pentru sine banii, deoarece se subînțelege că în Duhul Sfânt este prezentă dumnezeirea.