Sora sfântului Augustin a fondat o comunitate de fecioare consacrate lui Cristos prin profesiune mănăstirească. După moartea ei, surorile au ales o nouă superioară, însă, după câțiva ani de guvernare, toate surorile se revoltă împotriva ei și cer episcopului de Hipona să intervină în acest scandal pentru a calma spiritele schimbându-le superioara. Augustin evită, în primă instanță, să meargă la fața locului, iar după mai multe insistențe și văzând că lucrurile iau o întorsătură nedemnă pentru asemenea femei consacrate Domnului, decide să le scrie o scrisoare. Episcopul de Hipona, după ce face niște reproșuri paterne și se plânge de nesăbuința fecioarelor consacrate care, după moartea superioarei lor, nu vor să o accepte și să-i dea ascultare noii superioare, prescrie fecioarelor consacrate din acea comunitate mai multe reguli, rămase celebre în lumea creștină, care au condus la redactarea Regulii sfântului Augustin, regulă îmbrățișată și trăită de mai multe ordine, congregații și organizații de viață consacrată în Biserica catolică de-a lungul secolelor. Datorită formei sale breve și spiritului deschis și practic în care au fost redactate aceste prescripții, Regula Augustini a cunoscut o extraordinar de mare popularitate în vremea timpului său precum și de-a lungul creștinismului occidental.

Vincențiu, născut în Galia, Toulouse, este un monah de pe insula Lerins care s-a angajat, spre sfârșitul vieții, în lupta împotriva ereziilor ce bântuiau Biserica secolului V. În acest sens publică, în 434, o lucrare foarte importantă, Commonitorium, sau Tratat împotriva tuturor ereziilor, în care expune criteriile unei învățături ortodoxe în contradicție cu erorile noi promovate de eretici de-a lungul vremii în Biserică. Ereticii, lupi îmbrăcați în piele de oaie, încearcă să-i convingă pe credincioșii mai simpli de veracitatea învățăturii lor folosind argumente biblice, textele fiind interpretate de fiecare după bunul lor plac, și argumente patristice, distorționând gândirea unor Sfinți Părinți care au pus bazele dogmaticii creștine în primele veacuri. În această lucrare, pe care cititorul de limbă română o are la dispoziție în prezenta modestă traducere, Vincențiu expune trei criterii pentru a deosebi adevărul de eroare: 1) unitatea credinței de-a lungul timpului și spațiului: "Trebuie știut că este considerat adevărat ceea ce a fost crezut pretutindeni, mereu și de toți"; 2) verificarea coerenței progresului în credință: "Trebuie să crească și să progreseze mult inteligența, cunoașterea, înțelepciunea fiecărui creștin și a tuturor, cea individuală și cea colectivă a Bisericii, de-a lungul generațiilor, cu condiția să crească după un criteriu specific, adică să crească în același sens, ținând cont de aceleași dogme și de aceeași gândire"; 3) citirea Scripturilor în Tradiția Bisericii: "Canonul Scripturilor trebuie să fie interpretat ținând cont de tradițiile bisericești și de regulile dogmei catolice". Cei care țin cont de toate aceste criterii se pot bucura de comuniunea Bisericii care a primit spre păstrare credința strămoșească, pe care, la rândul ei, trebuie să o transmită generațiilor viitoare nevătămată, neprihănită, nealterată, în conformitate cu învățătura Apostolilor și a doctorilor înțelepți și savanți întruniți în conciliile ecumenice recunoscute de Biserica catolică prin care s-au cristalizat dogmele creștine împotriva ideilor noi, hulitoare, promovate de eretici.