Marea schismă a Bisericii, din 1054, are doi actori de seamă: unul occidental, cardinalul Humbert, viitorul Papă Ștefan al IX-lea, și Patriarhul Mihail Cerularie. Cine și-ar fi putut imagina că totul ar putea pleca de la o discuție puerilă referitor la pâinea folosită în celebrarea Euharistică: unii, occidentalii, bazându-se pe datele furnizate de evanghelistul Ioan, care descrie Cina cea de taină explicit ca fiind o cină pascală, susțin celebrarea Sfintei Jertfe cu pâine nedospită, după uzanța evreilor, descrisă în carete Leviticului; alții, orientalii, bazându-se pe informațiile sinopticilor, care în opinia lor nu descriu Cina cea de taină ca fiind o cină pascală, ci una obișnuită în timpul căreia Isus ar fi instituit Euharistia, susțin că pâinea pentru celebrarea Sfintelor Taine trebuie să fie cu pâine dospită, după cum foloseau în mod normal evreii la fiecare masă obișnuită. Pentru că Patriarhul Cerularie și teologii lui nu s-au învoit să accepte argumentul apusenilor, aceștia au redactat o scrisoare de anatemă pe care au depus-o, pe 16 iulie 1054, pe altorul catedralei Sfânta Sofia din Cosntantinopol. Patriarhul, la rândul său, și-a întrunit sinodul episcopal și a redactat o scrisoare de excomunicare a apusenilor, aducând acuze de tot felul la adresa lor, printre care multe sunt de ordin pueril. Redau aici traducerea documentului de excomunicare a lui Humbert, apoi răspunsul lui Cerularie sub formă de acuzații.

Scrisoarea de anatemă a lui Humbert și a delegației papale (16 iulie 1054)

împotriva lui Mihail Cerularie al Constantinopolului și adepților lui 

Humbert, prin harul lui Dumnezeu cardinal-episcop al Sfintei Biserici romane; Petru, arhiepiscop de Amalfi; Frederic, diacon și cancelar, tuturor fiilor Bisericii catolice:

Sfântul Scaun Apostolic roman, primul printre toate celelalte scaune, căruia îi aparține în particular, în calitatea sa de întâistătător, grija tuturor Bisericilor, s-a învrednicit să ne trimită ca delegați ai săi în acest oraș imperial pentru a restabili pacea și bunăstarea Bisericii și pentru a vedea dacă zvonurile stârnite în acest oraș atât de important și care au ajuns până la urechile noastre cu atâta viteză sunt adevărate. Înainte de toate, măriți împărați, cler și credincioși din acest oraș al Constantinopolului și întreaga Biserică catolică, am aflat aici un adevărat motiv de bucurie în Domnul și un motiv foarte mare de tristețe. În ce privește stâlpii Imperiului și cetățenii ei înțelepți și venerabili, orașul este cu adevărat creștin și orthodox. Însă, în ce-l privește pe Mihail, căruia i se dă abuziv titlul de „patriarh”, și adepților nebuniei lui, există cu adevărat o zizanie de erezii semănate de ei în sânul acestui oraș. Ca simoniacii, vând darul lui Dumnezeu; ca valesienii, fac din oaspeții lor eunuci pentru ca apoi să-i ridice nu doar în treapta clerului, dar și la episcopat; ca arienii, îi rebotează pe cei care au fost botezați în numele Sfintei Treimi, mai ales pe latini; ca donatiștii, susțin că în afara Bisericii grecești, adevărata Biserică a lui Cristos, adevăratul ei sacrificiu și adevăratul ei botez au dispărut din lumea întreagă; ca nicolaiții, permit miniștrilor altarului să se căsătorească și revendică acest drept și pentru ei; ca severienii, declară afurisită legea lui Moise; ca pneumatomahii, au suprimat din Crez purcederea Duhului Sfânt „și din Fiul – Filioque”; ca maniheii, spun, între multe alte lucruri, că pâinea dospită este animată; ca nazareenii, dau o importanță atât de mare curăției trupești specifice tradiției iudaice încât refuză botezul copiilor înaintea de ziua a opta, chiar și atunci când aceștia sunt în pericol de moarte; de asemenea refuză să primească la împărtășanie, sau – dacă sunt încă păgâne – să boteze femeile însărcinate sau în perioada lor de ciclu, chiar și atunci când sunt în pericol de moarte; mai mult, lăsând să crească barba și părul, refuză să dea împărtășania celor care, urmând obiceiurile Bisericii romane, își tund părul și se bărbieresc. Pentru toate aceste erori și pentru multe alte fapte de care se face vinovat Mihail, după ce mai întâi a primit avertismentele de rigoare în scris din partea întâistătătorului nostru, Papa Leon, a refuzat să se pocăiască. Mai mult, nouă, delegaților săi, care aveam misiunea de a pune capăt la niște abuzuri atât de grave, ne-a refuzat audiența și o discuție cu el, ne-a interzis să celebrăm Liturghia în bisericile lui. Înainte ca noi să ajungem aici a poruncit să se închidă bisericile pentru latini, pe care-i considera azymiți și îi persecuta pretutindeni prin cuvine și fapte, mergând chiar până la a afurisi Scaunul Apostolic în copii ei și a îndrăznit chiar să-și dea titlul de „Patriarh ecumenic”, împotriva voinței aceluiași Scaun Apostolic, contribuind astfel ca cei de credință catolică să primească multe și grave prejudicii. În numele Sfintei și nedespărțitei Treimi, a Scaunului Apostolic, ai cărui ambasadori noi suntem, și a tuturor Sfinților Părinți ortodocși ai celor șapte concilii și a întregii Biserici catolice, semnăm împotriva lui Mihail și a adepților lui anatema pe care Suveranul Pontif, Papa, a rostit-o împotriva lor, dacă nu acceptă să se pocăiască: Mihail neofitul, care poartă abuziv titlul de patriarh, pe care doar frica umană l-a împins să îmbrace haina monahală, care se află acum în fața acuzațiilor celor mai grave, și cu el Leon, care-și spune episcop de Achrida și cancelarul lui Mihail, Constantin (traducerea textului în grecește dă un alt nume, Nichifor), care au călcat în mod sacrileg în picioare sacrificiile latinilor, și toți cei care-i urmează în erorile amintite mai sus și în nechibzuința lor încrezută, toți aceștia să cadă sub anatemă, Maranatha, cu simoniacii, valesienii, arienii, donatiștii, nicolaiții, severienii, pneumatomahii, maniheii și nazareenii și toți ereticii, mai mult, cu toți diavolii și îngerii răi, dacă nu se vor întoarce și nu se vor căi. Amin, amin, amin!

La acest text, delegația papală a mai adăugat, prin viu grai, o excomunicare în următorii termeni: Toți cei care se îndrăznesc să atace credința Sfintei Biserici romane și jertfa ei euharistică, să fie anatemă, Maranatha, și să nu mai fie considerat drept creștin catolic, ci drept eretic prozymit! ( în gândirea lui Humbert, termenul prozymit, inventat de el, vrea să însemne „apărător al pâinii dospite”, și este un răspuns acuzației făcute de Mihail Cerularie împotriva latinilor, azymit, adică „apărător al pâinii nedospite”). Fiat, fiat, fiat!

Răspunsul lui Mihail Cerularie împotriva lui Humbert și delegației papale

Episcopului Romei și tuturor creștinilor occidentali care locuiesc dincolo de Marea Ioniană: italieni, lombarzi, franci, cei ce se numesc de asemenea germanici, amalfitani, venețieni și toți ceilalți, cu excepția calabrezilor și germanilor – aceștia din urmă, într-adevăr, nu sunt mai diferiți decât păgânii atât prin religie cât și prin sălbăticia moravurilor lor; cât despre calabrezi, ei sunt, de la începuturi, creștini orthodocși, crescuți în orânduielile Bisericii noastre apostolice, – toți aceștia, Papa inclusiv, trăiesc de mai mulți ani în afara Bisericii catholice, ca niște străini rătăcitori tradițiilor Evangheliei, apostolilor și Părinților și urmând niște ritualuri și orânduiri ilicite și barbare. Cele mai rele și mai detestabile sunt următoarele:

1.     În timp ce Simbolul sfintei noastre credințe, alcătuit din cuvinte evanghelice, exprimă în mod clar în acești termeni credința noastră în Duhul Sfânt: Și în Duhul Sfânt, Domnul, și de viață dătătorul, care purcede de la Tatăl, ei au adus adăugirea falsă și periculoasă, și de la Fiul – Filioque. În opinia mea, din cauza sărăciei limbajului lor, au crezut că purcederea Duhului Sfânt din Tatăl este același lucru cu trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul până la noi. În ignoranța lor, acești barbari au crezut că misiunea nu este diferită de purcedere.

2.     În loc de pâine, ei oferă azime și țin în derâdere apostolul Petru și Sfinții Părinți care au fost episcopi ai Romei, zicând că ei sunt cei care le-au transmis această tradiție. [...]

3.     În bisericile lor vedem și alte statui decât cea a Crucii, iar aceasta nu este pictată ci în relief. Intrând în biserici, se închină murmurând rugăciuni; apoi, trasând o cruce pe pământ, o sărută și apoi pleacă.

4.     Maicii Domnului Nostru Isus Cristos nu îi dă titlul Theotokos, ci o numesc simplu Sfânta Maria.

5.     La ei, oricine, fără a ține seama de vârstă, sex și rang bisericesc, poate intra în sanctuar și înainta lângă altar în timpul Liturghiei; chiar și femei se așază pe tronul episcopului. Așa înțeleg ei să facă distincția dintre sacru și profan!

6.     Ei nu doar mănâncă carne în sânge, dar mănâncă și urși, câini și lupi și alte animale chiar mai impure.

7.     Prelații și preoții lor, în loc de haine de lână, se îmbracă în haine de mătase policromă, poartă inele și mănuși.

8.     Pentru botez, nu doar umplu gura neofitului cu sare, dar o și ung cu salivă; când cei botezați au ajuns la vârsta adultă și au căzut în păcat, ei îi ung cu ulei spre iertarea păcatelor și par astfel că administrează botezul de două ori (aluzie la sacramentul mirului care în Occident era administrat separat de botez, de unde și confuzia lui Mihail Cerularie aici).

9.     Sclavi a rânduielilor iudaice, preoții lor fac zilnic diferite rituri de purificare și sfințiri cu apă pentru a îndepărta relele și pericolele.

10.  Fac semnul sfintei cruci într-un fel bizar, folosind cele cinci degete, iar apoi fac semnul crucii pe frunte cu degetul mare.

11.  Chiar dacă li se impune celibatul diaconilor, preoților și episcopilor, aceștia încheie căsătorii și merg uneori chiar în a doua sau a treia căsătorie.

12.  Auzindu-i, în opinia lor nu se cuvine să-l lăudăm pe Dumnezeu decât în trei limbi: ebraică, grecește și latinește.

13.  Nu-și îngroapă episcopii decât după opt zile; în tot acest timp, credincioșii îi aduc daruri; apoi sunt îngropați cu mâinile întinse lângă trup în loc să i le pună pe piept în formă de cruce și li se înfundă toate orificiile cu ceară. Aceeași tradiție este respectată și la înmormântarea laicilor.

14.  Preoții lor celebrează în fiecare zi de trei sau de patru ori Liturghia pe același altar; mai mult, celebrează oriunde, fără niciun discernământ pentru a distinge sacrul de profan.

15.  La ei, un monah încetează să mai fie ascet odată devenit episcop sau dacă este atins de o infirmitate oarecare; în general, toți monahii lor mănâncă carne de porc.

16.  Felul în care ei țin postul mare este foarte variat, în funcție de regiuni: în Polonia se postește nouă săptămâni; în alte părți opt săptămâni sau mai puțin; postul mare la italieni nu ține decât șase săptămâni;

17.  În timpul ceremoniilor se așază pe scaune și nu se stânjenesc să discute între ei.

18.  La ei nu se fac sfințiri de preoți decât în anumite perioade ale anului ca și cum harul Duhului Sfânt ar fi ținut să acționeze doar în anumite zile din an și ar depinde, conform învățăturii Bisericii catolice, de virtutea celui care hirotonește și a celui care este hirotonit.

Martin Jugie, un renumit bizantinolog, scrie: „Aceste acuze atât de puerile, al căror număr nu făcea decât să crească odată cu trecerea veacurilor, nu puteau avea un efect prea mare asupra oamenilor cultivați; însă puteau impresiona masa credincioșilor de rând și întăreau antipatia, ostilitatea, disprețul resimțit față de barbarii din Occident. Aceștia erau puși în rândul heterodocșilor în mod explicit și îndrăzneau chiar să spună că Papa de la Roma se separase de multă vreme de Biserica catholică, ca și cum ar fi posibil să existe o Biserică catholică fără Papă. Faptul că Mihail Cerularie și teologii lui au putut redacta asemenea acuze și să afirme că era lucru de la sine înțeles arată cât de mult spiritul de separație și schisma erau înaintate în Orient și ce iluzie își făceau delegații romani despre adevăratele sentimente ale bizantinilor față de latini. Ei au voit să separe cauza patriarhului și a clerului său de cea a împăraților și de ansamblul credincioșilor, să-l considere pe Cerularie drept oaia care behăia și rătăcea departe de turma Sfântului Părinte, să facă la Constantinopol ca și cum ar face în orice alt oraș din Occident, și nu-și dădeau seama că la Constantinopol dădeau imaginea unor oameni aroganți și insuportabili” (Le schisme de Michel Cerulaire, Echos d’Orient, 1937, vol 36, p. 473).