Donația lui Constantin, în latinește Donatio Constantini, este un document, care s-a adeverit a fi un fals, prin care Împăratul Constantin ar fi oferit Papei Silvestru și succesorilor lui, în calitatea sa de Vicar al lui Dumnezeu pe pământ ca succesor al Sfântului Petru, puteri politice nesăbuite și autoritate spirituală asupra întregii Biserici răspândite pe tot pământul. Spre sfârșitul primului mileniu, papalitatea s-a folosit de acest document pentru a justifica pretențiile ei teritoriale și politice. Lorenzo Valla este primul om de știință, umanist, care în 1440 pune sub semnul întrebării veracitatea documentului. Indiferent de motivele care au condus la redactarea acestui text, câștigătorii în cauză erau Charlemagne și Papalitatea. Papa râvnea să păstreze teritoriile pe care Pepin cel Scurt i le dăduse după ce alungase poporul german care-l asuprea. Exarcatul de Ravena era revendicat de bizantinii ce-l stăpâneau înainte ca lombarzii să-l cucerească. Datorită acestui document, Papa avea, practic, dreptul să păstreze acest teritoriu.

Documentul este constituit din două părți: prima parte, confessio, datată din timpul celui de-al patrulea consulat al lui Constantin (anul 315), iar a doua, donatio, datată din timpul consulatului lui Galican (anul 317). Confessio aduce în memoria lui Constantin credința pe care a primit-o de la Papa Silvestru. De asemenea, împăratul amintește cum a fost vindecat de lepră, faptă povestită în Faptele lui Silvestru, lucrare datând din secolul al V-lea, înaintea convertirii lui. Donatio este o enumerare a teritoriilor și privilegiilor pe care Constantin le dă Papei: primatul peste Bisericile din Orient; bisericile din Lateran, Sfântul Petru și Sfântul Paul în afara zidurilor; bunuri în diferite provincii ale Imperiului; palatul din Lateran; însemnele imperiale și însemnele senatoriale celor care îl înconjoară pe Papă; Roma, Italia și în general, întreg Occidentul. Documentul se încheie cu o declarație de retragere a împăratului în Orient, lăsând astfel Occidentul sub deplina autoritate a Papei.

Existența textului nu este atestată înaintea secolului al IX-lea. Textul este integrat în Decretaliile pseudo-isidoriene și se răspândște în primul rând în teritoriile Galice ale lui Charlemagne. La Roma documentul este cunsocut mult mai târziu. Actul imperial este citat pentru prima dată înt-run document pontifical în 979. Nu este folosit ca argument, înainte de 1053, dar îl găsim într-un text al cardinalului Humbert de Silva Candida. Apoi îl găsim integrat în Decretul lui Grațian.

În Biserica ortodoxă, documentul este tradus pentru prima dată în grecește și criticat de teologul Ioan Kinamos, secretarul împăratului bizantin Manuel I Comenul. Argumentul său este juridic: în opinia lui Kinnanos, Cosntantin a dat puteri imperiale Papei, care l-a rândul său, le-a dat lui Chralemagne, considerat de teologul rus drept impostor. Kinanos însă susține că Papa nu avea dreptul să transmită propria lui putere altcuiva. Mai târziu, această ipoteză este reluată de Teodor Balsamon, patriarhul Antiohiei și preotejat al împăratului Isac II Angelos. Într-o scrisoare, adresată Papei Inocențiu III, Balsamon spune că transferul Imperiului Roman la Constantinopol însemna de fapt decăderea Romei.

În Occident, Arnaud de Brescia vede în acest act de donație mâna Anticristului, idee ce va fi preluată de Martin Luter pentru a argumenta protestele lansate împotriva Bisericii Romei. În opinia lui, doar laicii pot deține bunuri. Deci el aduce în discuție și pune sub semnul îndoielii actul de donație; mai pune sub semnul întrebării orice proprietate bisericească. În secolul al XIV-lea, Marsil de Padova răstoarnă sensul textului: dacă împăratul acordă Papei puteri vremelnice, aceasta demonstrează cu certitudine superioritatea împăratului referitor la cea a Papei. Guillaume de Ockham pune totuși în îndoială un asemenea text. Trebuie văzut în ce măsură un asemenea document ar fi putut fi folosit la conciliul Vatican I (1870-1871) când a fost decretată dogma infaibilității pontificale în Biserica catolică.

Donația lui Constantin

Eu, Împăratul Constantin, dau coroana și toate prerogativele împărătești orașului Romei, și Italiei, și Scaunului Apostolic din Apus. Deoarece în Faptele Fericitului Silvestru, (pe care Papa Ghelasie îl recunoaște, în cadrul conciliului celor 70 de episcopi, ca fiind întâistătător peste catolici și, în acord cu o mai veche uzanță, pe care o păstrează mai multe Biserici, declar cele ce urmează:

Împăratul Constantin, în ziua a patra după ce a primit botezul, conferă aceste privilegii Pontifului Bisericii Romane, adică: toți preoții din Imperiul Roman sunt sub oblăduirea lui în calitatea sa de întâistătător, după cum a decis Împăratul. Aceste privilegii, printre alte lucruri, constau în: noi toți împreună, cu toți satrapii noștri, tot senatul și cu toată nobilimea, precum și cu tot poporul supus guvernării Imperiului Roman – având în vedere că Fericitul Petru s-a văzut instalat ca Vicar al Fiului lui Dumnezeu pe pământ, prin consecință toți Suveranii Pontifi care sunt reprezentanți ai aceluiași întâstătător al Apostolilor, se cuvine să aibă din partea noastră și din partea întregului Imperiu puterea întâietății și cea mai mare recunoaștere a clemenței pe tot pământul stăpânit de Imperiul Roman, după cum i-a fost conferită de la începuturi, dat fiind faptul că același întâistătător al Apostolilor și succesorii lui sunt mijlocitorii noștri permanenți înaintea lui Dumnezeu. Pe tot teritoriul Imperiului am decretat că această Sfântă Biserică Romană trebuie să fie cinstită cu venerație, chiar mai mult decât împăratul și decât orice domnie pământească, cel mai sacru Scaun al Fericitului Petru trebuie să fie slăvit în mod deosebit; de aceea îi confer puterea, demnitatea și slava, și tăria, și cinstea imperială. Eu poruncesc și decretez că Scaunul Bisericii Romane trebuie să aibă întâietate deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale: Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol, precum și deasupra tuturor Bisericilor lui Dumnezeu care sunt pe pământ. Însuși Pontiful, care de-a lungul veacurilor se va afla așezat în fruntea Sfintei Biserici Romane, va fi mai cinstit și va fi întâistătătorul tuturor preoților din lumea întreagă și totul va funcționa pe baza deciziilor și judecății lui în orice lucru ce se referă la slujirea lui Dumnezeu și la stabilitatea și promovarea credinței creștine ortodoxe pretutindeni. De aceea:

1.     În Bisericile sfinților Apostoli Petru și Paul, pentru promovarea luminii, am încredințat teritoriile statale în stăpânirea lor și le-am îmbogățit cu diferite daruri și, din proprie autoritate imperială, le-am dat mai multe proprietăți ce ne aparțineau, din Est și din Vest, precum și din Nord și din Sud, adică: din Iudeea, Grecia, Asia, Tracia, Africa și Italia, precum și mai multe insule; în aceste condiții se cuvine ca ele să fie administrate de mâna celui mai Sfânt și Suprem Pontif, Silvestru, și de succesorii lui. De asemenea:

2.     Sfântului nostru Părinte, Fericitul Silvestru, Pontiful Suprem și Papa universal, al orașului Roma, și toți Pontifii, succesorii lui, care se vor afla pe Scaunul Sfântului Petru, și asta până la sfârșitul veacurilor, îi dăm drept cadou ținutul imperial pe care se află cetatea Lateranului, fiind considerat drept diademă, aflat în puterea coroanei noastre, și, de asemenea, tiara (tripla putere: administrativă, spirituală și politică) și bandiera, care este cureaua pe care, de obicei, împărații o au în jurul gâtului; de asemenea îi conferim și mantaua de purpură și tunica stacojie și toate însemnele imperiale; de asemenea, primește puterea de a prezida peste toate cavaleriile imperiale, primind astfel chiar și sceptrul imperial și, în același timp, toate veșmintele, banierele și tot felul de ornamente și toată pompa eminenței noastre imperiale și toată slava puterii noastre.

3.     Mai decretăm, de asemenea, deoarece este vorba despre cel mai cinstit dintre oameni: clerul din toate ordinele care slujesc în aceeași Sfântă Biserică a Imperiului Roman să-i dea cea mai aleasă cinste, putere și excelență datorită slavei de care el-însuși se bucură înaintea Senatului și cu care a fost înzestrat; acestea fiind zise, toți membrii clerului, aflați sub stăpânirea Suveranului Pontif, vor primi demnități specifice în Imperiu și decid ca ei să fie decorați cu ordine și demnități imperiale. Deoarece poliția imperială este bine înzestrată, tot la fel declar ca și clerul Sfintei Biserici Romane să fie înzestrat cu de toate. Iar chiar dacă puterea poliției imperiale se bucură de anumite oficii, cum ar fi șambelani, ba chiar și paznici la poartă, și toate celelalte funcții, tot la fel doresc să se bucure și Biserica Romană de multe privilegii. Ținând cont de faptul că slava pontificală trebuie să strălucească mai mult decât toate celelalte, mai decretez și ceea ce urmează: caii clerului aceleiași Sfinte Biserici Romane să fie împodobiți cu șa frumos ornată și cu haine moi pe ei, să fie de culoarea cea mai albă și să fie mereu gata de călătorie. Precum membrii senatului nostru folosesc încălțări și șosete roșii, fapt ce face să se distingă de lenjeria albă, tot la fel și clerul trebuie să folosească aceleași încălțări și șosete, deoarece ordinea bisericească, precum și cea pământească, trebuie să aducă daruri și slavă lui Dumnezeu.

4.     Înainte de toate, totuși, acord permisiunea aceluiași Sfânt Părinte Silvestru și succesorilor lui, prin edict imperial, să facă preoți pe oricine vor ei, conform dorințelor și înțelepciunii lor și să-i introducă în rândurile clerului (secular, regular, monahal; sau chiar în rândurile cardinalilor), mai puțin pe cei care se dovedesc a fi tirani și nu se ridică la această cinste.

5.     De asemenea, mai decretez că el-însuși și succesorii lui se pot folosi și purta pe frunțile lor – spre slava lui Dumnezeu și spre cinstirea Fericitului Petru – diadema care este coroana pe care i-am oferit-o lui chiar de pe capul meu, din aur curat și pietre prețioase. Deoarece el-însuși, Preafericitul Papă, nu avea posibilitatea să-și procure o asemenea coroană din aur spre a o folosi înaintea poporului în cinstea Fericitului Petru, am așezat au-însumi, cu mâinile mele, pe fericitul său cap, o tiară orbitor de sclipitoare pe care este reprezentată învierea Domnului nostru și, ținând în frâu calul său, datorită reverenței față de Fericitul Petru, am făcut datoria față de mire, decretând că toți succesorii lui, și doar ei, vor folosi această tiară în timpul procesiunilor pentru a arăta astfel puterea noastră.

6.     Pentru ca de-a lungul timpurilor Pontiful Suprem să nu sufere degradare, ci, dimpotrivă, să se bucure de cinstea cuvenită cu slavă și putere, decretăm că demnitatea lui nu poate fi supusă niciunei legi lumești; de aceea dau, renunțând la toate cele spuse mai sus, pentru Preafericitul Pontif, Silvestru, Papa Universal, chiar și palatul meu, după cum am mai spus, ba chiar și orașul Roma și toate provinciile și orașele care se află pe teritoriul Italiei și în partea vestică a Imperiului; decretez, datorită bunătății și generozității mele, că vor fi controlate, de acum încolo, de el și de succesorii lui și că toate aceste teritorii trec de acum înainte sub autoritatea Sfintei Biserici Romane.

7.     Deoarece am constatat că este benefic pentru Imperiul nostru și pentru întărirea autorității și puterii Imperiului să mă retrag în partea estică și că în Provincia Bizanțului este cea mai potrivită să-mi construiesc un oraș care să-mi poarte numele și deoarece cred că astfel Imperiul va fi bine guvernat și pentru a garanta supremația preoților și a Întâistătătorului religiei creștine după principii bine precizate de divinul Împărat, nu se cuvine ca un împărat pământean să aibă jurisdicție peste ei.

8.     Mai decretez de asemenea, că toate aceste lucruri, înscrise în această sacră imperială și în multe alte decrete imperiale pe care le-am stabilit și aprobat, rămân inviolabile și neschimbate până la sfârșitul veacurilor. De aceea, înaintea lui Dumnezeu care m-a ales să guvernez acest Imperiu și conștient de dreapta lui judecată, implor, în virtutea autorității mele imperiale, ca toți împărații, succesorii mei, și toată nobilimea, inclusiv satrapii, preaslăvitul Senat și întreg poporul de pe tot pământul, acum și în toate timpurile, să țină seamă de aceste decrete și niciunul dintre ei, sub niciun motiv, să nu neglijeze sau să nu uite aceste decrete, iar în caz contrar să fie detronat. Dacă totuși – ceea ce nu-mi doresc deloc – va încerca să nu respecte sau să-și bată joc de unul din aceste decrete, să fie supus pe veci pedepsei veșnice și va primi pedeapsa din partea lui Dumnezeu Atotputernicul și din partea căpeteniilor apostolilor, Petru și Paul, deoarece li s-a opus lor, acum și în viața viitoare, și vor fi arși în focul cel veșnic, unde sunt diavolii și toți nelegiuiții. De aceea, aceste decrete imperiale, le confirm, semnându-le cu mâna mea și vor fi afișate pentru ca tot poporul credincios, cârmuit de Fericitul Petru, să le cunoască.

Dat la Roma, în a treia zi după calendele lunii aprilie, de dreptcredinciosul nostru Împărat, August, pentru a patra oară, Flavius Constantin, și Galican, om dreptcredincios, fiind consul.