Formula de anatemă redactată în finalul Simbolului de credință de la Niceea: Cei ce spun: A existat un timp în care Fiul nu era; înaintea de a fi născut, el nu exista; a fost adus la ființă din neant (ex-nihilo); este de o substanță (hypostasis) sau esență (ousia) diferită; a fost creat; Fiul lui Dumnezeu este muabil și supus schimbării, Biserica catolică și apostolică îi anatematizează (afurisește). Sfântul Paul spune în prima Scrisoare către Corinteni: "Trebuie să fie și diviziuni ca să iasă la lumină cei vrednici dintre voi" (I Cor. 11, 19)

S-a ivit atunci un om, dacă ne este permis să-l numim om. Înfățișarea și exteriorul său erau cele ale unui om, însă aparența lui era mai mult decât umană iar lucrările lui erau divine: săvârșea minuni extraordinare cu o putere divină. De aceea nu-l pot numi om. Pe de altă parte, considerând firea comună, nu l-aș putea numi nici înger. Tot ceea ce el înfăptuia, stăpânit de o forță invizibilă, înfăptuia prin cuvânt și poruncă. Unii spuneau despre el: “Primul nostru legislator[1] a înviat din morți și a revenit printre noi, înfăptuiește multe vindecări care sunt dovezi ale științei sale”. Alții credeau că era un trimis al lui Dumnezeu, însă era în contradicție cu multe prescripții din Lege și nu păstra sabatul conform tradiției celor din vechime. Totuși, nu săvârșea nimic necurat, nici o lucrare manuală, ci făcea totul doar prin cuvânt. Mulți erau cei din popor care-l urmau și-i ascultau învățăturile. Multe suflete îi dădeau crezare, gândind că prin el triburile lui Israel vor fi eliberate de sub stăpânirea romanilor[2]. Avea obiceiul să se poziționeze în fața orașului (Ierusalim) pe Muntele Măslinilor. 

Acestea sunt primele cinci epoci ale lumii: prima se întinde de la Adam, părintele rasei umane, până la Noe și construirea arcei; a doua se întinde de la Noe până la Abraham, părintele tuturor popoarelor care au acces la credință: din seminția lui Abraham a ieșit poporul evreilor, singurul care, printre toate popoarele lumii, înaintea răspândirii creștinismului, a adorat un singur Dumnezeu adevărat și din care trebuia să se nască, după trup, Mesia Mântuitorul. Aceste două epoci sunt evidente în Vechiul Legământ, iar celelalte trei, chiar și Noul Legământ le amintește în genealogia Domnului Nostru. A treia epocă ține de la Abraham până la regele David; epoca a patra se întinde de la David până la captivitate, care a transferat poporul lui Dumnezeu în Babilon; epoca a cincea se întinde de la ieșirea din captivitatea Babilonului până la venirea lui Isus Cristos; epoca a șasea începe cu Isus Cristos. Această ultimă epocă, epoca harului spiritual, cunoscută până atunci de un numar mic de oameni, profeți și patriarhi, trebuia să fie revelată tuturor popoarelor iar Dumnezeu trebuia să primească adorație din partea tuturor, cu alte cuvinte, adorația adusă lui Dumnezeu nu mai are ca scop vre-o recompensă materială sau prosperitatea în viața prezentă, ci viața veșnică și promisiunea posesiunii lui Dumnezeu.

Jésus Christ est confessé par la foi chrétienne Dieu et homme à la fois. Le premier concile œcuménique, tenu à Nicée en 325, confesse Jésus Christ Verbe, Sagesse, Puissance de Dieu, engendré éternellement de la substance même du Père. Egalement, le même concile insiste pour affirmer sa vraie humanité dans le mystère de son incarnation « par la puissance de l’Esprit-Saint » de la Vierge Marie. Les Pères réunis à Nicée devaient répondre à la doctrine enseignée par Arius et ses partisans à partir de 318 : « il y eut un temps où le Verbe n’existait pas » et « Dieu n’a pas toujours été Père ». Le premier théologien à faire face à cette doctrine est l’évêque même d’Arius, Alexandre d’Alexandrie. Pour défendre la divinité du Christ, Alexandre n’hésite pas à utiliser, dans ses quelques écrits qui nous soient conservés, le titre « Theotokos – Mère de Dieu » attribué à Marie. Il semblerait qu’à Alexandrie existait déjà une dévotion traditionnelle de vénérer Marie avec le titre « Mère de Dieu »[1]. Arius, curé de Baukalis au port d’Alexandrie, ayant acquis de l’expérience dans la discussion dialectique, est chargé d’enseigner aux fidèles la Parole de Dieu. Dans son enseignement, il ne semble pas attaquer ce titre ; cependant il ne le mentionne jamais non plus dans ses écrits. Ainsi il comprend rester cohérent à lui-même enseignant un Fils inférieur au Père et niant qu’il soit Dieu au sens vrai et plénier du terme. Selon Arius, le Fils n’existait donc pas avant d’avoir été créé par le Père ex-nihilo, et, à travers lui, Dieu créa les autres choses :

^{Fapte, 17: 22} Atunci Paul, stând în picioare în mijlocul Areopagului, a spus: "Bărbaţi atenieni! Din tot ceea ce văd, constat că voi sunteţi foarte religioşi. ²³ Căci, străbătând cetatea şi observând cu atenţie monumentele voastre sacre, am găsit şi un altar pe care este scris: «Dumnezeului necunoscut». Aşadar, cel pe care îl cinstiţi fără să-l cunoaşteţi, pe acesta vi-l vestesc.
    ²⁴ Dumnezeu, care a făcut lumea şi toate câte sunt în ea, cel care este Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mână [de om], ²⁵ nici nu este slujit de mâini omeneşti ca şi cum ar avea nevoie de ceva, el care dă tuturor viaţă, suflare şi toate. ²⁶ El a făcut dintr-unul singur tot neamul omenesc care să locuiască pe toată suprafaţa pământului, i-a fixat timpuri determinate şi hotare între care să locuiască ²⁷ pentru a-l căuta pe Dumnezeu, fie şi numai bâjbâind, şi să-l găsească, deşi nu este departe de fiecare dintre noi.
    ²⁸ Căci în el trăim, ne mişcăm şi suntem, cum au spus şi unii dintre poeţii voştri:
    «Căci suntem şi noi din neamul lui».

Cu toţii ştim ce sunt mijloacele de comunicare. Putem prezenta diferite tipuri, de la telefon la Facebook. Cu toţii ştim ce înseamnă conceptul de nouă evanghelizare. Este un răspuns la criza credinţei şi a vieţii creştine în ţările a căror istorie este legată de Evanghelie, în “ţările cu veche evanghelizare”. Răspunsul la întrebarea: “Care este rolul mijloacelor de comunicare în noua evanghelizare?” pare simplu.

Putem folosi mijloacele de comunicare: pentru a răspândi credinţa sau informaţiile despre Biserică şi despre viaţa creştinilor; pentru a crea, a menţine şi a dezvolta comunităţile noastre. Pe de altă parte, ştim că mijloacele de comunicare sunt folosite şi cu scopul de a răspândi idei şi stiluri de viaţă care nu corespund celei creştine. Rolul mass-media în noua evanghelizare poate să fie văzut ca un instrument util, ca o provocare sau un obstacol în calea transmiterii credinţei creştine (al mediatizării credinţei). Acest mod simplu de a vedea rolul mass-media constituie punctul de plecare pentru a dezvolta perspective mai diferenţiate şi aprofundate. (Extras din conferința Pr. Zenon Hanas, ținută în 27 sep. 2012, publicată în traducere roănească pe situl: http://lumea.catholica.ro/2012/10/rolul-mass-media-in-noua-evanghelizare/)

Doua visuri asemanatoare, insa privite din perspective diferite si cu implicatii teologice si de viata diferite... un "visator" era discipol al lui Arie, ereticul secolului al IV-lea; celalalt era un discipol al lui Atanasie, episcopul Alexandriei, campionul "ortodoxiei" niceene impotriva lui Arie. Cititi-le cu atentie... l'intention fait la difference

 1. L'Église vit de l'Eucharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit). Cette vérité n'exprime pas seulement une expérience quotidienne de foi, mais elle comporte en synthèse le cœur du mystère de l'Église. Dans la joie, elle fait l'expérience, sous de multiples formes, de la continuelle réalisation de la promesse: « Et moi, je suis avec vous tous les jours jusqu'à la fin du monde » (Mt 28, 20). Mais, dans l'Eucharistie, par la transformation du pain et du vin en corps et sang du Seigneur, elle jouit de cette présence avec une intensité unique. Depuis que, à la Pentecôte, l'Église, peuple de la Nouvelle Alliance, a commencé son pèlerinage vers la patrie céleste, le divin Sacrement a continué à marquer ses journées, les remplissant d'espérance confiante. À juste titre, le Concile Vatican II a proclamé que le Sacrifice eucharistique est « source et sommet de toute la vie chrétienne ». « La très sainte Eucharistie contient en effet l'ensemble des biens spirituels de l'Église, à savoir le Christ lui-même, notre Pâque, le pain vivant, qui par sa chair, vivifiée par l'Esprit Saint et vivifiante, procure la vie aux hommes ». C'est pourquoi l'Église a le regard constamment fixé sur son Seigneur, présent dans le Sacrement de l'autel, dans lequel elle découvre la pleine manifestation de son immense amour.