Doua visuri asemanatoare, insa privite din perspective diferite si cu implicatii teologice si de viata diferite... un "visator" era discipol al lui Arie, ereticul secolului al IV-lea; celalalt era un discipol al lui Atanasie, episcopul Alexandriei, campionul "ortodoxiei" niceene impotriva lui Arie. Cititi-le cu atentie... l'intention fait la difference

 1. L'Église vit de l'Eucharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit). Cette vérité n'exprime pas seulement une expérience quotidienne de foi, mais elle comporte en synthèse le cœur du mystère de l'Église. Dans la joie, elle fait l'expérience, sous de multiples formes, de la continuelle réalisation de la promesse: « Et moi, je suis avec vous tous les jours jusqu'à la fin du monde » (Mt 28, 20). Mais, dans l'Eucharistie, par la transformation du pain et du vin en corps et sang du Seigneur, elle jouit de cette présence avec une intensité unique. Depuis que, à la Pentecôte, l'Église, peuple de la Nouvelle Alliance, a commencé son pèlerinage vers la patrie céleste, le divin Sacrement a continué à marquer ses journées, les remplissant d'espérance confiante. À juste titre, le Concile Vatican II a proclamé que le Sacrifice eucharistique est « source et sommet de toute la vie chrétienne ». « La très sainte Eucharistie contient en effet l'ensemble des biens spirituels de l'Église, à savoir le Christ lui-même, notre Pâque, le pain vivant, qui par sa chair, vivifiée par l'Esprit Saint et vivifiante, procure la vie aux hommes ». C'est pourquoi l'Église a le regard constamment fixé sur son Seigneur, présent dans le Sacrement de l'autel, dans lequel elle découvre la pleine manifestation de son immense amour. 

Episcopul Alexandriei trimitea în fiecare an o scrisoare pentru a informa creştinătatea Egiptului despre data Paştelui şi a postului pregătitor. Înaintea conciliului din Niceea mai multe discuţii aprinse au avut loc asupra acestui subiect . Alexandria, centru intelectual şi ştiinţific, a fost însărcinată să calculeze această dată şi episcopul de Alexandria s-o comunice celorlalte Biserici egiptene. În cele ce urmează vom încerca să redăm în linii mari procedeele unui asemenea calcul. Beneînţeles, cum este uşor de imaginat, complexitaţile şi dificultăţile nu au lipsit. Cu toate acestea, episcopii alexandrini a luat în serios această misiune în serviciul Bisericii Egiptului şi, ajutaţi de cercul astrologilor din Alexandria, au stabilit an de an data sărbătorii Paştelui. 

La origine, egiptenii calculau timpul datorită lunilor alternative de 29 şi 30 de zile. În schimb, din cauza dificultăţii de a stabili un an lunar fix au adoptat anul solar. Acesta număra 12 luni de câte 30 de zile fiecare. Cinci zile suplimentare se ajuta la fiecare an pentru a atinge cifra de 365 de zile. Începutul anului a fost fixat în prima zi a inundaţiei, zi care, în acel timp, corespundea cu răsăritul lui Sirius  la 30 de grade latitudine. Totuşi, anul de 365 de zile nu reprezintă încă adevăratul an solar deoarece odată la patru ani răsăritul lui Sirius cădea cu o zi de întârziere. Doar după 1461 de ani el coincidea din nou cu momentul când a început numărătoarea anului solar. Astfels s-a ajuns la concluzia ca 1461 de ani de 365 de zile, an solar, este echivalentul la 1460 de ani de 365 şi ½ zile, an Sirius. Acesta din urmă a fost adoptat. Arheologii constată că deja în 2480 î.C. anul Sirius era în folosinţă.

Un jour que Jésus était interrogé sur la possibilité de divorce décrétée par la loi de Moïse, les disciples manifestèrent une réaction pleinement humaine : « Si telle est la condition de l’homme avec sa femme, mieux vaut ne pas se marier. Mais Jésus leur dit : Tous ne comprennent pas cette parole, mais ceux à qui cela a été donné. Car il y a des eunuques qui sont devenus tels du sein de leur mère ; il y a aussi des eunuques qui le sont devenus par le fait des hommes ; et il y a des eunuques qui se sont faits eunuques eux-mêmes à cause du Royaume des cieux. Que celui qui peut comprendre, comprenne ! (Mt 19, 10-12) ».

Cette réaction montre que, dès le début, l’Eglise a tenu présenter un message qui fait naître dans le cœur des hommes le désir de sainteté. Le mariage vécu en conformité avec la révélation biblique est le symbole de l’union du Christ, l’Epoux, avec l’Eglise, l’Epouse, pour laquelle il a donné sa vie. 

După convertirea împăratului Constantin (306-337) la credința creștină (313), împărații sunt consideraţi oameni providențiali aleși de însuși Dumnezeu pentru a-l reprezenta pe pământ. Teologii creștini au stabilit mereu o paralelă între, pe de o parte, poliarhia (forma de guvernământ în care conducerea statului este exercitată de mai multe persoane concomitent) națiunilor păgâne, divizate între ele prin războaie și politeism, și, pe de alta, monarhia imperială și dogma unității divine: un singur Dumnezeu în ceruri, un singur împărat pe pământ. Precum în ceruri toți îngerii sunt supuși voinței divine, pe când diavolii sunt nesupuși, la fel ca barbarii, tot așa și pe pământ, chiar dacă există mai multe popoare neîmblânzite, unul singur, poporul roman, este destinat să conducă.

Sunt numeroase textele apocrife religioase, adică nerecunoscute de canonul Scripturilor ebraice și creștine, și pretind un conținut sau atribuire pseudoepigrafică Vechiului sau Noului Testament. Pentru a le identifica mai sunt numite și Apocrife iudaice, însă termenul este impropriu, deoarece nu toate au ieșit dintr-un ambient ebraic, dimpotrivă, multe asemenea screiri provin de la scriitori creștini sau care au adus adăugiri importante din ambientul creștin. Data redactării acestor texte este variată. Cât despre geniul literar, apocrifele Vechiului Testament aparțin la diferite genuri literare, în particular distingem numeroase apocalipse și testamente. Termenul „apocalipsă“ este o transcripție din grecescul ἀπōκάλυψις ce înseamnă literar înlăturarea unui văl, iar în sens figurat înseamnă „revelație“ sau „descoperire“ a ceva ce era ascuns. Unele texte apocaliptice fac parte din Biblie: cartea lui Daniel și Apocalipsa Sfântului Ioan, primită în canonul Scripturilor creștine foarte târziu. 

Conform mărturiei lui Lactantius, Instituții divine, I,6, Brandt T.1, p. 20-23, sibyllia ar veni din expresia „sios bolla“, care trecând prin „dios bulle“, ar însemna sfatul sau voința lui Dumnezeu. Sibylia erau de cele mai multe ori fecioare, uneori chiar hermafrodite, cărorea le erau atribuite puteri de mijlocire, între altele tocmai datorită particularităților lor anatomice, considerate ca fiind o intervenție divină, în slijba unui templu păgân. Erau considerate ca fiind însărcinate de divinitate pentru a transmite Oracolele lor oamenilor, în particular celor ce dețineau puterea. Ele făceau aceasta printr-un limbaj enigmatic dând loc la numeroase interpretări, fapt ce le punea la adăpost de orice contestație ulterioară. Unele oracole sibyline aveau un caracter secret: de pildă, templul lui Jupiter Capitolin obținuse de la sibyla din Erytreea circa 1000 de versuri a căror tâlcuire era rezervată doar celor inițiați în oracole divine. Această practică, precum și ambiguitatea aparenței lor, a dat calificativul de „sibyllin“ atribuit astăzi scrierilor sau cuvintelor obscure, enigmatice, misterioase, a căror sens este ascuns. Oracolele sibyline sunt o colecție de versuri în 14 cărți, care în general sunt scrise de femei prezicătoare regrupate sub numele generic de sibyle, în referință la Sibylele din Delphes.

Reunit în anul 325 prin porunca imperială a lui Constantin, conciliul de la Nicea avea o dublă misiune: pe de o parte, clarificarea doctrinei cristologice în confruntările dogmatice pe care Orientul le întâmpină datorită predicării preotului alexandrin, Arie , pe de altă parte, stabilirea unei date comune pentru celebrarea „sărbătorii sărbătorilor”, Paştele Învierii Domnului, la o dată comună de către toţi creştinii. Astfel, împăratul doreşte să conserveze pacea şi unitatea Imperiului dobândite cu puţini ani în urmă . Preşedinte al dezbaterilor conciliare este numit episcopul de Cordova şi îndrumător spiritual al casei imperiale, Osius. Invitaţia este făcută tuturor episcopilor din Orient şi Occident: Văzând deci Biserica perturbată din cauza acestor două neînţelegeri, împăratul a convocat un conciliu universal invitând prin scris episcopii de pretutindeni să se întâlnească la Niceia în Bitinia . Conform mărturiei lui Eusebiu al Cezareii, s-au reunit la Nicea episcopi din toate Bisericile Europei, Libiei şi Asiei. Adunarea miniştrilor lui Dumnezeu în acelaşi loc era asemenea unei case de rugăciune, parcă mărită de Dumnezeu, pentru a conţine în ea sirieni şi cilicieni, fenicieni şi arabi, palestinieni şi egiptieni, libieni şi mesopotamieni. Era prezent chiar şi un episcop din Persia şi unul din Goţia. Din Pont şi Asia, Frigia şi Pamfilia au venit cei mai ilustri demnitari ecleziastici. Tracii şi macedonienii, arcainii şi epiroţii erau reprezentaţi şi mulţi alţi episcopi au venit din îndepărtări .

Pe 20 mai 325, împăratul însuşi pronunţa discursul inaugural adresând salutul său cordial de bun venit celor „aproximativ 300”  de episcopi prezenţi la întrunire. Majoritatea participanţilor sunt orientali, fapt care a determinat limba oficială în dezbaterile conciliare, greacă. Papa Silvestru, din cauza vârstei înaintate, nu a putut participa la conciliu însa a trimis doi reprezentanţi: preoţii Vicenţiu şi Biton. Dorinţa fierbinte a împăratului era aceea ca participanţii să ajungă la un acord comun. Toate tendinţele teologice ale epocii erau prezente: subordinaţionişti de tendinţă ariană, reprezentaţi de Eusebiu al Cezareii şi omonimul său, episcop al Nicomediei; antisubordinaţionişti extremişti, reprezentaţi de Marcel al Ancirei; tradiţionalişti, reprezentaţi de Alexandru al Alexandriei şi Osius al Cordovei cărora li se alătură şi episcopul Macarie al Ierusalimului şi cel al Antiohiei, Eustaţie: Printre miniştrii lui Dumnezeu, unii se distingeau prin cuvintele lor pline de înţelepciune, alţii prin austeritatea vieţii şi curajul perseverent în faţa dificultăţilor, unii erau remarcabili datorită moderaţiei apropourilor. Printre ei, unii erau onoraţi datorită vârstei înaintate, alţii străluceau datorită tinereţii şi vigorii sufletului lor, alţii tocmai intraseră in rândurile prelaţilor. 

Arius (né vers 250 ou 256 probablement en Libye – mort en 336) est un prêtre d’Alexandrie, en Egypte, dont l’enseignement et la doctrine, appelée arienne, ont été condamnés par l’Eglise réunie en concile, à Nicée, en 325, comme étant hérétique. Vers 318, alors qu’il était avancé en âge, a été rappelé à l’ordre par son évêque Alexandre à cause de son enseignement donné aux fidèles de Baukalis, une paroisse au bord de la Méditerranée dont il état le curé, sur le Fils de Dieu. La question que se posait Arius était: “Le Fils de Dieu peut-il être consubstantiel et coéternel avec le Dieu le Père?” Sa réponse est négative: “Le Fils ne peut pas être consubstantiel avec le Père, ni coéternel avec lui puisqu’il a un commencement, son engendrement du Père, donc, avant qu’il soit engendré, il y eut un temps où il n’était pas”. Arius était suivi dans sa doctrine par d’autre prêtres et même évêques. Ils sont excommuniés par un petit synode réuni par Alexandre dans la ville métropolitaine en 320. Le 28 octobre 312, Constantin, suite à la victoire contre son rivale Maxence  au Pont Milvius, avait réuni l’Empire sous un seul Empereur, or la doctrine d’Arius et de ses disciples risque de diviser à nouveau, pour des questions religieuses, l’intégrité de l’Empire.

Scrisoarea către Marcelin despre interpretarea Psaltirei, a Sfântului Atanasie de Alexandria, este un text foarte răspândit în antichitatea creștină. Dacă paternitatea îi este acordată unanim de specialiști, referitor la data redactării ei acordul lasă de dorit, deoarece ne este dificil să o datăm cu exactitate. Din unele indicii conținute în scrisoare am putea crede că a fost scrisă după anul 366, reîntoarcerea definitivă a episcopului Atanasie pe scaunul patriarhal al Alexandriei. M.J. Rondeau, „Scrisoarea către Marcelin despre psalmi“, în Vigilia Christianae, 1968 (22), p. 176-197, afirmă că ar fi o scriere de maturitate sau din perioada bătrâneții. Tonul scrisorii este calm, încărcat de savoiare spirituală, care ne face să descoperim un om sub „stăpânirea“ lui Dumnezeu și îndrăgostit de Logosul divin făcut trup pentru îndumnezeirea firii umane. Apărarea credinței niceene a făcut din Patriarhul alexandrin unul din personajele cele mai importante din secolul IV. Spre sfârșitul vieții, grija pastorală îl împinge să împărtășească, făcând uz de ultimile forțe cu care Dumnezeu îi mai înzestrează sufletul, pasiunea sa față de Christos credincioșilor ce-i sunt încredințați spre păstorire și care l-au susținut și încurajat în lupta pentru adevăr. În această scrisoare, episcopul îi răspunde diaconului Marcelin care-i cere sfaturi spirituale referitor la rugăciune. Sfântul Atanasie îl îndrumă spre contactul cu rugăciunea psalmilor din mai multe motive: psalmii sunt rugăciuni inspirate de Duhul Sfânt; poporul lui Israel, din care s-a născut Mântuitorul, s-a rugat acești psalmi timp de veacuri; Mântuitorul însuși nu avea altă rugăciune decât cea a psalmilor, de pe înălțimea crucii El înalță către Tatăl asemenea rugăciuni psalmice: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit (Ps. 22, 1); toate trăirile sufletului, psihologice și de credință, sunt expuse de David în rugăciunea Psalmilor; în fine, Psaltirea a devenit cartea de rugăciune prin excelență a Bisericii: Christos Capul și Biserica Trupul se roagă zilnic rugăciunea Psalmilor. Cel ce dorește să ajungă la desăvârșire spirituală nu are altă cale de mijloc decât să se roage în orice circumstanță a vieții folosindu-se de psalmi...

Să nu încercăm în zadar să înfrumusețăm Psalmii folosind cuvinte seducătoare. Să nu cedăm ispitei de a modifica sau schimba în nici un fel cuvintele. Ci să fie citite și să fie recitite în simplicitate, așa cum au fost scriși, fără adăugiri, pentru ca oamenii care au scris Psalmii, recunoscând cuvintele lor, să se roage cu voi, sau mai bine spus pentru ca Duhul însuși, care a vorbit prin sfinți, ascultând cuvintele pe care el însuși le-a inspirat, să vină în ajutorul nostru. Căci, cu cât mai mult viața sfinților este mai bună decât a altora, cu atât mai mult și cuvintele lor sunt mai bune și mai eficace decât ale noastre. Efectiv, prin aceste cuvinte ei au fost plăcuți lui Dumnezeu, după cum a spus-o Apostolul: Ei au obținut împărății, au săvârșit dreptatea, au văzut realizându-se promisiunile, au închis gura leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișului sabiei, au redevenit tari după boală, au devenit puternici în război, au învins armatele străine. Unele femei au regăsit morții lor prin înviere (Evr 11,33-35).

Acum deci, când recităm Psalmii, credem că Dumnezeu îi ascultă necontenit pe cei care-l roagă cu aceste cuvinte; dacă îi spunem când suntem întristați, vom afla în ei o mare consolare; dacă ne rugăm cu ei în timpul ispitei sau al persecuției vom ieși mai puternici și Domnul care l-a protejat mai întâi pe autor ne va proteja și pe noi; Psalmii îl alungă pe Satana și demonii sunt nimiciți. Dacă cineva a păcătuit, spunând aceste cuvinte va intra în sine însuși și va înceta să mai păcătuiască; dacă nu a păcătuit, va cunoaște bucuria deoarece tinde spre bunurile ce ne sunt oferite iar cântarea Psalmilor îi va da tărie în luptă, nu va fi niciodată îndepărtat de adevăr, ci va ști să-i convingă pe impostorii care încearcă să-l conducă la păcat. Omul nu este garantul acestor lucruri, ci Scriptura divină însăși. Într-adevăr, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să scrie acea mare cântare și să o învețe poporului (Deut 31,19); celui pe care l-a constituit căpetenie i-a poruncit să scrie Deuteronomul (Deut 17,18), să-l păstreze în mâini și să mediteze mereu cuvintele sale fiindcă aceste discursuri sunt suficiente pentru a aminti virtutea și a veni în ajutor celor care le meditează cu sinceritate. Fără îndoială, când fiul lui Nave a intrat în țata promisă, văzând postamentul dușmanilor și regii amoreilor întruniți pentru război, în locul armelor și săbiilor, el a luat cartea Deuteronomului și a citit înaintea poporului reamintindu-i cuvintele Legii și, înarmând poporul cu ele, a învins asupra dușmanilor (Ios 8). Regele Iosia, după ce a descoperit cartea și după ce a citit-o înaintea tuturor, nu-i mai era teamă de dușmani (II Regi 22,3-23,3); iar când poporul era în război, arca ce conținea tablele legii preceda armata și aceasta era o protecție suficientă, mai puțin atunci când printre cei care o purtau sau în popor exista păcatul și ipocrizia. Într-adevăr era necesară credința și sinceritatea pentru ca Legea să răspundă dorințelor lor.

Eu, îmi spunea bătrânul înțelept, am auzit spunându-se de către oameni de vază, că în trecut în Israel era suficient să se citească Scriptura pentru a-i alunga pe demoni și a învinge asupra piedicilor pe care ei le întindeu oamenilor. Astfel, spunea el, sunt condamnabili, fără dor și poate, cei care abandonează aceste cărți și inventează altfel de cuvinte pentru a seduce, se auto-numesc exorciști. Demonii râd de ei și își bat joc de ei atunci când îi aud, cum s-a întâmplat evreilor și fiilor lui Scheva (Fap 19,14) care demonstraseră că și ei puteau face exorcisme. Demonii se distrează pe cinste când aud asemenea cuvinte, dimpotrivă, îi cuprinde frica în fața cuvintelor sfinte și nu le poate suporta. Într-adevăr, în Scriptură se spune că dmeonii neputând să-l suporte pe Domnul, strigau: Rugămu-ne ție, nu ne chinui înaintea timpului (Lc 8,28). Erau nimiciți, într-adevăr, doar la vederea Domnului. Astfel, chiar și Paul poruncea spiritelor rele (Fap 16,18) și demonii se supuneau apostolilor (Lc 10,17). Mâna Domnului era cu profetul Elizeu și el profețea referitor la ape, pentru cei trei regi, atunci când a poruncit să se sune Psaltirionul (II Regi 3,14-19). Însă și mai mult, dacă cineva poartă de grijă celor care suferă să recite Psaltirea; să poată veni în ajutorul celui care suferă și să arate astfel credința sa vie și fermă. Dumnezeu, văzând-o, va da vindecarea desăvârșită celui care-l roagă astfel. Chiar și sfântul Psalmist știa aceasta atunci când spunea Psalmul 118: Voi medita poruncile tale, nu voi uita cuvintele tale (Ps 118,16), și iarăși Poruncile tale erau obiectul cântărilor mele în exil (Ps 118,54). Într-adevăr, aceste cuvinte le-au garantat mântuirea, fiindcă stă scris: Dacă Legea ta nu ar fi fost meditația mea, atunci aș fi pierit în umilința mea (Ps 118,92). De aceea Paul dădea asigurări discipolului său spunând: Meditează aceste cărți, ele să fie preocuparea ta de bază iar progresele nu vor întârzia (Tim 4,15). Meditează și tu aceste lucruri. Citește cu inteligență Psalmii și, cârmuit de Duhul Sfânt, vei putea înțelege sensul fiecăruia. Vei imita astfel viața acestor oameni sfinți care, inspirați de Dumnezeu, au rostit aceste cuvinte.