Mitul Minotaurului

Din cartea lui Alain Durel, L’Ile au commencement du monde,

Mediaspaul, Montreal, 2016, p. 15-18.

Regele Insulei Creta, Minos, primise în cadou de la Poseidon un extraordinar de frumos taur alb. Deoarece nu și-a ținut promisiunea de a-l sacrifica zeului mării, acesta din urmă a trezit în inima soției regelui, Pasifae, o pasiune vinovată pentru acest animal. Regina, pentru a-și satisface poftele ei incontrolabile, a cerut, în secret, ajutorul arhitectului Dedaliu, care i-a făurit o minunată proteză erotică. Vaca din lemn a lui Pasifae a făcut, pentru a se împreuna cu taurul alb ceea ce calul lui Ulise va fi pentru a cuceri orașul Troia. Astfel, travestită în bovină, regina a cedat iubirii nestăpânite pentru taurul cel alb și a dat naștere la un monstru, jumătate om jumătate taur, Minotaurul. Pentru a ascunde această ciudată și rușinoasă creatură, Minos i-a cerut genialului Dedaliu să construiască un palat cu săli și coridoare care să se îmbine în așa fel încât să formeze un labirint din care să fie tot atât de dificil de ieșit ca din propriul nostru labirint al dorințelor când, nefiind în stare să le sublimăm, suntem ispitiți să le ascundem în străfundul inimii noastre.

După ce și-a ucis propriul fiu, Androgeus, Minos, care tocmai avusese o victoria împotriva atenienilor, a cerut un tribut de război care consista în a oferi în sacrificiu șapte tineri și șapte tinere în fiecare an Minotaurului. La fel precum orice pasiune naște și se dezvoltă sub jăratecul încins al solitudinii impuse, însă se aprinde imediat ce ocazia se prezintă, monstrul cu capul de taur devora fără scrupule trupurile tinerilor atenieni care-i erau oferiți în sacrificiu. Dacă, din întâmplare, unul dintre ei scăpa, o făcea cu riscul de a muri de foame și de sete parcurgând imensele coridoare întunecoase ale labirintului.

Puțin după ce Theseus a ajuns la Atena, tributul de război ajunge la final pentru a treia oară, iar eroul era atât de captivat de tristețea părinților ai căror copii trebuiau să fie devorați de monstru încât s-a oferit pe sine însuși, în mod voluntar, în locul unei victime. Theseus ajunge în Creta și a știut să-și atragă de partea lui iubirea lui Ariana, fiica lui Minos și a lui Pasifae. După ce s-a informat pe lângă Dedaliu, fiica regelui i-a dăruit lui Theseus o cuvertură țesută cu fir de in pe care trebuia să o despletească intrând în labirint și să re-îmbobineze firul după ce ar fi ucis monstrul pentru a regăsi ieșirea.

Theseus, eroul solitar și apolinian, s-a oferit deci ca victimă, acceptând să împărtășească soarta captivilor din labirint. Precum Cristos din icoanele bizantine ale învierii, rupând încuietorile Hadesului, Theseus i-a eliberat pe tineri și pe tinere, apoi nu a făcut decât să urmeze ieșirea din labirint îmbobinând firul cuverturii pe care i-o dăduse luminoasa Ariana. Apoi s-a folosit de flota regelui Minos pentru a pleca împreună cu fiica lui pe care trebuia să o uite în mod providențial pe insula din Naxos. Literatura a văzut în această uitare un episod al tragediei umane a dorinței: „Căci l-am trădat pe tatăl meu, striga Ariana din lucrarea lui Ovidiu Eroidele, am trădat împărăția supusă sceptrului său îndreptățit, am greșit împotriva acestor două nume atât de scumpe în ziua în care, pentru a-l scăpa de la moartea care a urmat victoriei tale în incinta celor 1000 de retururi, ți-am dat ca și ghid un fir care trebuia să-ți urmeze pașii. Atunci îmi spuneai: „Jur pe însăși aceste pericole, vei fi a mea atâta timp cât vom trăi unul și celălalt”. Trăim și totuși nu sunt a ta, Theseus” (Ovidiu, Eroide, X)

Însă există și o altă versiune a uitării eroului cel nobil, mai spirituală, ce ne este transmisă de unul dintre cei mai de seamă poeți greci: o furtună violentă amenința ambarcațiunea lui Theseus obligându-l să ridice catargul pentru a se îndepărta de coastele insulei Naxos. Din deznădejde, Ariana a voit să se arunce în mare, însă Dionisios a consolat-o înainte de a o cere în căsătorie. Hesiod afirmă acest lucru în opera Theogonia, versurile 947-949: Ariana a fost înălțată la cer, Zeus făcându-i darul nemuririi, pentru a-i fi pe placul lui Dionisios și a-l lua ca soț: „Dionisios cu părul de aur a luat-o ca soție pe splendida blondă Ariana, fiica lui Minos, pe care fiul lui Cronos a scutit-o pentru totdeauna de moarte și îmbătrânire”. Acesta era ultimul său destin, să fie simbolul unirii dintre uman și divin.

Dacă Dedaliu este în același timp arhitectul simulacrului vacii din lemn folosită de Pasifae pentru a-și satisface propriile dorințe taurine și cel al labirintului Minotaurului, geniul lui ne se oprește aici. După cum știe fiecare, el este și inventatorul îndepărtat al aeroplanului. Un fierar iscusit, Dedaliu pare să fi fost instruit în arta sa de Atena în persoană. În stare, după cum am văzut, de lucruri foarte mărețe dar și foarte urâte, Dedaliu a trăit în liniște în Creta până în ziua în care Minos, aflând că o ajutase pe Pasifae să se unească sexual cu taurul cel alb al lui Poseidon, l-a închis în labirint împreună cu fiul său Icarius.

Nu era ușor să scapi din labirint, dar și mai greu era să scapi din Creta, fiindcă Minos pusese o gardă solidă formată din foarte mulți soldați. Orice fugă pe mare fiind imposibilă, nu-i mai rămânea lui Dedaliu decât să inventeze un mijloc pentru a fugi pe calea aerului. Astfel a făurit o pereche de aripi pentru el și una pentru Icarius, penele cele mari fiind cusute, iar cele mici fiind fixate cu ceară. În timp ce fixa aripile lui Icarius, Dedaliu îi spunea fiului său: „Fiule, ai grijă, să nu zbori prea sus, fiindcă soarele va topi ceara, nici prea jos, fiindcă penele se vor înmuia din cauza aburului ieșit din mare”. Este interesant de notat că sfatul lui Dedaliu, care sintetizează întreaga înțelepciune grecească a limitelor – „nimic în plus” – nu se referă doar la riscurile după care aleargă cei ambițioși, dar și cele care-i amenință pe cei mai liniștiți.

Cei doi „aeronauți” și-au luat deci zborul lăsând în urma lor Naxos, Delos și Paros pe partea stângă și au depășit Kalimnos pe partea dreaptă în timp ce Icarius,  încălcând sfaturile tatălui său, s-a ridicat în înălțimi către soare, bucuros că era purtat de aripile lui mari. Când Dedaliu și-a întors privirea, nu l-a mai văzut pe Icarus, ci doar în mare, dedesubtul lui, a observat penele flotând pe valuri. Căldura soarelui făcuse ca ceara să se topească iar tânărul a căzut în mare apoi s-a înecat. Dedaliu s-a reîntors în înălțimi deasupra locului până ce cadavrul a fost ridicat de apă la suprafață, apoi l-a luat și l-a dus pe o insulă învecinată, numită astăzi Ikaria, unde l-a înmormântat.

Sfantul Augustin a publicat doua lucrari in care vorbeste despre minciuna: prima o scrie in jurul anului 395, la inceputul episcopatului sau la Hipona, De mendacio, iar a doua o scrie spre sfarsitul vietii sale, în 420, Contra mendacium / Impotriva minciunii. In prima lucrare expune cadrul teoretic despre minciuna si stabileste o clasificare a lor, iar in a doua lucrare vine cu un caz concret in rezolvarea crizei priscilianiste expuse de Consentius episcopului Augustin. Nemultumit de prima lucrare si-a dorit sa o vada distrusa, insa spre finalul vietii, facand analiza critica a intregii sale opere, in Retractationes, o gaseste in biblioteca sa si decide sa nu o distruga, fiind un complement bine venit la cea de-a doua lucrare. In ambele opere lupta impotriva minciunii, chiar daca ligitimeaza anumite cazuri in care minciuna poate fi benefica sau chiar sa salveze vieti omenesti. Inaintea lui filosofii pagani, greci si latini, au vorbit despre minciuna, transmitand mostenirea gandirii lor si Printilor Bisericii dinaintea Sfantului Augustin, in special Clement Alexandrinul, Origen, Ilarie de Poitiers si Ioan Gura-de-Aur. Pierre Sarr, in articolul de fata, propune o reflectie pertinenta pe aceasta tema.

Canonul 1, de la conciliul din Lateran, 5-31 octombrie, 649: Denzinger, nr. 501

Dacă cineva nu mărturisește, conform tradiției Sfinților Părinți, într-un sens specific și adevărat, pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treime în unitate și unitate în Treime, adică un singur Dumnezeu în trei ipostasuri consubstanțiale și în aceeași slavă, iar pentru cele trei persoane o singură și aceeași dumnezeire, natură, substanță, putere, Domnie, regalitate, autoritate, voință, lucrare, necreat, fără început, de neconceput, neschimbat, creatorul tuturor ființelor și care le protejează, să fie anatemă.

Formula dogmatică de la Toledo, noiembrie 765: Denzinger, nr. 525-532

1.     Mărturisim și credem că Sfânta și Negrăita Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, este un singur Dumnezeu prin natură, o singură esență, unică fire, precum și o unica maiestate și putere.

2.     Mărturisim că Tatăl nu este nici născut, nici creat, ci este nenăscut. Nu-și are originea în nici o ființă, din el Fiul primind nașterea și Duhul Sfânt purcederea. El este deci izvorul și originea întregii activități divine.

3.     El este de asemenea Tatăl propriei lui esențe, iar din negrăita lui esență a nat naștere în mod negrăit Fiului, fără a da naștere totuși unui alt lucru decât ceea ce este el-însuși (el, Tatăl, adică ființa sa de negrăit, a dat naștere tot în mod negrăit Fiului din esența sa): Dumnezeu (a născut Dumnezeu), lumina a născut lumina, în el se află deci „orice paternitate în cer și pe pământ” (Ef 3, 15).

4.     Mărturisim de asemenea că Fiul este născut din esența Tatălui fără de început, înaintea tuturor veacurilor și totuși nu a fost creat: fiindcă nici Tatăl nu a existat niciodată fără Fiul, nici Fiul nu a existat fără Tatăl.

5.     Totuși, Tatăl nu este din Fiul precum Fiul este din Tatăl, fiindcă Tatăl nu a primit de la Fiul nașterea, ci Fiul a primit nașterea de la Tatăl. Fiul este deci Dumnezeu născut din Tatăl, însă Tatăl nu este Dumnezeu născut din Fiul. Tatăl Fiului, nu este Dumnezeu prin Fiul. Acesta este Fiul Tatălui și Dumnezeu prin Tatăl. Totuși, Fiul este egal în toate lui Dumnezeu, Tatăl, fiindcă nu are nici început, nici nu a încetat vreodată să se nască.

6.     Credem de asemenea că în Fiul și în Tatăl există o singură esență; de aceea spunem că Fiul este homoousion Tatălui, adică din aceeași esență cu Tatăl; într-adevăr, în grecește, homos înseamnă „una” și ousia, „esență”; amândouă cuvintele unite înseamnă „o unică esență”. Deci trebuie să credem că Fiul a fost generat și s-a născut nu din nimic, ex-nihilo, nici dintr-o altă esență, ci din sânul Tatălui, adică din propria lui esență.

7.     Veșnic este deci Tatăl, veșnic este Fiul. Dacă Tatăl a existat dintotdeauna, dintotdeauna a avut un Fiu al cărui Tată era; de aceea mărturisim că Fiul este născut din Tatăl fără început.

8.     Totuși, același Fiu al lui Dumnezeu, chiar dacă este născut din Tatăl, nu-L numim o „parte din natura lui despărțită”, ci spunem că Tatăl perfect dă naștere Fiului său perfect fără să se micșoreze, fără să intervină despărțirea, fiindcă aparține doar divinității să nu aibă un Fiu neegal.

9.     Acest Fiu este Fiul lui Dumnezeu prin natură, nu prin adopție și trebuie să credem că Tatăl nu l-a născut nici prin voință, nici din necesitate, fiindcă în Dumnezeu nu există nici o necesitate și voința nu precedă înțelepciunea.

10.  Credem de asemenea în Duhul Sfânt, care este a trei persoană din Sfânta Treime, este Dumnezeu și egal Tatălui și Fiului, din aceeași esență și din aceeași natură: totuși, nu este nici născut, nici creat, ci purcede din unul și din celălalt, este Duhul amândurora.

11.  Credem de asemenea că Duhul nu este nici nenăscut, nici născut, astfel încât să nu se poată spune că zicându-L nenăscut, am afirma doi Tați, sau zicându-L născut, am predica doi Fii; totuși nu spunem că este doar Duhul Tatălui, ci în același timp Duhul Tatălui și al Fiului.

12.  Fiindcă nu purcede din Tatăl spre Fiul, nici nu purcede din Fiul pentru a sfinți creaturile, ci se vede clar că purcede în același timp din unul și din celălalt, fiindcă este recunoscut ca fiind caritatea sau sfințenia amândurora.

13.  Credem deci că Duhul Sfânt este trimis de amândoi, după cum Fiul este trimis de Tatăl; însă nu este considerat a fi mai mic decât Tatăl și decât Fiul, în felul în care Fiul dă mărturie că este mai mic decât Tatăl și Duhul Sfânt din cauza trupului asumat.

14.  În acest fel trebuie vorbit despre Sfânta Treime: nu trebuie spus că este triplă, ci trină. Nu putem spune într-un mod convenabil că Sfânta Treime este într-un singur Dumnezeu, ci că un singur Dumnezeu este Sfânta Treime.

15.  În numele persoanelor care exprimă relațiile, Tatăl se referă la Fiul, Fiul Tatălui, Duhul Sfânt amândurora: când vorbim de trei persoane ținând cont de relațiile lor, credem totuși că există o unică ființă sau esență sau natură.

16.  Nu afirmăm trei esențe după cum afirmăm trei persoane, ci o unică esență și trei persoane.

17.  Într-adevăr, Tatăl este Tată, nu în raport ci sine-însuși, ci în raport cu Fiul; Fiul este Fiu, nu în raport cu sine-însuși, ci cu Tatăl. Tot la fel, Duhul Sfânt nu este în referință la sine-însuși, ci referitor la Tatăl și la Fiul, fiindcă este numit Duhul Tatălui și al Fiului.

18.  Tot la fel, când spunem „Dumnezeu”, nu exprimăm o relație la o alta, precum cea a Tatălui cu Fiul sau a Fiului cu Tatăl sau a Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul, ci „Dumnezeu” se spune în mod deosebit în referință la sine-însuși.

19.  Dacă cineva ne întreabă referitor la fiecare persoană divină, trebuie să mărturisim că fiecare este Dumnezeu. Spunem că Tatăl este Dumnezeu, că Fiul este Dumnezeu, că Duhul Sfânt este Dumnezeu, fiecare în particular; totuși nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu.

20.  De asemenea, spunem că Tatăl este Atot-Puternic, că Fiul este Atot-Puternic, că Duhul Sfânt este Atot-Puternic; totuși nu sunt trei Atot-Puternici, ci un singur Atot-Puternic, după cum mărturisim o singură lumină și un unic principiu.

21.  Mărturisim și credem că fiecare persoană în particular este pe deplin Dumnezeu și că cele trei persoane sunt un singur Dumnezeu: au aceeași dumnezeire, maiestate, putere unică, nedespărțită, egală, care nu se micșorează în fiecare și care nu se mărește în toate trei la un loc; fiindcă nu este mai mică atunci când fiecare persoană este numită Dumnezeu în particular; nu este mai mare când cele trei persoane sunt numite un singur Dumnezeu.

22.  Această Sfântă Treime, care este un singur adevărat Dumnezeu, nu este în afara numărului însă nu este nici închisă în număr. În relațiile persoanelor, numărul apare numaidecât; în esența dumnezeirii, nu putem numi ceva ce ar putea fi numărat. Deci există indiciul unui număr doar când vorbim despre relațiile dintre persoanele divine, însă nu există număr pentru ele, atunci când ne referim la ele-însele.

23.  Deci trebuie un nume de natură acestei Sfinte Treimi, astfel încât să nu poată fi folosit la plural în cele trei persoane. De aceea credem că Scriptura spune: „Mare este Domnul nostru și mare este puterea și înțelepciunea lui nu are număr” (Ps 147, 5).

24.  Nu înseamnă că deoarece spunem că aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu că putem spune și faptul că Tatăl este același cu Fiul sau că Fiul este Tatăl sau că cel care este Duh Sfânt este Tatăl sau Fiul.

25.  Fiindcă cel care este Fiul, nu este Tatăl, iar cel care este Tatăl, nu este Fiul, nici Duhul Sfânt nu este cel care este Tatăl sau Fiul; totuși, Tatăl este același lucru ce este și Fiul, Fiul același lucru ce este și Tatăl, Tatăl și Fiul același lucru ce este Duhul Sfânt, adică un singur Dumnezeu prin natură.

26.  Fiindcă atunci când spunem că Tatăl nu este același care este Fiul ne referim la distincția persoanelor. Însă când spunem că Tatăl este același ce este și Fiul, Fiul același ce este și Tatăl, Duhul Sfânt același ce este Tatăl și Fiul, exprimăm că aceasta aparține naturii sau esenței prin care Dumnezeu este, fiindcă sunt unul în substanță: într-adevăr, facem distincție între persoane, însă nu dezbinăm dumnezeirea.

27.  Recunoaștem deci Sfânta Treime în distincția persoanelor; unitatea o mărturisim datorită naturii sau esenței. Aceștia trei sunt deci una ca natură, nu ca persoană.

28.  Totuși, nu trebuie să ne treacă prin minte că aceste trei persoane ar fi separabile, fiindcă noi credem că niciuna nu a existat niciodată, nu a săvârșit niciodată nimic, nici înainte, nici după cealaltă, nici fără cealaltă.

29.  Sunt nedespărțite într-adevăr atât an ceea ce ele sunt cât și în ceea ce ele fac, fiindcă între Tatăl care dă naștere, Fiul care este născut și Duhul Sfânt care purcede, nu credem că exist un oarecare interval de timp prin care cel care dă naștere ar fi precedat o vreme cel căruia dă naștere, sau cel născut ar fi lipsit celui care l-a născut, sau Duhul Sfânt, purcezând, ar fi apărut ca venind după Tatăl și Fiul.

30.  De aceea declarăm și credem că această Sfântă Treime este nedespărțită și distinctă. Vorbim despre trei persoane, conform a ceea ce au definit Părinții noștri, pentru ca ele să fie cunoscute astfel, nu în sensul că ar fi despărțite.

31.  Fiindcă, facă ținem cont de ceea ce spune Scriptura despre Înțelepciune: „Este strălucirea luminii veșnice” (Înț 7, 26), tot la fel precum vedem că strălucirea nu face decât una cu lumina, în mod nedespărțit, tot astfel mărturisim că Fiul nu poate fi despărțit de Tatăl.

32.  Tot astfel, deoarece nu confundăm aceste trei persoane, a căror natură este nedespărțită, la fel afirmăm că ele sunt cu desăvârșire nedespărțite.

33.  Însăși Sfânta Treime a voit să ne reveleze acest lucru atât de explicit încât, chiar și în numele cu care a voit ca fiecare persoană să fie denumită, nu a permis să putem înțelege una fără cealaltă: Tatăl, într-adevăr, nu poate fi cunoscut fără Fiul, iar Fiul nu ne este revelat fără Tatăl.

34.  Însăși relația, într-adevăr, în denumirea ei personală, împiedică să dezbinăm persoanele, iar atunci când relația nu le numește împreună, ele sunt totuși desemnate împreună. Nimeni nu poate auzi unul dintre aceste nume fără să fie obligat să-l audă și pe celălalt.

35.  Deci acestea trei fiind una și una fiind aceștia trei, fiecare persoană păstrează totuși propria lui proprietate. Tatăl are veșnicia fără naștere, Fiul are veșnicia cu nașterea lui și Duhul Sfânt are purcederea, fără naștere, din veșnicie.

O particularitate a smochinului este aceea că nici una din foi nu se aseamănă. Smochinul este deseori simbolul poporului Israel. Fructele lui sunt folosite și în medicină, cf. 2 Regi 20, 1-7. Smochinul mai este și simbolul Torah/Legea, deoarece, conform înțelepților, un verset din Torah poate fi citit de „x“ ori și se vor găsi mereu noi explicații, precum și foile smochinului, care nu se aseamănă una cu alta, se poate reveni de 100 de ori asupra aceluiași verset biblic și veți afla mereu lucruri noi și diferite.

În Israel se spune că fiecare verset biblic are 70 de explicații diferite. Se povestește că un rabin, care dăduse de lucru unui discipol, i-a zis: ia acest verset și află-mi 70 de semnificații ale versetului; discipolul începe lucrul, destul de dificil, după care revine foarte mândru fiindcă a găsit cele 70 de semnificații ale textului biblic. Rabinul le-a citit și i-a spus: foarte bine, acum mergi și află a 71-a interpretare; lucrul nu se termină niciodată. De asemenea și smochinul are particularitatea că este un copac mesianic. Prevestește venirea lui Mesia. Este unul din primii copaci care înflorește, cf. Mc 13, 28: când veți vedea realizându-se aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape.

KTO a dedicat aproape o ora descoperirii Sf. Atanasie cel Mare, unul dintre cei patru mari "stalpi ai traditiei bizantine": Sf. Atanasie de Alexandria, Sf. Vasile de Cezareea, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ioan Gură-de-Aur.

Puteti urmari acest reportaj in limba franceza, accesand acest site: https://www.youtube.com/watch?v=KffKqL-Itlw

Niciodată, în istoria creștinismului, nu a avut loc o întâlnire între Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii și Episcopul Romei, Papa Bisericii catolice. Încă de la urcarea Cardinalului Bergolio pe scaunul Sfântului Petru la Roma, 13 martie 2013, Papa Francis a exprimat dorința arzătoare ca o asemenea întrevederea să poată avea loc: oriunde ar fi, în orice colț al Planetei, spunea el. După aproape doi ani de negocieri și profitând de o vizită comună în America Latină, Patriarhul Kiril primind invitația Președintelui Cubei, Raul Castro, iar Papa Francis mergând în vizită apostolică în Mexic, s-a organizat această întâlnire într-una din sălile aeroportului de la Havana, unde Papa Francis a făcut special o escală. Cei doi Prelați au stat de vorbă ca frații, și-au împărtășit grijile lor pastorale la scară internațională și au iniția câteva proiecte și demersuri spre o colaborare tot mai strânsă deacum înainte în vederea unității creștinilor voită de Dumnezeu și de poporul dreptcredincios al ortodoxiei și catolicismului. Apoi au semnat un document în 30 de puncte în care își exprimă acordul asupra anumitor puncte fierbinți ale lumii.

Declarația comună a Papei Francisc și Patriarhul Kiril al Moscovei

Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți (2 Cor 13, 13)

1. Prin voința lui Dumnezeu Tatăl, de la care avem toată darea, în numele Domnului nostru Isus Cristos, și cu ajutorul Duhului Sfânt Mângâietor, noi, Papa Francisc și Kiril, Patriarhul Moscovei și întregii Rusii, ne-am întâlnit astăzi la Havana. Îi mulțumim lui Dumnezeu, slăvit în Sfânta Treime, pentru această întâlnire, prima din istorie. Cu bucurie ne-am întâlnit ca frații în credința creștină care se întrunesc pentru a vorbi prin viu grai (2 In 12), de la inimă la inimă, și să discutăm despre raporturile reciproce dintre Biserici, de problemele esențiale ale credincioșilor noștri și de persepctivele de dezvoltare ale civilizației umane.

2. Întâlnirea noastră fraternă a avut loc în Cuba, la încrucișarea dintre Nord și Sud, Est și Vest. Din această Insulă, simbolul speranței „Noii Lumi“ și a evenimentelor dramatice ale istoriei secolului XX, adresăm cuvântul nostru tuturor țărilor din America Latină și de pe celelalte continente. Ne bucurăm deoarece credința creștină este în creștere aici într-un mod foarte dinamic. Marele potențial religios al Americii Latine, tradiția creștină seculară, realizată în experiența personală a milioane de oameni, sunt garanția unui mare viitor pentru această regiune.

3. Întâlnindu-ne departe de frontierele „Lumii Vechi“, simțim cu tărie specifică necesitatea unui lucru comun între catolici și ortodocși, chemați, cu blândețe și respect, să dea cont lmii despre speranța care este în noi (1 Pet 3, 15).

4. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la venirea în lume a Fiului său Unic. Împărtășim Tradiția spirituală comună a primului mileniu al creștinismului. Martorii acestei Tradiții sunt Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, și sfinții pe care îi venerăm. Printre ei sunt numeroși martiri care au mărturisit fidelitatea lor față de Cristos și au devenit „sămânță de creștini“.

5. În ciuda acestei Tradiții comune a primelor veacuri, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniunea Euharistică. Suntem dezbinați din cauza rănilor și conflictelor din trecutul îndepărtat sau recent, de divergențe, moștenite de la strămoșii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, Unic în trei persoane – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Deplângem pierderea unității, consecința slăbiciunii umane și al păcatului, dezbinare care a avut loc în ciuda Rugăciunii Sacerdotale a lui Cristos Mântuitorul: Ca toți să fie una. Cum tu Tată ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi (In 17, 21).

6. Conștienți de permanența numeroaselor obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să poată contribui la restabilirea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Cristos. Fie ca întâlnirea noastră să poată inspira creștini din lumea întreagă să se roage Domnului, cu o credință reînoită, pentru deplina unitate a tuturor discipolilor lui. Într-o lume în care se așteaptă de la noi nu doar cuvinte, ci fapte concrete, această întâlnire să fie un semn de speranță pentru toți oamenii de bună voință!

7. În dorința noastră de a săvârși tot ceea ce este necesar pentru a depăși divergențele istorice pe care le-am moștenit, dorim să ne unim forțele pentru a mărturisi despre Evanghelia lui Cristos și patrimoniul comun al Bisericii primului mileniu, răspunzând împreună provocărilor lumii contemporane. Ortodocșii și catolicii trebuie să învețe să dea o mărturie comună despre Adevăr acolo unde acest lucru este posibil și necesar. Civilizația umană a intrat într-o perioadă de schimbări epocale. Conștiința noastră creștină și responsabilitatea noastră pastorală nu ne autorizează să rămânem inerți înaintea provocărilor ce necesită un răspuns comun.

8. Privirea noastră se îndreaptă întâi de toate spre acele zone de pe glob unde creștinii sunt victimele persecuției. În multe țări din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord frații și surorile noastre în Cristos sunt exterminați cu familii, sate și orașe întregi. Bisericile lor sunt devastate și jefuite în mod barbar, obiectele sfinte le sunt profanate, monumentele le sunt distruse. În Siria, în Irac și în alte țări din Orientul Mijlociu, constatăm cu durere exodul masiv al creștinilor din pământurile unde a început să se răspândească credința noastră și unde ei au trăit, încă din timpurile apostolice, împreună cu alte comunități religioase.

9. Cerem comunității internaționale să acționeze urgent pentru prevenirea a noi expulsări de creștini din Orientul Mijlociu. În ridicarea vocii pentru a lua apărarea creștinilor persecutați, dorim să exprimăm compasiunea noastră pentru suferințele îndurate de credincioșii altor tradiții religioase deveniți și ei victime ale războiului civil, al haosului și violenței teroriste.

10. În Siria și Irac violența a produs deja mii de victime, lăsând miloane de oameni fără acoperiș nici resurse. Îndemnăm comunitatea internațională să se unească pentru a pune capăt violenței și terorismului și, în același timp, să contribuie prin dialog la o restabilire urgentă a păcii civile. Este vital asigurarea unui ajutor umanitar la scară largă populațiilor persecutate și tuturor refugiaților în țările învecinate. Cerem tuturor celor care pot influența asupra destinului persoanelor răpite, printre care Mitropoliții din Alep, Paul și Ioan Ibrahim, sechestrați în luna aprilie în 2013, să se facă tot ce este necesar pentru eliberarea lor cât mai rapidă.

11. Înălțăm rugăciunile noastre către Cristos, Mântuitorul lumii, pentru restabilirea păcii în Orientul Mijlociu care este rodul dreptății (Is 32, 17), pentru ca să se întărească conviețuirea fraternă între diferitele popoare, Biserici și religiile care sunt prezente, pentru revenirea refugiaților la casele lor, vindecarea celor răniți și odihna veșnică a sufletelor celor inocenți uciși. Ne adresăm, cu un apel din inimă, tuturor părților ce pot fi convocate în conflicte pentru a da dovadă de bună voință și să se așeze la masa negocierilor. În același timp, este absolut necesar ca și comunitatea internațională să depună toate eofrturile posibile pentru a pune capăt terorismului, datorită acțiunilor comune, în același sens și coordonate. Facem apel la toate țările confruntate cu lupta împotriva terorismului pentru a acționa în mod responsabil și cu prudență. Îndemnăm pe toți creștinii și pe toți credincioșii în Dumnezeu să se roage cu încredere Providenței Creatorului lumii pentru a proteja creația lui de la distrugere și să nu permită un nou război mondial. Pentru ca pacea să fie de durată și credibilă sunt necesare eforturi concrete pentru a redescoperi valorile comune ce ne unesc, fondate pe Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.

12. Ne închinăm înaintea martiriului celor care, cu prețul propriei lor vieți, dau mărturie despre adevărul Evangheliei, preferând mai degrabă moartea decât să-l nege pe Cristos. Credem că acești martiri ai timpurilor noastre, aparținând diferitor Biserici, însă uniți printr-o suferință comună, sunt un imbold pentru unitatea creștinilor. Vouă care suferiți pentru Cristos vă este adresat cuvântul Apostolului: Iubiților, ... deoarece participați la suferințele lui Cristos, bucurați-vă, pentru ca să puteți tresălta de bucurie și la arătarea gloriei lui (1 Pet 4, 12-13).

13. În aceste vremuri neliniștite, dialogul interreligios este indispendabil. Diferențele  înțelegerii adevărului religios nu trebuie să împiedice persoanele de credințe diferite să trăiască în pace și armonie. În circumstanțele actuale, leaderii religioși au responsabilitatea specială de a-i educa pe credincioșii lor în spiritul unui respect față de convingerile celor care aparțin altor tradiții religioase. Sunt absolut inacceptabile tentativele de justificare a faptelor criminale folosind slogane religioase. Nici o crimă nu poate fi săvârșită în numele lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii (1 Cor 14, 33).

14. În afirmarea celeilalte valori a libertății religioase, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru reînoirea fără precedent a credinței creștine ce are loc acum în Rusia și în multe țări din Europa orientală, unde regime atee au dominat timp de decenii. Astăzi lanțurile ateismului militant sunt rupte și în multe locuri creștinii pot, în mod liber, să mărturisească credința lor. Într-un sfert de veac, au fost construite zeci de mii de noi biserici și deschise sute de mănăstiri și școli teologice. Comunitățile creștine înfăptuiesc o importantă activitate caritativă și socială, oferind asistență, în diferite moduri, celor nevoiași. Ortodocși și catolici lucrează deseori cot la cot. Ei sunt martorii valorilor spirituale comune ale conviețuirii umane, dând mărturie astfel despre valorile Evangheliei.

15. În același timp, suntem preocupați de situația din atâtea țări în care creștinii se întâlnesc tot mai fregvent cu o restricție a libertății religioase, al dreptului de a mărturisi propriile convingeri și posibilitatea de a trăi în conformitate cu ele. În special, constatăm că transformarea unor țări în societăți secularizate, străine oricărei referințe la Dumnezeu și la adevărul său, constituie o amenințare gravă pentru libertatea religioasă. Pentru noi este un izvor de neliniște limitarea actuală a drepturilor creștinilor, atunci când nu este vorba chiar de discriminare, când unele puteri politice, cârmuite de unele ideologii seculariste, uneori chiar foarte agresive, încearcă să-i împingă la marginea vieții publice.

16. Procesul de integrare europeană, inițiat după secole de conflicte sângeroase, a fost primit de mulți cu speranță, ca o garanție de pace și securitate. Totuși, invităm să se rămână vigilenți împotriva unei integrări care nu ar fi respectuoasă de identitățile religioase. Rămânând totuși deschiși contribuției altor religii în civilizația noastră, suntem convinși că Europa trebuie să rămână fidelă rădăcinilor ei creștine. Cerem creștinilor din Europa orientală și occidentală să se unească pentru a-l mărturisi împreună pe Cristos și Evanghelia, astfel încât Europa să păstreze spiritul său zidit pe parcursul a două mii de ani de creștinism.

17. Gândul nostru se îndreaptă și spre persoanele care se află în situații de dificultate, care trăiesc în condiții de nevoie extremă și de sărăcie, în timp ce cresc bogățiile materiale ale omenirii. Nu putem rămâne indiferenți la soarta a milioane de imigranți și refugiați care bat la ușa țărilor bogate. Consumismul fără măsură, după cum se vede în unele țări mai dezvoltate, nu face decât să stârpească progresiv resursele planetei noastre. Creșterea inegalităților în distribuția bunurilor pământului mărește sentimentul de nedreptate în confruntările cu sistemul relațiilor internaționale stabilit.

18. Bisericile creștine sunt chemate să apere exigențele dreptății, respectul pentru tradițiile popoarelor și o autentică solidaritate cu toți cei care suferă. Noi, creștinii, nu trebuie să uităm că Dumnezeu a ales ceea ce este nebun în ochii lumii pentru a-i da de rușine pe cei înțelepți, Dumnezeu a ales ceea ce este slab în ochii lumii pentru a-i face de rușine pe cei puternici, Dumnezeu a ales ceea ce este josnic în ochii lumii și disprețuit, ceea ce este lipsit de valoare, pentru a distruge ceea ce este, pentru ca nici un om să nu se poată slăvi înaintea lui Dumnezeu (1 Cor 1, 27-29).

19. Familia este centrul natural al vieții umane și al societății. Suntem preocupați de criza familiei în multe țări. Ortodocșii și catolicii împărtășesc aceeași concepție despre familie și sunt chemați să dea mărturie că ea este un drum de sfințenie, că mărturisește fidelitatea soților în relațiile lor reciproce, deschiderea lor la preocreație și la educația copiilor, la solidaritatea dintre generații și respectul față de cei mai slabi.

20. Familia se fondează pe căsătorie, act liber și fidel al iubirii dintre un bărbat și o femeie. Iubirea este cea care sigilează unirea lor și-i învață să se primească reciproc precum un dar. Căsătoria este o școală a iubirii și fidelității. Putem remarca însă că alte forme de conviețuire sunt puse astăzi la același nivel cu această unire, pe când conceptul de paternitate ș de maternitate ca vocație specifică a bărbatului și femeii în căsătorie, sfințit de tradiția bilică, este tot mai șters din conștiința publică.

21. Cerem tuturor să respecte dreptul fundamental la viață. Milioane de copii sunt privați de însăși posibilitatea de a se naște pe lume. Glasul sângelui pruncilor nenăscuți încă strigă la Dumnezeu (Gen 4, 10). Dezvoltarea așa zisei eutanasii face astfel încât persoanele infirme și bătrânii să simtă greutatea excesivă pentru familiile lor și pentru societate în general. Suntem preocupați de dezvoltarea tehnicilor de procreație asistată medical, fiindcă manipularea vieții umane este un atac al fundamnetelor existenței omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Susținem că este datoria noastră să reamintim că principiile morale creștine sunt neschimbabile, bazate pe respectul demnității omului chemat la viață, conform destinului Creatorului.

22. Astăzi dorim să ne adresăm în special creștinilor tineri. Voi, tineri, aveți ca datorie să nu ascundeți talantul sub pământ (Mt 25, 25), ci să vă folosiți de toate capacitățile pe care Dumnezeu vi le-a dat pentru a vesti în lume adevărul lui Cristos, pentru a încarna în viața voastră poruncile evanghelice ale iubirii de Dumnezeu și față de aproapele. Nu vă fie teamă să mergeți împotriva curentului, apărând adevărul lui Dumnezeu, ale cărei norme zilnice, de veacuri, nu sunt totdeauna conformabile.

23. Dumnezeu vă iubeșe și așteaptă ca fiecare dintre voi să fiți discipolii și apostolii săi. Fiți lumina lumii pentru ca cei care vă înconjoară, văzând faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri (Mt 13, 46). Educați-i pe copii voștri în credința creștină, transmiteți-le perla de mare preț a credinței (Mt 13, 46) pe care ați primit-o de la părinții voștri. Amintiți-vă că ați fost răscumpărați cu un mare preț (1 Cor 6, 20), cu prețul morții pe cruce a Omului-Dumnezeu, Isus Cristos.

24. Ortodocșii și catolicii sunt uniți nu doar de Tradiția comună a Bisericii din primul mileniu, dar și de predicarea Evangheliei lui Cristos în lumea de azi. Această misiune necesită respectul reciproc pentru membrii comunităților creștine și exclude orice formă de prozelitism. Nu suntem concurenți, ci suntem frați, și de aici trebuie să izvorască toate faptele noastre reciproce și către lumea externă. Îi îndemnăm pe catolicii și ortodocșii din toate țările să învețe să trăiască împreună în pace și iubire, și să aibă unii pentru alții aceleași sentimente (Rm 15, 5). Deci nu pot fi acceptate mijloacele necinstite pentru a-i îndemna pe credincioși să treacă de la o Biserică la alta, negând libertatea lor religioasă și tradițiile lor. Suntem chemați să punem în practică porunca Apostolului Paul: Mi-am făcut un motiv de laudă că nu am vestit Evanghelia decât acolo unde nu ajunsese încă numele lui Cristos, pentru a nu zidi pe temelia altuia (Rm 15, 20).

25. Sperăm ca întâlnirea noastră să potă contribui și la împăcare, acolo unde există tensiuni între greco-catolici și ortodocși. Astăzi este clar că metoda uniatismului din trecut, înțeles ca unirea unei comunități cu cealaltă, despărțind-o de Biserica sa, nu este un mod care permite să se restabilească unitatea. Totuși, comunitățile ecleziale ce au luat naștere în asemenea circumstanțe istorice au dreptul să existe și să facă tot ceea ce este necesar pentru a îndeplini exigențele spirituale ale credincioșilor lor, căutând în același timp să trăiască în pace cu vecinii lor. Ortodocșii și greco-catolicii au nevoie de reconciliere și să găsească forme de conviețuire acceptabile reciproc.

26. Deplângem incidentul din Ukraina care a provocat deja multe victime, nenumărate răni locuitorilor pacifici și a aruncat societatea într-o gravă criză economică și umanitară. Invităm toate părțile conflictului la prudență, la solidaritate socială și la fapte pentru construirea păcii. Invităm Bisericile noastre din Ukraina să lucreze pentru a ajunge la armonia socială, să se abțină să participe la conflict și să nu susțină o dezvoltare ulterioară a conflictului.

27. Sperăm ca schisma dintre ortodocșii din Ukraina să poată fi depășită pe baza normelor canonice existente, ca toți creștinii ortodocși din Ukraina să trăiască în pace și în armonie, iar comunitățile catolice din această țară să aducă aportul lor, astfel încât să se vadă tot mai mult fraternitatea noastră creștină.

28. În lumea contemporană, multiformă și totuși unită de un destin comun, catolicii și ortodocșii sunt chemați să colaboreze în mod fratern la proclamarea Veștii Bune a mântuirii, să mărturisească împreună demnitatea morală și libertatea autentică a persoanei, pentru ca lumea să creadă (In 17, 21). Această lume, din care dispar progresiv stâlpii spirituali ai existenței umane, așteaptă de la noi o mărturie creștină puternică în toate sectoarele vieții personale și sociale. De capacitatea noastră de a da mărturie împreună despre Duhul adevărului în aceste timpuri dificile depinde în mare parte viitorul omenirii.

29. În această mărturie îndrăzneață despre adevărul lui Dumnezeu și Vestea cea Bună mântitoare, ne susține Omul-Dumnezeu Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru, care ne întărește spiritual cu promisiunea sa neschimbată: Nu vă fie teamă, turmă mică, fiindcă Tatălui vostru i-a plăcut să vă dea Împărăția sa (Lc 12, 32). Cristos este izvorul bucuriei și al speranței. Credința în el transfigurează viața umană, o umple de sens. De acest lucru s-au putut convinge, datorită expreienței lor, toți cei cărora li se pot aplica cuvintele Aspotolului Petru: Voi, care odinioară nu erați un popor, acum dimpotrivă sunteți poporul lui Dumnezeu; voi, în trecut erați excluși de la milostivirea lui, acum dimpotrivă ați obținut milostivirea (1 Pet 2, 10).

30. Plini de recunoștință pentru darul înțelegerii reciproce exprimat în timpul întâlnirii noastre, privim cu speranță spre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, invocând-o prin cuvintele acestei rugăciuni din vechime: La adăpostul milostivirii tale, ne refugiem Sântă Maică a lui Dumnezeu. Fericita Fecioara Maria, prin mijlocirea ei, să încurajeze fraternitatea acelora care o venerează, pentru ca să fie uniți, la momentul stabilit de Dumnezeu, în pace și în armonia unui singur popor al lui Dumnezeu, pentru slava Preasfintei și indivizibilei Treimi!

Francisc, episcop de Roma     12/02/2016, Havana, Cuba    Kiril, patriarhul Moscovei

Papă al Bisericii Catolice                                                        și al întregii Rusii

După două ore de întrețineri între cei doi înalți ierarhi ai ortodoxiei și catolicicsmului și după semnarea declarației, Papa Francisc și Patriarhul Kiril au făcut câte o scurtă declarație în care sunt exprimate câteva gânduri sincere de ambele părți:

Patriarhul Kiril:

Timp de două ore am avut o discuție deschisă, conștienți pe deplin de responsabilitățile ce le avem față de Bisericile noastre, față de poporul credincios, față de viitorul creștinismului și viitorul civilizației umane. A fost un dialog bogat în conținut, ce ne-a oferit posibilitatea să ascultăm și să înțelegem pozițiile unuia și ale celuilalt. Iar rezultatele întrevederii îmi permit să asigur că în prezent cele două Biserici pot coopera, apărându-i pe creștinii din lumea întreagă, și lucrând împreună, cu deplină responsabilitate, pentru a nu mai fi războaie, viața umană să fie respectată pretutindeni în lume, să se întărească bazele moralei personale, familiare și sociale și, datorită participării Bisericii la viața societății umane moderne, ea să poată să se purifice în numele Domnului nostru Isus Cristos și al Duhului Sfânt.

Papa Francisc: 

Am vorbit ca niște frați, avem același botez, suntem episcopi. Am vorbit despre Bisericile noastre și suntem în acord asupra faptului că unitatea se face mergând. Am vorbit deschis, fără jumătăți de cuvinte și vă asigur că am simțit mângâierea Duhului Sfânt în acest dialog. Mulțuesc Sfinției Sale pentru umila sa fraternitate și pentru bunele sale intenții pentru unitate. Am prevăzut o serie de inițiative, care cred că vor fi valide și se vor putea realiza. De aceea doresc să mulțumesc, încă o dată, Sfinția Sa pentru primirea călduroasă, precum și pentru lucrul din umbră realizat de colaboratorii noștri, și vreau să-i numesc aici pe Eminența Sa Mitropolitul Hilarion și pe Eminența Sa Cardinalul Koch, împreună cu echipele lor. Nu doresc să plec fără să adresez sincere mulțumiri Cubei, marelui popor cubanez și Președintelui său aici prezent. Îi mulțumesc pentru disonibilitatea lui activă. După acest demers, Cuba va fi capitala unității! Și toate acestea să fie spre slava lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și pentru binele Poporului dreptcredincios lui Dumnezeu, sub ocrotirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

Al patrulea conciliu ecumenic, ținut la Calcedon, în 451, pentru a dezbate împotriva învățăturii lui Eutihie, care promova ideea că în persoana lui Cristos firea umană era înglobată, absorbită de firea divină precum un strop de apă este anihilat de apa dintr-un ocean, a avut câștig de cauză datorită teologiei expuse de Leon cel Mare episcopului de Antiohia, Flavian. Chiar dacă episcopul Romei s-a opus din toate eputerile întrunirii unui conciliu ecumenic, în cele din urmă Tomul către Flavian s-a adeverit a fi platoul de rezistență și norma ortodoxiei calcedoniene în discuțiile cristologice conciliare. Redau aici traducerea acestui document de o importanță majoră pentru înțelegerea felului în care s-a cristalizat învățătura Bisericii despre persoana lui Isus Cristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, adevărat om și adevărat Dumnezeu. Nici umanitatea nu a făcut să micșoreze dumnezeirea, nici dumnezeirea nu a înglobat umanitatea. În Isus Cristos cele două firi sunt prezente și acționează teandric.

Sf. Ioan Gura-de-Aur: teolog, mistagog si liturgist

Pr. Dr. Lucian Dînca

Sf. Ioan, arhiepiscop de Constantinopol între 397-403, supranumit și χρυσόστομος / chrysóstomos, adică Gură-de-Aur, datorită cuvântului de învățătură sfântă distribuit cu deosebită înțelepciune și justețe teologică, spirituală și mistică, este unul dintre cei mai mari și importanți teologi ai creștinismului din antichitatea târzie. Viața lui ne este destul de bine cunoscută, uneori chiar cu detalii mai mult sau mai puțin pitorești, datorită marilor istorici bisericești ai vremii: Socrate din Constantinopol[1], Sozomen Scolasticul[2] și Teodor al Cirului[3]. Actele sinodului de la Stejar[4] sunt extrem de importante pentru a cunoște circumstanțele și motivele care au condus la condamnarea și caterisirea arhiepicopului Constantinopolului în plină criză origenistă.

1.     Copilăria și formarea unui mare viitor teolog și vorbitor

Ioan s-a născut între 344/349 la Antiohia, oraș cu o veche tradiție teologică. Aici, Lucian din Antiohia fondase, în jurul anului 270/280, o școală exegetică, unde se practica interpretarea textelor biblice după sensul lor literal, viz-a-vis de cea existentă deja la Alexandria, unde predomina interpretarea alegorigă a Scripturii. Tatăl său, Secundus, ofițer în armata imperială din Siria, l-a dat pe mâna unuia dintre cei mai renumiți învățați ai vremii, Libanius, retor, filosof sofist, care întrebat pe patul de moarte pe cine ar lăsa ca urmaș, acesta a răspuns fără pic de ezitare: „Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creștinii“ (Sozomen, Istoria bisericească, VIII, 2). Rămas orfan de tată din fragedă copilărie, mama lui, Antusa, continuă să se ocupe de buna educație a fiului ei. Astfel își însușește cunoștințe aprofundate în retorică, gramatică, filosofie, studii biblice și mai târziu în teologie. La vârsta adolescenței se trezește în el dorința după o viață retrasă, petrecută în contemplație și asceză, departe de zgomotul orașului. Se împrietenește cu un anume Vasile, a cărei identitate exactă nu o vom ști poate niciodată, cu care împărtășește aceleași idealuri de viață ascetică. Împreună decid ca la sfârșitul perioadei de studii să se retragă în pustie pentru a duce o viață vrednică de un filosof în contemplarea divinului. Episcopul de Antiohia, Meletie, remarcă frumusețea spirituală a tânărului Ioan și ascensiunea lui pe treptele contemplației și ale vieții mistice și-l ia pe lângă el în palatul episcopal. După o perioadă de catecumenat și de formare catehetică intensă este botezat la vârsta de 18 ani.

2.     Cariera în ierarhia bisericească

Imediat după botez devine un elev dintre cei mai renumiți ai marelui biblist antiohean, Diodor de Tars. Familiarizat cu interpretarea textelor sfinte se poate consacra, trup și suflet, studiului teologiei. Dorința de pustietate devine tot mai mare și plănuiește, cu amicul său Vasile, să nu accepte nici o altă sarcină bisericească din dragoste față de asceză. Dumnezeu însă avea alte planuri cu el. În lucrarea Despre preoție, devenită un best-seller al vieții preoțești, Ioan povestește prin ce a trebuit să treacă înainte de a se vedea hirotonit preot. Fiind cu Vasile în pustiu, ducând o viața intensă de asceză și rugăciune, episcopul din Antiohia, trimite o delegație pentru a-i aduce pe cei doi ermiți în oraș spre a le impune mâinile întru hirotonire preoțească. Amândoi avansează argumente în defavoarea lor pentru acceptarea unei asemenea sarcini, considerând că viața preoțească este rezervată unor persoane alese de Dumnezeu și cu bună orânduială. Nici un argument nu convinge delegația episcopului. Atunci, Ioan, considerându-l vrednic pentru preoție pe Vasile și ca să nu priveze Biserica Antiohiei de un asemenea preot, pune la cale o șiretenie. Îi propune lui Vasile să accepte împreună treapta preoțească. Fac deplasarea în catedrala din Antiohia, numai că după ce episcopul i-a impus mâinile lui Vasile, Ioan s-a retras pe vârful picioarelor din biserică și a luat drumul spre pustiu. Supărat din cale-afară, Vasile vine în pustiu unde-l întâlnește pe amicul său căruia îi aduce toate reproșurile din lume pentru înscenarea la care l-a supus în văzul tuturor. În cele din urmă, Ioan cedează insistențelor lui Flavian, succesorul lui Meletie pe scaunul Antiohiei, și acceptă sfințirea întru preot. Începe pentru el o vastă muncă de păstor, scriitor, teolog, administrator al eparhiei sub directa îndrumarea a episcopului Flavian. Se remarcă îndeosebi cu cele 21 de predici Despre statui. Despre ce este vorba? Locuitorii din Antiohia erau supuși la taxe iperiale dintre cele mai grele. Nemaiputând suporta greutatea plății, au iscat o revoltă populară în oraș distrugând toate statuile împăraților, printre care și cea a lui Teodosie și a soției lui defuncte, Flacila, precum și cele ale fiilor săi, Onorius și Arcadius. Antiohienii sunt acuzați, pe bună dreptate, de crima de lezmajestate, deoarece statuia îl reprezintă pe Suveran și este un adevărat obiect de venerație pentru popor. În timp ce Flavian merge la Constantinopol să mijlocească iertarea antiohienilor, Ioan rostește 21 de omilii, rămase în tradiția literară creștină sub numele Despre statui. În aceste omilii, predicatorul revelează sufletul său de păstor și iubitor de adevăr. Lectura lor, benefică tuturor timpurilor, ne conduce să vedem că evenimentele întâmplate la Antiohia, în secolul al V-lea, nu au adevărata lor valoare, în inima predicatorului, decât integrate în istoria largă a mântuirii, replică a istoriilor biblice majore și ilustrația gândirii teologice. Datorită acestor omilii inima împăratului s-a îmblânzit, iar poporul antiohian nu a fost nimicit.

În anul 398, episcopul de Constantinopol, Nectarie, trece la cele veșnice, iar împăratul Arcadius, succesorul tatălui său Todosie, îl aduce pe Ioan spre a fi consacrat episcopul capitalei Imperiului de Orient. Teofil de Alexandria este celebrantul aceste ceremonii, cel care va deveni dușmanul său de neegalat și care-l va conduce la ruină. Odată devenit episcop inițiază o muncă de reînvigorare și de reforme profunde în Biserică. Începe cu viața monahală și cu ierarhia bisericească. Reformele taie în carne vie și se nasc foarte repede numeroși dușmani. Printre ei putem numi trei episcopi, Severian de Gabala, Acachie de Bereea și Antioh de Ptolemais, și un stareț, Isac, din prejma Constantinopolului. Severian, era un om perfid și ar fi râvnit postul de arhiepiscop de Constantinopol; Acachie era supărat pe Ioan că nu l-ar fi tratat conform rangului său bisericesc într-una din vizitele lui la palatul episcopal al Constantinopolului; iar Antioh, iubitor de arginți, merge pe mâna celui care-l plătea mai bine pentru a născoci ceva împotriva lui Ioan. Starețul Isac, în loc să-și vadă de treburile mănăstirești, acumula acuze la adresa epscopului Ioan și-l discredita înaintea împărătesei Eudoxia. Deasemenea, trei doamne din înalta societate intră și ele în cercul vicios: Marsa, soția generalului Promotus, cea care s-a ocupat de educația împărătesei Eudoxia; Castricia, soția lui Saturnin; Eugrafia, văduvă și nebună. Toate trei sfidau simțul cuviinței printr-un lux orbitor și fregventau arenele de teatru. Episcopul Ioan le apostrofează astfel: De ce, babe fiind voi cu vârsta, constrângeți trupul să întinerească purtând breton pe frunte, ca desfrânatele, dezonorând femeile cinstite și înșelând pe cei cu care vă întâlniți? Și aceasta o faceți văduve fiind voi! În rest poporul dreptcredincios din Constantinopol este la cinste cu un asemenea păstor. Ioan devine foarte repede tatăl orfanilor, susținătorul văduvelor, îndrumătorul fecioarelor pe drumul perfecțiunii evanghelice, apărătorul celor nevoiași. Se făcea totul pentru toți în numele lui Cristos.

3.     Condamnarea, caterisirea și moartea lui în drum spre exil

Totuși, Teofil al Alexandriei, chiar episcopul ce l-a consacrat, nutrește pizmă și dușmănie de moarte față de Arhiepiscopul Constantinopolului, și va duce la bun sfârșit căderea lui Ioan Gură-de-Aur. Profită de „cazul” așa-zișilor frații lungi, Isidor, Dioscor, Ammoniu, Eusebiu, Eftimie și Hierax, izgoniți de Teofil din Egipt, fiind acuzați de origenism; ei ajung la Constantinopol unde-l roagă pe Ioan să intervină în favoarea lor, însă fără succes. Ioan îi instalează în casa de oaspeți la Constantinopol unde erau întreținuți din fondurile diaconiței Olimpiada, a altor dame înstărite și din munca lor manuală; însă nu le-a acordat comuniunea bisericească, nu-i admintea la rugăciuni și nici la împărtășanie; Teofil îl acuză pe Ioan că-i primește pe acești clerici caterisiți în Biserica din Alexandria la comuniune în Biserica Constantinopolului; Teofil se înfurie și-l exclude din episcopat pe Dioscor, iar lui Ioan îi scrie: Cred că știi hotărârea canonică de la Niceea, care stabilește că un episcop nu poate judeca dincolo de hotarele eparhiei lui; iar dacă nu știi, află acum și abține-te de la plângere împotriva mea. Dacă e să fiu judecat, va trebui să fiu judecat de episcopii egipteni, nu de tine, care te afli la o depărtare de 75 de zile de drum.

În aceste condiții, împărattul crede de cuviință să se țină un sinod local la Stejar, cartier mărginaș al Calcedonului. Sinodul se întrunește în anul 404. La origine era vorba despre un sinod prevăzut pentru a-l pune la punct pe Teofil și politica lui bisericească. Ioan este chemat să facă judecata lui Teofil, însă refuză. Teofil profită de acest act de iertare și preia inițiativa. Dușmanii lui Ioan sunt pe banca acuzatorilor, pe care se afla chiar și preotul Chiril, viitorul episcop al Alexandriei, nepotul lui Teofil. Ioan își simte sfârșitul: Fraților, rugați-vă, dacă-l iubiți pe Cristos, nimeni să nu-și părăsească Biserica din pricina mea; căci eu de-acuma sunt gata pentru jertfă și vremea despărțirii mele s-a apropiat, după cuvântul lui Paul (2 Tim 4, 6); îndurând multe necazuri, voi părăsi viața, precum văd. Ioan nu se prezintă înaintea sinodului; atunci Teofil, în numele sinodalilor, redactează un text către împărat: Pentru că Ioan, acuzat de unele crime și conștient de ele, n-a voit să se prezinte la sinod, pe un asemenea om legile îl caterisesc. Plângerea împotriva lui conține și crima de lezmajestate. Pietatea voastră va porunci ca Ioan, chiar fără voia lui, să fie înlăturat și pedepsit pentru lezmajestate, fiindcă nouă nu ne e îngăduit să examinăm așa ceva.

Ioan este condamnat, decăzut din demnitatea arhierească și obligat să ia drumul exilulului. Slăbit de puteri și cu o sănătate destul de fragilă, dar și din cauza vremii destul de aspre moare pe cale, la Comana în 407, zicând: Slavă lui Dumnezeu în toate. 

Printre nenumaratele opere, sf. Augustin a lasat posteritatii in particular o trilogie: Confesiuni, Despre Sf. Treime și Despre cetatea lui Dumnezeu. In aceste lucrari este exprimata esenta gandirii, spiritualitatii si teologiei secolului al V-lea al crestinismului. Sinteza de neegalat, pe plan filosofic, teologic si spiritual, facuta de episcopul de Hipona dainuie peste veacuri ca o "CETATE" bine intarita cu trei turnuri si ne identifica pe unul fiecare dintre noi cu demersul spiritual, filosofic si teologic al unui om care a trait pe pamant "cautandu-L pe Dumnezeu".

Cité de Dieu, Saint Augustin

Première partie : livres I à V

La prospérité de Rome n’est pas due au culte païen des faux dieux, ni les maux actuels ne doivent être imputés à la cessation de ce culte.

I.              Les Goths à Rome : Argument. — Saint Augustin combat cette erreur des païens qui attribuaient les malheurs du monde et surtout la prise récente de Rome par les Goths à la religion chrétienne et à l’interdiction du culte des dieux. Il fait voir que les biens et les maux de la vie ont été de tout temps communs aux bons et aux méchants. Enfin il châtie l’impudence de ceux qui ne rougissaient pas de triompher contre le christianisme du viol que des femmes chrétiennes avaient eu à subir.

II.            Rome et ses faux dieux : Argument. — Saint Augustin traite des maux que les Romains  ont eu à subir avant Jésus-Christ, pendant que florissait le culte des faux dieux; il démontre que loin d’avoir été préservée par ses dieux, Rome en a reçu les seuls maux véritables ou du moins les plus grands de tous, à savoir les vices de l’âme et la corruption des moeurs. 

III.          Les romains et leurs faux dieux : Argument. — Après avoir parlé, dans le livre précédent, des maux qui regardent l’âme et les moeurs, saint Augustin considère ici les maux qui regardent le corps et les choses extérieures ; il fait voir que les Romains, dès l’origine, ont eu à endurer cette dernière sorte de maux, sans que les faux dieux, qu’ils adoraient librement avant l’avènement du Christ, aient été capables de les en préserver. 

IV.          À qui est due la grandeur des romains : Argument. — Il est prouvé dans ce livre que la grandeur et la durée de l’empire romain ne sont point l’ouvrage de Jupiter, ni des autres dieux du paganisme, dont la puissance est restreinte à des objets particuliers et à des fonctions secondaires, mais qu’il en faut faire honneur au seul vrai Dieu, principe de toute félicité, qui forme et maintient les royaumes de la terre par les décrets souverains de sa sagesse. 

V.            Anciennes mœurs des romains : Saint Augustin discute d’abord la question du fatalisme, pour confondre ceux qui expliquaient la prospérité de l’empire romain par le fatum, comme il a fait précédemment pour ceux qui l’attribuaient à la protection des faux dieux. Amené de la sorte à  traiter de la prescience divine, il prouve qu’elle n’ôte point le libre arbitre de notre volonté. Il parle ensuite des anciennes moeurs des Romains, et fait comprendre par quel mérite ou par quel arrêt de la divine justice ils ont obtenu, pour l’accroissement de leur empire, l’assistance du vrai Dieu qu’ils n’adoraient pas. Enfin il enseigne en quoi des empereurs chrétiens doivent faire consister la félicité. 

Deuxième partie : livres VI à X

Contre les thèses de ceux qui ne voient pas que le mal a toujours existé, avant comme après la naissance du Christ, et contre la fait que le culte païen des faux dieux n’est pas utile pour la béatitude éternelle après la mort.

VI.          Les dieux païens : Après avoir réfuté, dans les cinq livres qui précèdent, ceux qui veulent qu’on adore les dieux en vue des intérêts de la vie temporelle, saint Augustin discute contre ceux qui les adorent pour les avantages de la vie éternelle. C’est à quoi sont consacrés les cinq livres qui suivent. L’objet particulier de celui-ci est de faire voir quelle basse idée se faisait des dieux Varron lui-même, le plus autorisé entre les théologiens du paganisme. Saint Augustin, s’appuyant sur la division que fait cet écrivain de la théologie en trois espèces : la théologie mythique, la théologie naturelle et la théologie civile, démontre que la théologie mythique et la théologie civile ne servent de rien pour la félicité de la vie future. 

VII.        Les dieux choisis : Argument. — Saint Augustin s’attache à l’examen des dieux choisis de la théologie civile, Janus, Jupiter, Saturne et les autres; il démontre que le culte rendu à ces dieux n’est d’aucun usage pour acquérir la félicité éternelle, d’autant plus que ces divinités sont des inventions humaines pour une activité bien précise. 

VIII.      Théologie naturelle : Saint Augustin en vient à la troisième espèce de théologie, dite naturelle, et la question étant toujours de savoir si le culte de cette sorte de dieux est de quelque usage pour acquérir la vie éternelle. Il entre en discussion à ce sujet avec les platoniciens, les plus éminents entre les philosophes et les plus proches de la foi chrétienne. Il réfute en ce livre Apulée et tous ceux qui veulent qu’on rende un culte aux démons à titre de messagers et d’intermédiaires entre les dieux et les hommes, faisant voir que les hommes ne peuvent en aucune façon avoir pour intercesseurs utiles auprès de bonnes divinités, des démons convaincus de tous les vices et qui inspirent et favorisent les fictions des poètes, les scandales de la scène, les maléfices coupables de la magie, toutes choses odieuses aux gens de bien. 

IX.          Deux espèces de démons : Argument. — Après avoir établi dans le livre précédent qu’il ne faut point adorer les démons, cent fois convaincus par leurs propres aveux d’être des esprits pervers, saint Augustin prend à partie ceux d’entre ses adversaires qui font une différence entre deux sortes de démons, les uns bons, les autres mauvais ; il démontre que cette différence n’existe pas et qu’il n’appartient à aucun démon, mais au seul Jésus-Christ, d’être le médiateur des hommes en ce qui regarde l’éternelle félicité. 

X.            Le culte de latrie : Saint Augustin établit que les bons anges veulent qu’on offre à Dieu seul, objet de leurs propres adorations, les honneurs divins et les sacrifices qui constituent le culte de latrie. Il discute ensuite contre Porphyre sur le principe et la voie de la purification et la délivrance de l’âme. 

Troisième partie : livres XI à XIV

De la doctrine chrétienne de l’origine des deux Cités : la Cité de Dieu et la Cité du monde avec les différences spécifiques à chacune d’entre elles.

XI.          Origine des deux cités : Ici commence la seconde partie de l’ouvrage, celle qui a pour objet propre d’exposer l’origine, le progrès et le terme des deux Cités. Saint Augustin montre en premier lieu la lutte de la Cité céleste et de la Cité terrestre préexistant déjà dans la séparation des bons anges et des mauvais anges, et à cette occasion, il traite de la formation du monde, telle qu’elle est décrite par les saintes Ecritures au commencement de la Genèse. 

XII.        L’ange et l’homme : Saint Augustin discute premièrement deux questions sur les anges : d’où est venue aux bons anges la bonne volonté et aux mauvais anges la mauvaise? quelle est la cause de la béatitude des uns et de la misère des autres? Il traite ensuite de la création de l’homme et prouve que l’homme n’existe pas de toute éternité, mais qu’il a été formé dans le temps, et sans autre cause que Dieu. 

XIII.      De la mort : Saint Augustin s’attache à établir dans ce livre que la mort est pour les hommes une punition et une suite du péché d’Adam. Dieu a créé l’homme pour la vie, mais il a laissé l’homme libre de ces choix. C’est pourquoi, le péché de désobéissance au commandement de Dieu, « vous ne mangerez pas de cet arbre », a entraîné la mort du genre humain. 

XIV.      Le péché originel : Saint Augustin traite encore du péché originel, source de la vie charnelle de l’homme et de ses affections vicieuses. Il s’attache surtout à faire voir que la honte qui accompagne en nous la volupté est le juste châtiment de la désobéissance primitive, et cherche comment l’homme, s’il n’eût pas péché, eût engendré des enfants sans aucun mouvement de concupiscence. C’est ici qu’intervient explicitement la différence des 2 Cités. 

Quatrième partie : livres XV à XVIII

Sur le désaccord entre les deux Cités : de Dieu et du monde. Déjà sur cette terre nous avons des images qui nous font percevoir les deux Cités.

XV.        Avant le déluge : Ayant traité, dans les quatre livres qui précèdent, de l’origine des deux cités, saint Augustin en expose le progrès dans les quatre livres qui suivent, et, pour cela, il s’attache aux principaux passages de l’Histoire sainte où ce progrès est indiqué. Dans le présent livre, en particulier, il commente le récit de la Genèse depuis Caïn et Abel jusqu’au déluge. La Cité de Dieu progresse et se développe avec la Cité terrestre. 

XVI.      De Noé à David : Dans la première partie de ce livre, du premier chapitre au deuxième, saint Augustin expose le développement des deux cités, d’après l’Histoire sainte, depuis Noé jusqu’à Abraham; dans la dernière partie, il s’attache à la seule cité céleste depuis Abraham jusqu’aux rois hébreux. À travers personnages et événements, Augustin voit la trace de la main providentielle de Dieu dans l’histoire des hommes. 

XVII.    De David à Jésus-Christ : Saint Augustin suit le développement de la Cité de Dieu au temps des Rois et des Prophètes, depuis Samuel et David jusqu’à Jésus-Christ, et il indique dans les saintes Ecritures, particulièrement dans les livres des Rois, des Psaumes et de Salomon,  les passages où Jésus-Christ et l’Eglise sont annoncés. 

XVIII.  Histoire des deux Cités : Saint Augustin expose le développement des deux cités depuis l’époque d’Abraham jusqu’à la fin du monde; il signale en même temps les oracles qui ont annoncé Jésus-Christ, soit chez les sibylles, soit principalement chez les prophètes qui ont écrit depuis la naissance de l’empire romain, tels qu’Osée, Amos, Isaïe, Michée et les suivants. 

Cinquième partie : livres XIX à XXII

Sur le destin final des deux Cités : Cité de Dieu et la béatitude éternelle, Cité du monde et la châtiment éternel.

XIX.      Le souverain bien : Ce livre traite de la fin de chacune des deux cités. On y examine les théories des philosophes sur le souverain bien, et leurs vains efforts pour se faire à eux-mêmes en cette vie une félicité parfaite. Tout en réfutant soigneusement ces doctrines, saint Augustin montre en quoi consiste la félicité du chrétien, ce qu’elle peut être dans la vie présente, ce qu’on a droit d’espérer qu’elle sera dans la vie future. 

XX.        Le jugement dernier : saint Augustin traite du jugement dernier et des témoignages qui l’annoncent dans l’Ancien Testament et dans le Nouveau. Ce jugement n’est pas à attendre avec peur et crainte, mais au contraire avec joie et espérance. Car c’est le Christ lui-même, le Souverain Juge qui viendra à la fin des temps nous introduire dans la vision béatifique éternelle. 

XXI.      La réprobation des méchants : Saint Augustin traite en ce livre de la fin justement réservée à la cité du diable, ou, en d’autres termes, du supplice éternel des damnés, et il réfute sur ce point les arguments des incrédules. Certains éléments de la nature sont en mesure d’argumenter l’existence des supplices éternels qui seront la récompense des injustes. 

XXII.    Bonheurs des saints : Le sujet de ce livre  est la fin réservée à la Cité de Dieu, c’est-à-dire l’éternelle félicité des saints. On y établit la résurrection future des corps et on y explique en quoi elle consistera. L’ouvrage se termine par la description de la vie des bienheureux dans leurs corps immortels et spirituels devenus éternels devant Dieu.