Alfabetul ebraic este dea dreptul fascinant datorită profunzimii simbolisticii lui. Mai mult, istoria lui ne arată că a stat la baza mai multor alfabete. Aceste 22 de litere ne vorbesc până astăzi prin simbolismul și prin forma lor. Ele au contribuit la scrierea celei mai Sfinte cărți din istoria omenirii, Biblia, astfel încât, atunci când s-a văzut necesitatea traducerii textului într-o altă limbă, în grecește de pildă, s-a recurs la o legendă pentru a legitimiza acea limbă și a-i da un aspect sacru convenabil traducerii mesajului biblic. Pentru creștini este foarte important să redescoperim frumusețea mesajului acestor litere care ne conduc la o aprofundare a cunoașterii lui Isus Cristos despre care vorbește Sfânt Scriptură de la cartea Genezei până la Apocalipsă. 

 

Aleph este simbolul unității. Dumnezeu este Unul. Este prezent în toate creaturile. Este energia care preexista înaintea creației lumii. Este stabilitate, continuitate. Cu toții trăim nostalgia unității și dorim cu toții continuitatea lucrurilor frumoase care ne stăpânesc. Aleph este și litera învățăturii. Această literă ne interpelează asupra necesității transmiterii. Darul credinței este un tezaur care îl primim și pe care îl transmitem mai departe. Aleph transmite celorlalte litere învățătura despre Dumnezeu. 

 

Beth este casa. Prin extensie exprimă toate valorile legate de intimitate. Prin forma ei, am putea spune că această literă este însărcinată și că este deschidere spre viitor. Prima literă a Bibliei, beth exprimă marile începuturi. împreună cu termenul brakha, binecuvântare, litera beth binecuvântează lumea. Păstrează, datorită codiței sale, nostalgia după Unu, Aleph. 

 

Guimel, cămila simbolizează călătoria, deplasarea, mișcarea. Este semnul bogăției interioare. Fără intimitatea procurată de Beth, Guimel nu înseamnă nimic. Guimel este de asemenea ezoterismul necesar difuzării spiritualității. 

 

Daleth, poarta. Litera inițiatică. Odată ce i s-a trecut pragul avem acces la dimensiunea ce favorizează realizarea operelor în existență. Este prima încercare a alfabetului. Dificultatea de a reveni la sărăcie, smerenie. Pentru a trece cu bine această încercare nu trebuie să avem teamă de a pierde totul, DAL = a pierde, în ebraică.  

 

Hé este suflul, rugăciunea. Litera este prezentă de două ori în tetragramă YHVH. Este rugăciunea pentru realizarea faptelor bune în această lume.  Hé mai este și forța feminină creatoare. 

 

Vav înseamnă agățătoare. Această literă este simbolul Unificării. Ea leagă lumile între ele, contrariile. Este de asemenea cea care ne coordonează pe noi și care leagă între ele elementele unei fraze. Prin extensie este un element masculin ce fecundează, creează. În gramatică vav schimbă trecutul în viitor și viitorul în trecut. Vis-a-vis de Zayin al armatelor, vav este împăciuitoare, pacea.  

 

Zayin, sabia. Este a doua armă din alfabet după vav și înaintea lui Tsadé, harponul. Această armă este folosită pentru a-i omorî pe oameni, pentru război și pentru a se apăra. Este din oțel necesar pentru a menține ființa, individul. Este instrument al dezbinării pentru a evita simbiozele și anexările. Este legată de vav. Dacă vav este pacea,  Zayin este războiul. În ebraică Zayin înseamnă și Phallus. În tradiție litera mai face referință la Zekhor, memorie. 

 

‘Heth. A doua încercare a alfabetului, după Daleth și înaintea lui Qof, ‘Heth, bariera. Este semnul separației. Corespunde literei anterioare Zayin. Litera este închisă. Pentru a trece această etapă trebuie bătut în retragere pentru a-și lua avânt mai mult, în caz contrar ne vom împiedica mereu de această dificultate. Este de asemenea și  ‘Heth-ul ‘Hayim-ului vieții. Viața nu se poate exprima decât atunci când interiorul și exteriorul, același și celălalt sunt în mod clar definiți. Asociată cu Teth ce urmează, litera construiește cuvântul greșeală, păcat.  

 

Teth, scudul, șarpele. Desenul său la origine avea și o cruce. Unii văd șarpele ce-și mușcă coada. Această literă este simbolul protecției, cercului de securitate. Este de asemenea semnul Bunătății Creației, Tov-ul. În Geneză lumea este în mod esențial bună: "Dumnezeu a privit toate câte le făcuse și iată erau foarte bune - Tov". 

 

Yod, mâna care dă, care creează. Este semnul puterii lui Dumnezeu. Este cea mai mică literă din alfabet însă este prezentă în toate. Cu ea începe numele sfânt al lui Dumnezeu, YHWH. Este sămânța tuturor revelațiilor. 

  

Khaf este căușul palmei. În general indică toate felurile de obiecte concave: oală, adâncitură, cupă, canal. Khaf este litera feminină a nașterilor, schimbărilor, mutațiilor alchimice. Transformă materia în spirit. Este litera gravidă cu proiectele vieților noastre. 

 

Lamed este înțepătura și foarte curios și studiul. Studiul trebuie să fie înțepătura ce ne împinge spre descoperirea altora și a lumii. Lamed este cea mai înaltă literă. Toată această înălțime este necesară pentru a-l purta pe Yod-ul divin care ne este ghid prin lumea multiplă. Litera este simbolul dorinței. Fără dorință nu există proiect, umanitate. Însă este vorba despre o dorință care ne împinge la auto-depășire în vederea realizărilor concrete și spirituale. 

  

Mem este Mayim, apa. Tot ceea ce este în legătură cu apa este feminin și simbolizează matricea originară. Mem este pântecele femeii gravide. Este o literă a transformărilor, mutațiilor și nașterilor lente în secret și în umbră. Mem cu Ma, Mi, ce și cine, este litera întrebărilor. Nu poate exista meditație adevărată asupra ființei fără întrebările ce fac să se nască alte întrebări. 

 

Noun este șarpele de apă. Noun ne învață că este posibil să trăim în alte dimensiuni; că acolo unde el trăiește noi murim numaidecât. Noun este secretul ascuns pe fundul apelor. Noun este simbolul misterului feminin. Este partea care va fi mereu străină bărbatului. 

 

Samekh, Susținerea. Este un simbol foarte vechi de origine egipteană sub formă de stâlp.  Samekh este litera certitudinilor ce ne ancorează în viață, asupra cărora nu mai revenim. Forma sa rotundă îngrijorează fiindcă ne face să înțelegem că susținerile ne închid, fac să ne învârtim în cerc. Vav și Zayin sunt atribute sexuale masculine, Samekh este atribut sexual feminin. 

 

Ayin, este în același timp ochiul și sursa. ‘Ayin este discernământul care ne îndepărtează de confuzie. Este luciditatea care urcă merei la sursă, la rădăcina lucrurilor. Ochiul, prin pleoapele lui mobile, permite privirea interioară și contemplația lumii exterioare. Acest ochi este simbolul tradiției scrise în opoziție cu tradiția orală reprezentată de litera ce urmează : Pé. 

 

Pé, gura, prin extensie: cuvânt, Logos. Prin Cuvânt Dumnezeu a creat lumea. Pé este compus din Khaf, recipient feminin, și Yod, recipient masculin. Este un echilibru creativ între Masculin și Feminin. 

 

Tsadé, harponul, înțelepciunea. Cu cei doi Yod, această literă simbolizează coabitarea celor două dimensiuni complementare: pământească și cerească. Din echilibrul celor doi poli se va naște înțelepciunea. Mai putem vedea și polaritatea masculinul și femininul. Unii văd chiar figura androginului. Simbolul harponului exprimă și echilibrul lanțului alimentar. Trebuie să știi să extragi din biotopul tău strictul necesar pentru a-ți menține echilibrul ecologic, manifestare a complexității vieții.  

 

Qof, urechea acului. Este ultima încercare a alfabetului ce trebuie trecută aproape târâș, pe pântece. Această poartă strâmtă, acest tub îngust, conduce la litera următoare, Rech, la figura umană bogată în proiecte. Pentru a avea acces la această purificare, trebuie să fi cunoscut umilința extremă. Qof este și o literă sfântă, fiindcă este inițiala termenului Qédousha, Sfințenie. Qof mai înseamnă și semn; semnul, la egipteni, era zeul suprem Thot al scrierii, cea mai mare invenție a omului. 

 

Rech, cap uman văzut din profil, privind spre viitor și întorcând spatele trecutului. Este capul ce are curajul tuturor începuturilor. Această literă afirmă: Iată Omul, acceptând toate dimensiunile sale. Asociat cu Shin ce urmează formează termenul "sărăcie", sinonim cu Daleth, foarte apropiat ca și grafică de această literă. A accepta să trăim toată măreția omului necesită interiorizarea sărăciei, fragilitatea condiției noastre umane. 

 

Shin, dintele. Penultima literă din alfabet. Shin este mașina care macină. Masticațiile lui și măcinatul său transformă materia în gândire, în rugăciune, în proiect, pentru a conduce spre ultima literă, Tav, litera afirmării excepției umane în mișcare: semnul. Litera este simbolul unificării materiei și spiritului. Este inițiala unuia din numele sfinte ale lui Dumnezeu: Sheddaï. 

 

Tav, semnul. Ultima literă din alfabet. Ea ne dă o lecție privitor la acest imens joc al oii: semnul abstract ce afirmă unicitatea proiectului Omului. Ea vine ca o semnătură a artistului în josul actului creator. Pregătit de mașina mutațiilor lui Shin, Tav este simbolul absolutului, sfârșitului. Unii văd chiar în Tav cuvântul Mavet, moartea. Însă în această lume a dimensiunilor, moartea este un nou început. 

Sfântul Augustin: interpretarea simbolică a celor două pescuiri miraculoase relatate de Luca 5, 1-11 și Ioan 21, 1-19: "Țărmul mării simbolizează sfârșitul lumii. Prin această descriere (cea din Ioan) Domnul nostru dorește să ne reveleze ceva despre Biserica de la sfârșitul lumii; într-o altă pescuire (cea din Luca), Mântuitorul a dorit să ne reveleze ceva despre Biserică așa cum este ea acum, în timpul acestei lumi. De aceea, la prima pescuire miraculoasă, cea relatată de sfântul Luca, Isus nu era pe țărmul mării, ci se urcase într-o barcă, cea a lui Simon Petru, pe care l-a rugat să o îndepărteze de mal. Tot la prima pescuire, mrejele nu sunt aruncate în partea dreaptă a bărcii pentru a n-i simboliza doar pe cei buni, nici în partea stângă, pentru a n-i simboliza doar pe cei răi, ci descrierea nu spune numaidecât în ce parte au fost aruncate mrejele, în dreapta sau în stânga: "Aruncați, spune Isus, mrejele pentru a pescui", pentru a simboliza astfel amestecul între cei buni și cei răi în Biserica acestor vremuri; în cea de-a doua pescuire, dimpotrivă, (cea descrisă de Ioan), Isus spune: "Aruncați mrejele în dreapta bărcii", pentru a-i simboliza doar pe cei buni, ce se țin la dreapta. Mântuitorul a făcut prima minune a pescuirii la începutul predicării lui publice, iar cea de-a doua după învierea sa. Prima pescuire simbolizează deci amestecul oamenilor buni și răi, din care este alcătuită Biserica în vremea de acum; iar a doua pescuire îi simbolizează doar pe cei buni, din care va fi alcătuită Biserica în veșnicie, după învierea morților, care va avea loc la sfârșitul lumii. Cei care vor lua parte la învierea pentru viața veșnică, adică cei care vor fi la dreapta sa, și care au murit în mreajă (adică în comuniunea Bisericii) cu numele de creștin, nu vor apărea decât pe țărm, adică la sfârșitul lumii, după învierea morților. De aceea, discipolii nu au putut trage barca la țărm pentru a sorta peștii așa cum au făcut la prima pescuire miraculoasă. Peștii care au fost prinși la a doua pescuire miraculoasă, după ce mrejele au fost aruncate în partea dreaptă a bărcii, Biserica îi păstrează ascunși în somnul păcii, ca în profunzimile mării, până ce mrejele vor fi trase la mal. În prima relatare a pescuirii miraculoase erau două bărci, în cea de-a doua, doar o barcă, iar discipolii erau la circa 200 de stadii de țărm; putem vedea aici simbolul celor aleși din cele două popoare: circumciși și păgâni (înțelegând fiecare popor prin numărul simbolic 100). În prima pescuire nu ni se vorbește nimic despre numărul peștilor, putând vedea astfel ca o împlinire a profeției Profetului-Rege: "Am dorit să vestesc lucrările tale, mulțimea lor însă mi s-a părut fără număr" (Ps 39, 6). La a doua pescuire, dimpotrivă, numărul peștilor este precis (153 de pești mari), de aceea trebuie să căutăm o interpretare simbolică și aici. Numărul ce simbolizează legea este 10, datorită Decalogului; însă în Isus Cristos harul vine să se unească Legii (adică spiritul se unește cu litera), așa cum numărul 7 vine să se unească numărului 10. Într-adevăr, numărul 7 este simbolul Duhului Sfânt, care este, cu precădere, autorul sfințirii noastre. Această sfințire se arată pentru prima dată în odihna zilei a șaptea. Profetul Isaia face elogiul Duhului Sfânt, enumerând cele șapte lucrări ale lui (cap. 11). Deci, atunci când numerele 10, simbolul Legii divine, și 7, simbolul Duhului Sfânt, se adună formează numărul 17; dacă descompunem acest număr începând prin unu și adăugând mereu numărul următor, adică de la unu până la 17, adunându-le obținem numărul 153 (1+2+3+4+5+6+7+8+9+10+11+12+13+14+15+16+17=153). Nu trebuie să ne grăbim și să spunem că vor fi doar 153 de oameni mântuiți care vor învia spre viața veșnică, fiindcă toți cei care au parte la harul Duhului Sfânt sunt incluși în acest număr ce este compus la rândul său din 50, simbolul darului Duhului Sfânt la Cincizecime, înmulțit cu 3, simbolul Sfintei Treimi. La rândul său, numărul 50 se obține prin înmulțirea numărului 7 cu sine-însuși la care se adaugă 1 (7x7=49 + 1 = 50). Acest număr 1 simbolizează faptul că cei aleși nu trebuie să fie decât una în Dumnezeu. Nu fără motiv Evanghelistul remarcă faptul că cei 153 de pești erau mari, fiindcă însuși Domnul nostru după ce a spus: "Nu am venit să desființez Legea, ci să o desăvârșesc", ceva mai departe adaugă: "Cel care va face aceste lucruri și-i va învăța și pe alții va fi mare în Împărăția cerurilor". În timp ce la prima pescuire mrejele se rupeau, simbolizând astfel schismele care vor diviza Biserica aici pe pământ, la cea de-a doua pescuire mrejele nu se mai rup, pentru a simboliza că în viața veșnică nu vor mai dăinui schisme. De aceea evanghelistul s-a simțit obligat să adauge că în ciuda marii cantități de pește și a faptului că erau mari, mreaja nu s-a rupt. Mi se pare evident că aluzia este făcută pentru a ne trimite la prima pescuire miraculoasă unde mreaja s-a rupt ca să ne facă să înțelegem, prin această a doua pescuire miraculoasă, superioritatea pescuirii ce are loc după învierea sa din morți."

Câteva sit-uri interesante, de apologetică creștină, pentru vorbitorii de limbă franceză: 
1) http://www.apologetique.net/EvangilePere/EvangilePere.aspx părinții Bisericii comentează verset cu verset cele patru Evanghelii;
2) http://www.apologetique.net/Concile/Concile.aspx; tot ce ar trebui știut despre cele 21 de concilii ecumenice ale Bisericii catolice: istorie, documente, personaje.
3) http://www.apologetique.net/Compendium/Compendium.aspx; compendium de credință creștină.

Aici găsim tot ce ar trebui să știm despre: 1) Biblie și interpretarea ei în tradiția vie a Bisericii, Părinții Bisericii fiind întemeietorii interpretării Scripturii ținând cont de cele trei nivele de lectură: sensul literar, sensul alegoric (spiritual), sensul moral; 2) Conciliile ecumenice (șapte recunoscute de Bisericile orientale ortodoxe și 21 recunoscute de Biserica catolică: istoria conciliilor, documentele promulgate, canoanele și deciziile disciplinare, personajele care au contribuit decisiv la cristalizarea dogmelor creștine, etc; 3) Compendium de credință creștină: mărturisirea credinței, celebrarea tainelor creștine, viața în Cristos, rugăciunea.

1. Les conciles œcuméniques

Les conciles œcuméniques (du grec oikouménê « univers », « terre habitée ») réunissent les évêques du monde entier pour arbitrer des questions relatives à la doctrine ou à la discipline ; ils obéissent à un ordre du jour précis.

Alors que l’Église catholique romaine se fonde sur les 21 conciles jalonnant l’histoire du christianisme, l’Église orthodoxe ne considère comme œcuméniques que les conciles généraux antérieurs à celui de Constantinople IV ; les anglicans et les protestants reconnaissent seulement les 4 premiers.

1.1 Concile de Nicée

Le concile de Nicée I, convoqué le 20 mai 325 et présidé par l’empereur Constantin est le premier concile œcuménique. Il se déroule du 19 juin au 25 août 325.

Dans le débat dogmatique, le rôle le plus important est joué par l’évêque occidental Hosius de Cordoue. Le concile condamne Arius et affirme que le Fils de Dieu est consubstantiel au Père. Saint Athanase (v. 295-373) s’oppose à Arius par la doctrine homoousienne (de homoousios « consubstantiel ») et précise « Le Père étant la source, le Fils est appelé le fleuve, il est dit que nous buvons l’Esprit »

Les 318 pères adoptent le fameux symbole : « Je crois en un seul Dieu, Père tout-puissant, créateur de toutes les choses visibles et invisibles, et en un seul Seigneur Jésus-Christ, Fils unique de Dieu, né du Père, c’est-à-dire de la substance (ousia) du Père, Dieu de Dieu, lumière de lumière, vrai Dieu de vrai Dieu, engendré et non fait, consubstantiel (homoousios) à son Père, par qui tout a été fait, aussi bien ce qui est au ciel que ce qui est sur la terre ; qui est descendu du ciel pour l’amour de nous et pour notre salut ; qui s’est incarné ; qui s’est fait homme, a souffert et est ressuscité le troisième jour, est monté aux cieux et viendra pour juger les vivants et les morts ; et en l’Esprit saint. » « Mais ceux qui disent qu’il y eut un temps où il (le Fils) n’était pas, qu’avant de naître, il n’était pas et qu’il a été créé du néant, ou qui disent qu’il est d’une autre substance [hypostasis] ou d’une autre essence [ousia], ou que le Fils de Dieu est soumis au changement ou à l’altération, l’Église catholique et apostolique les frappe d’anathème. »

Un symbole plus tardif, appelé couramment et de manière erronée symbole de Nicée ou symbole de Nicée-Constantinople, s’appuie sur un symbole datant du IVe siècle, véritable credo de Jérusalem, instauré sous l’influence de l’évêque de Jérusalem, saint Cyrille (+ 387), dans le même sens que celui de Nicée. Ce symbole est contenu dans l’Ancoratus de l’évêque de Salamine, saint Epiphane (+ 496), et est considéré comme œcuménique par les confessions orientales et latines ainsi que par la majorité des Églises réformées.

Le concile proclame : « Entendons que sur l’autel se trouve l’agneau de Dieu qui efface les péchés du monde, et qui est immolé par les prêtres d’une manière non sanglante ; et, recevant son corps et son sang précieux, croyons que ce sont là les symboles de notre rédemption. ».

Elien, qui a dit que « le Verbe est entré par l’oreille de Marie », est condamné.
L’accès du sacerdoce est interdit aux eunuques.
La date de Pâques est fixée au dimanche, à un jour distinct de la fête juive.

1.2 Concile de Constantinople I

Le concile de Constantinople I, deuxième concile œcuménique (bien qu’aucun évêque latin n’y soit convoqué ni présent) qui se déroule de mai au 30 juillet 381, confirme celui de Nicée et définit la divinité de l’Esprit-Saint qui, avec le Père et le Fils, forment la Trinité :

« Nous croyons en un Dieu, Père tout-puissant, créateur du ciel et de la terre, de toutes les choses visibles et invisibles ; et en un Seigneur Jésus-Christ, le Fils unique de Dieu, engendré du Père avant tous les siècles, lumière de lumière, vrai Dieu de vrai Dieu, engendré, non créé, consubstantiel [homoousios] au Père, par qui tout a été fait ; qui pour nous, les hommes, et pour notre salut, est descendu des cieux, par le Saint Esprit s’est incarné de la Vierge Marie, et s’est fait homme ; il a été crucifié pour nous sous Ponce Pilate ; a souffert ; a été enseveli, est ressuscité le troisième jour, selon les Écritures, est monté aux cieux ; il siège à la droite du Père et il reviendra en gloire juger les vivants et les morts ; son règne n’aura pas de fin ; et en l’Esprit Saint, le Seigneur, qui vivifie, qui procède du Père et qui avec le Père et le Fils est conjointement adoré et glorifié. Et en une seule Église sainte, catholique et apostolique. Nous confessons un baptême pour la rémission des péchés. Nous attendons la résurrection des morts et la vie du siècle à venir. Amen. »

Une lettre dogmatique, contenant une exposition de la foi sur la Trinité et sur l’Incarnation, est envoyée aux Occidentaux qui tiennent concile à Rome, par les Pères conciliaires.

Le 3ème canon donne à l’Église de Constantinople le premier rang d’honneur après celle de Rome, parce que Constantinople est la nouvelle Rome.

Les macédoniens (ou pneumatomaques) que l’empereur Théodose a fait venir à Constantinople, dans l’espoir de les faire rentrer dans le giron de l’Église, déclarent qu’ils préfèrent confesser la doctrine des ariens que d’embrasser la consubstantialité et quittent le concile qui les anathémise comme hérétiques.

Le concile condamne aussi les hérésies des eunoméens ou anoméens, des sabelliens, des marcelliens (la formule « et son règne n’aura pas de fin » est incluse dans le Credo en opposition à la doctrine de Marcel d’Ancyre [+ vers 374] selon laquelle le Fils de Dieu avait commencé d’exister à partir de sa naissance humaine et que son règne cesserait avec la fin du monde), des photiniens (Photin, ancien évêque de Sirmium (Illyrie), disciple de Marcel, nie la Trinité et prétend que Jésus-Christ était simplement un homme) et des apollinaristes.

Le 4ème canon porte que Maxime le Cynique (de Constantinople) n’a jamais été et n’est point évêque ; que ceux qu’il a ordonnés, en quelque rang du clergé que ce soit, n’y doivent point être comptés ; et que tout ce qui a été fait ou pour lui ou par lui est sans effet.

7ème canon : « Les ariens, les macédoniens, les novatiens qui se nomment eux-mêmes cathares ou aristhères, les sabbatiens (novatiens du prêtre Sabbace qui célèbrent la Pâque selon les Juifs), les quartodécimans (parce qu’ils observent la Pâque, comme les Juifs, le quatorzième jour de la lune) et les apollinaristes, sont reçus en donnant un acte d’abjuration, et en renonçant à toute hérésie. On leur donne premièrement le sceau ou l’onction du saint chrême au front, aux yeux, aux narines, à la bouche et aux oreilles ; et en faisant cette onction, on dit : « Le sceau du don du Saint-Esprit ». Mais pour les eunoméens, qui sont baptisés par une seule immersion, les montanistes ou phrygiens, les sabelliens et les autres hérétiques, principalement ceux qui viennent de Galatie, nous les recevons comme des païens. Le premier jour nous les faisons chrétiens, le second catéchumènes ; le troisième nous les exorcisons, après leur avoir soufflé trois fois sur le visage et sur les oreilles. Ainsi nous les instruisons, nous les tenons longtemps dans l’Église à écouter les Écritures ; et enfin nous les baptisons. »

Cyrille est finalement reconnu comme évêque légitime de Jérusalem par le concile.

1.3 Concile d’Ephèse

7 juin 431 : jour de la Pentecôte, ouverture théorique du concile d’Ephèse, troisième concile œcuménique, convoqué le 19 novembre 430 par Théodose II pour résoudre la controverse suscitée par la doctrine hérétique du nestorianisme.

Le 19 juin, Nestorius lance : « Pour moi, je ne saurais dire qu’un enfant de deux ou trois mois soit Dieu, ni me résoudre à adorer un enfant nourri de lait, ni à donner le nom de Dieu à celui qui s’est enfui en Égypte. ». Lundi 22 juin : ouverture réelle du concile, première session. Avant même que les évêques retardataires de Syrie, d’Italie et de Sicile n’arrivent, le concile, dirigé par Cyrille, excommunie Nestorius (qui a refusé de comparaître) : « Le saint concile assemblé par la grâce de Dieu et l’ordonnance de nos très pieux empereurs, à Nestorius, nouveau Judas : Sache que pour tes dogmes impies et ta désobéissance aux canons, tu as été déposé par le saint concile, suivant les lois de l’Église, et déclaré exclu de tous degrés ecclésiastiques, le vingt-deuxième jour du présent mois de juin. »

Samedi 27 juin : dès leur arrivée, Jean d’Antioche et les évêques syriens s’élèvent contre la décision irrégulière prise en leur absence le 22. Finalement, le concile déclare Cyrille et Memnon déposés de leur dignité, comme auteurs du trouble et à cause du sens hérétique des anathématismes de Cyrille, et excommunient les évêques du même parti qui sont roués de coups.

29 juin : Théodose écrit au concile pour témoigner son mécontentement, déclare qu’il « ne veut pas qu’on ait aucun égard à ce qui s’est fait jusqu’alors et ordonne qu’aucun évêque ne sorte d’Éphèse jusqu’à ce que les dogmes de la religion soient examinés par tout le concile ». 10 juillet : quand arrivent les légats du pape, Arcadius, Projectus et Philippe, que les tempêtes et divers autres accidents ont retardés, le concile se réunit de nouveau, les légats prennent connaissance des procès-verbaux de la séance du 22 juin et donne lecture d’une lettre du pape qui écrit avoir envoyé ses trois légats « pour faire exécuter ce qu’il a ordonné l’année précédente dans le concile de Rome. »

11 juillet : les légats demandent lecture des actes du 22 juin, le concile confirme la condamnation et la déposition de Nestorius.
17 juillet : excommunication de Jean d’Antioche et de ses partisans.
22 juillet : le concile anathématise « tous ceux qui diraient qu’il y a eu un temps où le Fils de Dieu n’était point, et qu’il est fait de rien ou de quelque substance créée ».
31 juillet : dernière session.

Le concile dit qu’il est hérétique de croire qu’il y aura sur terre un millenium, une période heureuse de 1000 ans : désormais l’Église insistera sur la parousie, le Jugement dernier, le millenium céleste.

Marie est proclamée « Mère de Dieu ».

Début août, arrive à Éphèse, envoyé par Théodose, le comte Jean, porteur d’une lettre de l’empereur qui dépose Nestorius, Cyrille et Memnon (lesquels sont mis en état d’arrestation), dissout le concile et renvoie les évêques chez eux. Cyrille et Memnon restent déchus de l’épiscopat (Cyrille cependant est rentré à Alexandrie). Nestorius, remplacé sur le siège de Constantinople par Maximien et relégué dans son monastère d’Antioche, est finalement envoyé en exil, d’abord en Arabie, puis en Libye où il meurt en 451.

Canons du concile :

« Le métropolitain qui abandonne ce saint et œcuménique concile, pour entrer dans l’assemblée des apostats ou qui y entrera à l’avenir ; ou celui qui a partagé les opinions de Célestius (le pélagien) ou les partagera à l’avenir, celui-là perd toute juridiction sur les évêques de la province, et est déjà exclu de toute communion et déclaré suspens par le concile. » (1er canon)

« Si certains clercs apostasient et osent prendre parti, secrètement ou publiquement, pour Nestorius, ils sont eux aussi déposés par ce saint concile. » (4ème canon)

« Le saint concile a décidé qu’il ne sera pas permis de produire en public, d’écrire ou de composer un symbole de foi autre que celui défini par les saints pères réunis à Nicée sous la conduite du saint Esprit. Ceux qui oseront composer un autre symbole, le répandre, ou le présenter à ceux qui veulent se convertir et reconnaître la vérité, venant du paganisme, du judaïsme ou de n’importe quelle hérésie, ceux-là, s’ils sont évêques ou clercs, seront dépouillés, les évêques de l’épiscopat et les clercs de la cléricature; s’il sont laïcs, ils seront anathématisés. De même, si des évêques, des clercs ou des laïcs étaient convaincus d’admettre ou d’enseigner la doctrine contenue dans l’exposé du prêtre Charisius, au sujet de l’incarnation du Fils unique de Dieu, ou bien encore les enseignements impurs et pervers de Nestorius qui y sont adjoints, qu’ils tombent sous le coup de la sentence de ce saint et œcuménique concile, c. à d. que le évêque soit dépouillé de son épiscopat et soit déposé, et le clerc pareillement soit déchu de la cléricature, et si c’est un laïc, qu’il soit anathématisé, comme il a été dit plus haut. » (7ème canon).

1.4 Concile de Chalcédoine

Le concile de Chalcédoine, quatrième concile œcuménique (630 pères, 16 sessions), est réuni du 8 octobre au 1er novembre 451, par l’empereur d’Orient Marcien, en accord avec le pape Léon Ier, pour annuler les décisions du synode d’Ephèse et mettre un terme à la controverse eutychienne.

Dioscore d’Alexandrie est déposé et relégué à Gangres en Paphlagonie. Théodoret et Ibas sont réhabilités.

Le concile renouvelle la condamnation du nestorianisme (selon lequel il existe deux personnes dans le Christ) et affirme la double nature (humaine et divine) de Jésus, homme et Fils de Dieu.

Il rejette l’eutychianisme également appelé monophysisme, selon lequel Jésus-Christ n’aurait possédé qu’une seule nature, divine, et n’aurait pas de nature humaine et le docétisme, doctrine selon laquelle le Christ, au cours de sa vie terrestre, n’avait pas un corps réel mais seulement un corps apparent, comme celui d’un fantôme. 
Le concile définit l’incarnation comme « deux natures, une personne », formule devenue classique dans l’orthodoxie chrétienne. Cette définition est fondée sur la formulation du pape Léon dans son Tome à Flavien, évêque de Constantinople, et les lettres synodales de saint Cyril d’Alexandrie à Nestor. Le Christ est une personne, mais il possède deux natures (humaine et divine) unies entre elles « sans confusion ni changement, sans division ni séparation ». Les propriétés de chacune de ces natures restent sauves, mais appartiennent à une seule personne ou hypostase. Probablement pour des problèmes de traductions mais surtout pour des raisons politiques, les Églises copte, éthiopienne, syrienne et arménienne, qui refusent la mainmise du Patriarcat de Constantinople, n’acceptent finalement pas cette définition.

Le concile promulgue 28 canons régissant la discipline et la hiérarchie ecclésiastique ainsi que la conduite cléricale. Le concile décrète notamment que « Ceux qui sont entrés dans la cléricature ou qui se sont faits moines, ne doivent plus prendre du service dans l’armée ou accepter une charge civile ; sinon ceux qui ont osé le faire et ne s’en repentent pas de manière à revenir à ce qu’ils avaient auparavant choisi pour l’amour de Dieu doivent être anathématisés. » (7ème canon)

Tous les canons sont acceptés par l’Église occidentale, sauf le vingt-huitième, auquel s’oppose le pape Léon, car il accorde à Constantinople des privilèges égaux à ceux de Rome, puisqu’elle est « honorée de la présence de l’empereur et du sénat et jouit des mêmes privilèges que l’ancienne ville impériale ».

Alexandrie se considère comme la première Église de la chrétienté et son patriarche prend le titre de pape des Coptes.
Le schisme de 451 est à l’origine de la fondation des Églises « non-chalcédoniennes » :

- l’Église apostolique arménienne (liturgie en arménien),
- l’Église syriaque (ou syrienne) orthodoxe (Syrie, Liban, Turquie, Israël, Inde, diaspora ; liturgie en syriaque),
- l’Église malankare orthodoxe syrienne ou Église syro-malankar orthodoxe (Inde : Kerala),
- l’Église copte orthodoxe : patriarcat d’Alexandrie, Église orthodoxe d’Erythrée, diaspora (liturgie en copte et en arabe)
- l’Église éthiopienne orthodoxe ou Église abyssinienne d’Éthiopie (Ethiopie, liturgie en guèze et en amharique)
- l’Église assyrienne de l’Orient ou Église syrienne occidentale ou encore Église jacobite [parce que organisée par Jacob Baradaï ou Jacques Baradée de Tella (500-578)] : Inde, Liban, Irak, diaspora.

1.5 Concile de Constantinople II

Le deuxième concile de Constantinople, 5ème concile œcuménique, est réuni sur ordre de Justinien du 4 mai au 2 juin 553. Il est ouvert en l’absence du pape Vigile qui, retenu dans la ville, refuse d’y prendre part ainsi que la grande majorité des évêques d’Occident : Vigile est exilé par l’empereur dans une île de la mer de Marmara.

Le concile compte 150 évêques, tous orientaux, à l’exception de 6 Africains.

Il réaffirme la double nature dans l’unique personne du Christ (à la fois homme et Dieu), condamne les thèses nestoriennes et origénistes (l’idée d’un salut final de Satan est tenue pour hérétique et condamnée, car Satan n’a pas été rejeté par Dieu : il s’est au contraire séparé de lui ; Dieu ne peut pardonner à qui ne demande pas le pardon). Le concile anathématise les noms d’Origène et d’Evagre le Pontique : « Si quelqu’un dit que les Vertus célestes, tous les hommes, le diable, les Puissances du mal seront unis pareillement au Dieu Verbe et de la même manière que Christ, qu’il soit anathème. » Il condamne également chez Didyme l’Aveugle, certaines doctrines origénistes qu’il professait : préexistence des âmes et « restauration » finale de tous les êtres, y compris les anges déchus et les pécheurs, dans leur condition originelle de purs esprits. Voir « L’origénisme ».

Vigile adresse à l’empereur son Constitutum (14 mai), qui condamne à nouveau le nestorianisme, frappe d’anathème les écrits de Théodore de Mopsueste, mais refuse d’anathématiser Théodoret et Ibas (il explique que ces deux évêques ayant été reconnus orthodoxes par le concile de Chalcédoine, il n’est pas permis d’imprimer une flétrissure à leur mémoire, et qu’il suffit de condamner en général les écrits et les propositions favorables aux nestoriens ou aux eutychéens, sans toutefois condamner nommément des évêques morts dans la communion de l’Église) et interdit d’enseigner, au sujet des Trois Chapitres, quoi que ce soit de contraire à ce Constitutum (Les Trois Chapitres sont trois groupes de textes : les écrits de Théodore de Mopsueste, les anathématismes que Théodoret de Cyr a opposés à ceux de saint Cyrille et la lettre à Maris attribuée à Ibas d’Édesse).

Vigile est déposé le 26 mai, sans être excommunié toutefois, et Justinien demande au concile de rayer des diptyques (listes, lues à la liturgie, des évêques avec lesquels on est en communion) le nom du pape, tout en prétendant rester en communion avec le Siège apostolique : subtile distinction entre le Siège et celui qui l’occupe « inter Sedem et sedentem ».

Le 2 juin, le concile conclut par 14 anathématismes contre les nestoriens et les eutychéens, reproduisant une profession de foi publiée par Justinien en 551 et reprenant la doctrine des conciles d’Éphèse et de Chalcédoine, mais condamnant expressément les Trois Chapitres, ainsi que les « impiétés » de Théodore de Mopsueste, Théodoret et Ibas :

1er anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que la nature ou substance divine est une et consubstantielle en 3 personnes, le Père, le Fils et le Saint-Esprit ; qu’il soit anathème.

2ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas dans le Verbe de Dieu deux naissances, l’une incorporelle par laquelle il est né du Père avant tous les siècles, l’autre selon laquelle il est né dans les derniers temps de la vierge Marie, Mère de Dieu ; qu’il soit anathème.

3ème anathématisme. Si quelqu’un dit que ce n’est pas le même Christ-Dieu-Verbe, né de la femme, qui a fait des miracles et qui a souffert ; qu’il soit anathème.

4ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que la chair a été substantiellement unie à Dieu le Verbe et qu’elle était animée par une âme raisonnable et intellectuelle ; qu’il soit anathème.

5ème anathématisme. Si quelqu’un dit qu’il y a deux substances ou deux personnes en Notre-Seigneur Jésus-Christ, et qu’il ne faut en adorer qu’une seule, comme l’ont écrit follement Théodore et Nestorius ; qu’il soit anathème.

6ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que la sainte Vierge est véritablement et réellement Mère de Dieu, qu’il soit anathème.

7ème anathématisme. Si quelqu’un ne veut pas reconnaître que les deux natures ont été unies en Jésus-Christ, sans diminution, sans confusion, mais que par ces deux natures il entende deux personnes ; qu’il soit anathème. 8ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que les deux natures ont été unies en Jésus-Christ en une seule personne ; qu’il soit anathème.

9ème anathématisme. Si quelqu’un dit que nous devons adorer Jésus-Christ en deux natures, ce qui serait introduire deux adorations que l’on rendrait séparément à Dieu le Verbe et séparément aussi à l’homme ; et qu’il n’adore pas par une seule adoration le Verbe de Dieu incarné avec sa propre chair, ainsi que l’Église l’a appris dès le commencement par tradition ; qu’il soit anathème.

10ème anathématisme. Si quelqu’un nie que Notre-Seigneur Jésus-Christ, qui a été crucifié dans sa chair, soit vrai Dieu, Seigneur de gloire, l’un de la Trinité ; qu’il soit anathème.

11ème anathématisme. Si quelqu’un n’anathématise pas Arius, Eunomius, Macedonius, Apollinaire, Nestorius, Eutychès, Origène, avec tous leurs écrits impies ; qu’il soit anathème.

12ème anathématisme. Si quelqu’un défend l’impie Théodore de Mopsueste ; qu’il soit anathème.

13ème anathématisme. Si quelqu’un défend les écrits impies de Théodoret, qu’il soit anathème.

14ème anathématisme. Si quelqu’un défend la lettre que l’on dit avoir été écrite par Ibas à Maris ; qu’il soit anathème.

Malade, isolé, le pape cède et donne son adhésion à cette condamnation par sa lettre du 8 décembre adressée au patriarche Eutychius.

Le 23 février 554, dans une nouvelle constitution, Vigile rapporte d’abord la définition de foi du concile de Chalcédoine et la lettre de saint Léon à Flavien ; mais, après avoir soigneusement exposé les erreurs des trois chapitres, il prononce anathème contre Théodore de Mopsueste et ses écrits et condamne les écrits de Théodoret contre saint Cyrille et la lettre à Maris.

Le concile de Constantinople II a consacré la puissance impériale dans le domaine de la foi et réduit l’autorité du pape.

1.6 Concile de Constantinople III

Le troisième concile de Constantinople, sixième concile œcuménique, dit « in Trullo » car tenu dans la salle de la Coupole (en grec trullos) et réuni par Constantin IV Pogonat (avec le plein accord du pape Agathon), se tient du 7 novembre 680 au 16 septembre 681.

Il confirme celui de Chalcédoine (451), condamne la doctrine monophysite ainsi que la doctrine monothélite de l’empereur Héraclius Ier (le Christ a 2 natures mais une seule volonté) et à laquelle le pape Honorius Ier avait donné son accord. Le concile affirme la double volonté dans la personne du Christ (le Christ possède une volonté divine et une volonté humaine). Macaire d’Antioche, convaincu d’avoir corrompu la doctrine des Pères, est déclaré déchu de toute dignité et fonction sacerdotale. Étienne, disciple de Macaire, persévérant dans l’erreur de son maître, est chassé de l’assemblée.

Le concile condamne Sergius, Cyrus d’Alexandrie, Pyrrhus, Paul, Pierre, Théodore de Pharan, Macaire d’Antioche et Etienne son disciple, tous infectés des erreurs des monothélites, mais encore le pape Honorius, disant avoir trouvé dans sa lettre à Sergius, qu’il suivait en tout son erreur et qu’il autorisait sa doctrine impie.

Le concile « dit anathème au discours de Mennas à Vigile, à ceux de Vigile à Justinien et à Théodora, à quiconque les avait fabriqués ou écrits, à tous ceux qui avaient falsifié les actes du cinquième concile (deuxième concile de Constantinople), enfin à ceux qui ont enseigné, qui enseignent ou enseigneront une seule volonté et une seule opération en Jésus-Christ. »

Polychrone, prêtre et moine, accusé de soutenir les erreurs de Macaire, est dépouillé de tout rang et de toute fonction sacerdotale et anathématisé. Constantin, prêtre de l’église d’Apamée, métropole de la seconde Syrie, « avoue que Jésus-Christ avait eu une volonté humaine naturelle depuis sa naissance jusqu’à la croix, mais il soutient que depuis sa résurrection il n’en avait plus, et que s’étant alors dépouillé de sa chair mortelle et de toutes les faiblesses, il avait quitté sa volonté humaine avec la chair et le sang. Il ajoute qu’il a appris cette doctrine de Macaire d’Antioche. Le concile, ne pouvant lui persuader de changer de sentiment, lui dit anathème et à ses dogmes, et le fait chasser de l’assemblée ».

Le futur pape Jean V, délégué au concile par Agathon, remplit un rôle remarquable qui le rend illustre en tant que penseur et théologien.

Le pape Agathon étant mort le 10 janvier 682, avant le retour de ses légats en juillet, c’est son successeur, le pape Léon II, qui ratifie les décrets conciliaires. Il anathématise tous ceux que le concile a anathématisés, nommément « Honorius, qui, au lieu de purifier l’Église apostolique par la doctrine des apôtres, avait pensé renverser la foi par une trahison profane ». Macaire, Étienne, Polychrone et Epiphane, renvoyés au jugement du pape par l’empereur, sont enfermés dans divers monastères, parce qu’ils ne veulent point abjurer leurs erreurs.

1.7 Second concile in Trullo

Convoqué en 692 par l’empereur Justinien II, il complète, pour les divers aspects de la discipline ecclésiastique, la législation des Ve et VIe conciles, d’où son autre nom de concile quinisexte (cinquième/sixième).

Parmi les 200 canons disciplinaires élaborés, 2 ensembles de dispositions sont particulièrement importants.

L’un confirme, contre les coutumes qui s’imposent peu à peu en Occident, l’existence d’un clergé marié (Canon 13 : « Le clerc qui, sous prétexte de religion, abandonne sa femme sera excommunié. »).

L’autre, concernant l’art sacré, souligne la « vénération de la Croix », et surtout demande que le Christ soit représenté « sous son aspect humain glorifié », et non par des symboles comme l’Agneau (Canon 82) ; c’est là une étape importante dans l’élaboration de l’art de l’icône.

Enfin, le 28ème canon du concile de Chalcédoine, qui donne au siège de Constantinople le 2ème rang dans l’Église, est confirmé.

Le pape Serge refuse de ratifier ces décisions : Justinien II menace de le faire arrêter.

L’Orient chrétien considère ce concile comme un concile œcuménique ou plutôt comme le complément des 2 conciles œcuméniques précédents. Certains papes, tels Adrien Ier, Jean VIII et même Innocent III, font de même, ainsi que lème canoniste Gratien, tout en réservant les caractères propres de la discipline orientale.

1.8 Concile de Nicée II

Le deuxième concile de Nicée, septième concile œcuménique, organisé par la régente Irène (au nom de son fils Constantin et au sien) et le patriarche de Constantinople Tarasios, se déroule du 24 septembre au 23 octobre 787 et réunit 377 évêques. C’est le dernier concile considéré comme œcuménique par les orthodoxes.

Les deux légats du pape, Pierre, archiprêtre de l’Église romaine, et Pierre, prêtre et abbé du monastère de Saint-Sabas de Rome, sont nommés les premiers dans les actes du concile, comme représentant le pape Adrien.

Le concile reconnaît la légitimité du culte des images. On lit un passage de la lettre du pape Adrien à Constantin et à Irène, dans lequel l’évêque de Rome établit le culte des images, prétendant que l’Église romaine l’a reçu par tradition de saint Pierre...

L’iconoclasme est condamné comme hérésie. « Les iconoclastes n’ont fait qu’imiter les Juifs, les Sarrasins, les païens, les manichéens, et quelques autres hérétiques » (5ème session).

Le décret touchant les images est conçu en ces termes : « Ayant employé tout le soin et l’exactitude possible, nous décidons que les saintes images, soit de couleur, soit de pièces de rapport, ou de quelque autre matière convenable, doivent être exposées, comme la figure de la croix de Notre-Seigneur Jésus-Christ, tant dans les églises, sur les vases et les habits sacrés, sur les murailles et les planches, que dans les maisons et dans les chemins : c’est à savoir l’image de Jésus-Christ, de sa sainte mère, des anges et de tous les saints ; car plus on les voit souvent dans leurs images, plus ceux qui les regardent sont excités au souvenir et à l’affection des originaux. On doit rendre à ces images le salut et l’adoration d’honneur, non la véritable latrie que demande notre foi, et qui ne convient qu’à la nature divine. Mais on approchera de ces images l’encens et le luminaire, comme on en use à l’égard de la croix, des Évangiles et des autres choses sacrées ; le tout suivant la pieuse coutume des anciens : car l’honneur de l’image passe à l’original ; et celui qui adore l’image adore le sujet qu’elle représente. Telle est la doctrine des saints Pères, et la tradition de l’Église catholique, répandue partout. Nous suivons ainsi le précepte de saint Paul, en retenant les traditions que nous avons reçues. Ceux donc qui osent penser ou enseigner autrement ; qui abolissent, comme les hérétiques, les traditions de l’Église ; qui introduisent des nouveautés, qui ôtent quelque chose de ce que l’on conserve dans l’église, l’Évangile, la croix, les images, ou les reliques des saints martyrs ; qui profanent les vases sacrés, ou les vénérables monastères : nous ordonnons qu’ils soient déposés, s’ils sont évêques ou clercs ; et excommuniés, s’ils sont moines ou laïques. » (7ème session)

Le concile affirme la présence réelle du Christ dans l’eucharistie : « Il est évident que le Seigneur, ni les apôtres, ni les Pères n’ont jamais parlé de figure ; mais ils ont dit que l’eucharistie contient le corps même et le sang de Jésus-Christ ».

« Vu que certains sectateurs de la religion juive dans leur erreur ont imaginé de se moquer du Christ notre Dieu, feignant d’être chrétiens et reniant le Christ en secret, en gardant en cachette le sabbat et accomplissant d’autres rites de la religion juive : nous ordonnons qu’on n’admette de telles gens ni à la communion, ni aux offices, ni à l’Église, mais qu’ils restent juifs selon leur propre religion, et qu’ils ne fassent point baptiser leur enfant, ni n’achètent ou possèdent un esclave. Si cependant quelqu’un d’entre eux se convertit d’une foi sincère et confesse le christianisme de tout cœur, dévoilant publiquement leurs coutumes et leurs rites, au point de reprendre et corriger d’autres personnes, celui-là qu’on le reçoive et qu’on baptise lui et ses enfants et qu’on s’assure qu’ils ont renoncé aux manières de vivre juives; s’il n’en est pas ainsi, qu’on ne les reçoive point. » (8ème canon)

« Tous ces hochets enfantins et transports de furie bachique, que sont les pseudo-traités écrits contre les vénérables images, doivent être remis à l’évêché de Constantinople, pour qu’ils soient déposés avec le reste des livres hérétiques. S’il s’en trouve quelqu’un qui les garde en les cachant, si c’est un évêque ou un prêtre ou un diacre, qu’il soit déposé ; si c’est un laïc ou un moine, qu’il soit excommunié. » (9ème canon)

« Défense aux femmes, soit libres, soit esclaves, d’habiter dans les maisons épiscopales ou dans les monastères. » (18ème canon)

Le patriarche Tarasios écrit au pape Adrien pour lui rendre compte de ce qui s’est passé au concile : le pape Adrien approuve et confirme.

Les évêques des Gaules refusent cependant d’accepter ce concile, parce que les évêques d’Occident n’y ont pas pris part puisqu’ils n’y ont pas même été invités (il ne s’y est trouvé d’occidentaux que les légats du pape) et parce que l’usage des Gaules est, il est vrai, d’avoir des images, mais non de leur rendre un culte. Charlemagne donne commission à quelques-uns d’entre eux de faire un recueil de ce que les saints Pères ont dit sur ce sujet. Cette compilation parait en 790, divisée en quatre livres appelés Livres Carolins. Deux ans après, Charlemagne l’adresse au pape Adrien en le priant de répondre aux questions soulevées par les évêques des Gaules. Le pape y répond article par article et montre que les Pères de Nicée ne se sont pas écartés de l’ancienne tradition de l’Église romaine ; mais ses réponses ne font point changer de sentiment aux Églises de France dont les évêques feront prendre un décret tout contraire à celui de Nicée sur le culte des images, par le concile de Francfort, en 794.

1.9 Concile de Constantinople IV

Le quatrième concile de Constantinople, huitième concile œcuménique, appelé « synode ignatien » du nom de son président (Ignace, patriarche de Constantinople), convoqué par l’empereur Basile Ier, se déroule du 5 octobre 869 au 28 février 870.

Photios est amené malgré lui le 19 octobre. Il lui est reproché d’avoir chassé le patriarche Ignace pour usurper sa place et d’être l’adversaire du filioque : « Credo in Spiritum Sanctum qui ex patre filioque procedit » : Je crois en l’Esprit Saint qui procède du Père et du Fils. Photios affirme que le filioque compromet la « monarchie » du Père : ou bien la Trinité a deux principes, le Père et le Fils, ou bien, pour la spiration de l’Esprit, le Père et le Fils se confondent dans la nature commune (Encyclique aux Patriarches orientaux, 867). Photios précise que l’Esprit a son ekporèse « du Père seul » (Mystagogie du Saint-Esprit). Photios, qui refuse d’abjurer, est anathématisé. On brûle un plein sac de promesses qu’il avait exigées du clergé et des laïques de toutes conditions ; les livres qu’il avait fabriqués contre le pape Nicolas, et les actes de ses conciles contre le patriarche Ignace.

« Photios n’ayant jamais été évêque, toutes les ordinations qu’il a faites seront censées nulles ; et l’on consacrera de nouveau les églises qu’il a consacrées. » (4ème canon)

« Anathème à Photios, pour avoir supposé de faux légats d’Orient et de faux actes contre le pape Nicolas, et à tous ceux qui à l’avenir useront de pareilles supercheries. » (6ème canon)

« Anathème à quiconque soutient qu’il y a deux âmes dans l’homme. » (11ème canon)

« Le concile dépose, sans espérance de restitution, les évêques, les prêtres, les diacres et les autres clercs ordonnés par Méthodius ou par Ignace, qui demeurent obstinés dans le parti de Photios. » (25ème canon)

Le concile dit encore anathème à Arius, à Macedonius, à Sabellius, à Nestorius, à Eutychès, à Dioscore, à Origène, à Théodore de Mopsueste, à Didyme, à Evagre, à Sergius, à Honorius, à Cyrus d’Alexandrie et aux iconoclastes. On reçoit ensuite les sept conciles généraux, et on y joint celui-ci, comme faisant le huitième ; puis on confirme la sentence portée contre Photios par les papes Nicolas et Adrien. En 877, le pape Jean VIII acceptera la réinstallation de Photios.

De novembre 879 au 13 mars 880, se tient un contre-concile, ou « synode photien », appelé concile d’union par les orthodoxes, qui casse la décision du « synode ignatien », condamne toute addition au symbole de Nicée (et par là-même la mention du filioque : l’Esprit Saint procède seulement du Père et non du Fils) et réhabilite Photios.

Ni l’un ni l’autre de ces deux conciles n’est compté parmi les conciles œcuméniques par les Églises orthodoxes.

1.10 Premier concile du Latran

De mars à avril 1123, se déroule le premier concile du Latran (Latran I), neuvième concile œcuménique et premier grand concile œcuménique en Occident, assemblé par le pape Calixte II. A partir de ce concile, c’est le pape qui convoque les conciles et qui les préside, éventuellement par l’intermédiaire d’un légat. 300 évêques et 600 abbés (dont l’abbé Suger) y participent et adoptent 22 canons.

Le concile ratifie le concordat de Worms de 1122 qui régla la querelle des investitures et s’efforce de lutter contre la simonie (trafic des fonctions ecclésiastiques et des actes du culte), contre le nicolaïsme (mariage et concubinage des prêtres) et contre l’inféodation (aliénation de biens d’Église à une autorité) et l’infraction de la trêve de Dieu. Les évêques sont élus par le clergé et non plus investis par les pouvoirs laïcs.

Le concile décide l’envoi de secours aux chrétiens d’Asie.

Sont déclarées nulles toutes les ordinations faites par l’hérésiarque Bourdin (antipape Grégoire VIII), depuis sa condamnation par l’Église romaine, et celles qui ont été faites par les évêques qu’il a ordonnés en suite de son schisme. (Canon 6)

L’Église romaine prend sous sa protection les familles et les biens de ceux qui vont à Jérusalem secourir les chrétiens contre les infidèles, leur accorde la rémission de leurs péchés, et ordonne sous peine d’excommunication à ceux qui après s’être croisés avaient quitté la croix, de la reprendre dans l’année. (Canon 11)

On séparera de la communion ou société des fidèles les fabricateurs de fausse monnaie, et ceux qui en débiteront. (Canon 15)

Défense aux abbés et aux moines de donner des pénitences publiques, de visiter les malades, de faire les onctions et de chanter des messes publiques. Ils recevront des évêques diocésains les saintes huiles, la consécration des autels et l’ordination des clercs. (Canon 17)

1.11 Deuxième concile du Latran

Le deuxième concile du Latran (Latran II), dixième concile œcuménique, ouvert le 8 avril 1139 et réuni par le pape Innocent II, rassemble 1 000 participants.

Le concile casse tout ce que Pierre de Léon, l’antipape Anaclet II, a fait. Il déclare nulles toutes ses ordinations, de même que celles de Girard, évêque d’Angoulême, fauteur du schisme. Il excommunie Roger II, comte de Sicile, pour avoir reçu le titre de roi de l’antipape Anaclet, et avoir pris son parti.

Il condamne la simonie, l’usure et les erreurs de Pierre de Bruis, d’Abélard et de son disciple Arnaud de Brescia. La sentence, datée du 17 août, est adressée aux archevêques de Sens et de Reims : « Par le présent écrit, nous mandons à votre fraternité de faire enfermer séparément dans des clôtures, où bon vous semblera, Pierre Abélard et Arnaud de Brescia [...] et de détruire par le feu les livres de leur erreur, partout où on les trouvera. » Le concile affirme que « Rome est à la tête du monde ».

Il s’efforce de ramener les cisterciens et les autres ordres privilégiés dans le droit commun (paiement de la dîme) sans obtenir de résultat décisif.

Il prescrit qu’il appartient aux évêques de rechercher les hérétiques, aux juges séculiers de les punir, aux rois et aux princes de prêter, sous peine de déchéance, leur concours à cette répression.

Il interdit d’employer l’arbalète dans les combats sous peine d’anathème.

Les 1er et 2ème canons privent de leurs dignités et de leurs bénéfices ceux qui ont été ordonnés par simonie, et ceux qui ont acheté ou vendu quelque bénéfice. 
Le 7ème défend d’entendre les messes des prêtres mariés ou concubinaires. Il déclare nuls les mariages des prêtres, des chanoines réguliers, des moines, et ordonne qu’on mette en pénitence ceux qui les auront contractés. Il réaffirme ainsi l’obligation du célibat pour les prêtres.

Le 14ème défend les combats militaires qui se faisaient dans les foires, et ordonne que les gladiateurs qui seront blessés dans ces combats soient privés de la sépulture ecclésiastique, quoiqu’on ne doive pas leur refuser la pénitence et le viatique. Le 26ème défend, sous peine d’anathème, à certaines prétendues religieuses de continuer leur genre de vie. C’étaient des femmes qui, sans observer ni la règle de Saint-Basile, ni celles de Saint-Benoît ou de Saint-Augustin, voulaient passer pour religieuses et demeuraient dans des maisons particulières, où, sous prétexte d’hospitalité, elles recevaient des personnes de mauvaise réputation.

Le 27ème défend aux religieuses d’aller chanter dans un même chœur avec des chanoines ou avec des moines.

1.12 Troisième concile du Latran

Le troisième concile du Latran (Latran III), onzième concile œcuménique, réuni et présidé par le pape Alexandre III réconcilié avec l’empereur Frédéric, se déroule du 5 au 19 mars 1179. Les 600 participants adoptent 27 canons.

Le concile décide que l’élection du pape se fera à la majorité des 2/3 des cardinaux (Canon 1).

Cardinal, du latin cardinis « charnière », est le titre donné par l’Église catholique à ses membres les plus éminents qui constituent le Sacré Collège. Il existe des cardinaux prêtres, des cardinaux supérieurs des ordres monastiques, des cardinaux diacres et des cardinaux évêques. Depuis le concile de Latran III, les cardinaux élisent les nouveaux papes et gouvernent l’Église quand le trône pontifical n’est pas occupé. Les cardinaux sont, selon le Code actuel de droit canonique, « le sénat du pontife romain : ils l’assistent comme ses principaux conseillers et aides dans le gouvernement de l’Église ». (Canon 230)

Ils sont appelés « éminences », revêtent un habit pourpre et portent un saphir au doigt.

Le concile déclare nulles les ordinations faites par les antipapes Octavien (Victor IV), Gui de Créma (Pascal III) et Jean de Struma (Calixte III), et veut que ceux qui ont reçu d’eux des dignités ecclésiastiques ou des bénéfices, en soient privés. (Canon 2)

Aucun ne sera élu évêque, qu’il n’ait trente ans accomplis, qu’il ne soit né en légitime mariage, et recommandable par ses mœurs et sa doctrine. (Canon 3)

Défense de rien exiger pour l’intronisation des évêques ou des abbés, pour l’installation des autres ecclésiastiques ou la prise de possession des curés, pour les sépultures, les mariages et les autres sacrements, en sorte qu’on les refuse à ceux qui n’ont pas de quoi donner. (Canon 7)

Sur les plaintes formées par les évêques que les nouveaux ordres militaires des templiers et des hospitaliers recevaient des églises de la main des laïques ; que dans les leurs ils instituaient et destituaient des prêtres à l’insu des évêques ; qu’ils admettaient aux sacrements les excommuniés et les interdits, et leur donnaient la sépulture ; qu’ils abusaient de la permission donnée à leurs frères envoyés pour quêter, de faire ouvrir, une fois l’an, les églises interdites, et d’y faire célébrer l’office divin, d’où plusieurs de ces quêteurs prenaient occasion d’aller eux-mêmes aux lieux interdits, et de s’associer des confrères en plusieurs de ces lieux, à qui ils communiquaient leurs privilèges ; le concile condamne tous ces abus, non seulement à l’égard des ordres militaires, mais de tous les autres religieux. (Canon 9)

Les clercs constitués dans les ordres sacrés, qui ont chez eux des femmes notées d’incontinence, les chasseront et vivront chastement, sous peine de privation de leur bénéfice ecclésiastique et de leur office. Même peine pour le clerc qui, sans une cause manifeste et nécessaire, fréquentera les monastères des filles, après la défense de l’évêque. Un laïque coupable d’un crime contre nature sera excommunié et chassé de l’assemblée des fidèles. Si c’est un clerc, il sera ou chassé du clergé, ou enfermé dans un monastère pour y faire pénitence. (Canon 11)

On défend, sous peine de privation de la sépulture ecclésiastique, les tournois ou foires, auxquels se trouvaient des soldats qui, pour montre de leur force et de leur bravoure, se battaient avec d’autres, au péril de leur âme et de leur corps. (Canon 20) 
On ordonne d’observer la trêve de Dieu, qui consistait à n’attaquer personne depuis le coucher du soleil le mercredi jusqu’au lever du soleil le lundi, depuis l’Avent jusqu’à l’octave de l’Épiphanie, et depuis la Septuagésime jusqu’à l’octave de Pâques : le tout sous peine d’excommunication. (Canon 21)

On défend aux juifs et aux sarrasins d’avoir chez eux des esclaves chrétiens sous quelque prétexte que ce soit. On permet néanmoins de recevoir en témoignage les chrétiens contre les juifs, et les juifs contre les chrétiens. On ordonne de conserver les biens aux juifs convertis, avec défense, sous peine d’excommunication, aux seigneurs et aux magistrats de leur en rien ôter. (Canon 26)

Nous anathématisons les hérétiques nommés cathares, patarins, publicains, albigeois et autres qui enseignent publiquement leurs erreurs, et ceux qui leur donnent protection ou retraite, défendant, en cas qu’ils viennent à mourir dans leur péché, de faire des oblations pour eux, et de leur donner la sépulture entre les chrétiens.

Le concile ordonne de dénoncer excommuniés, dans les églises, les jours de dimanches et de fêtes, les brabançons, les cottereaux, etc., qui portaient la désolation partout. Il permet même de prendre les armes contre eux, et reçoit ceux qui les attaqueront sous la protection de l’Église, comme ceux qui visitent le saint sépulcre. (Canon 27). Ces cottereaux ou routiers étaient des mercenaires dont les seigneurs se servaient pour leurs guerres particulières.

Le concile prend acte des missions cisterciennes concernant les hérétiques albigeois et vaudois et élabore les premières procédures d’inquisition épiscopale pour lutter contre ces hérétiques.

Il se prononce (Canons 13 et 14) contre la pratique des dîmes inféodées (dîmes intégrées aux revenus de la seigneurie).

Il définit la suprématie spirituelle de la papauté et réserve au souverain pontife la canonisation des saints.

1.13 Quatrième concile du Latran

Le quatrième concile du Latran (Latran IV), 12ème concile œcuménique, convoqué par le pape Innocent III (bulle datée du 19 avril 1213), se déroule du 11 au 30 novembre 1215. Il accueille le patriarche maronite Jérémie de Amchite (qui déclare que l’Église maronite est en communion avec l’Église de Rome), des représentants de nombreux princes laïcs et plus de 1 200 évêques et abbés.

70 décrets ou canons, préparés par le pape, sont ratifiés, notamment :

- profession de foi qui contient pour la première fois la définition de la transsubstantiation dans l’Eucharistie : « Il n’y a qu’une seule Église universelle des fidèles, hors de laquelle nul n’est absolument sauvé, et dans laquelle Jésus-Christ est le prêtre et la victime, dont le corps et le sang sont véritablement dans le sacrement de l’autel sous les espèces du pain et du vin ; le pain étant transsubstantié au corps de Jésus-Christ, et le vin en son sang, par la puissance divine... » (Canon 1)

- condamnation du livre de Joachim de Flore sur la Trinité (sa pensée n’a cependant jamais été censurée dans son ensemble) et de la doctrine d’Amaury jugée « encore plus insensée qu’hérétique » : « L’abbé Joachim prétendait qu’il suivait de cette doctrine, qu’il y avait une quaternité en Dieu, savoir les trois personnes de la Trinité et leur espèce commune ; et soutenait que l’union des personnes n’est pas propre et réelle, mais seulement similitudinaire, comme celle des croyants, dont il est dit aux Actes des apôtres, qu’ils n’avaient qu’un cœur et qu’une âme ; et comme dit Jésus-Christ dans saint Jean, en parlant des fidèles à son Père : " Je veux qu’ils soient un comme nous. " Pour nous, dit le pape, nous croyons, avec l’approbation du saint concile, et nous confessons qu’il y a une chose souveraine, qui est le Père, le Fils et le Saint-Esprit, sans qu’il y ait de quaternité en Dieu, parce que chacune de ces personnes est cette chose, c’est-à-dire la substance, l’essence ou la nature divine, qui seule est le principe de tout. Le concile déclare donc hérétiques tous ceux qui défendraient ou approuveraient la doctrine de l’abbé Joachim sur cet article. Il condamne aussi la doctrine d’Amaury qui soutenait que chaque chrétien est obligé, sous peine de privation du salut, de croire qu’il est membre vivant de Jésus-Christ. » (Canon 2)

- anathématisation et condamnation des hérétiques cathares et des vaudois : « Le concile prononce anathème contre toutes les hérésies (...) et ordonne que les hérétiques, après avoir été condamnés, seront livrés aux puissances séculières. Il ajoute que l’on avertira ces puissances, et qu’on les contraindra, même par censures, de prêter serment en public, qu’elles chasseront de leurs terres tous les hérétiques notés par l’Église ; que, si les seigneurs temporels négligent de le faire, ils seront excommuniés par le métropolitain et les évêques de la province. » (Canon 3)

- exhortation aux Grecs « à se réunir et à se conformer à l’Église romaine, afin qu’il n’y ait qu’un pasteur et qu’un troupeau ; et l’on défend aux Grecs, sous peine d’excommunication et de déposition, de laver les autels où les prêtres latins avaient célébré, et de rebaptiser ceux qu’ils avaient baptisés » (Canon 4)

- interdiction de fonder de nouveaux ordres religieux (Canon 13)

- mesures contre les clercs incontinents, ivrognes, cupides (Canons 14 à 17)

- « Défense aux clercs de dicter ou de prononcer une sentence de mort, ni de rien faire qui ait rapport au dernier supplice ; d’exercer aucune partie de la chirurgie où il faille employer le fer ou le feu ; de donner la bénédiction pour l’épreuve de l’eau chaude ou froide, ou du fer chaud. » (Canon 18)

- obligation pour tous les fidèles de se confesser et de communier au moins une fois par an. (Canon 21 : Omnis Utriusque Sexus)

- obligation du secret de la confession (la coutume du secret est rendue obligatoire, interdiction est faite au prêtre confesseur, mais aussi à l’interprète ou au passant ayant surpris par hasard une confession, d’en divulguer le contenu) : « Le confesseur doit aussi prendre garde de ne pas découvrir, par quelque parole ou par quelque signe, les péchés de ceux qui se confessent ; et celui qui se trouvera coupable en ce point sera déposé et enfermé dans un monastère, pour y faire pénitence le reste de ses jours. » (Canon 21)

- interdiction aux « enfants des chanoines, surtout les bâtards », de « posséder des canonicats dans les mêmes églises où ces chanoines sont établis ». (Canon 31)

- institution de la charge de « curé » affecté à une paroisse (cura animarum).

- interdiction du mariage clandestin, publication des bans dans les églises et présence du prêtre obligatoire (Canon 51) ; interdiction d’épouser un parent en deçà du 4ème degré.

- affirmation « que la dîme est due de droit divin à l’Église ; qu’elle doit se prendre sur toute la récolte, avant qu’on en ait rien levé pour les cens et les tributs ; que les terres acquises aux moines de Cîteaux, ou à d’autres, depuis la tenue de ce concile, doivent payer la dîme, soit qu’ils cultivent ces terres par eux-mêmes ou par des étrangers. » (Canons 54 et 55)

- défense aux Juifs de pratiquer des « usures excessives envers les chrétiens, et on leur ordonne de payer la dîme et les autres oblations pour les maisons ou les héritages qu’ils ont achetés des chrétiens. » (Canon 67)

- port d’un signe distinctif par les juifs (Canon 68), la rouelle (une étoffe jaune à l’avant et à l’arrière de leur vêtement, pour les garçons à partir de 13 ans, pour les filles à partir de 11 ans), inspirée du code d Omar : « Les juifs des deux sexes porteront quelque marque sur leurs habits qui les distinguera des chrétiens. » (les juifs paieront souvent pour ne pas avoir à porter ce signe distinctif humiliant)

- « Défense de donner des charges publiques aux juifs et aux païens. » (Canon 69)

- renonciation aux rites anciens des juifs par les juifs convertis à la foi chrétienne et baptisés volontairement « afin de ne pas faire un mélange du christianisme avec le judaïsme, qui ne serait propre qu’à ternir la beauté de la religion chrétienne. » (Canon 70)

- affirmation de l’existence des Anges (voir « Les anges et les démons »)

- appel à une nouvelle croisade vers l’Egypte. Innocent III a cherché à convaincre le sultan d’Égypte de restituer Jérusalem aux chrétiens, mais la construction d’une forteresse musulmane sur le mont Thabor, qui bloque Acre, le décide à prêcher la cinquième croisade (1217-1221). La bulle concernant la croisade est publiée le 14 décembre.

- attribution par l’Assemblée à Simon de Montfort du pays conquis sur le vieux comte de Toulouse qu’elle « déchoit de tout droit de souveraineté » et auquel « elle n’assigne que quatre cents marcs pour son entretien ». L’épouse de ce dernier « peut librement jouir de son douaire, mais elle doit gouverner ses principautés selon l’ordre de l’Église, pour le maintien de la paix et de la foi. » Ce qui n’est pas encore conquis doit « être placé sous l’administration de personnages capables, afin de doter le jeune comte, lorsqu’il aurait atteint sa majorité, soit de la totalité de ces biens, soit d’une partie, selon son mérite ».

- reconnaissance que le pape a le monopole de la canonisation.

Le pape déclare aux Pères du concile : « L’instrument de mort que vous devez avoir entre les mains pour exterminer les impies, c’est l’autorité pontificale dont vous devez vous servir pour la destruction des méchants, à l’exemple du psalmiste : je mettais à mort dès le matin tous les pécheurs de la terre, afin de bannir de la ville du Seigneur tous ceux qui commettent l’iniquité. »

1.14 Premier concile de Lyon

Ce treizième concile œcuménique, présidé par le pape Innocent IV, se déroule du 26 juin au 17 juillet 1245. Il déchoit l’empereur Frédéric II (+1250).

Innocent « après en avoir soigneusement délibéré avec les cardinaux et le sacré concile, en qualité de vicaire de Jésus-Christ sur la terre, et en vertu du pouvoir de lier et de délier qu’il avait reçu dans la personne de saint Pierre » déclare « le dit prince (Frédéric II) rendu par ses péchés indigne du royaume et de l’empire, rejeté de Dieu, et déchu de tout honneur et de toute dignité », décharge « pour toujours ses sujets du serment de fidélité » et il soumet « au lien de l’excommunication, encourue par le seul fait, quiconque à l’avenir lui obéirait, et lui donnerait conseil ou secours, sous quelque sorte de titre, ou sous quelque couleur de dépendance que ce fût ».

Le concile demande que soit défendue la Terre Sainte et le cardinal de Tusculum prêche la septième croisade.

1.15 Deuxième concile de Lyon

Le deuxième concile de Lyon (Lyon II), quatorzième concile œcuménique, réunissant 1570 participants, convoqué et présidé par Grégoire X, se déroule du 7 mai au 17 juillet 1274.

Le concile confirme l’union des Églises d’Orient et d’Occident, les « Grecs » et les Mongols sont présents au concile. On lit une lettre de l’empereur Michel VIII Paléologue reconnaissant que le Saint-Esprit procède du Père et du Fils et adressée « Au très saint et heureux, premier et souverain pontife du siège apostolique, pape universel, Père commun de tous les chrétiens, Père vénérable de notre empire, le seigneur Grégoire » et signée « Michel, fidèle empereur en Jésus-Christ, et modérateur de ses peuples, Ange Comnène Paléologue, fils spirituel de votre Sainteté. »

31 décrets sont pris :

- le concile déclare que « le Saint-Esprit procède du Père et du Fils, comme d’un seul principe et par une seule spiration » et condamne « ceux qui nient que le Saint-Esprit procède du Père et du Fils, et ceux qui osent avancer qu’il procède du Père et du Fils comme de deux principes. » (1er décret De la Trinité et de la foi catholique)

- le concile ordonne que le pape sera élu par le collège des cardinaux réunis en conclave (2ème décret et bulle Ubi periculum de Grégoire X)

- le concile adopte plusieurs décrets sur les élections des évêques et les ordinations des clercs.

- suppression de « tous les ordres mendiants, institués depuis le concile général de Latran, sous Innocent III, en 1215, et non confirmés par le Saint-Siège » (l’ordre des Frères de la Pénitence de Jésus-Christ, ou sachets, est le premier supprimé). (23ème décret)

- renouvellement de la constitution du concile de Latran contre l’usure. Défense « de louer des maisons ou d’en permettre l’usage aux usuriers publics ; de leur donner l’absolution et la sépulture, à moins qu’ils n’aient restitué autant qu’il est possible. » (27ème décret)

- interdiction de la vénération des reliques récentes non encore authentifiées.

- le concile décide d’une nouvelle croisade. Grégoire X entend y associer les Mongols de Perse, présents au concile, et l’empereur byzantin Michel Paléologue, mais les intrigues de Charles d’Anjou, les atermoiements des princes et les lenteurs de la préparation (6 ans) feront qu’elle ne partira jamais.

Le 15 juillet, meurt en plein concile, saint Bonaventure, docteur de l’Église, qui a préparé le concile et œuvré à la réconciliation avec l’Église d’Orient. Surnommé « Doctor Seraphicus », Bonaventure a écrit : Itinéraire de l’âme vers Dieu (1259), Vie de saint François d’Assise (1263).

1.16 Concile de Vienne

Le concile de Vienne, quinzième concile œcuménique, qui se tient du 16 octobre 1311 au 6 mai 1312, est assemblé par le pape Clément V (bulle de convocation Regnans in cœlis) pour quatre causes principales : l’affaire de l’ordre des Templiers qui y sera aboli (voir « Ordre du Temple »), les erreurs des Fratricelles, Bégards, Béguines ou Bizoques, le rétablissement de la discipline ecclésiastique et le secours de la Terre sainte.

Malgré la majorité des Pères qui souhaitent défendre l’ordre du Temple et les rois et princes d’Angleterre, d’Espagne, d’Ecosse et d’Allemagne qui reconnaissent son innocence, Clément V, forcé par Philippe qui a besoin d’argent pour mener la guerre en Flandres (le 20 mars 1312, le roi menace d’entrer dans Vienne avec son armée), abolit l’ordre des chevaliers de la milice du Temple (bulle Vox in excelso, datée du 22 mars 1312 et communiquée au concile à la séance du 3 avril) :

« Considérant enfin que, pour de moindres motifs, l’Église romaine a aboli d’autres ordres célèbres, nous abolissons, non sans amertume et douleur intimes, non pas en vertu d’une sentence judiciaire, mais par manière de décision ou ordonnance apostolitiques, le dit ordre du Temple et son état, son habit et son nom (...) en attendant le jugement définitif d’un prochain concile »

Le pape déclare, avec l’agrément du concile, « cet institut proscrit et aboli, jusqu’au nom et à l’habit, tant parce qu’il devenait inutile (nul honnête homme ne pouvant désormais vouloir y entrer), que pour éteindre d’autres maux et prévenir les scandales ». « Ceux qu’on trouvera être innocents ou avoir mérité l’absolution, seront entretenus honnêtement suivant leur condition sur les revenus de l’ordre. Ceux qui auront confessé leurs erreurs seront traités avec indulgence. Pour les impénitents et les relaps, on les traitera à la rigueur. Ceux qui après la question même ont persisté à nier qu’ils soient coupables, seront mis à part ou logés séparément, ou dans les maisons de l’ordre, ou dans des monastères aux dépens de l’ordre. » Le concile cite par un acte public ceux qui sont «  en fuite ou cachés, pour se sister dans terme d’une année devant leurs évêques, afin d’être jugés par les conciles provinciaux, sous peine, s’ils différaient à comparaître, d’être d’abord excommuniés, puis, au delà du terme prescrit, d’être regardés et traités comme hérétiques. »

Le 2 mai 1312, par la bulle Ad providam Christi vicarii, Clément V transfère les possessions foncières des Templiers (à l’exception des biens situés en Espagne et au Portugal) aux Hospitaliers de Saint Jean de Jérusalem, devenus les Chevaliers de Rhodes, contre paiement de fortes indemnités à Philippe le Bel. Le roi, dans sa lettre au pape du 24 août, dit que « les biens dont il s’agit pour la France étant sous sa garde, le droit de patronage lui appartenant, et le pape avec le concile lui ayant demandé son consentement pour cette destination, il le donne volontiers, déduction faite des sommes employées à la garde et à l’administration de ces biens. ». Le pape et le concile exceptent du transfert les biens du Temple situés dans les royaumes d’Espagne, de Castille, de Portugal, d’Aragon, de Majorque, parce que les Templiers qui s’y trouvent luttent contre les entreprises des Sarrasins et des Mores de Grenade.

La bulle Considerantes dudum du 6 mai 1312 détermine le sort des Chevaliers : ceux ayant avoués ou ayant été déclaré innocents se verront attribuer une rente et pourront vivre dans une maison de l’ordre ; tous ceux ayant niés ou s’étant rétractés, subiront un châtiment sévère (en principe la peine de mort).

En 2002, une copie du parchemin de Chinon (daté du 17 au 20 août 1308) qui tend à démontrer que le pape Clément V avait accordé secrètement, en 1308, son absolution au grand maître et aux chevaliers du Temple, est découvert par une chercheuse, le Dr Barbara Frale, dans les archives secrètes du Vatican. Ce parchemin a été publié au XVIIe siècle par Baluze dans son ouvrage « Vitae Paparum Avenionensis » (Vies des papes en Avignon).

Clément V s’oppose à la tentative de Philippe le Bel de déclarer son prédécesseur Boniface VIII hérétique de manière posthume pour le seul motif qu’il lui a résisté et a voulu l’excommunier ; le concile déclare Boniface VIII « catholique ».

Le concile condamne pêle-mêle, sous l’appellation de bégards (religieux sans hiérarchie et sans vœux), les partisans du Libre-Esprit (le terme se réfère à la fois à la liberté de nature et à l’Esprit saint, par lequel Dieu s’incarne en chacun), les apostoliques dont les dulcinistes, les Fratricelles (spirituels franciscains, partisans d’une pratique volontaire de la pauvreté) et les béguines (qui se voient contraintes de se soumettre à la règle de l’ordre franciscain pour échapper à la répression). Ces béguines ne doivent pas être confondues avec les béguines instituées par Lambert le Bègue, un siècle et demi avant le concile.

Deux décrets, Ad nostrum et Cum de quibusdam mulieribus, formant le recueil dit des Clémentines, reprennent les principaux chefs d’accusation. L’Ad nostrum attribue aux bégards et béguines une doctrine composite où se mêlent joachimisme et Libre-Esprit.

On retrouve ainsi les théories de Joachim de Flore dans la proposition suivante : « Ils divisent le temps compris entre la création et la fin du monde en trois époques [...], l’époque du Père, l’époque du Fils [...] et l’époque du Saint-Esprit, le temps de la liberté pour l’homme de faire ce qui lui plaît, sans que rien puisse être appelé mal. »

Au Libre-Esprit appartiennent des affirmations telles que celles-ci : « L’homme peut acquérir dès la vie présente la plénitude de la félicité céleste, telle qu’il l’obtiendra après la mort » ; « L’homme parvenu au dernier degré de perfection ne doit plus ni jeûner ni prier, car ses sens sont alors si bien soumis à sa raison qu’il peut en toute liberté accorder à son corps tout ce qui lui plaît » ; « L’âme parfaite donne congé à toutes les vertus. ».

Le chapitre III du titre 3 du Ve livre des Clémentines énumère les erreurs des bégards et autres apostoliques qui sont :

§ 1 que l’homme peut acquérir en cette vie un tel degré de perfection, qu’il devienne impeccable et hors d’état de croître en grâce ;
§ 2 que ceux qui sont parvenus à cette perfection ne doivent plus jeûner ni prier, parce qu’en cet état les sens sont tellement assujettis à l’esprit et à la raison, que l’homme peut librement accorder à son corps tout ce qu’il lui plaît ;
§ 3 que ceux qui sont parvenus à cet esprit de liberté ne sont plus sujets à obéir, ni tenus de pratiquer les préceptes de l’Église ;
§ 4 que l’homme peut parvenir à la béatitude finale en cette vie, et obtenir le même degré de perfection qu’il aura dans l’autre ;
§ 5 que toute créature intellectuelle est naturellement bienheureuse, et que l’âme n’a pas besoin de la lumière de gloire pour s’élever à la vision et à la jouissance de Dieu ;
§ 6 que la pratique de la vertu est pour les hommes imparfaits, mais que l’âme parfaite se dispense de les pratiquer ;
§ 7 que le simple baiser d’une femme est un péché mortel, mais que l’action de la chair avec elle n’est pas un péché ;
§ 8 que, pendant l’élévation du corps de Jésus-Christ, il n’est pas nécessaire aux parfaits de se lever, ni de lui rendre aucun respect, parce que ce serait une imperfection pour eux de descendre de la pureté et de la hauteur de leur contemplation pour penser au sacrement de l’eucharistie ou à la passion de Jésus-Christ.

Le concile définit comme dogme de foi que l’âme rationnelle est la forme substantielle de tout corps humain. La Fête du Saint-Sacrement (Fête-Dieu), instituée par Urbain IV, est reconnue régulière par le concile qui en rend l’observation obligatoire.

Le règlement sur les moines noirs et sur les religieuses « défend aux premiers l’abus de leurs richesses, la superfluité, la mondanité, la chasse, les voyages chez les princes : on les exhorte à la retraite, à l’étude et à la paix avec leurs supérieurs. » A l’égard des religieuses, « on leur défend d’être curieuses, de se parer, d’assister aux fêtes du monde et de sortir de leurs monastères. On veut qu’elles aient des visiteurs, sans excepter celles mêmes qui se disaient chanoinesses non-religieuses. »

Le règlement sur les hôpitaux dit « que ceux de qui dépend la fondation et, à leur défaut, les ordinaires empêcheront que les directeurs ne détournent à leur profit les revenus destinés aux pauvres ; et qu’aucun hôpital ne sera désormais donné comme bénéfice à des clercs séculiers, sous peine de nullité, à moins que cela ne soit ainsi ordonné par le titre de la fondation ; et que, hors de ce cas, le soin des hôpitaux sera mis entre les mains de personnes sages, intelligentes, sensibles aux misères des pauvres, et capables de se comporter en vrais tuteurs, obligées au reste à prêter serment, à faire leur inventaire et à rendre des comptes annuels aux ordinaires. »

Les règlements sur le clergé défendent « de pratiquer des métiers ou de vaquer à des commerces peu convenables aux clercs même mariés » et « de porter des habits de couleur ou indécents ». L’âge nécessaire pour les ordres est de 18 ans pour le sous-diaconat, 20 pour le diaconat et 25 pour la prêtrise. Clément V condamne comme coupables d’hérésie « ceux qui assureraient avec opiniâtreté que l’usure n’est point péché ».

Le premier chapitre du titre 9 du livre V des Clémentines « enjoint aux ordinaires d’avertir les juges de ne pas refuser les sacrements de pénitence et d’eucharistie aux coupables condamnés à mort, et même de les contraindre, s’il le faut, par les censures, à les accorder. »

Les constitutions Multorum querela et Nolentes exigent la collaboration des inquisiteurs et des évêques pour tous les actes importants de la procédure ainsi que pour la mise à la torture, la promulgation des sentences et la gestion des prisons. En cas de mort du pape, les cardinaux n’ont pas sa juridiction mais ils peuvent pourvoir aux charges de camérier et de pénitencier. La clémentine Inter sollicitudines ordonne, à la sollicitation du célèbre Raimond Lulle, « qu’on enseigne publiquement les langues orientales ; qu’on établisse deux maîtres pour l’hébreu, deux pour l’arabe, et autant pour le chaldéen ; et cela à Bologne, à Paris, à Salamanque, à Oxford et dans les lieux où résiderait la cour romaine. »

Les décrets, ratifiés par les rois de France, d’Angleterre et d’Aragon présents au concile, ne sont pas publiés immédiatement. C’est seulement sous Jean XXII qu’ils parviendront à la connaissance des évêques, généralisant la répression. Les Clémentines serviront dès lors de guide aux inquisiteurs dans l’interrogatoire de tout suspect de bégardisme.

1.17 Concile de Constance

Le concile de Constance, seizième concile général ou œcuménique, convoqué par Jean XXIII, en 1413, de concert avec l’empereur Sigismond de Luxembourg, pour l’extirpation du schisme et la réunion des fidèles sous un seul et même pasteur, la réforme de l’Église dans son chef et dans ses membres, et la confirmation de la foi contre les erreurs de Wyclif, de Jan Hus et de son disciple Jérôme de Prague, se déroule du 5 novembre 1414 au 22 avril 1418 avec la participation de 3 patriarches, 22 cardinaux, 20 archevêques, 92 évêques, 120 abbés, 1800 prêtres et 1600 nobles et chevaliers Gerson, chancelier de l’Université de Paris, de concert avec les nations, fait un discours montrant « la supériorité du concile au-dessus du pape ».

Le concile affirme par le décret Sacrosancta qu’il tient son pouvoir directement du Christ pour la réforme de l’Église et adopte le décret Frequens instituant que l’Église sera désormais dirigée par des conciles périodiques. Jean XXIII (Pise) qui, déguisé, s’est enfui dans la nuit du 20 au 21 mars 1415, est arrêté et déposé le 29 mai 1415 (XIIe session) comme simoniaque, impudique, empoisonneur et dissipateur des biens de l’Église. Le concile déclare « toute la chrétienté dégagée de son obéissance, avec défense de l’appeler pape ou de l’élire de nouveau en cette qualité ».

Grégoire XII (Rome) renonce à la papauté le 4 juillet 1415 (XIVe session). Le concile le nomme doyen des cardinaux et légat perpétuel dans la Marche d’Ancône.

Benoît XIII (Avignon) qui refuse d’abdiquer est déposé le 26 juillet 1417 (XXXVIIe session).

Le 4 mai 1415, le concile condamne à titre posthume John Wyclif, décédé le 31-12-1384, comme hérétique, et ordonne que son corps soit exhumé et brûlé. Le décret est exécuté en 1428 : ses ossements sont brûlés et jetés dans la Swift.

Arrêté le 3 novembre 1414 bien que porteur d’un sauf-conduit de l’empereur, le réformateur tchèque Jan Hus, qui condamne le commerce des indulgences et prêche le retour à la pauvreté apostolique, refuse de se rétracter. Il est dégradé le 6 juillet 1415 au matin (XVe session) et abandonné au bras séculier qui brûle ses livres et le conduit au bûcher l’après-midi même. Un décret porte que « Les sauf-conduits, accordés à des hérétiques par des princes catholiques ne doivent porter aucun préjudice à la foi catholique ou à la juridiction ecclésiastique, ni empêcher que ceux qui les ont, ne soient examinés, jugés, punis selon que la justice le demandera, s’ils refusent de révoquer leurs erreurs, quand même ils seraient venus au lieu où ils doivent être jugés, uniquement sur la foi d’un sauf-conduit, sans quoi ils ne s’y seraient pas rendus ; et celui qui leur aura promis la sûreté, ne sera point, dans ce cas, obligé à tenir sa promesse, par quelque lien qu’il puisse s’être engagé, parce qu’il a fait tout ce qui dépendait de lui. »

Jan Hus enseigna la théologie à Prague et critiqua les abus du clergé de son temps. Auteur de « De corpore Christi », de pure doctrine catholique, on le chassa pourtant de l’Université en 1410 puis on l’excommunia lorsqu’il s’éleva contre la décapitation de trois de ses partisans qu’il considéra et honora comme martyrs. Jan Hus poursuivit son enseignement jusqu’à son arrestation. La Bohême considère Jan Hus comme un martyr et un héros national car il fut aussi l’un des premiers écrivains de langue tchèque.

Le 30 mai 1416, Jérôme de Prague, qui a comparu librement le 25 mai 1415, est déclaré hérétique, relaps, excommunié et anathématisé, puis livré au bras séculier qui lui fait subir le même sort que son maître Jean Hus.

Pour lutter contre les hussites, nommés « utraquistes » parce qu’ils communient sous les deux espèces (en latin sub utraque Species), le concile décrète : « quoique dans la primitive Église ce sacrement ait été reçu par les fidèles sous les deux espèces, néanmoins, dans la suite, il n’a été reçu sous l’une et l’autre espèce que par les prêtres célébrants, et sous la seule espèce du pain pour les laïques, parce qu’on doit croire fermement et sans aucun doute, que tout le corps et le sang de Jésus-Christ est vraiment contenu sous l’espèce du pain. C’est pourquoi cette coutume introduite par l’Église doit être regardée comme une loi qu’il n’est pas permis de rejeter ou de changer à son gré, sans l’autorité de l’Église : et, dire que l’observation de cette coutume est sacrilège ou illicite, c’est tomber dans l’erreur ; et ceux qui assurent opiniâtrement le contraire doivent être chassés comme hérétiques et grièvement punis ou même livrés au bras séculier s’il était nécessaire. » (XIIIe session, 15 juin 1415)

Le concile décrète « que le conclave, qui se tiendrait pour la prochaine élection d’un nouveau pape, serait composé de tous les cardinaux, au nombre de vingt-trois, et de trente députés, six de chaque nation : ce qui faisait en tout cinquante-trois personnes » et que, « pour rendre l’élection valide, il faudrait les deux tiers de toutes ces voix ; que les électeurs occuperaient l’hôtel de ville de Constance, qu’ils y entreraient au bout de dix jours, et observeraient du reste tous les règlements portés pour l’élection des papes » (XLe session, 20 octobre 1417). Le pape Martin V est élu le 11 novembre 1417, mettant ainsi fin au grand schisme d’Occident. Le lendemain, il est ordonné diacre, le jour suivant prêtre, et le troisième jour évêque. Il est couronné le dimanche 21 novembre.

Le 22 février 1418, le nouveau pape publie deux bulles. La première, adressée aux évêques et aux seigneurs des divers pays où il y a des hussites, contient, outre la condamnation des quarante-cinq articles de Wyclif et des trente principales propositions de Jean Hus, le modèle de plusieurs interrogations qu’on ordonne de faire à ceux qui veulent abandonner cette hérésie. La seconde, « Pour servir de mémoire à perpétuité », rassemble tous les décrets publiés contre Wyclif, Jean Hus et Jérôme de Prague, soit par le pape Jean XXIII au concile de Rome, soit par le concile de Constance. Lors de la XLIIIe session, le 21 mars 1418, la simonie et les simoniaques sont condamnées.

Pierre d’Ailly (1350-1420), chancelier de l’université de Paris puis confesseur de Charles VI en 1389, évêque du Puy en 1395 et 2 ans plus tard de Cambrai, cardinal en 1411, partisan de Jean XXIII, a participé au concile auquel il a proposé, en vain, une réforme de la curie romaine et a présenté son traité Exhortatio super correctione calendarii « Exhortation à la réforme du calendrier » qui ne fut pas suivi d’effet. Ses activités théologiques et religieuses ne l’empêchèrent pas de développer, dans son traité Imago Mundi, une théorie qui semble annoncer celle de Copernic.

1.18 Concile de Bâle-Ferrare-Florence-Rome

Le concile de Bâle-Ferrare-Florence-Rome, dix-septième concile œcuménique, est convoqué par le pape Martin V (+ 20/02/1431) pour la réforme générale de l’Église et pour la réunion de l’Église Grecque à l’Église romaine.

Il se déroule à Bâle du 23 juillet 1431 au 7 mai 1437, est transféré à Ferrare le 1er janvier 1438, à Florence le 16 janvier 1439 puis à Rome le 26 avril 1442 où il se termine le 7 août 1445. Des dissidents, hostiles à la suprématie pontificale, continueront à tenir concile à Bâle jusqu’en 1449 et échoueront dans leur tentative de remplacer Eugène IV par Félix V.

Les Pères décrètent l’union avec les Grecs, les Arméniens et les Jacobites.

1.19 Cinquième concile du Latran

Le cinquième concile du Latran (Latran V), dix-huitième concile œcuménique, convoqué le 18 juillet 1511 par la bulle Sacrosanctæ du pape Jules II, se déroule du 3 mai 1512 au 16 mars 1517.

Il est assemblé pour « l’extinction du schisme, la réforme à établir dans l’Église, la paix entre les princes chrétiens et la guerre contre les Turcs »

Les Pères condamnent le concile profrançais schismatique de Pise (1511-1512). Le pape renouvelle la bulle qui « annulait tout ce qui s’était passé à Pise et ensuite à Milan de la part des cardinaux et des autres prélats rebelles » et « qui mettait le royaume de France en interdit ».

Les Pères édictent des peines très sévères à l’effet d’empêcher la simonie dans le futur conclave.

A la session du 27 avril 1513, Léon X remplace Jules II mort le 21 février.

Le concile prend un décret « contre quelques philosophes qui prétendaient que l’âme raisonnable est mortelle, et qu’il n’y en a qu’une seule dans tous les hommes, contre ce que dit Jésus-Christ dans l’Évangile, qu’on ne peut tuer l’âme, et que celui qui hait son âme en ce monde, la conserve pour la vie éternelle ; et contre ce qui a été décidé par le pape Clément V, dans le concile de Vienne, que l’âme est vraiment par elle-même et essentiellement la forme du corps humain ; qu’elle est immortelle, et multipliée suivant le nombre des corps dans lesquels elle est infuse. ».

Trois bulles sont publiées : la première adressée aux princes chrétiens, pour « les exhorter à la paix et à l’union, et à tourner leurs armes contre les infidèles » ; la deuxième aux Bohémiens (Hussites) contenant un sauf-conduit pour les engager à venir au concile ; la troisième « pour la réformation des officiers de la cour de Rome, touchant les exactions qu’ils commettaient pour les provisions des bénéfices et autres expéditions, au delà de ce qui leur était dû. »

Le décret Reformationes curiæ et aliorum condamnent les blasphémateurs, les concubinaires et les simoniaques à différentes peines ; il défend « aux princes séculiers, fussent-ils empereurs, rois ou reines, républiques ou potentats, de séquestrer ou de saisir, ou de détenir, sous quelque prétexte que ce soit, les biens ecclésiastiques sans la permission du pape. » ; il renouvelle les lois touchant l’exemption des personnes et des biens ecclésiastiques, et la défense d’imposer les clercs ; il ordonne de « procéder (faire un procès) contre les hérétiques, les Juifs et les relaps, refusant tout espoir de pardon à ces derniers ».

Le pape définit, avec l’approbation du saint concile, que « les monts-de-piété (...) où l’on reçoit à titre d’indemnité une somme modérée avec le capital, sans que les monts eux-mêmes en profitent, ne présentent point d’apparence de mal, ni d’amorce au péché, ni rien qui les fasse improuver, mais qu’un tel prêt est au contraire méritoire et digne de louange, qu’il n’est nullement usuraire (...) « qu’on pourra dans la suite en ériger d’autres semblables avec l’approbation du siège apostolique ; que ce serait cependant une œuvre beaucoup plus parfaite et beaucoup plus sainte, si l’on établissait des monts-de-piété purement gratuits (...) » En somme, le concile revient sur le point de vue traditionnel selon lequel l’usure ne peut être pratiquée par des chrétiens. Approuvé par le concile, Léon X interdit l’édition de livres sans autorisation ecclésiastique : « Nous statuons et ordonnons que, dans la suite et dans les temps futurs, personne n’ose imprimer ou faire imprimer un livre quelconque dans notre ville, dans quelque cité ou diocèse que ce soit, qu’il n’ait été examiné avec soin, approuvé et signé à Rome, par notre vicaire et le maître du sacré palais, et dans les diocèses par l’évêque ou tout autre délégué par lui, et ayant la science compétente des matières traitées dans l’ouvrage, sous peine d’excommunication. »

Le 4 mai 1515, des mesures sont prises pour une réforme intérieure de l’Église. Copernic (1473-1543) participe à la commission du concile sur la réforme du calendrier.

Le concordat de Bologne passé entre Léon X et François Ier et qui abroge les libertés de l’Église française est approuvé par les pères. 
Le pape abolit la pragmatique sanction de Charles VII : « avec l’approbation du saint concile, nous déclarons que la pragmatique sanction, ou plutôt corruption, n’a eu ni n’a aucune force. En outre, pour plus grande sûreté et précaution, nous la révoquons, la cassons, l’abrogeons, l’annulons, la condamnons, avec tout ce qui s’est fait en sa faveur (...) défendant, en vertu de la sainte obéissance et sous les peines et censures marquées plus bas, à tous les fidèles, laïques et clercs, etc., d’user à l’avenir de cette pragmatique, ni même de la conserver, sous peine d’excommunication majeure et de privation de tous bénéfices et fiefs ecclésiastiques. » La dernière bulle du concile ordonne une imposition des décimes et exhorte « tous les bénéficiers à permettre qu’on les levât sur leurs bénéfices, afin de les employer à la guerre contre les Turcs ». Autres affirmations du concile :

- la soumission au pontife est nécessaire au salut ;
- une assertion philosophique ne peut être vraie contre une vérité de foi.

1.20 Concile de Trente

Le concile de Trente, dix-neuvième concile œcuménique, convoqué par Paul III le 22 mai 1542, se déroule du 13 décembre 1545 au 4 décembre 1563. C’est le concile de la réforme catholique dite « Contre-réforme » par opposition à la réforme protestante.
Les 8 premières sessions sont tenues à Trente du 13 décembre 1545 jusqu’en 1547 ; les sessions 9 à 11 à Bologne (où le concile est transféré à cause de la peste) en 1548 ; les sessions 12 à 16 à Trente en 1551-1552 sous Jules III ; les sessions 17 à 25 à Trente en 1562-1563 sous Pie IV).

Le concile décrète :

- sur les livres saints en dressant le catalogue :

Ancien Testament : « Les cinq Livres de Moïse, qui sont, la Genèse, l’Exode, le Lévitique, les Nombres, le Deutéronome ; Josué, les Juges, Ruth, les quatre Livres des Rois, les deux des Paralipomènes, le premier d’Esdras&le second, qui s’appelle Néhémias ; Tobie, Judith, Ester, Job ; le Psautier de David, qui contient cent cinquante Psaumes ; les Paraboles, l’Ecclésiaste, le Cantique des Cantiques, la Sagesse, l’Ecclésiastique, Isaïe, Hiéremie, avec Baruch, Ezéchiel, Daniel ; les douze Petits Prophètes, savoir, Osée, Joël, Amos, Abdias, Jonas, Michée, Nahum, Habachuc, Sophonias, Aggée, Zacharie, Malachie ; deux des Machabées, le premier & le second. »

Nouveau Testament : « Les quatre Evangiles, selon Saint Matthieu, Saint Marc, Saint Luc,&Saint Jean ; les Actes des Apôtres, écrits par Saint Luc Evangéliste ; quatorze Epîtres de Saint Paul, une aux Romains, deux aux Corinthiens, une aux Galates, une aux Ephésiens, une aux Philippiens, une aux Colossiens, deux aux Thessaloniciens, deux à Timothée, une à Tite, une à Philémon,&une aux Hébreux ; deux Epîtres de l’Apôtre Saint Pierre ; trois de l’Apôtre Saint Jean ; une de l’Apôtre Saint Jacques ; une de l’Apôtre Saint Jude ;&l’Apocalypse de l’Apôtre Saint Jean. »

« Si quelqu’un ne reçoit pas pour sacrés et canoniques, tous ces Livres entiers, avec tout ce qu’ils contiennent, tels qu’ils sont en usage dans l’Église Catholique, et tels qu’ils sont dans l’ancienne Edition Vulgate Latine, ou méprise avec connaissance et de propos délibéré les Traditions dont nous venons de parler : qu’il soit anathème. »

Le concile « déclare et ordonne, que cette même Edition Ancienne et Vulgate, qui a déjà été approuvée dans l’Église par le long usage de tant de siècles, doit être tenue pour authentique dans les Disputes, les Prédications, les Explications et les Leçons publiques... »

- sur le péché originel : « Si quelqu’un nie que par la grâce de nôtre Seigneur Jésus-Christ, qui est conférée dans le Baptême, l’offense du péché Originel soit remise ou soutient que tout ce qu’il y a proprement, et véritablement de péché, n’est pas ôté, mais est seulement comme rasé, ou n’est pas imputé : qu’il soit anathème ! ». Le concile affirme que la concupiscence n’est pas elle-même un péché, mais « un effet du péché ». Il déclare que, dans ce décret, « son intention n’est point de comprendre la Bienheureuse et Immaculée Vierge Marie Mère de Dieu, mais qu’il entend, qu’à ce sujet les Constitutions du Pape Sixte IV (...) soient observées, sous les peines qui y sont portées, et qu’il renouvelle. »

- sur la justification : elle n’est pas exclusivement l’œuvre de la grâce.

« Si quelqu’un dit que le libre arbitre de l’homme, mû et excité par Dieu, en donnant son consentement à Dieu, qui l’excite et qui l’appelle, ne coopère en rien à se préparer et à se mettre en état d’obtenir la grâce de la Justification, et qu’il ne peut refuser son consentement, s’il le veut, mais qu’il est comme quelque chose d’inanimé, sans rien faire et purement passif : qu’il soit anathème. » (Canon IV)

« Si quelqu’un dit, que depuis le péché d’Adam, le libre arbitre de l’homme est perdu et éteint ; que c’est un être qui n’a que le nom, ou plutôt un nom sans réalité ; ou enfin, une fiction, ou vaine imagination, que le Démon a introduite dans l’Église : qu’il soit anathème. » (Canon V)

« Si quelqu’un dit qu’il n’est pas au pouvoir de l’homme de rendre ses voies mauvaises, mais que c’est Dieu qui opère les mauvaises œuvres, aussi bien que les bonnes, non seulement en tant qu’il les permet, mais si proprement, et si véritablement par lui-même, que la trahison de Judas n’est pas moins son propre ouvrage, que la vocation de Saint Paul : qu’il soit anathème. » (Canon VI)

Le concile refuse la théologie d’une double prédestination développée par Seripando, le grand théologien des Augustins.

- sur les sacrements : « Si quelqu’un dit que les sacrements de la Nouvelle Loi n’ont pas été tous institués par notre Seigneur Jésus-Christ ; ou qu’il y en a plus ou moins de 7, savoir, le baptême, la confirmation, l’eucharistie, la pénitence, l’extrême-onction, l’ordre et le mariage ; ou que quelqu’un de ces 7 n’est pas proprement et véritablement un sacrement : qu’il soit anathème. » (Canon I). Les sacrements agissent ex opere operato, en vertu de Dieu lui-même, indépendamment de la foi ou de la vertu du prêtre qui les administre.

L’Assemblée confirme le dogme de la transsubstantiation et rejette non seulement la doctrine des sacramentaires (la cène, cérémonie du souvenir) et celle de Calvin (présence réelle mais spirituelle) mais encore la consubstantiation luthérienne (le Christ est dans le pain et le vin comme le feu dans le fer rouge). Contre tous les protestants, elle déclare que la messe est bien un sacrifice par lequel le Sauveur continue d’appliquer la vertu salutaire de sa mort à la rémission des péchés.

« Si quelqu’un nie, que le Corps et le Sang de Nostre Seigneur Jésus-Christ, avec son Ame, et la Divinité, et par conséquent Jésus-Christ tout entier, soit contenu véritablement, réellement et substantiellement au Sacrement de la Très Sainte Eucharistie ; mais dit, qu’il y est seulement comme dans un signe, ou bien en figure, ou en vertu : qu’il soit anathème. » (Canon I)

« Si quelqu’un dit, que la substance du pain et du vin, reste au Très Saint Sacrement de l’Eucharistie, ensemble avec le Corps et le Sang de Nostre Seigneur Jésus-Christ ; et nie cette conversion admirable et singulière de toute la substance du pain au Corps, et de toute la substance du vin au Sang de Jésus-Christ ; ne restant seulement que les espèces du pain et du vin ; laquelle conversion est appelée par l’Église Catholique, du nom très propre de Transsubstantiation : qu’il soit anathème. » (Canon II)

« Si quelqu’un nie, que dans le vénérable Sacrement de l’Eucharistie, Jésus-Christ tout entier soit contenu sous chaque espèce ; et sous chacune des parties de chaque espèce, après la séparation : qu’il soit anathème. » (Canon III)

Le concile invite les protestants à venir débattre sur le Sacrifice de la Messe et leur accorde un sauf-conduit.

Le 11 novembre 1563, le Concile adopte, après de longs débats sur le chapitre De reformatione matrimonii, un décret qui proclame la liberté pour les enfants de se marier sans le consentement des parents et aux termes duquel le mariage est nul s’il n’a pas lieu « in facie ecclesiae, proprio praesente parocho » (dans l’église en présence du propre curé des époux). Pour éviter la célébration de mariages entre personnes liées par des parentés spirituelles, il est fait obligation aux curés de tenir un registre où doivent être inscrits le nom des baptisés et de leurs parrains.

- sur la vénération des saints : l’intercession des saints auprès de Dieu est possible et on peut les invoquer afin d’en obtenir des bienfaits. Le concile enjoint au clergé de veiller à ce que les enfants reçoivent au baptême le nom d’un saint qui leur servira de modèle. Il autorise la pratique de la vénération des reliques et formule des règles destinées à s’assurer de leur authenticité (de nombreuses reliques fantaisistes provenaient de Constantinople depuis le Xe siècle : prépuces de Jésus, cordon ombilical, gouttes de lait de la Vierge, bout de crèche, morceaux des pains multipliés par Jésus, poils de la barbe de Noé, etc.).

- sur les indulgences : « La puissance de conférer les indulgences ayant été donnée à l’Église par Jésus-Christ, et la même Église ayant usé de cette puissance dès les premiers temps, le saint concile enseigne que l’usage des indulgences, très salutaire au peuple chrétien et approuvé par l’autorité des saints conciles, doit être conservé. Il frappe d’anathème tous ceux qui prétendent que les indulgences sont inutiles, ou que la puissance de les accorder n’est pas dans l’Église. »

Le concile affirme l’existence du purgatoire (purgatorium), lieu de purification temporaire en attente du jugement dernier, en tant que « Sainte doctrine ».

Il redéfinit le cérémonial de Noël en mentionnant la crèche bien qu’elle soit placée hors de la liturgie. Le concile condamne le duel judiciaire.

Les pères demandent au clergé séculier, à tous les échelons, de « prêcher le saint Évangile de Jésus-Christ » : « Si quelqu’un méprise cette obligation, qu’il soit soumis à un châtiment rigoureux. ». Ils réaffirment l’autorité du Saint-Siège. La hiérarchie suspendra les clercs ne portant pas soutane, veillera à l’honnêteté de vie des hommes d’Église, punira les prêtres concubinaires, bannira du culte l’« avarice », l’« irrévérence » et la « superstition », éloignera de l’autel les prêtres « vagabonds et inconnus », ne conférera sacerdoce et charge d’âmes qu’à des ordinands éprouvés. Le cumul des bénéfices est interdit.

Les séminaires sont institués : « Le Saint Concile ordonne, que toutes les Églises Cathédrales, Métropolitaines, et autres Supérieures à celles-ci, chacune selon la mesure de ses facultés et l’étendue de son Diocèse, seront tenues et obligées de nourrir, et élever dans la piété, et d’instruire dans la profession et discipline Ecclésiastique, un certain nombre d’enfants, de leur Ville et Diocèse, ou de leur Province, si dans le lieu il ne s’en trouve pas suffisamment, en un Collège, que l’Evêque choisira proche des Églises mêmes, ou en quelque autre endroit commode pour cela. »

Le 24 janvier 1564, le pape Pie IV promulgue la bulle Benedictus Deus qui confirme les décrets adoptés lors du concile. Le 13 novembre, il publie la bulle Iniunctum nobis, qualifiée de Profession de foi tridentine (de Tridentum, ancien nom romain de Trente), qui résume les décrets doctrinaux du concile.

1.21 Premier concile du Vatican

Le premier concile du Vatican, vingtième concile œcuménique, se déroule du 8 décembre 1869 au 18 juillet 1870. Le concile procède à l’adaptation de la législation ecclésiastique datant du concile de Trente, réfléchit au lien entre la raison et la foi et condamne le rationalisme comme le fidéisme (théorie philosophique fondée sur une pensée de Pascal spécifiant que la foi religieuse dépend du sentiment et non de la raison). Il s’efforce également de lutter contre la modernité.

24 avril 1870 : Constitution dogmatique sur la foi catholique Dei Filius : «  Si quelqu’un dit que les sciences humaines doivent être traitées avec une telle liberté que l’on puisse tenir pour vraies leurs assertions, quand même elles seraient contraires à la doctrine révélée ; et que l’Église ne peut les proscrire ; qu’il soit anathème. »

13 juillet 1870 : 430 voix sont en faveur du dogme de l’infaillibilité du pontife romain, 88 le repoussent, 62 émettent un vote conditionnel.

18 juillet : nouveau vote en session publique : par 533 voix contre 2 (le reste des opposants ayant fait acte d’adhésion ou s’étant abstenu), le dogme de l’infaillibilité du pape est adopté. (des évêques opposants, dont Mgr Dupanloup, ont quitté Rome pour ne pas voter.)

La constitution dogmatique Pastor aeternus proclame le dogme de l’infaillibilité pontificale par lequel le magistère du pape est infaillible quand il définit solennellement (ex-cathedra) une doctrine sur un sujet touchant la foi et les mœurs :

« (...) avec l’approbation du saint concile, nous (pape) enseignons et définissons comme un dogme révélé de Dieu : le Pontife romain, lorsqu’il parle ex cathedra, c’est-à-dire lorsque, remplissant sa charge de pasteur et de docteur de tous les chrétiens, il définit, en vertu de sa suprême autorité apostolique, qu’une doctrine sur la foi ou les mœurs doit être tenue par toute l’Église, jouit, par l’assistance divine à lui promise en la personne de saint Pierre, de cette infaillibilité dont le divin Rédempteur a voulu que fût pourvue son Église, lorsqu’elle définit la doctrine sur la foi et les mœurs. Par conséquent, ces définitions du Pontife romain sont irréformables par elles-mêmes et non en vertu du consentement de l’Église. Si quelqu’un, ce qu’à Dieu ne plaise, avait la présomption de contredire notre définition, qu’il soit anathème. »

Ce dogme, combattu comme inopportun par une minorité de prélats allemands et français, provoque le schisme des Vieux-catholiques et offre un prétexte à différents États pour rompre leurs engagements concordataires. Bismarck inaugurera bientôt sa politique de combat (Kulturkampf) contre le catholicisme pour en annihiler la force au sein du nouvel empire allemand.

Le pape Pie IX lance un appel à l’unité aux protestants anglicans et aux évêques orientaux. Il forme le projet d’un catéchisme universel.

1.22 Deuxième concile du Vatican

Le 11 octobre 1962, Jean XXIII ouvre, « non pour condamner, mais pour promouvoir et pour servir », le deuxième concile du Vatican (Vatican II), 21ème concile œcuménique, le concile du renouveau (en italien aggiornamento : mise à jour) de l’Église catholique.

Le concile, convoqué le 25 décembre 1961, rassemble 2 349 participants de 80 nations et se déroule jusqu’au 8 décembre 1965.

1963 :

11 avril, encyclique Pacem in Terris pour la Paix sur la Terre « objet du profond désir de l’humanité de tous les temps ».

8 mai, un décret du Saint-Office, qui sera promulgué par Paul VI le 5 juillet [Code de Droit Canonique, c. 1176 §3], supprime l’interdiction de funérailles religieuses à ceux qui ont demandé à être incinérés : la crémation n’est plus condamnée par l’Église catholique à condition qu’elle ne manifeste pas une mise en cause de la foi en la résurrection des corps, l’Église désapprouve la dispersion des Cendres et la conservation des urnes à domicile.

La crémation est réglementée par la loi du 15-11-1887 instituant la liberté des funérailles et le décret du 27-4-1889 par lequel Sadi Carnot abrogea le capitulaire de Charlemagne (785) qui interdisait l’incinération des morts. La Révolution française avait essayé, sans grand succès, de relancer cette pratique. Elle ne commença à se répandre que dans la seconde moitié du XIXe siècle, sous l’action des adversaires de l’Église romaine, notamment les Libres penseurs et les Francs-maçons, agissant au sein d’associations pour la propagation de la crémation.

Le pape Léon XIII avait décidé le 15 décembre 1886 : « Si quelqu’un a fait demande publique pour lui de la crémation et est mort sans rétracter cet acte coupable, il est défendu de lui accorder les funérailles et la sépulture ecclésiastiques ». Le Code de Droit canonique de 1917 reprit cette interdiction et précisa : « Si quelqu’un a prescrit que son corps soit livré à la crémation, il n’est pas permis d’exécuter sa volonté. Si elle est insérée dans un contrat, un testament ou un acte quelconque, elle doit être tenue pour non écrite. » (Canon 1203, 2).

L’Église catholique autorise la crémation depuis le 8 mai 1963 (concile Vatican II) à condition qu’elle n’ait pas été choisie pour des raisons contraires à la doctrine chrétienne (la crémation « doit ne pas être désirée comme négation des dogmes chrétiens dans un esprit sectaire, par haine de la religion catholique ou de l’Église ») et qu’elle ne manifeste pas une mise en cause de la foi dans la résurrection. Le service religieux est interdit devant une urne funéraire : il doit avoir lieu avant la crémation. La décision conciliaire a été insérée dans le nouveau code de droit canonique de 1983. La crémation, admise par les protestants depuis 1898, est refusée par les juifs et les orthodoxes et non pratiquée par les musulmans. En 2004, 24% des français ont choisi l’incinération.

3 juin, lundi de Pentecôte : mort de Jean XXIII.

21 juin : élection de Paul VI.

22 et 25 novembre : Vote de la Constitution sur la liturgie (Sacrosanctum concilium) et du Décret sur les moyens de communication sociale (Inter mirifica).

4 décembre : Promulgation des deux textes précités. L’obligation de la messe dominicale s’étale sur le week-end ; la langue vernaculaire remplace le latin ; un nouveau rite remplace la traditionnelle messe de saint Pie V ; la communion sous les deux espèces du pain (que le fidèle reçoit dans la main) et du vin (bu au calice même) est autorisée ; les laïcs sont autorisés à distribuer la communion ; le terme de messe est remplacé par l’expression de « célébration eucharistique » ; l’autel est face aux fidèles ; assouplissement de la loi du jeûne eucharistique ; apparition d’ornements d’un style nouveau dit « gothique ». Le nouveau Missel romain sera publié le 3 avril 1969. Nombreux sont les prêtres qui prendront des libertés avec le nouveau rite : des églises seront « nettoyées » de leur décoration traditionnelle, la dévotion au Saint-Sacrement s’effondrera, des doutes seront émis sur les doctrines de la « présence réelle » du Christ au tabernacle et de la « transsubstantiation » du pain et du vin lors de la consécration.

1964 :

25 janvier : Motu proprio Sacram liturgiam prescrivant des mesures transitoires pour la réforme liturgique (« Messe de 1965 »).

18-20 mai : Création de la Conférence épiscopale française.

19 mai, création du Secrétariat pour les religions non-chrétiennes. Le concile décide que seuls les saints d’une importance réellement universelle seront représentés dans l’Église universelle et que la célébration des autres devait être laissée à une Église, une nation ou une communauté religieuse particulière.

14 juin, les fidèles peuvent assister à la messe le samedi soir au lieu dimanche matin.

6 août : Encyclique Ecclesiam suam sur l’Église.

Octobre, les femmes sont autorisées à entrer tête nue dans les églises.

19 novembre : Vote de la Constitution dogmatique sur l’Église (Lumen Gentium), étude et développement de la doctrine de l’Église.

20 novembre : Vote du Décret sur les Églises orientales catholiques (Orientalium Ecclesiarum) et du Décret sur l’œcuménisme (Unitatis redintegratio).

21 novembre : Promulgation des trois textes votés.

1965 :

Janvier : Publication de l’Ordo missae et des rituels de concélébration et de communion sous les deux espèces. Mai : Constitution d’un groupe de travail commun entre l’église catholique et le Conseil œcuménique des églises.

3 septembre : Encyclique Mysterium Fidei sur la doctrine et le culte de la sainte eucharistie ; à propos de la transsubstantiation, Paul VI rappelle l’enseignement traditionnel afin de corriger les opinions de quelques théologiens catholiques modernes qui insistent plus sur la valeur de l’eucharistie pour celui qui la reçoit que sur la réalité de la présence du Christ dans le pain et le vin. 15 septembre : Institution du Synode des évêques.

6-16 octobre : Vote du Décret sur la charge pastorale des évêques (Christus Dominus), du Décret sur la vie religieuse (Perfectae Caritatis), du Décret sur la formation des prêtres (Optatam totius), de la Déclaration sur l’éducation chrétienne (Gravissimum educationis), de la Déclaration sur les relations avec les religions non-chrétiennes (Nostra aetate) [le concile reconnaît la présence de valeurs spirituelles et morales dans les autres religions et rappelle les antécédents juifs de l’Église en condamnant les persécutions antisémites. « 5. (...) L’Église réprouve donc, en tant que contraire à l’esprit du Christ, toute discrimination ou vexation opérée envers des hommes en raison de leur race, de leur couleur, de leur classe ou de leur religion. En conséquence, le Concile, suivant les traces des saints apôtres Pierre et Paul, adjure ardemment les fidèles du Christ « d’avoir au milieu des nations une belle conduite » (1 P 2,12), si c’est possible, et de vivre en paix, pour autant qu’il dépend d’eux, avec tous les hommes, de manière à être vraiment les fils du Père qui est dans les cieux. » Le texte sur le rapport avec les Juifs est adopté par une très large majorité (1763 voix contre 250). L’Église se souvient du lien qui unit spirituellement le peuple du Nouveau Testament à la descendance d’Abraham. « Les Juifs ne sont pas responsables de la mort du Christ ». Vatican II reconnaît à « l’Ecclesia Anglicana » une place particulière parmi les Églises séparées de Rome.]

25 octobre : L’épiscopat français autorise de nouveau des prêtres à travailler à plein temps. Ces prêtres ouvriers (mouvement créé en 1943 et condamné en 1959) peuvent être syndiqués mais non responsables syndicaux.

29 octobre : Vote de la Constitution dogmatique sur la Révélation divine (Dei Verbum).

10 novembre - 2 décembre : Vote du Décret sur l’apostolat des laïcs (Apostolicam actuositatem), de la Déclaration sur la liberté religieuse (Dignitatis humanae) [elle pose le principe de l’unité du genre humain, condamne le fanatisme et reconnaît la liberté religieuse (l’exercice de la religion repose sur des actes intérieurs volontaires qui ne peuvent être imposés, la dignité humaine fonde la liberté de conscience)], du Décret sur l’activité missionnaire de l’église (Ad gentes), du Décret sur le ministère et la vie des prêtres (Presbyterorum ordinis).

6 décembre : Vote de la Constitution pastorale sur l’église dans le monde de ce temps Gaudium et spes (joie et espérance) : « l’avortement et l’infanticide sont des crimes abominables » ; par son travail et ses activités au sein des groupes sociaux, « l’homme réalise le plan de Dieu, manifesté au commencement des temps, de dominer la Terre et d’achever la Création, et il se cultive lui-même ».

7 décembre : Levée des anathèmes entre l’Église romaine et celle de Constantinople (Paul VI et Athênagoras Ier lèvent réciproquement les excommunications de 1054) ; promulgation des textes votés lors de la session.

8 décembre : Séance solennelle de clôture.

Paul VI a fait retirer les questions sur la contraception et le célibat des prêtres qui divisaient les pères conciliaires.

« Je n’ai jamais vu de concile qui ait eu une bonne fin et qui n’ait augmenté les maux plutôt que de les guérir. » (Saint Grégoire de Nazianze).

« Le pape Alexandre II rassembla un concile à Rome et priva Henri III de l’empire et de la royauté. » (Machiavel)

« Le concile de Nicée est resté un événement considérable dans l’histoire de l’espèce humaine. » (Chateaubriand)

Dumnezeu însuși i-a dictat lui Moise, cf. cartea Ieșirii cap. 38, veșmintele ce vor fi folosite de preoți și de Marii preoți la Templu. În cartea Ieșirii sunt amintite opt veșminte preoțești, din care patru erau comune preoților și Marilor preoți, iar patru erau specifice doar Marilor preoți. Creștinii au încercat, cf. Epifan de Salamina, Tertulian, Ieronim, să găsească o simbolistică creștină acestor veșminte. Răspunzând unei corespondente, Fabiola, Ieronim, aflându-se deja la Betleem în Plaestina, îi descrie mai întâi veșmintele preoțești și ordinea în care preoții se îmbrăcau cu aceste veșminte, apoi îi prezintă simbolistica iudaică, așa cum a auzit și el de la alții sau cum a citit în diferite cărți, iar pe final prezintă o simbolistică creștină a acestor veșminte, fără a intra prea mult în detalii deoarece este constrâns de genul literar epistolar și de timpul scurt ce-l are la îndemână să scrie această scrisoare și să o trimită cu prima ambarcațiune la Roma, la destinatara ei. Multe din aceste veșminte le găsim astăzi, sub o formă sau alta, fie în veșmintele liturgice ale irarhiei preoțești latine și/sau orientale, unele păstrâ nd chiar simbolistica expusă de Ieronim în această scrisoare.

Explicația ceremoniilor din Legea Veche și a Veșmintelor preoțești

Ieronim din Stridon, Scrisoare către Fabiola

Moise era îmbrăcat cu o asemenea slavă atunci când vorbea cu Dumnezeu încât poporul nu-l putea privi din cauza măreției și luminii ce străluceau pe chipul lui. Însă noi când ne convertim cu adevărat la Dumnezeu, vălul ce acoperea fața lui Moise s-a înlăturat; litera care ucide moare, iar spiritul care dă viață este reînnoit, fiindcă Dumnezeu este spirit și lege spirituală. De aceea David, în psalmii lui, îi cere lui Dumnezeu să-i deschidă și să-i lumineze ochii pentru a contempla minunățiile legii lui. Efectiv, crezi că Dumnezeu se întristează în ce privește boii? Se îngrijorează oare de ficatul lor și de cel al țapilor și berbecilor, sau de umărul lor drept, de pieptul lor și de intestinele ce erau oferite preoților, copiilor lui Finea pentru a-i hrăni? Privind spre victimele ce erau numite „mântuitoare”, vedem că grăsimea ce era în jurul pieptului și ficatul cât o nucă erau aduse pe altar; însă pieptul și partea dreaptă erau partea lui Aron și a fiilor lui, de care nu puteau fi lipsiți niciodată.

Toate aceste ceremonii erau învățăminte tainice pentru noi. Principiul sentimentului este în inimă, iar inima este în piept. Naturaliștii se întreabă unde sălășluiește sufletul. Platon susține că se află în creier, iar Isus Cristos ne învață că este în inimă: „Fericiți, zice el, cei cu inima curată, fiindcă ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” și în altă parte: „Gândurile rele ies din inimă”; vorbind fariseilor, îi întreabă „de ce permit cale liberă în inima lor gândurilor rele”. În opinia fizicienilor necumpătarea și concupiscența vin de la ficat, iar preoții îl oferă lui Dumnezeu pentru ca după ce au zis: „Jertfa voastră să fie perfectă” și după ce au consumat prin foc ceea ce este izvorul concupiscenței și iubirii de plăceri, să primească drept răsplată pieptul și partea dreaptă a victimei, adică: gândurile curate, inteligența legii, adevărul prescripțiilor lui Dumnezeu care sălășluiesc în inimă, tăria de a săvârși fapte bune și puterea pentru a lupta împotriva diavolului, care depind de mână, care este atașată părții drepte. Fiindcă trebuie să arate prin faptele lor care le sunt gândurile, după exemplul lui Isus Cristos care a început să-i învețe prin fapte. Toate acestea și aceste cuvinte ale lui Malahia: „buzele preotului păstrează știința și se așteaptă ca gura lui să explice Legea”, arată că grija principală a unui preot trebuie să fie aceea de a deveni savant în Legea lui Dumnezeu pentru a rezista celor care i se vor opune și că nu trebuie să săvârșească nicio faptă rea ce-l poate conduce la infern, ci să se folosească de mâna dreaptă, adică să facă în așa fel încât faptele sale să se deosebească de cele ale celorlalți.

Acestea sunt câteva lucruri ce m-am simțit obligat să ți le explic referitor la victimele „mântuitoare”, despre părțile care erau consumate pe altar prin foc și despre cele pe care Dumnezeu a prescris să fie oferite preoților. Referitor la celelalte, cu excepția jertfei premiselor, unde era vorba mai degrabă despre subzistența lor decât despre o învățătură tainică, erau trei părți sacrificate la un animal jertfit: partea dreaptă, maxilarul și pântecele. Am explicat ce înseamnă partea dreaptă. Maxilarul este imaginea științei și elocinței pe care trebuie să le dețină un preot, iar pântecele, pe care Finea l-a despicat cu sabia în două madianitei, ne învață că toate lucrările oamenilor și atracția lor pentru plăcerile senzuale, în particular plăcerea de a mânca, sunt disprețuitoare dacă ținem cont de ceea ce ele devin. Lucrul acesta îi învață pe cei care-i slujesc într-adevăr lui Dumnezeu că tot ceea ce intră în gură coboară în pântece iar mai apoi este aruncat în locurile ascunse. De aceea Apostolul spune: „Carnea este pentru pântec și pântecele pentru carne, însă Dumnezeu va nimici într-o zi și unul și celălalt”. Vorbind despre cei care petrec în plăceri, le spune același Apostol „că fac Dumnezeu din pântecele lor și că își pun slava lor în rușinea lor”. Moise a făcut praf vițelul de aur pe care poporul lui Israel îl adorase apoi l-a amestecat cu apă și l-a dat israeliților să-l bea că să râdă de superstiția lor și să stârnească dispreț față de un lucru care se schimbă în excremente. Folosirea vinului și a tot ceea ce poate îmbăta este total interzis celor ce sunt consacrați slujirii altarului din teama ca inimile lor să nu se îngreuneze prea tare din cauza excesului de carne și de vin și de grijile acestei vieți și ca să nu se atașeze pe pământ decât lui Dumnezeu. Tot legea prevede ca ei să nu aibă niciun defect trupesc, să aibă urechile întregi și ochii buni, să nu fie nici șchiopi nici desfigurați; toate acestea vor să spună ceva despre viciile specifice sufletului. Într-adevăr, Dumnezeu nu respinge în om un oarecare defect al naturii, ci dereglările voinței.

Dacă un preot este pătat de o oarecare necurăție involuntară, i se interzice să se mai apropie de altar; însă o văduvă, ajunsă la vârsta Sarei, este primită datorită continenței ei și este întreținută din ofranda Templului, în cazul în care nu are copii; dar dacă are copii, le este încredințată lor, pentru ca, urmând îndemnul Apostolului, cele care sunt cu adevărat văduve să nu fie lipsite de ajutor, iar cea care este ajutată din ofranda altarului să nu aibă nicio atracție pentru altceva. Vecinii și jefuitorii nu mâncau la aceeași masă cu leviții, însă ceea ce rămânea pe masa leviților era distribuit slujitorilor lor, adică, încă din acele vremuri erau condamnați Figele și Hermogene și era cinstit Onesim. Erau oferite preoților premisele din toate felurile de carne, din grăunțe și din fructe, pentru ca, fiind la adăpost de preocuparea pentru hrană și pentru îmbrăcăminte, să-i poată sluji lui Dumnezeu fără piedică și fără griji. Li se oferea primii născuți dintre animalele privite „pure”, iar primii născuți dintre animalele considerate „impure” erau vânduți și ei primeau banii. Erau răscumpărați și primii născuți dintre oameni și deoarece în toate circumstanțele felul de a naște este același, prețul răscumpărării era același pentru toți, pentru ca bogații să nu devină mai orgolioși plătind mult și pentru ca un preț mare să nu-i incomodeze pe cei săraci. Zeciuiala era împărțită între portari și cei care se ocupau de sacristie; însă apoi plăteau și ei zeciuiala din această zeciuială preoților, cărora le erau inferiori, după cum ei-înșiși erau superiori restului din popor. Erau 48 de orașe alese în care locuiau preoții și leviții și șase, atât de o parte cât și de cealaltă a Iordanului, pentru cei exilați, al căror exil dura până la moartea marelui preot. Tot ce ți-am spus până aici și despre care ți-am amintit doar câte ceva fără a-ți explica toate tainele în detaliu, îi privește doar pe preoții simpli; în puține cuvinte îți voi explica acum numărul și măreția prerogativelor pontifului.

Îi era interzis să-și descopere capul. Purta un fel de fes pe care, pe partea ce cobora pe frunte, era scris numele lui Dumnezeu. Purta și diadema. Trebuia să aibă 33 de ani împliniți, adică vârsta lui Isus Cristos când a murit, și trebuia să fie mereu înveșmântat în slava lui. Nu-i era permis să-și sfârtece veșmintele, fiindcă erau albe și fără pată și erau fabricate din lâna unei oițe tunsă pentru prima dată. De aceea, Tamar, pierzându-și fecioria, și-a sfârtecat haina, iar Caiafa, fiind înlăturat din preoție, a sfârtecat în public veșmintele sale. Marele preot nu mergea în locurile unde se afla un cadavru, fiindcă nu avea voie să intre acolo unde era păcatul, care aduce moartea. „Sufletul, spune Scriptura, care va păcătui, va muri”. Indiferent cât de bogată ar fi fost o persoană, cât de mare i-ar fi fost autoritatea și cât de multe victime ar fi oferit ca jertfă, marele preot nu se apropia de ea și nici nu o vedea dacă era moartă, adică dacă păcătuise. Dimpotrivă, dacă ar fi înviat, dacă ar fi ieșit din mormânt la glasul Domnului care o chema și, fiind dezlegată de legăturile păcatului, ar merge liberă, marele preot ar rămâne la ea și ar mânca cu ea după învierea ei. Îi era interzis să aducă ofense lui Dumnezeu din cauza tatălui sau mamei sale; fiindcă afecțiunea ce o avem pentru ei ne împinge, fără îndoială, la multe lucruri; deseori rudenia fondată pe carne și sânge este cauză pentru pierzania sufletului și a trupului. „Cel care, spune Evanghelie, îl iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Isus Cristos nu este vrednic de Isus Cristos”; iar pe un discipol care dorește să meargă să-și îngroape tatăl, Mântuitorul îl împiedică. Câți ermiți nu și-au pierdut sufletul fiindcă au dorit să se ocupe de tatăl și de mama lor! Dacă tatăl sau mama noastră nu trebuie să fie o ocazie pentru a cădea, cu atât mai mult frații, surorile, familia și slujitorii noștri. Facem parte din rasa aleasă și din rândul preoților-împărați. Merită să ținem seama de acest tată care nu moare niciodată sau care nu moare decât pentru noi și care, fiind în viață, adică lipsit de orice păcat, a voit să primească moartea pentru a ne reda nouă viața. Dacă ne rămâne ceva din Egipt și pe care prințul acestei lumi poate recunoaște ca aparținându-i, să-l lăsăm acolo unde este, în mâinile femeii egiptene. Cel ce s-a salvat gol, fugind doar într-un cearșaf nu a putut evita să cadă în mâinile celor care-l urmăreau decât dacă ar fi avut ceva haine pe el și dacă nu ar fi fost dezbrăcat chiar de tot. Să ne facem datoria față de părinți dându-le ce li se cuvine, atâta vreme cât sunt încă în viață, adică să nu fie morți prin păcat și să accepte ca pe o slavă faptul că fiii lor îl preferă pe Isus Cristos lor. Astfel, Marele preot nu va fi obligat să se îndepărteze de noi și noi nu vom fi cauza profanării a ceea ce Dumnezeu a consacrat în el, fiindcă toți nu vor păcătui.

În ziua judecății vom da socoteală și de toate cuvintele nepotrivite ce le-am spus, fiindcă „tot ceea ce nu edifică pe cel ce ascultă îl pune în pericol pe cel ce vorbește”. Dacă spun sau fac ceva ce merită reproșuri, încetez să mai fiu din numărul sfinților și profanez astfel voința lui Dumnezeu în care-mi pun încrederea; marele preot și episcopul au mult mai multe lucruri de evitat, deoarece ei sunt chemați să fie scutiți de orice pată și să fie virtuoși în așa fel încât să fie mereu numărați printre sfinți și mereu gata să ofere lui Dumnezeu jertfe pentru păcatele oamenilor, ei care sunt mijlocitori între Dumnezeu și oameni, care mănâncă cu gura lor sfințită carnea mielului și peste care a curs uleiul sfânt al Mântuitorului.

Marele preot nu ieșea din sanctuar din teama ca veșmintele sale să nu se murdărească în contact cu profanul. Noi toți care am fost botezați în Isus Cristos, am fost îmbrăcați în Isus Cristos; să păstrăm așadar această haină sfântă într-un loc sfânt. Acest om care cobora de la Ierusalim la Ierihon a fost dezbrăcat înainte să fie jefuit și rănit. Mai întâi s-a vărsat peste rănile lui ulei, o doctorie ce nu provoacă durere, și care, să spunem așa, este doctoria unui medic atins de compasiune față de bolnav; iar apoi, deoarece trebuia să fie pedepsit pentru neglijența lui, s-a vărsat și vin, pentru ca prin usturimea ce o produce să simtă ceva durere în rănile lui; uleiul l-a împins la penitență iar vinul l-a făcut să simtă severitatea celui prin care trebuia să fie judecat.

Marele preot trebuia să se căsătorească cu o fecioară și nu se căsătorea cu o văduvă, nici nu cu o prostituată, nici cu o femeie separată și trimisă de soțul ei prin act de repudiere, ci cu o fecioară din tribul său, din teama să nu păteze sângele său amestecându-l cu cel al poporului, fiindcă „eu sunt cel care sfințește”, spune Mântuitorul. Știu că majoritatea explică toate aceste legi date aici Marelui preot în referință la Isus Cristos; de asemenea mulți spun că se referă la mama sa, care a rămas fecioară după nașterea fiului ei, aceste cuvinte: „Dumnezeu nu va fi jignit din cauza tatălui sau mamei sale”; însă eu spun că este mai potrivit să facem o asemenea interpretare referindu-ne la cel despre care stă scris în psalm: „Tu ești preot în veci după rânduiala lui Melkisedek”; iar Zaharia spune: „Ascultă, o! mare preot, Isus, căruia hainele murdare prin păcatele noastre au fost înlăturate pentru ca el să ajungă la slava ce o avea înainte la Tatăl său, înainte de crearea lumii”; însă, ca să nu se creadă că vreau să forțez Scriptura, iar iubirea ce o am față de Mântuitorul meu mă obligă să înlătur istoriei adevăratul ei sens, interpretarea ce o voi da eu va fi spre slava Stăpânului; ceea ce voi explica referitor la slujitori se va împlini înaintea Stăpânului și chiar, de fiecare dată când situația se va prezenta, voi vorbi în așa fel încât să se vadă clar că adevărata lumină s-a coborât din ceruri peste cei pe care Isus Cristos i-a ales pentru a fi lumina lumii.

Nu-i era permis acestui Mare preot, despre care vorbește Moise, să se căsătorească cu o văduvă, nici cu o femeie despărțită cu act de repudiere, nici cu o prostituată. Văduvă este cea al cărei bărbat a murit; repudiată este cea abandonată de soțul ei în viață; iar prostituată este cea care a trăit cu mai mulți bărbați. Trebuia ca el să se căsătorească, conform prescripțiilor lui Moise, cu o fecioară din tribul său, nicidecum dintr-un trib străin, pentru ca sămânța grâului bun să nu ajungă cumva în pământ rău. Îi era interzis să se căsătorească cu o prostituată pentru că avusese comerț cu mai mulți bărbați, nici cu o repudiată fiindcă se dovedise a fi nevrednică pentru primul ei soț, și nici cu o văduvă pentru ca ea să nu aducă mereu în memorie plăcerile avute cu primul ei soț; adică, sufletul lui trebuia să fie nepătat, și, renăscând în Dumnezeu, să crească atât de tare în virtute încât de pe o zi pe alta să apară ca fiind un suflet reînnoit, și astfel să se poată număra în rândurile celor despre care Apostolul spune: „V-am logodit cu un Mire unic, care este Isus Cristos, pentru a vă prezenta lui ca pe o fecioară curată și ca să nu rămână nimic în voi din omul cel vechi”. Deci, dacă am înviat cu Isus Cristos, să căutăm la cele cerești; după exemplul Marelui preot, să uităm trecutul și să nu dorim decât bunurile viitoare. Simon cel mizerabil s-a arătat a fi nevrednic de compasiunea lui Petru, fiindcă după ce a fost botezat visa la plăcerile căsătoriei anterioare și nu a îmbrățișat curăția fecioriei.

M-ai rugat cu insistență, în scrisorile tale, să-ți vorbesc despre Aron și despre veșmintele Marelui preot. Am făcut mai mult decât mi-ai cerut, punând în introducerea acestui discurs o mică prefață în care am vorbit despre premisele fructelor, despre părțile animalelor jertfite ce erau oferite preoților drept hrană și despre legile pe care Marele preot era obligat să le respecte. Însă, ieșind din Sodoma, și încumetându-ți să urci spre vârfurile munților, îi lași în urma ta pe israeliți și pe leviți; ba mai mult, mergi așa de repede încât parcă zbori mai departe chiar decât preoții și ajungi, în cele din urmă, la Marele preot. Totuși, chiar dacă te informezi cu grijă despre veșmintele sale cerându-mi explicații, cred că eu nu-ți sunt pe plac. Nu cred că este vorba despre faptul că nu te bucuri de odihnă liniștită și că în preajma Babilonului, unde te afli, suspini după Betleem; aici, în cele din urmă, am aflat pacea; în ieslea din Betleem aud scâncetele Copilului și mi-aș dor foarte tare ca plânsetele și scâncetele lui să ajungă până la urechile tale.

În cartea Ieșirii se vorbește despre templu, despre o masă, despre un candelabru, despre un altar, despre colonade, despre haine din purpură, in, stacojiu, despre felurite recipiente din aur, argint, marmură, despre împărțirea tabernacolului în trei părți, despre cele 12 pâini care erau puse  pe masă în fiecare săptămână, despre cele șapte lumânări din candelabru, despre un altar pentru jertfă și arderi-de-tot, despre căni, despre tămâieri, despre fiole, despre mortar, despre stâlpi, despre piei vopsite în stacojiu, despre păr de capră și despre lemn rezistent. Toate aceste lucruri erau folosite la tabernacolul lui Dumnezeu pentru a ne învăța că nimeni nu trebuie să se îndoiască de mântuirea sa. Într-adevăr, unii pot oferi aurul contemplației lor, alții argintul cuvintelor lor, iar alții bronzul glasului lor.

Lumea întreagă ne este prezentată prin templu ale cărui prime două împărțiri erau accesibile tuturor oamenilor, fiindcă apa și pământul au fost create pentru toți oamenii; însă intrarea în sanctuar, ce avea un alt nume: locul sfintei sfintelor, nu era disponibil decât doar unui număr foarte restrâns de persoane, ca și cum ar exista puțini oameni care vor putea intra în cer. Cele 12 pâini reprezintă cele 12 luni ale anului, iar cele șapte lumânări din candelabru, cele șapte planete. Dar ca să nu mă lungesc prea tare asupra acestui subiect, fără a-mi propune să fac aici o descriere a întregului templu, voi începe să vorbesc despre veșmintele preoților, explicându-ți cum erau fabricate și numele specific ce-l avea fiecare pentru evrei, înainte de a-ți explica tainele ce sunt incluse în acestea, pentru ca după ce ți-am făcut descrierea, și după ce ți-am pus dinaintea ochilor, pentru a spune așa, preoții înveșmântați cu asemenea veșminte, să-ți pot explica mai apoi cu mai multă ușurință motivul fiecărui veșmânt în parte. Dar să începem mai întâi prin prezentarea veșmintelor comune preoților și Marelui preot.

Primul veșmânt era din in, și cobora de la buric până la genunchi, acoperind ceea ce pudoarea și buna purtare spun că nu trebuie să fie văzut. Partea de sus era legată strâns sub buric pentru ca atunci când preotul ar fi căzut în timp ce sacrifica o victimă, sau aducând taurii și berbecii la jertfă, sau făcând oricare altă activitate preoțească să nu i se vadă pulpele din întâmplare, lucru ce trebuia să fie mereu acoperit văzului curioșilor. Tot din acest motiv nici altarul nu era prea înalt ca nu cumva, atunci când preoții ar urca treptele, poporul să vadă anumite părți rușinoase, ceea șoca privirile lor. Evreii numesc un asemenea veșmânt „michenese”, grecii „perischele”, iar noi „pantaloni scurți”. Iosif [Flavius Josephus], care era din tribul preoților și care a văzut templul, fiindcă nu era încă distrus pe când el trăia, Vespasian și Tit nu cucerise încă Ierusalimul, spune că (trebuie să dăm mereu mai multă crezare celor care au văzut lucrurile decât celor care spun din auzite de la alții) acest veșmânt, după ce era tăiat după măsură, era cusut la mână cu acul cu fir de in pentru ca părțile să țină bine una cu alta, deoarece o asemenea lucrare nu putea fi făcută cu o mașină de către țesători.

Apoi preoții îmbrăcau un fel de cămașă de in din două bucăți, numită de greci „juderes”, adică: ceea ce ajunge până la călcâi; același Iosif traduce prin „cămașă simplă de in”; în timp ce evreii o numesc „chetouet”, ce poate fi tradus prin „cămașa care este de in”. Ea cobora până la baza călcâiului și era atât de strâmtă, în special la mâneci, încât dădea impresia că era dintr-o singură bucată. Mă voi folosi de ceva obișnuit ca să explic și mai bine, celor ce mă vor citi, ceea ce era o asemenea cămașă. Oamenii de război poartă de obicei un veșmânt anume de in numit „cămașă”, care este lipită de trupul lor, în așa fel încât să nu-i împiedice la alergat, la luptă, la aruncarea cu săgeata, la ținutul scudului, nici să facă toate exercițiile militare; cămașa purtată de preot la altar era aproape asemănătoare acestei cămăși; astfel, datorită formei lejere a cămășii preotul putea să execute cu ușurință orice lucrare, ca și cum ar fi fost dezbrăcat.

Al treilea veșmânt era numit „abnet”, iar noi putem traduce prin „centură”, sau „brâu”; babilonienii îl numeau „hemejamin”, care era un cuvânt nou, deoarece vreau să aduc aici toate denumirile diferite pentru ca toți să înțeleagă despre ce este vorba. Această centură era asemenea pieii unui șarpe care năpârlește primăvara, și era țesută în rotund astfel încât ai fi putut zice că este un fel de sacoșă adâncă. Pentru ca să fie frumoasă și să dureze mult, materialul era din stacojiu, din purpură, din zambilă și din in fin, fiind amestecate și alte culori vii și atât de naturale încât ai fi crezut că florile și nasturii din flori cu care era înzestrată nu ar fi fost lucrare de om, ci o adevărată minune a naturii. Preoții încingeau, între piept și buric, cămașa de in despre care tocmai am vorbit cu această centură, care era largă de patru degete; și deoarece ea cobora de-a lungul coapsei până în dreptul pulpelor, o ridicau și o aruncau peste umărul stâng atunci când sacrificau, sau erau nevoiți să alerge, sau să se ocupe cu alte treburi pentru jertfă.

Al patrulea veșmânt era un fel de fes rotund, asemenea unei jumătăți de glob tăiat în două, ce și-l puneau pe cap. Grecii și noi numim acest fes „puran”; alții al numesc „fes micuț”, iar evreii „mirnepheht. Nu avea vârf deasupra și nu acoperea capul în întregime cu tot părul ci rămânea descoperit cam o treime și era legat în josul bărbiei cu o bandă, ca nu cumva să cadă. Era de in și acoperit cu o pânză foarte fină, făurită cu atâta măiestrie încât din afară aveai impresia că era doar o singură împunsătură de ac.

Preoții simpli, dar și Marele preot purtau aceste patru veșminte, adică: pantaloni scurți, cămașa de in, centura țesută în culori după cum am vorbit, și fesul despre care tocmai am vorbit. Următoarele patru veșminte erau specifice doar Marelui preot.

Primul veșmânt [al cincilea, dacă ținem cont și de primele patru veșminte], numit „meil”, sau „tunică” lungă până la călcâi, era în întregime de culoarea zambilei și avea două mâneci cusute și erau de aceeași culoare. Se deschidea deasupra pe unde se introducea capul, cusăturile fiind foarte rezistente în acea zonă ca nu cumva să se rupă când erau îmbrăcate. În josul tunicii, adică în zona picioarelor, avea 72 de clopoței mici și tot atâtea canafuri țesute din aceeași culoare ca centura, un clopoțel fiind între două canafuri și un canaf între doi clopoței; iar acești clopoței erau cusuți pe tunică pentru ca atunci când Marele preot intra în templu să facă zgomot mare, fiindcă dacă nu făcea acel zgomot, era omorât pe loc.

Al șaselea veșmânt se numește „ephod” la evrei, „epomis” la greci, și înseamnă „cazulă”, sau „manta”, un fel de haină ce se purta pe umeri; Aquila numea acest veșmânt „epiramma”. Eu însă îl numesc ephod, acesta fiind adevăratul nume; este o constantă că ceea ce Leviticul numește „cazulă”, sau veșmânt ce se poartă pe umeri, să se numească la evrei ephod. Îmi amintesc să fi spus într-una din scrisorile mele că era unul din veșmintele specifice Marelui preot; toată Scriptura spune că era într-adevăr ceva sacru și doar Marele preot îl putea purta.

Să nu-mi reproșezi dificultatea ce se ivește în spiritul tău, despre care se vorbește în cartea a doua a Regilor, și anume, Samuel, copil fiind și doar un simplu levit, purta un ephod de in, fiindcă se spune și despre David că purta unul înaintea arcei Domnului. Există o mare diferență între a avea o țesătură din aur și amestecată cu diferite culori despre care tocmai am vorbit, și a purta un veșmânt de in simplu, asemănător celui purtat de preoți. Aurul era redus în foi foarte subțiri, ce mai apoi erau tăiate în lungime, și se împletea împreună cu cele patru culori amintite mai sus; se făcea un fel de manta, atât de frumoasă și strălucitoare încât orbea ochii celor care o priveau, fiind aproape asemenea celui ce se poartă azi în Orient, numit „caracalla”, doar că nu avea glugă. Nu avea nimic în față pe piept, deoarece acest loc rămânea gol, ca fiind locul rațiunii. Pe fiecare umăr era câte o piatră prețioasă, numită de evrei „soom”, de Aquuila, Symmachus și Teodotian „sardonix”, de Septuaginta „smarald”, iar de Iosif „sardonic”, sau „saronie”, fiind astfel în acord cu evreii și cu Aquila. Pentru a semnala culoarea acestei pietre și țara de proveniență, șase nume din cele 12 ale apostolilor, din care proveneau cele 12 triburi, erau înscrise pe fiecare din aceste pietre, cei șase fii mai mari ai lui Iacob fiind înscriși pe umărul drept iar ceilalți șase pe umărul stâng, pentru ca Marele preot intrând în templu să poarte numele poporului pentru care va intra să se roage Domnului.

Al șaptelea veșmânt, chiar dacă mai mic dacă ținem seama de suprafața lui, era cel mai sfânt și mai prețios decât toate celelalte. Fii atentă te rog la cele ce spun aici pentru ca să pricepi ceea ce voi spune. Evreii îl numesc „hosen”, grecii „logion”, iar noi îl vom numi „rațional” pentru a face să transpară prin însăși numele său că era plin de mistere. Era o bucată de pânză țesută din aceleași culori ca cele din tunică sau cazulă despre care am vorbit; mărimea era de circa 20 cm când era în două, dublura dându-i o rezistență mai mare. 12 pietre de mărime și preț extraordinar erau încrustate pe patru rânduri. Una sardiu, una topaz și una smarald alcătuiau primul rând. Adevărul e că referitor la ultima, Aquila expune o altă părere, punând o crisopraz în locul celei de smarald. Una rubin, una safir, una diamant alcătuiau al doilea rând; una opal, una agată și una ametist, alcătuiesc al treilea rând; și una crisolit, una onix și una iaspis la patrulea rând (cf. Ieșirii 39, 8-13). Eu mă mir că piatra ce noi o numim zambilă, și care este foarte prețioasă, nu se află printre cele 12, doar dacă se află pe rândul al treilea sub numele opal; fiindcă, indiferent cât m-aș strădui eu încercând să studiez mai mulți autori care au scris despre pietrele prețioase nu am aflat niciunul care să vorbească despre zambilă. Numele celor 12 triburi erau înscrise pe fiecare piatră, în ordinea vârstei fiecăruia. Din aceste pietre exista o diademă și la împăratul din Tyr, iar în Apocalipsă citim că Ierusalimul ceresc este zidit pe aceste pietre. Diversitatea numelor și speciilor lor subliniază rândul fiecărei virtuți. În afară de acest lucru, în cele patru colțuri ale raționalului erau patru inele din aur în corespondență cu alte patru inele de aur cusute de cazulă sau manta pentru ca atunci când raționalul era fixat pe piept, în spațiul rămas liber, după cum am spus, aceste inele se întâlnesc și se leagă împreună cu fâșii de culoarea zambilei. Aceste pietre erau cusute cu fir de aur din teama ca fiind cusute cu alt fel de fir să nu se rupă și să cadă. În afară de asta, pentru ca totul să fie cât mai sigur mai erau alte inele acoperite cu aur pentru înfrumusețarea lucrării; inele din metal, sau verigi, ziceam, care plecau de la celelalte două inele mari, aflate în colțurile de deasupra raționalului, erau fixate cu ajutorul a două agrafe din aur ce se aflau pe tunică. În afară de aceste două mari inele atașate în partea superioară a raționalului, mai erau două la fel în partea sa inferioară, unde se mai aflau alte două inele din aur, după cum am mai spus, și care se îmbinau și susțineau raționalul pe pieptul Marelui preot.

În sfârșit, al optulea veșmânt, numit „sis zaub”, era o lamă de aur pe care era înscris numele lui Dumnezeu în patru litere: YHWH, ce alcătuiesc numele pe care evreii îl numesc inefabil. Această lamă de aur, ce nu era purtată și de preoții obișnuiți, era fixată pe fesul de in, pe care-l aveau ca și Marele preot și era fixată pe frunte cu o fâșie de pânză de culoarea zambilei, pentru ca numele lui Dumnezeu să-i fie spre protecție și să încoroneze astfel, pentru a spune așa, frumusețea tuturor veșmintelor.

Până acum am văzut veșmintele cu care obișnuiau să se îmbrace preoții și Marele preot și cele care erau specifice doar Marelui preot. Însă, dacă niște simple vase din lut fac să se ivească atâtea dificultăți de interpretare, cât de greu ne va fi să aflăm toate tainele ce se ascund în spatele acestor veșminte! Să începem deci, ținând seama de obișnuințele mele, să spun ceea ce eu-însumi am înțeles de la evrei, iar apoi, să încercăm să descoperim sensul lor mistic.

Cele patru culori sunt simbolul celor patru elemente ce intră în compoziția tuturor ființelor: inul reprezintă pământul care-l produce; purpura este simbolul mării, fiindcă se obține din scoicile care se pescuiesc din mare; albastrul este aerul, datorită asemănării între culoarea albastră și a aerului; stacojiul, în sfârșit, este simbolul focului din același motiv, asemănarea culorilor. Focul se numește în ebraică „sin”, Aquila îl traduce prin „diaphorume” iar Symmachus prin „dibaphon”, chiar dacă în loc de „cocus”, termen folosit de latini pentru a spune stacojiu, evreii spun „tolouath”, care înseamnă: viermișor, zicând că se cuvine ca Marele preot să se roage, nu doar pentru israeliți, dar și pentru lumea întreagă, care este alcătuită din apă, foc, pământ și aer, ce aparțin tuturor oamenilor. De aceea ei spun că primul veșmânt al preotului, făcut din in, reprezintă pământul; al doilea, din zambilă, simbolizează aerul care se ridică fără să ne dăm seama de jos în sus și care se întinde de la cer până la pământ, era în mod particular marcat de această cămașă de zambilă ce o îmbrăca Marele preot de la cap până-n călcâi. Cât despre clopoțeii și canafurile fixate în josul acestui veșmânt, și aranjate după cum am spus, sunt  simbolul tunetelor și trăsnetelor care se formează în zona aerului de mijloc, sau a pământului, a apei și a tuturor elementelor care se întrepătrund atât de tare unele cu altele încât se amestecă. Referitor la aurul în care cele patru culori erau țesute, reprezenta, în opinia lor, imaginea căldurii ce întreține viața, sau a Providenței veșnice care le întrepătrunde pe toate. Ei credeau că acea cazulă sau manta și cele două smaralde sau carneole care erau prinse pe umeri reprezentau cele două emisfere, între care una este descoperită iar cealaltă ascunsă ochilor noștri, sau soarele și luna care luminează deasupra; centura cu care se încingea la mijloc era simbolul oceanului, care înconjoară pământul ca această centură în jurul mijlocului preotului. Raționalul, care era fixat pe mijlocul pieptului, îl interpretau ca fiind pământul care, ca un punct, este susținut de toate celelalte elemente, chiar dacă le conține pe toate în el; iar cele 12 pietre prețioase, simbolizează zodiacul, sau cele 12 luni ale anului, făcând referință la fiecare anotimp simbolizat de fiecare din cele patru rânduri de pietre și la fiecare anotimp câte trei luni.

Acuma, nu trebuie să-ți imaginezi că ar exista ceva idolatrie în explicația mea. Chiar dacă păgânii au profanat lucrurile cerești și economia pe care Dumnezeu o stabilise dându-le nume de idoli, nu trebuie negată totuși Providența divină care, acționând mereu cu deosebită grijă și bună rânduială, guvernează toate. Mai mult, în cartea lui Iob se amintește despre Ursă, Orion, zodiac, care se numește la evrei „mazolothe” și de alte constelații. Este adevărat că în ebraică ele nu poartă aceleași nume pe care le-am amintit eu aici; însă nu putem concepe gândirea cuiva decât dacă acea persoană se folosește de cuvinte și concepte cunoscute.

Cât privește ornamentul sub formă pătrată ce se fixa pe pieptul Marelui preot, pe bună dreptate este numit „rațional”. Nu există nimic pe lumea asta care să nu aibă un motiv; un motiv este cauza unirii care există între lucrurile din cer și cele de pe pământ; însăși rânduiala cerului este un motiv ce reglează caldul și recele precum și temperamentul specific fiecăruia și care stă la baza guvernării a toate câte există pe pământ; tocmai de aceea raționalul era atât de bine fixat pe manta, care este simbolul pământului. Ori, cele două cuvinte grecești, „delocis” și „aleteia”, primul însemnând iluminare sau învățătură, iar celălalt adevăr, care conform unora erau scrise pe rațional, aceste două cuvinte, zic, ne învață că nu există niciodată eroare în rațiunea pe care se sprijină comportamentul pe care Dumnezeu îl manifestă, și că adevărul acestui motiv merge până la cunoașterea oamenilor prin mai multe dovezi și învățături diferite.

De aceea știm motivul mișcării soarelui și lunii, măsurii anilor, lunilor, orelor și timpului, temperaturii anotimpurilor și vânturilor și, în sfârșit, economiei stabilite printre toate ființele din lume, primind în mod natural cunoașterea lui Dumnezeu, care ne învață el-însuși motivul structurii unui edificiu ce l-a construit și în care locuiește. Fesul cu panglica de culoarea zambilei, ce-l fixa în jurul bărbiei, simbolizează în special cerul, iar lama din aur pe care era gravat numele lui Dumnezeu și care era fixată pe partea din față a fesului Marelui preot ne arată că tot ceea ce există pe pământ este guvernat de voința lui Dumnezeu.

Cred că aceleași lucruri sunt reprezentate sub alte nume de cei patru Cherubini și de cele patru viețuitoare din cartea lui Ezechiel, care sunt amestecate unele cu altele, în așa fel încât văzând situația uneia și felul în care este dispusă, putem vedea dispoziția și situația celeilalte. Ele aleargă iute spre ceea ce este înaintea lor și nu revin niciodată pe urmele lor, fiindcă timpul se scurge fără milă și, lăsând ceea ce trece în urmă, înaintează spre cele ce vor trece. Referitor la mișcarea permanentă în care se află, putem vedea simbolul a ceea ce se pare că filosofii au anumite cunoștințe imperfecte, că înaintarea lumii este bine reglată și că înaintează neîncetat ca o roată în jurul axei sale. De aceea profetul vorbește despre o roată care se află într-o roată, adică de timp care se află în timp și de an care se scurge în interiorul anului. Aceste roți urcă până la cer unde se află un tron din safir construit pe cristal, iar pe acest tron se află un om așezat, partea de jos fiind de foc iar cea de sus din chihlimbar, pentru a arăta că ceea ce se află pe pământ are nevoie să fie purificat prin foc și ceea ce se află în cer subzistă în condiția sa prin propria puritate. Ori, după cum lama din aur a Marelui preot era deasupra, fixată pe frunte, Ezechiel pune chihlimbarul la cap și la pieptul omului despre care vorbește.

Deci era normal ca, după cum am văzut în parte, Marele preot purtând printre veșmintele sale un tablou al tuturor creaturilor, trebuie să înțelegem că toate aveau nevoie de asistența lui Dumnezeu și că astfel, prezentându-i-le înainte, satisfăcea ceea ce era impur în fiecare în condiția ei, fără a se ruga, cu vocea și prin veșminte, doar pentru părinții săi și familia sa, dar și pentru toate ființele din lume. Nu doresc să merg mai departe cu explicațiile pe care le dau evreii referitor la aceste veșminte, mulțumindu-mă aici doar să amintesc esențialul interpretării lor și mă rezerv pentru altă dată să revin cu explicații mai ample.

Referitor la pantalonii scurți de in, care făceau parte din veșmintele preoțești, toți spun că simbolizează în general cauza reproducerii și nașterilor în specia umană dar și a tuturor semințelor care se înmulțesc pe acest pământ conform a ceea ce Dumnezeu îi spune lui Adam: „Tu ești din pământ și în pământ te vei întoarce”. Însă ei spun că această cauză a înmulțirii speciilor pe pământ ne este necunoscută, iar noi nu putem descoperi în ce fel începuturi atât de minuscule pot da naștere la oameni și creaturi atât de mari și frumoase.

În cartea Leviticului citim că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-l spele pe Aron și fiii săi, fiindcă încă de pe atunci simbolul tainei botezului erau semnele purificării lumii și sfințirii tuturor lucrurilor. Nu au fost îmbrăcați cu hainele preoțești decât după ce au fost curățiți de toate mizeriile și nu au primit hainele preoțești, pentru a sluji la slujbe, decât după ce, odată renăscuți, au avut parte la nașterea în Isus Cristos, fiindcă știm că nu se pune vinul nou în burdufuri vechi. Moise, care-i spăla, simbolizează Legea: „Ei au, spune Evanghelia, pe Moise și profeții, să-i asculte” și în altă parte: „Toți oamenii, de la Adam până la Moise, au păcătuit”. După exemplul lor, trebuie ca și noi să fim spălați și purificați prin observarea poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca noi, fiind dezbrăcați de hainele omului vechi să ne îmbrăcăm cu haina de in în care nu mai este moarte, dar care este albă și, ieșind din baia botezului, să ne încingem rărunchii cu centura adevărului și să înlăturăm urâțenia păcatelor noastre din trecut. În acest sens spune și David: „Fericiți cei cărora li s-au iertat fărădelegile, și păcatele le sunt ascunse!”

După pantalonii scurți de in îmbrăcăm cămașa de zambilă, adică începem să părăsim pământul pentru a ne înălța spre cer. Această haină, pe care Septuaginta o numește „cămașă” era folosită doar de Marele preot, fapt ce ne spune că accesul la cunoașterea adevărurilor revelate nu era la îndemâna tuturor, ci a celor mai înaintați în virtute și celor considerați perfecți. Această cămașă a fost purtată de Moise, Aron, profeți și de toți cei cărora le-a fost adresat cuvântul: „Urcați pe munte, voi cei care învățați Cuvântul lui Dumnezeu în Sion”. Nu ne este suficient să ștergem prin botez vechile noastre păcate și să păstrăm harul și lumina interioară ce ne-au fost revelate dacă nu săvârșim și fapte bune. De aceea mai luăm pe noi și ephodul sau mantaua pe care este fixat raționalul ca să fie bine ancorat și fiind fixați unul pe altul să se folosească reciproc unul de altul și să-și slujească reciproc; rațiunea are nevoie de fapte bune și faptele bune au nevoie de rațiune pentru ca rațiunea să execute ceea ce faptele bune vor să facă.

Cele două pietre prețioase fixate pe umerii mantalei sunt: fie simbolul lui Isus Cristos și al Bisericii, cei 12 profeți ce erau gravați reprezentându-i pe cei 12 apostoli care au predicat Evanghelia, fie simbolul „literei” și „spiritului” ce conțin toate tainele Legii, spiritul fiind umărul drept iar litera umărul stâng. Într-adevăr, plecând de la literă descoperim sensul.

Cu siguranță ordinea dispunerii acestor veșminte era excelentă și includea un tablou bine rânduit al tainelor noastre. Faptele bune erau pe umeri, care continuă cu brațele, iar rațiunea pe piept; tot de aici vine și faptul că după sacrificii preoților le revenea pieptul animalelor jertfite drept hrană. Raționalul poate avea două simboluri: fie că este privit din față, fie din spate, adică prin prisma a ceea ce se vede și prin misterele ce le simbolizează. Sunt 12 pietre pe patru rânduri în care eu văd simbolul primelor virtuți: prudența, tăria, dreptatea și cumpătarea, care sunt legate una de cealaltă, astfel încât atunci când le înmulțim cu trei sau trei cu patru ne dau numărul 12. Aceste patru rânduri de pietre mai pot fi înțelese ca simbol al celor patru viețuitoare din Apocalipsă care au ochi dinainte și în spate și răspândesc lumina lui Isus Cristos în lumea întreagă; toate cele patru viețuitoare se întâlnesc în una singură și una singură în toate cele patru. Această simbolistică i-a condus pe unii să creadă că aceste două cuvinte grecești „delocis” și „aleteia”, primul însemnând învățătură sau iluminare și celălalt adevăr, erau scrise pe rațional. Într-adevăr, când ești îmbrăcat în veșmintele pe care le-am descris este o consecință faptul că adevărurile trebuie să umple inima noastră iar gura trebuie să le vestească și altora. Marele preot și-a amintit că trebuie să fie învățat pentru a-i putea învăța pe alții la rândul său și să fie lumină pentru a-i lumina pe ceilalți, el fiind acela care trebuie să învețe poporul lui Dumnezeu. Legea veche este conformă, referitor la acest subiect, celei noi, iar Moise spune același lucru ca Apostolul: unul se folosește de cuvântul „știință” pentru înfrumusețarea veșmintelor preoțești, iar celălalt îi învață pe Timotei și Tit ceea ce ei trebuie să-i învețe pe oameni.

Însă ordinea ce se vedea în înveșmântarea preoților lui Moise fiind excelentă, între alte lucruri voi examina acum și ceea ce spune cartea Leviticului. Nu se punea raționalul și apoi mantaua, ci mai întâi mantaua apoi raționalul. „Am devenit înțelept, spune David, punând în practică poruncile tale”. Voi încerca acum să-i învăț și pe alții prin faptele mele din teama ca autoritatea adevărului, nefiind susținută de faptele bune, să nu aducă niciun rezultat în sufletele lor. „Semănați fapte de dreptate”, spune profetul Oseea, „recoltați roadele vieții și luminați-le cu lumina științei voastre”, ca și cum ar spune: faptele voastre bune să fie mai întâi ca semințe pentru viața veșnică, ale căror roade să le puteți recolta, iar apoi să-i învățați și pe alții. Nu înseamnă că am ajuns la cel mai înalt nivel al cunoașterii atunci când ne îmbrăcăm cu mantaua și raționalul, important este să le păstrăm strâns unite una cu alta astfel încât faptele să răspundă științei iar știința faptelor și amândouă să fie urmate de adevăr și de învățătura ce o dăm altora.

Dacă aș avea timp ți-aș mai explica în detaliu simbolul celor patru elemente despre care ți-am amintit mai sus doar în trecere, despre cele două smaralde sau carneole și despre cele 12 pietre fixate pe rațional; însă deoarece timpul îmi lipsește îți voi explica toate acestea în particular și-ți voi spune de ce veșmintele preoților erau atât de împodobite și-ți voi arăta în detaliu cum și cărei virtuți îi corespunde fiecare din aceste lucruri; este suficient totuși ca aici să-ți amintesc despre faptul că sfântul episcop Epifan de Salamina a compus o lucrare despre acest subiect; dacă-ți dai străduința să o citești vei afla multe învățături noi în acest domeniu. Câte despre mine, îmi dau seama că am depășit cu mult deja limitele unei scrisori obișnuite; realizez acum că am umplut tot spațiul necesar unei scrisori. De aceea îți mai spun ultimele lucruri despre care nu am zis încă nimic înainte să isprăvesc discursul.

O lamă de aur pe care sunt gravate cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu strălucește pe fruntea Marelui preot; știm prea bine că este inutil să cunoaștem toate lucrurile dacă toate cunoștințele noastre nu sunt încununate de cunoașterea lui Dumnezeu. Ne îmbrăcăm cu haine de in de culoarea zambilei; ne încingem cu o centură, faptele bune sunt simbolizate prin mantaua ce o punem pe umeri; pe piept punem raționalul, fiind astfel luminați de adevăr și-i învățăm și pe alții ceea ce noi știm; însă toate acestea nu servesc la nimic dacă nu avem un ghid în măsură să ne guverneze și dacă cel ce ne-a creat nu veghează asupra comportamentului nostru. Ceea ce în trecut era simbolizat prin lama de aur, astăzi ne este revelat prin semnul crucii, iar sângele Evangheliei este mult mai de preț decât tot aurul Legii vechi. Chiar și cei aleși din vechime, conform cu ceea ce spune Ezechiel, nu erau marcați pe frunte decât cu suferințe, însă noi cântăm astăzi cu profetul: „Doamne, lumina feței tale ne luminează”.

În rest, citim în cartea Ieșirii, în două locuri, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă opt feluri de veșminte pentru Marii preoți, ceea ce a și făcut; totuși, cartea Leviticului nu amintește decât șapte veșminte folosite de Aron. Nu se vorbește despre pantalonii scurți, fiindcă eu cred că nu are nimic a face credința noastră cu părțile rușinoase care trebuie ascunse și noi trebuie să acoperim ceea ce trebuie să rămână secret, descoperind doar lui Dumnezeu aceste lucruri, unicul judecător al curăției noastre. Alții pot cunoaște înțelepciunea noastră, tăria noastră, dreptatea noastră, cumpătarea noastră, smerenia noastră, blândețea noastră și celelalte virtuți practicate de noi, însă cunoașterea castității noastre este rezervată doar conștiinței noastre în care ochii oamenilor nu pot pătrunde, doar dacă, așa cum fac animalele, ne dedăm în mod public plăcerilor și crimelor. De aceea sfântul Paul spune: „Cât despre fecioare, nu am primit poruncă de la Domnul care să constrângă pe cineva la feciorie”; și cred că deoarece nu s-a pomenit deloc de pantalonii scurți în cartea Leviticului, Moise a voit să spună acest lucru: „Nu poruncesc să se ia pantaloni scurți și nu pot constrânge pe nimeni să o facă decât doar cel care dorește să fie preot să facă acest lucru”. Câți nu sunt cei care se arată feciorelnici în ochii lumii însă a căror castitate va fi condamnată în ziua judecății! Și câți sunt cei cărora le este distrusă reputația astăzi și vor primi din partea celui care cunoaște nevinovăția lor coroana datorată curăției lor! Deci este la alegerea noastră să îmbrăcăm pantalonii scurți, fără să atragem atenția celorlalți; astfel ascundem ceea ce nu trebuie să fie dezvăluit în ochii lumii. De aceea nu ne rămâne decât să ținem ascunse defectele noastre în așa fel încât să nu fie observate de nimeni ca nu cumva să murim de moarte veșnică, dacă din întâmplare ne vede cineva când intrăm în templu.

Dar a venit timpul să isprăvesc scrisoarea și, ca să repet aici ceea ce am spus deja, luminile științei unui preot al lui Dumnezeu trebuie să fie cu atât mai mari cu cât toate trebuie să fie învățătură în el, până chiar și mersul și cele mai mici mișcări ale trupului. Să-i învețe pe alții adevărul, iar adevărul să facă zgomot în veșmintele și în podoabele lui pentru ca tot ceea ce va spune și tot ceea ce va face să fie spre învățătura popoarelor; fiindcă fără clopoței, fără pietrele scumpe, fără culorile diferite și fără florile virtuților nu poate intra în templu nici nu poate purta în mod vrednic numele de episcop. Am dictat acest discurs în grabă și dintr-o inspirație în timp ce ambarcațiunea ridica pânzele și strigătele marinarilor îi chemau pe călători; am așternut gândurile pe care mi le-a dictat memoria și ce le-am acumulat din lecturile mele; îmi dau seama acuma că am urmat mai degrabă instinctul meu natural decât atitudinea ce trebuie să o aibă cei care scriu, lăsându-mă atras ca un fluviu fără să respect nicio regulă. Se spune că sub numele lui Tertulian există o lucrare referitor la simbolistica veșmintelor lui Aron, însă pe care nu am văzut-o încă; dacă se întâmplă să ți-o procuri, fiind la Roma unde se găsesc multe lucruri, te rog să nu compari puținul spus de mine cu măreția a ceea ce vei descoperi acolo; trebuie să fiu judecat după nimicnicia spiritului meu, nicidecum după frumusețea spiritului marilor scriitori.

Până în 1054, dar mai cu seamă după această dată, Bisericile din Răsărit și din Apus au căutat mereu noi motive "întemeiate" pentru a rupe comuniunea dintre ele și a justifica propriile ei tradiții ca fiind cele adevărate și conforme cu moștenirea primită de la Apostoli și de la Sfinții Părinți. În secolul al XIII-lea, un diacon, slujitor în biserica "Sfânta Sofia" din Constantinopol, Constantin Stibles, sintetizează acuzele bizantinilor la adresa latinilor într-o lucrare intitulată: Memorii împotriva Bisericii latine. Mare cărturar al vremii, acest diacon a fost însărcinat de episcopul Constantinopolului, Gheorghe Xiphilin, să țină cursuri pe teme și cărți biblice. În cele din urmă devine monah, sub numele de Chiril, și mai apoi urcă pe scaunul metropolitan din Cyzic. După cea de-a patra cruciadă, 1204, abandonează scaunul său episcopal și stârnește o aprigă polemică împotriva Imperiului și Bisericii latine. Lucrările lui, în particular Memoriile, sunt des folosite de-a lungul istoriei de bizantini pentru a-i acuza pe latini și a-i considera eretici și nevrednici de numele de creștini. Trebuie știut faptul că după predica sfinților Petru și Paul la Roma, creștinismul se dezvoltă în două direcții, fiind inserat în două tradiții politice diferite: bizantină și latină. Fiecare parte a împrumutat de la sistemul politic și din tradițiile specifice elemente pe care a încercat să le incultureze și să le facă compatibile cu religia creștină: limba, portul, tradițiile populare, credințele religioase, filosofia, etc. Fotie al Constantinopolului semnalase deja câteva asemenea diferențe pe care le punea pe seama unei interpretări eronate a creștinismului de partea latină. Constantin Stilbes, șocat de ororile produse de cea de-a patra cruciadă la Constantinopol și de masacrul la care a fost martor, sintetizează toate aceste diferențe dintre Orient și Occident și le pune pe seama ereziei sau a unei înțelegeri greșite din partea latinilor a creștinismului și a rânduielilor stabilite dea lungul vremii în concilii ecumenice.

 

Constantin Stilbes, fost mitropolit de Cyzic, Chiril

Acuzele aduse Bisericii latine referitor la:

dogme, Scriptură și multe alte puncte

 

I.              Dogmele, Scripturile și alte lucruri asemănătoare

1.     Duhul Sfânt, zic ei, nu purcede doar de la Tatăl, ci și de la Fiul și înscriu, în mod fraudulos, aceste cuvinte în Simbolul sfintei noastre credințe.

2.     La formula „singur sfânt, singur Domn Isus Cristos spre slava lui Dumnezeu” ei mai adaugă „prin Duhul Sfânt”.

3.     Ei nu scriu: „un pic de drojdie face să crească tot aluatul”, ci corup și aici textul în așa fel încât exclud definitiv pâinea dospită.

4.     Sfintele canoane și sfintele Scripturi le sunt aproape necunoscute: ei spun că legea și canonul, pentru ei, este ceea ce poruncește papa, papă care există și trăiește astăzi; însă decretele celor care au părăsit această viață, fie ei Apostoli sau Sfinți Părinți, au murit odată cu ei, așa gândesc ei.

5.     Ei susțin că jurămintele nu sunt interzise și de aceea fac abuz ca să le facă și mai neînsemnate, fără să țină cont de porunca Evangheliei care spune că nu trebuie să juri; Dumnezeu, zic ei, jură, de pildă: „am jurat lui David” și „am jurat pe mine însumi”.

6.     De asemenea, nu se abțin, câtuși de puțin, nici de la jurămintele false; dinainte, însuși papa le iartă lipsa de a se abține de la jurămintele viitoare și pedepsele meritate pentru asta.

7.     Scrierile inspirate de Dumnezeu, de stelele și marii doctori ai Bisericii, Gură-de-Aur, Vasile, Grigore, nu sunt admiși la ei.

8.     Disprețuiesc chiar și scrierile marelui apostol Paul, pentru că, zic ei, nu era din numărul celor 12, nici martor al lui Cristos; vedenia minunată de pe drumul Damascului, minunatele cuvinte ale lui Cristos adresate apostolului – vas ales – faptul că purta numele și stigmatele lui, înălțarea lui până la al treilea cer, persecuțiile fără măsură suportate pentru Evanghelie și roadele muncii lui, credința atâtor popoare, nimic din toate acestea nu contează pentru ei.

9.     Este lege pentru ei a-l lăuda pe Dumnezeu doar în trei limbi: latinește, grecește și ebraică, și nu țin cont de celelalte limbi ale popoarelor care au aderat la credință.

 

II.  Ceremoniile sfinte și alte lucruri asemănătoare

10.  Ei aduc sacrificiul cu pâine nedospită și aduc astfel calomnie sfântului apostol Petru, pe care-l cinstesc și ei poate, și succesorilor lui, zicând că el le-a transmis această tradiție.

11.  Nu iau pâine de anumite dimensiuni și nu o rup pentru a o împărți, după cum a făcut Domnul la cina cea de taină; ei folosesc un fel de pâine azimă sub formă de monedă pe care celebrantul o consumă singur, fără să o rupă.

12.  Fie că celebrantul este un episcop sau preot, doar el se împărtășește cu pâinea oferită ca jertfă, iar celorlalți, clerici sau laici, le dă sacramentul împărtășaniei doar printr-un sărut. Ce fac ei cu cuvintele Mântuitorului: „cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”, fiindcă ei nu participă la împărtășirea cu trupul și sângele lui Cristos, presupunând cazul în care ofranda lor ar fi licită?

13.  Toți se împărtășesc în Vinerea Sfântă și în ceasul morții; chiar și în aceste ocazii, nu primesc așa-numita pâine azimă consacrată de ei, ci o pâine diferită, obișnuită și care nu a fost folosită la jertfa euharistică. Ei aduc această justificare: „Nu știm cine este vrednic”. Un asemenea răspuns scoate la iveală o altă greșeală, faptul că nu recurg la părinți spirituali; dacă ar recurge la asemenea părinți, nu ar mai ignora cine este vrednic și cine nu.

14.  Cel ce primește sacramentul împărtășaniei își clătește gura cu apă, apoi scuipă jos și calcă în picioare ce a scuipat. Dacă asta vine de la Cristos, cum am putea trata așa ceva fără teamă? Dacă trebuie să considerăm așa ceva fără teamă, înseamnă că nu vine de la Cristos?

15.  La ei celebrează Liturghia un singur preot de două sau de trei ori în aceeași zi și pe același altar, sau pe altare diferite, sau diferiți preoți pe același altar, fiecare la rândul lui.

16.  Ei celebrează Liturghia de dimineață fără să țină cont de ceasul stabilit prin coborârea Duhului Sfânt (cf. Faptele apostolilor 2, 15, Duhul Sfânt a coborât la ceasul al 3-lea, orele 10, de aceea tradiția bizantină, până astăzi, celebrează liturghia doar la ora 10 dimineața).

17.  Neglijează complet canoanele celebrării sfintei liturghii așa cum le-au stabilit sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură-de-Aur.

18.  Ei botează doar printr-o scufundare în apă, invocând numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt în așa fel încât gestul pare a fi mai degrabă o spălare a feței.

19.  Ei botează doar cu apă; umplu cu sare gura neofitului. Îi fac o ungere cu salivă, scuipând mai întâi în căușul palmei lui stângi; apoi, amestecând saliva cu mâna dreaptă o folosesc drept unguent pentru neofiți și nu folosesc uleiul sfințit, conform tradiției sfintei Biserici apostolice.

20.  Când neofitul este înaintat în vârstă și a căzut în greșeli omenești, îi conferă ungerea cu uleiul sfințit spre iertarea păcatelor; ai zice că îl botează a doua oară.

21.  Episcopii lor nu celebrează mereu hirotoniri de preoți și episcopi, ci doar de patru ori pe an, la începutul fiecărui anotimp: primăvara, vara, toamna, iarna, în primele lor luni: martie, iunie, septembrie, decembrie. În prima săptămână a lunii martie sau a uneia din lunile amintite, miercurea hirotonesc preoții, diaconii și ceilalți membri ai clerului; sâmbăta episcopii și ceilalți mari preoți; doar în aceste zile ei reduc acțiunea Duhului Sfânt și nu cred în demnitatea celui care primește și a celui care conferă hirotonirile, sau mai degrabă în eficacitatea rugăciunilor, care este cauza, în toată vremea, acțiunii Duhului Sfânt.

22.  De asemenea, ei nu spun ca noi: „Se botează slujitorul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, prin triplă scufundare în apă, ci ei spun printr-o singură spălare: „Eu te botez cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”.

23.  Hirotonesc în același timp mai multe persoane episcopi, preoți și diaconi.

24.  Succesorul papei defunct este înscăunat astfel. Sinodul face alegerea noului papă, apoi este condus lângă papa defunct și i se cere să-i atingă trupul mort; se ia mâna mortului și i se impune peste ceafa celui care este viu. Astfel, zic ei, se transmite ungerea sacră și consacrarea succesorului său, iar acesta celebrează pentru prima dată imediat după intențiile papei defunct care i-a dat consacrarea iar mai apoi celebrează cu toate puterile pontificale ca și cum ar fi fost consacrat în mod valid.

25.  În timpul postului mare ei celebrează în fiecare zi liturghia întreagă fără să știe ce este aia liturghia înainte-sfințitelor.

26.  Preoții lor fac ritualuri de purificare și de stropire cu apă sfințită pentru a îndepărta ceea ce îi înspăimântă, devenind astfel sclavii obiceiurilor iudaice.

27.  Cei mai de seamă dintre episcopii lor, când intră la liturghie, sunt escortați în procesiune de copii îmbrăcați sumar, care merg înaintea lor; îi stropesc cu apă sfințită după care le dă drumul. Ei învață că după această ceremonie acei copii devin virili și sunt scutiți de răni și de înfrângeri în bătălii.

28.  Pentru a-i da împăcarea cuiva care a fost excomunicat, îl dezbracă până la brâu și, pe pielea goală, îl schingiuiesc, folosind curele sau nuiele; apoi îl retrimit ca fiind împăcat prin asta.

29.  Cu ocazia solstițiului de vară, ei fac un morman mare cu oase de animale necurate, măgari, câini și altele, și le ard; apoi adună cenușa lor și o pun în apa pe care o folosesc pentru stropirea și sfințirea, după cum cred ei, celor care sunt stropiți.

30.  La intrarea în postul mare, adică în prima săptămână, miercuri, fiindcă miercurea încep ei postul mare, cu această cenușă amestecată cu apă preoții ung vârful capului, fruntea și fața celor care vin la ceremonie, deoarece ei cred, și-i fac și pe alții să creadă, că astfel sunt ajutați în practica postului și a virtuții. Se mai spune că mai amestecă cu această cenușă și pâinea ce o mănâncă; dacă așa stau lucrurile, ce practică mai abominabilă ar putea exista!

31.  În duminica Paștelui ei sacrifică un miel și îl aduc gata pregătit la rotisor în sanctuar unde îl depun pe piatra altarului în timpul sfintei liturghii; după ce liturghia s-a terminat, mănâncă carnea mielului la rotisor și ard oasele, păstrând cenușa tot timpul anului; se folosesc de această cenușă pentru a-i prăfui pe cei care doresc, în semn de sfințenie, după cum cred ei.

32.  Majoritatea sărbătorilor Domnului sunt celebrate la ei în contra-timp și în dezordine fără să țină seama de prescripțiile Părinților.

33.  Papa și ierarhia acestor oameni dau dezlegare la crime, mărturii false și alte păcate ce se vor săvârși în viitor și în timpurile ce vor veni, ceea ce deschide, celor dezlegați, porțile la orice faptă urâcioasă. Fapt și mai grav este însă că dau dezlegare păcătoșilor pe o perioadă prestabilită, doi sau trei ani de pildă, sau chiar mai mulți, sau mai puțini. Această glumă se referă și la trecut și dezleagă de păcatele săvârșite pe timpul a câțiva ani prestabiliți, sau luni, sau zile, fără a putea justifica normele bisericești după care ei reglementează aceste practici, decât doar cadourile care sunt aduse și cântărite de cei care primesc o asemenea dezlegare ilicită.

34.  Celebrează căsătorii nule și interzise. Într-adevăr, la ei două surori se pot căsători cu doi frați, iar cel care și-a dat fiica în căsătorie poate lua, din aceeași familie, fiica socrului pentru fiul său sau pentru fratele său, sau pentru o rudă apropiată.

35.  Ei folosesc cele cinci degete de la o mână pentru a face semnul sfintei cruci pe față.

 

III. Episcopii, ceilalți membri ai clerului și lucruri asemănătoare

36.  Căsătoria preoților și a diaconilor este interzisă la ei și interzic să primească împărtășania din mâinile preoților căsătoriți. Dacă bărbați căsătoriți sunt hirotoniți apoi preoți sau diaconi, trebuie să-și părăsească soțiile; în toate ținuturile lor au decretat aceste reguli pentru cei care vor să intre în clericatură; iar cei care nu respectă aceste norme, și mulți sunt cei care păcătuiesc împotriva lor căsătorindu-se a doua oară după moartea primei soții, unii chiar și a treia oară, continuând să exerseze, fără jenă, ministerul preoțesc și diaconesc.

37.  La ei, unii membri din cler, când păcătuiesc, primind o prietenă de-a lor în pat pe timpul nopții, fără să o vadă și fără să-i vorbească, cred ca nu este un păcat ci un vis și o vedenie în timpul somnului de care nu se cred vinovați.

38.  Episcopii stârnesc oamenii la luptă și chiar merg în fruntea batalioanelor; își pătează mâinile cu sânge, ucigând sau fiind uciși la rândul lor; devin criminali, ei, discipoli ai lui Cristos, ei, care consacră cu aceleași mâini trupul și sângele Domnului.

39.  Episcopii se bărbieresc și își tund părul, crezând că astfel ei fac un rit de purificare; în realitate este o tradiție iudaică.

40.  După moartea lor, episcopii rămân neînmormântați timp de opt zile în vederea obținerii unui profit necuviincios, pentru că enoriașii vin să-i viziteze și le aduc daruri din cele ce au, conform unei tradiții stabilite de ei. Când înmormântează un mort, nu le așază mâinile în formă de cruce pe piept, ci le întind lângă trup și i se astupă toate orificiile cu ceară.

41.  Transferul episcopilor de la un scaun la altul nu este interzis sub nicio formă la ei.

42.  Episcopatul se acordă fără jenă pe bază de bani, fie de papa, fie de ceilalți episcopi.

43.  Dacă un episcop se face vinovat de o greșeală ce ar trebui să se soldeze cu depunerea lui și dacă o recunoaște, papa îl dezleagă de pedeapsa meritată și deseori chiar îi încredințează o episcopie mai importantă; în același fel fac și ceilalți episcopi cu cei din subordinea lor.

44.  Conform spuselor și credinței lor, papa nu este succesorul lui Petru, ci chiar Petru în persoană; punându-l deasupra lui Petru, aproape îl divinizează și îl proclamă domn al întregii creștinătăți; cer să fie recunoscută prin jurământ această divinizare din partea întregii Biserici ecumenice și a episcopiilor de pretutindeni.

 

IV. Sfinții, lucrurile sacre și altele asemenea

45.  Ei o numesc pe Prea-Sfânta Maică a lui Dumnezeu nu Theotokos, ci doar Sfânta Maria, ca Sfânta egipteană sau Sfânta Maria-Magdalena.

46.  Nu se închină înaintea sfintelor moaște și nu le cinstesc deloc; majoritatea, mai ales episcopii, nu cinstesc nici chiar icoanele, în afară de răstignirea Mântuitorului, dar nici răstignirea, la ei nu este reprezentată prin pictură, ci în relief, ca oricare altă sculptură.

47.  Nu toți îl cinstesc pe sfântul apostol Paul, fiindcă, zic ei, nu a fost martor ocular al lui Cristos. Acesta este pretextul; în realitate însă ei se simt atacați în Scrisoarea către romani.

48.  Nu-i numără în rândul sfinților pe Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare și Grigore teologul și nu acceptă, după cum am spus, învățătura lor.

49.  Nu fac cinstirea sfinților în afară de cei pe care ei îi cred vrednici de ei; refuză cinstirea aproape a tuturor sfinților noștri, marii martiri sau personajele marcante. Marele împărat Constantin, egal apostolilor, care este totuși din regiunile lor și care i-a întărit în credința ortodoxă pe ei și pe păgâni deopotrivă precum și toate popoarele, departe de a fi considerat un sfânt, este respins de ei ca fiind un dușman, deoarece ei susțin că Imperiul Noii Rome aparține în realitate Vechii Rome, a lor.

50.  Când intră într-o biserică, cad cu fața la pământ și, lipiți de pământ, încep să șușotească; apoi fac semnul crucii pe sol cu un deget și o sărută înainte de a se ridica; așa termină ei rugăciunea și, ridicându-se, calcă în picioare crucea pe care au făcut-o pe sol.

51.  În timpul postului mare, nu venerează crucea și nici măcar nu o privesc, ci o ascund într-un loc întunecos după ce mai întâi au acoperit-o cu niște pânze. Odată cu crucea, ei ascund și cântul Aleluia, după cum zic ei, într-un recipient, și nu-l mai cântă pe tot timpul postului mare. În sâmbăta sfântă readuc crucea din ascunzătoarea ei, o dezvăluie, ca și cum ar ieși dintr-un mormânt, și o arată mulțimii; de îndată, cu mare bucurie, cu toții intonează Aleluia care poate dura ore în șir, cum la noi durează cântul „Cristos a înviat din morți” în duminica Paștelui.

52.  În marea duminică a Paștelui, ei fac o reprezentare, în interiorul bisericii, a mormântului dătător de viață al Domnului și Mântuitorului nostru în formă de sarcofag în care așază o statuie a Domnului peste care aruncă haine obișnuite cu care se îmbracă oamenii de obicei. Apoi se apropie de acea statuie și o venerează ca și cum s-ar apropia de mormântul Domnului; apoi fiecare își ia propriile haine pe care le îmbracă așa cum făceau mai înainte, consacrând astfel profanul și profanând sacrul; arată astfel, printr-o scenă vulgară, acest mormânt înaintea căruia se închinau ceva mai devreme, jucându-se cu lucruri care nu sunt de joacă, precum niște copii care făuresc noi case șubrede.

53.  Pentru ei, în general, masa altarului este obișnuită, la fel ca și fața de masă ce acoperă altarul și după liturghie se folosesc de acel altar ca masă pe care mănâncă, apoi iar ca altar de jertfă.

54.  Ceea cei ei spun că este trupul lui Cristos, pâinea azimă, când pleacă în călătorie o duc cu ei ca pe niște provizii oarecare în genți pe care le atârnă de-a lungul piciorului sau care sunt atârnate în spate lovindu-se de posterior.

55.  De altar se poate atinge oricine, indiferent de vârstă, sex, sau grad ierarhic, chiar și în timpul sfintei liturghii. Mai mult, ridică chiar tribunale în interiorul sanctuarului și laici se așază acolo lângă clerici, iar uneori, cu pinteni la încălțări și cu bâte în mâini. Strigă și discută cu glas tare și tot ceea ce se face de obicei în tribunalele publice îndrăznesc să facă în sanctuarul bisericilor, care este interzis de regulă lumii profane; uneori chiar și femei participă la complexul de judecată, atât de tare știu acei oameni pioși să distingă sacrul de profan. Fapt și mai dubios și mai vulgar din partea lor este că lasă accesul în acel spațiu l animale impure – câini, din păcate!, zic – chiar și în timpul celor mai sfinte ceremonii; când vine momentul înălțării sfintelor daruri, câinii se țin la picioarele preoților și încep să-i latre pe cei care intră în biserică și dau din coadă în jurul participanților și celebranților impuri.

56.  În timpul citirii sfintelor Evanghelii și a celebrării liturghiei, chiar și atunci când sunt aduse înainte sfintele daruri, la ei, cei care vor rămân pe scaune; a rămâne așezat pe tot timpul laudei aduse lui Dumnezeu nu-i deranjează absolut deloc. Dacă-i întrebi de ce rămân așezați, ei vă răspund: pentru a nu arăta dispreț față de Dumnezeu dând din picioare, dacă am rămâne în picioare. Ca și cum a rămâne așezat astfel nu ar fi lipsă de respect față de Dumnezeu, ci un semn de cinstire.

57.  După împărtășanie, nu rostesc nicio rugăciune de laudă în cinstea Maicii Domnului; mai mult, ei râd de noi și spun, în bătaie de joc, că suntem ca păgânii, primind sfintele daruri după ce am mâncat și am băut pe săturate; așa știu ei să ironizeze despre un lucru foarte respectabil, dar nerespectabil pentru ei, și dau dovadă astfel de lipsă de respect față de Sfânta Născătoare de Dumnezeu;

58.  Nu este interzis la ei să se intre în biserici cu câini, urși și alte animale impure.

59.  Îi numesc bogomili pe cei mai credincioși dintre păgâni și mai credincioși decât aceștia sunt, zic ei, armenii pe care-i laudă cu adevărat; puțin le lipsesc să arunce hule împotriva noastră zicându-ne că suntem mai rău decât evreii și sarazinii; ei adoră și sărută cu deosebit respect cartea Legii vechi în uz la evrei.

60.  Masacrul creștinilor este bine văzut de episcopii lor și mai ales de papa și declară aceste crime un mijloc de mântuire pentru cei ce le săvârșesc.

61.  Cei dintre ei care mor în războaie sunt declarați mântuiți; în opinia lor ei intră direct în paradis, chiar dacă au murit luptând pentru averi, din dorința de a ucide sau alte excese rele.

62.  Indiferent de moartea cu care a murit unul dintre ei, pun asta pe seama „riscului, dând acest nume barbar rizico șansei, sorții fixat de destin.

 

V. Veșmintele sfinte și alte lucruri asemănătoare

63.  Papa și reprezentanții lui poartă mitră și haine feminine și toate celelalte referindu-se la veșmintele din Legea veche. Iar veșmintele lor liturgice nu sunt făcute din lână, în cinstea lui Cristos jertfit ca un miel, ci din material de in și policrom. Mai poartă și mănuși în fiecare mână în timpul ceremoniilor; pe mănușa mâinii drepte desenează o mână care iese din nori, pe cea din mâna stângă, Mielul lui Dumnezeu.

64.  Episcopii poartă mereu inelul și susțin că-l poartă ca semn al căsătoriei lor cu Biserica ce le este încredințată, ca propria lor mireasă. Așa gândesc ei despre lucrurile divine în mod necinstit, într-un mod sensibil.

65.  Toți cei care aparțin clerului regular sau secular poartă haine obișnuite ca toți laicii, din slăbiciune și neseriozitate; la prima vedere nu ne putem da seama cine dintre ei este persoană consacrată și cine nu, fiindcă toți se bărbieresc și arată o față efeminată, dând astfel o contra mărturie: „Sunt vanitoși de rușinea lor”. În timp ce hainele obișnuite sunt făcute din lână, hainele liturgice sunt din in și lin; și aici stabilesc o lege contrară celei a Bisericii catolice. Unii monahi sunt îmbrăcați complet în alb, semn – așa zic ei – al virtuții curăției, iar credincioșii îi numesc „albi”.

 

VI. Alimentele și alte lucruri asemănătoare

66.  Ei mănâncă carnea animalelor ștrangulate, moarte (accidental sau de boală) sau omorâte de bestii, precum și sângele și carnea animalelor impure: urși, șacali, broaște țestoase, arici, castori, ciori, corbi, pescăruși, delfini, șobolani și animale chiar mai urâcioase și spurcate, dacă există.

67.  Eu nu știu ce-i aia săptămâna tyrophagiei, și pe tot timpul ei mănâncă carne și, mai mult, două zile din prima săptămână a posturilor. Ei încep postul de miercuri (miercurea cenușii) și pretind că sunt exact 40 de zile, începând cu acea zi, până în duminica floriilor; astfel, acești postitori conștiincioși numără exact zilele postului mare.

68.  În timpul postului mare, chiar dacă iau doar o singură masă pe zi, seara mănâncă și beau pește pe săturate și se îmbată; însă faptul de a bea vin toată ziua și în timpul acestor mese unice din timpul postului nu reprezintă o problemă pentru ei, dimpotrivă consideră că sunt sobri făcând astfel și săvârșesc o faptă de pioșenie.

69.  Sâmbăta și duminica din timpul postului mare ei dau copiilor lor brânză și ouă să mănânce și toți, în Joia Sfântă, întrerup postul, consumând aceleași alimente.

70.  Pe tot timpul anului ei mănâncă pește în fiecare miercuri și vineri și mănâncă de asemenea carne în fiecare miercuri și uneori și vinerea.

71.  În fiecare sâmbătă ei postesc și nu mănâncă decât seara fără să se înfrupte cu carne. Chiar dacă Nașterea lui Cristos cade într-o zi de sâmbătă, sau Botezul (Epifania) sau oricare altă sărbătoare mare, nu renunță la acest post.

72.  Mănâncă în preajma câinilor și urșilor domestici; le dă să lingă farfuriile ce conțin alimentele de pe masă iar apoi mănâncă ei-înșiși din aceleași farfurii.

73.  Monahii lor consumă grăsimea și șoricul de pe porc ce rămâne pe carne; sub pretextul unei oarecare boli, toți, monahi și laici, mănâncă carne în timpul sfânt al postului mare; iar dacă un monah este consacrat episcop, primește permisiunea să mănânce carne cât dorește.

74.  Popoarele latine nu au o regulă comună pentru cinstirea postului mare: în Polonia se postește nouă săptămâni, în Italia șase, iar alte popoare: unele opt, altele mai puțin.

75.  Se spune că unii dintre ei, sub pretext că este bun pentru sănătatea trupului, se spală cu propria urină, iar uneori chiar o beau, ca armenii; ce poate fi mai spurcat?

 

VIII. Atentatele împotriva locurilor sfinte și lucruri asemănătoare în timpul jafului

Constantinopolului de către cruciați (1204, cruciada a patra)

76.  Au dat foc bisericilor, cu miile, a căror frumusețe și dar al Duhului Sfânt ce le locuia erau fără seamăn.

77.  Din bisericile ce au fost salvate și din ruinele altor biserici au făcut grajduri pentru caii lor.

78.  Chiar și în sanctuarul sfânt al celei mai mari biserici dedicate Înțelepciunii lui Dumnezeu, „Aghia Sophia”, au introdus măgari pentru a-i încărca cu bunurile ce le furau, iar aceste animale fără rațiune se bălegau și urinau în sanctuarul interzis lucrurilor profane.

79.  În interiorul aceluiași sanctuar au sacrificat animalele pe care le-au introdus acolo: acestea sunt fapte ce nu pot fi calificate.

80.  În interiorul aceluiași sanctuar au introdus și o femeie ușuratică; așezându-se ea în locul numit synthronon, îi binecuvânta pe oamenii de față, parodiind astfel gesturile episcopului; în cele din urmă s-a ridicat pentru a dansa și, după ce a luat, cât a putut, în derâdere acel loc sfânt prin dansurile ei, a ieșit: și aceasta este o faptă de-a dreptul incalificabilă.

81.  Masa altarului din același sanctuar, un lucru rar datorită frumuseții artei și materialului din care era făcut și fiind sfințită prin consacrare, a fost făcută bucăți pe care le-au folosit apoi ca materiale oarecare.

82.  Unii dintre călăreții lor nobili au intrat călare în acest templu divin iar caii lor au călcat în picioare dalele sacre nechezând și bătând din copite.

83.  Patene și potire sacre au fost reduse la stadiul de ustensile de distracție în locuri necuvenite și le foloseau la mesele lor, unde erau, din păcate, și câinii lor printre convivi.

84.  Pâinea și vinul consacrate au fost răsturnate din vasele sfinte și aruncate ca niște gunoaie.

85.  Cu materialul vaselor sfinte din aur și argint și-au făurit centuri, bucle necuviincioase pentru pantaloni, pinteni pentru încălțările lor, iar pentru concubinele lor au făurit inele, coliere, cercei și multe alte bijuterii pentru picioare.

86.  Fețele de altar, ornamentele divine, veșmintele preoțești și episcopale au fost schimbate în haine și podoabe pentru bărbați și femei, în covorașe pentru șaua calului, în mantii pentru acoperirea cailor lor.

87.  Dale sacre din marmură și chiar marmura folosită la construirea altarului, precum și stâlpii din biserică nu s-au sinchisit să le arunce în stradă și le-au folosit la tot felul de lucrări.

88.  Moaște sfinte au fost aruncate din cutiile lor prețioase în locuri profane, ca niște obiecte oarecare.

89.  La ospiciul Sfântul-Samson au adus un iconostas acoperit cu reprezentări sacre pe care l-au găurit pentru a-l așeza în ceea ce ei numesc „convent” (adică toaletă), astfel încât prin aceste găuri – lucru greu de imaginat – bolnavii, din păcate!, își făceau nevoile.

90.  Imaginile sfinților au fost, unele arse, altele călcate în picioare, altele măcelărite cu securea și aruncate în depozitele de lemne ca să fie folosite drept combustibil pentru foc, altele au fost introduse ca decorațiuni prin case, altele au fost folosite drept scaune; unele au fost pironite pe parchetul din camere sau folosite ca staule pentru despărțirea cailor, din păcate!

91.  Preoții și episcopii lor au fost deseori văzuți în timp ce călcau în picioare, în timpul ceremoniilor, sfintele imagini ce se aflau sub picioarele lor.

92.  Au devastat mormintele sfinților sau a altor personaje, împărați și împărătese; au dezvăluit secretele naturii și jefuit mormintele în care se afla aur și argint, au furat până și ultimele veșminte; au cărat pe umerii lor mormântul împăratului Constantin cel Mare care este sfânt.

93.  În biserici și până la picioarele altarelor au omorât mulți dintre ai noștri, clerici și laici, care se refugiaseră în locuri sfinte, considerându-le inviolabile.

94.  Un episcop, echipat ca un războinic și care ținea crucea cu două mâini ca pe un steag, călărea în fruntea lor în bătălia împotriva acestui oraș, Constantinopol, în timpul bătăliei și înfăptuirii acelor acte de barbarie săvârșite de soldații lor. Când celebrau, acești episcopi erau escortați de băieți îmbrăcați sumar, după cum am spus mai sus.

95.  Un cardinal, intrând în biserica Arhanghelului la Anaplous, a mânjit cu var în acest lăcaș mai multe icoane ale sfinților; apoi a aruncat moaștele sfinților în marea din apropiere, cu intenția de a le recupera pe urmă.

96.  Ce să mai spun despre violurile tinerelor fecioare și ale monahiilor consacrate, adulterele, luarea ca sclavi a copiilor nobili și liberi, vânzarea lor la străini, mai ales sarazinilor, pentru motive, din păcate!, de necrezut și pentru ca acești negri traficanți să câștige sume mari.

97.  Lăsăm la o parte nedreptatea împotriva acestor oameni care nu s-au sinchisit cu nimic și care erau și creștini pe deasupra deoarece ei-înșiși făceau mărturisire de credință creștină; au venit din țări îndepărtate pentru a arde, a masacra, a jefui până la ultimele bunuri pe cei care trăiau aici, în așa fel încât acești oameni nu aveau dinaintea ochilor decât o viața ceva mai blândă decât moartea celor care erau masacrați pe câmpul de bătălie, având parte astfel de o moarte prelungită. La ce-mi folosește să enumăr acum toate acele lucruri incredibile, deoarece ceea ce am spus până acum este suficient pentru a arăta cruzimea lor?

98.  Cu ocazia acestor fapte urâte săvârșite de armatele lor împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor, nicio sancțiune nu a fost luată din partea Sfintei Biserici împotriva acestor răufăcători; dimpotrivă. Noi putem spune în concluzie că ierarhia favorizează asemenea incidente și cade astfel sub aceeași acuzație.

 

VIII. Raporturile cu ceilalți eretici

99.  Membrii Bisericii latine sunt în acord uneori cu unele puncte de credință ale ereticilor recunoscute și condamnate în trecut; amintesc aici cele mai importante. Întâi de toate păstrează de la evrei mai multe erori, cum ar fi: pâinea azimă, mâncarea mielului, faptul că episcopii se bărbieresc și se tund, aproape ținerea sabatului, băile de purificare și stropirile cu apă sfințită, veșmintele pontificale, etc.

100.       Apoi țin mai multe tradiții provenite de la armeni: ca ei, folosesc pâine azimă, mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei și în prima săptămână din postul mare; consumă ouă, lapte și brânză sâmbăta și duminica din postul mare; celebrează sărbătorile Domnului contra timpului (armenii celebrează, într-adevăr, Buna-Vestire pe 5 ianuarie, dimineața, iar Nașterea lui Cristos în seara aceleași zile, apoi, pe 6 ianuarie, Botezul Domnului, cu convingerea că Domnul s-a întrupat în aparență și nu în realitate, conform învățăturii lui Mani hulitorul); arată dispreț față de Maica Domnului prin felul în care o numesc (armenii, într-adevăr, aduc hulă împotriva Domnului zicând că el a trecut prin Fecioara Maria ca apa printr-un canal, conform învățăturii lui Valentin; de aceea minimalizează rolul celei care este deasupra Cherubinilor și nu cântă de obicei cântul ei, care se află în Evanghelia după sfântul Luca, având în acest sens ca învățător pe Nestorius); nu folosesc pentru botezul lor uleiul sfințit (după cum armenii, în loc de ulei sfințit, folosesc în mod greșit, unt sau ulei de susan); nu pun apă în prețiosul sânge, este ceea ce fac armenii din teama de a nu mărturisi în egală măsură divinitatea și umanitatea lui Cristos. Într-adevăr, ei cred, ca monofiziții, firea unică a lui Cristos după întrupare; mai mult, propun ca dogmă, în continuitatea învățăturii lui Paul de Samosata și Nestorius, că Domnul este doar un simplu om. De aici și ofranda cu pâine azimă, pentru ca nu cumva să se deducă în niciun fel că Omul-Dumnezeu este dublu și că partea umană asumată ar fi dotată cu suflet și inteligență; ei refuză azima ca simbol al sufletului și sarea ca simbol al inteligenței, zicând, ca Apolinarie, că trupul Domnului a primit ipostasul divin fiind privat de suflet și inteligență. De aceea ei fac semnul crucii cu un singur deget pe față pentru a semnifica unica fire a Răstignitului. La fel cum latinii pretind, în mod eronat, că sfântul apostol Petru și Părinții le-au transmis tradiția pâinii azimă, tot la fel și armenii spun că sfântul Grigore, sfântul doctor al Armeniei, le-a transmis învățătura lor referitoare la azimă și la potirul sângelui în care nu se adaugă apă, deoarece, zic ei, Cristos însuși a dat discipolilor săi, în timpul Cinei de taină, azimă și un potir fără amestec cu apă. Ei nu înțeleg faptul că astăzi Biserica celebrează ritul sângelui și apei ieșite din coasta Domnului și că Evangheliile nu spun explicit că vinul de la Cina cea de taină era cu desăvârșire fără amestec de apă. Tot armenii, ca și latinii, nu-și bat capul prea tare cu participarea la sfânta împărtășanie așa cum se face la noi, ci le este indiferentă participarea sau nu. Tot ei, în Vinerea sfântă, ascund sfânta cruce și după ce au ținut-o ascunsă până în duminica solemnă a Învierii, dis-de-dimineața acelei zile, o caută într-o parte și în alta, iar după ce au găsit-o, o expun spre venerație.

101.       În unele puncte, latinii cad în aceleași erori ca iacobiții, numiți astfel din cauza unui anume monah Iacob. Aceștia susțin indiferența față de venerația adusă icoanelor; atunci când se întâmplă să facă un gest de venerație, nu le sărută, ci le ating doar cu un singur deget iar apoi sărută acel deget. Tot la fel cu un singur deget trasează semnul crucii pe față, ducând mâna de la stânga spre dreapta; mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei; nu amestecă apa cu vinul sfintei jertfe.

102.       Tot la fel fac și Chatzizarii. Aceștia postesc câteva zile înaintea duminicii Apocreo și, sâmbăta și duminica din postul mare consumă ouă, lapte și brânză. Folosesc și ei pâinea azimă. Acest nume „Chatzizari” este dat celor care adoră crucea (chatzi este numele crucii la ei) și cred că crucea este mai puternică decât Cristos, fiindcă, zic ei, ea l-a învins pe Cristos; de aceea ei bat un cui în mijlocul crucii; de asemenea, ei sunt theopaschiști și monofiziți și se opun cu desăvârșire cultului sfintelor icoane.

103.       În aceste condiții, latinii care au aceste puncte în comun cu ei și care falsifică de câte ori este nevoie tradiția apostolilor și a Părinților, cum mai pot ei rămâne în stricta observație? Printre alte canoane, Părinții au specificat și ceea ce urmează: cei care nu se conformează preceptelor stabilite și care nu respectă deciziile conciliare, ci se îndepărtează, chiar și puțin, sunt considerați eretici și supuși anatemei. Iar dacă cea mai mică abatere este tratată astfel, ce să mai spunem despre acele abateri grave?

104.       Într-adevăr, istoricii dinaintea noastră spun că Papa însuși și creștinii din Occident, de dincolo de golful Ioniei, italienii, lombarzii, francii numiți și germanici, amalfitanii, venețienii și alții, sunt cu toții în afara Bisericii catolice de multă vreme și străini tradițiilor evanghelice și apostolice; au ajuns astfel, după cum spune istoria, din cauza tradițiilor barbare și anormale pe care le-au preluat de la ei; astfel s-au născut toate ereziile la ei. Tribul vandalilor, altă dată, a răsturnat puterea Romei și i-au dezrădăcinat pe romanii din trecut, și, deoarece sunt în acord cu anumite erezii, din cază că erau arieni, nestorieni, macedonieni și poate mai mult decât atât, au implantat la Roma ereziile lor pe care francii și germanicii le-au primit ca moștenire; de atunci ele s-au extins, dând naștere la multe alte erezii. În realitate, cei din Campania și din Albania nu sunt diferiți de grecii din antichitate în felul în care arată respect față de religie și obiceiuri; doar calabrezii au rămas, de la începuturi, creștini ortodocși.

 

Jean Darrouzès, „Le mémoire de Constantin Stilbès contre les Latins”, in : Revue des études byzantines, 1963, vol. 21 (1), p. 50-100.

Marea schismă a Bisericii, din 1054, are doi actori de seamă: unul occidental, cardinalul Humbert, viitorul Papă Ștefan al IX-lea, și Patriarhul Mihail Cerularie. Cine și-ar fi putut imagina că totul ar putea pleca de la o discuție puerilă referitor la pâinea folosită în celebrarea Euharistică: unii, occidentalii, bazându-se pe datele furnizate de evanghelistul Ioan, care descrie Cina cea de taină explicit ca fiind o cină pascală, susțin celebrarea Sfintei Jertfe cu pâine nedospită, după uzanța evreilor, descrisă în carete Leviticului; alții, orientalii, bazându-se pe informațiile sinopticilor, care în opinia lor nu descriu Cina cea de taină ca fiind o cină pascală, ci una obișnuită în timpul căreia Isus ar fi instituit Euharistia, susțin că pâinea pentru celebrarea Sfintelor Taine trebuie să fie cu pâine dospită, după cum foloseau în mod normal evreii la fiecare masă obișnuită. Pentru că Patriarhul Cerularie și teologii lui nu s-au învoit să accepte argumentul apusenilor, aceștia au redactat o scrisoare de anatemă pe care au depus-o, pe 16 iulie 1054, pe altorul catedralei Sfânta Sofia din Cosntantinopol. Patriarhul, la rândul său, și-a întrunit sinodul episcopal și a redactat o scrisoare de excomunicare a apusenilor, aducând acuze de tot felul la adresa lor, printre care multe sunt de ordin pueril. Redau aici traducerea documentului de excomunicare a lui Humbert, apoi răspunsul lui Cerularie sub formă de acuzații.

 

Scrisoarea de anatemă a lui Humbert și a delegației papale (16 iulie 1054)

împotriva lui Mihail Cerularie al Constantinopolului și adepților lui 

 

Humbert, prin harul lui Dumnezeu cardinal-episcop al Sfintei Biserici romane; Petru, arhiepiscop de Amalfi; Frederic, diacon și cancelar, tuturor fiilor Bisericii catolice:

Sfântul Scaun Apostolic roman, primul printre toate celelalte scaune, căruia îi aparține în particular, în calitatea sa de întâistătător, grija tuturor Bisericilor, s-a învrednicit să ne trimită ca delegați ai săi în acest oraș imperial pentru a restabili pacea și bunăstarea Bisericii și pentru a vedea dacă zvonurile stârnite în acest oraș atât de important și care au ajuns până la urechile noastre cu atâta viteză sunt adevărate. Înainte de toate, măriți împărați, cler și credincioși din acest oraș al Constantinopolului și întreaga Biserică catolică, am aflat aici un adevărat motiv de bucurie în Domnul și un motiv foarte mare de tristețe. În ce privește stâlpii Imperiului și cetățenii ei înțelepți și venerabili, orașul este cu adevărat creștin și orthodox. Însă, în ce-l privește pe Mihail, căruia i se dă abuziv titlul de „patriarh”, și adepților nebuniei lui, există cu adevărat o zizanie de erezii semănate de ei în sânul acestui oraș. Ca simoniacii, vând darul lui Dumnezeu; ca valesienii, fac din oaspeții lor eunuci pentru ca apoi să-i ridice nu doar în treapta clerului, dar și la episcopat; ca arienii, îi rebotează pe cei care au fost botezați în numele Sfintei Treimi, mai ales pe latini; ca donatiștii, susțin că în afara Bisericii grecești, adevărata Biserică a lui Cristos, adevăratul ei sacrificiu și adevăratul ei botez au dispărut din lumea întreagă; ca nicolaiții, permit miniștrilor altarului să se căsătorească și revendică acest drept și pentru ei; ca severienii, declară afurisită legea lui Moise; ca pneumatomahii, au suprimat din Crez purcederea Duhului Sfânt „și din Fiul – Filioque”; ca maniheii, spun, între multe alte lucruri, că pâinea dospită este animată; ca nazareenii, dau o importanță atât de mare curăției trupești specifice tradiției iudaice încât refuză botezul copiilor înaintea de ziua a opta, chiar și atunci când aceștia sunt în pericol de moarte; de asemenea refuză să primească la împărtășanie, sau – dacă sunt încă păgâne – să boteze femeile însărcinate sau în perioada lor de ciclu, chiar și atunci când sunt în pericol de moarte; mai mult, lăsând să crească barba și părul, refuză să dea împărtășania celor care, urmând obiceiurile Bisericii romane, își tund părul și se bărbieresc. Pentru toate aceste erori și pentru multe alte fapte de care se face vinovat Mihail, după ce mai întâi a primit avertismentele de rigoare în scris din partea întâistătătorului nostru, Papa Leon, a refuzat să se pocăiască. Mai mult, nouă, delegaților săi, care aveam misiunea de a pune capăt la niște abuzuri atât de grave, ne-a refuzat audiența și o discuție cu el, ne-a interzis să celebrăm Liturghia în bisericile lui. Înainte ca noi să ajungem aici a poruncit să se închidă bisericile pentru latini, pe care-i considera azymiți și îi persecuta pretutindeni prin cuvine și fapte, mergând chiar până la a afurisi Scaunul Apostolic în copii ei și a îndrăznit chiar să-și dea titlul de „Patriarh ecumenic”, împotriva voinței aceluiași Scaun Apostolic, contribuind astfel ca cei de credință catolică să primească multe și grave prejudicii. În numele Sfintei și nedespărțitei Treimi, a Scaunului Apostolic, ai cărui ambasadori noi suntem, și a tuturor Sfinților Părinți ortodocși ai celor șapte concilii și a întregii Biserici catolice, semnăm împotriva lui Mihail și a adepților lui anatema pe care Suveranul Pontif, Papa, a rostit-o împotriva lor, dacă nu acceptă să se pocăiască: Mihail neofitul, care poartă abuziv titlul de patriarh, pe care doar frica umană l-a împins să îmbrace haina monahală, care se află acum în fața acuzațiilor celor mai grave, și cu el Leon, care-și spune episcop de Achrida și cancelarul lui Mihail, Constantin (traducerea textului în grecește dă un alt nume, Nichifor), care au călcat în mod sacrileg în picioare sacrificiile latinilor, și toți cei care-i urmează în erorile amintite mai sus și în nechibzuința lor încrezută, toți aceștia să cadă sub anatemă, Maranatha, cu simoniacii, valesienii, arienii, donatiștii, nicolaiții, severienii, pneumatomahii, maniheii și nazareenii și toți ereticii, mai mult, cu toți diavolii și îngerii răi, dacă nu se vor întoarce și nu se vor căi. Amin, amin, amin!

La acest text, delegația papală a mai adăugat, prin viu grai, o excomunicare în următorii termeni: Toți cei care se îndrăznesc să atace credința Sfintei Biserici romane și jertfa ei euharistică, să fie anatemă, Maranatha, și să nu mai fie considerat drept creștin catolic, ci drept eretic prozymit! ( în gândirea lui Humbert, termenul prozymit, inventat de el, vrea să însemne „apărător al pâinii dospite”, și este un răspuns acuzației făcute de Mihail Cerularie împotriva latinilor, azymit, adică „apărător al pâinii nedospite”). Fiat, fiat, fiat!

 

Răspunsul lui Mihail Cerularie împotriva lui Humbert și delegației papale

 

Episcopului Romei și tuturor creștinilor occidentali care locuiesc dincolo de Marea Ioniană: italieni, lombarzi, franci, cei ce se numesc de asemenea germanici, amalfitani, venețieni și toți ceilalți, cu excepția calabrezilor și germanilor – aceștia din urmă, într-adevăr, nu sunt mai diferiți decât păgânii atât prin religie cât și prin sălbăticia moravurilor lor; cât despre calabrezi, ei sunt, de la începuturi, creștini orthodocși, crescuți în orânduielile Bisericii noastre apostolice, – toți aceștia, Papa inclusiv, trăiesc de mai mulți ani în afara Bisericii catholice, ca niște străini rătăcitori tradițiilor Evangheliei, apostolilor și Părinților și urmând niște ritualuri și orânduiri ilicite și barbare. Cele mai rele și mai detestabile sunt următoarele:

1.     În timp ce Simbolul sfintei noastre credințe, alcătuit din cuvinte evanghelice, exprimă în mod clar în acești termeni credința noastră în Duhul Sfânt: Și în Duhul Sfânt, Domnul, și de viață dătătorul, care purcede de la Tatăl, ei au adus adăugirea falsă și periculoasă, și de la Fiul – Filioque. În opinia mea, din cauza sărăciei limbajului lor, au crezut că purcederea Duhului Sfânt din Tatăl este același lucru cu trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul până la noi. În ignoranța lor, acești barbari au crezut că misiunea nu este diferită de purcedere.

2.     În loc de pâine, ei oferă azime și țin în derâdere apostolul Petru și Sfinții Părinți care au fost episcopi ai Romei, zicând că ei sunt cei care le-au transmis această tradiție. [...]

3.     În bisericile lor vedem și alte statui decât cea a Crucii, iar aceasta nu este pictată ci în relief. Intrând în biserici, se închină murmurând rugăciuni; apoi, trasând o cruce pe pământ, o sărută și apoi pleacă.

4.     Maicii Domnului Nostru Isus Cristos nu îi dă titlul Theotokos, ci o numesc simplu Sfânta Maria.

5.     La ei, oricine, fără a ține seama de vârstă, sex și rang bisericesc, poate intra în sanctuar și înainta lângă altar în timpul Liturghiei; chiar și femei se așază pe tronul episcopului. Așa înțeleg ei să facă distincția dintre sacru și profan!

6.     Ei nu doar mănâncă carne în sânge, dar mănâncă și urși, câini și lupi și alte animale chiar mai impure.

7.     Prelații și preoții lor, în loc de haine de lână, se îmbracă în haine de mătase policromă, poartă inele și mănuși.

8.     Pentru botez, nu doar umplu gura neofitului cu sare, dar o și ung cu salivă; când cei botezați au ajuns la vârsta adultă și au căzut în păcat, ei îi ung cu ulei spre iertarea păcatelor și par astfel că administrează botezul de două ori (aluzie la sacramentul mirului care în Occident era administrat separat de botez, de unde și confuzia lui Mihail Cerularie aici).

9.     Sclavi a rânduielilor iudaice, preoții lor fac zilnic diferite rituri de purificare și sfințiri cu apă pentru a îndepărta relele și pericolele.

10.  Fac semnul sfintei cruci într-un fel bizar, folosind cele cinci degete, iar apoi fac semnul crucii pe frunte cu degetul mare.

11.  Chiar dacă li se impune celibatul diaconilor, preoților și episcopilor, aceștia încheie căsătorii și merg uneori chiar în a doua sau a treia căsătorie.

12.  Auzindu-i, în opinia lor nu se cuvine să-l lăudăm pe Dumnezeu decât în trei limbi: ebraică, grecește și latinește.

13.  Nu-și îngroapă episcopii decât după opt zile; în tot acest timp, credincioșii îi aduc daruri; apoi sunt îngropați cu mâinile întinse lângă trup în loc să i le pună pe piept în formă de cruce și li se înfundă toate orificiile cu ceară. Aceeași tradiție este respectată și la înmormântarea laicilor.

14.  Preoții lor celebrează în fiecare zi de trei sau de patru ori Liturghia pe același altar; mai mult, celebrează oriunde, fără niciun discernământ pentru a distinge sacrul de profan.

15.  La ei, un monah încetează să mai fie ascet odată devenit episcop sau dacă este atins de o infirmitate oarecare; în general, toți monahii lor mănâncă carne de porc.

16.  Felul în care ei țin postul mare este foarte variat, în funcție de regiuni: în Polonia se postește nouă săptămâni; în alte părți opt săptămâni sau mai puțin; postul mare la italieni nu ține decât șase săptămâni;

17.  În timpul ceremoniilor se așază pe scaune și nu se stânjenesc să discute între ei.

18.  La ei nu se fac sfințiri de preoți decât în anumite perioade ale anului ca și cum harul Duhului Sfânt ar fi ținut să acționeze doar în anumite zile din an și ar depinde, conform învățăturii Bisericii catolice, de virtutea celui care hirotonește și a celui care este hirotonit.

 

Martin Jugie, un renumit bizantinolog, scrie: „Aceste acuze atât de puerile, al căror număr nu făcea decât să crească odată cu trecerea veacurilor, nu puteau avea un efect prea mare asupra oamenilor cultivați; însă puteau impresiona masa credincioșilor de rând și întăreau antipatia, ostilitatea, disprețul resimțit față de barbarii din Occident. Aceștia erau puși în rândul heterodocșilor în mod explicit și îndrăzneau chiar să spună că Papa de la Roma se separase de multă vreme de Biserica catholică, ca și cum ar fi posibil să existe o Biserică catholică fără Papă. Faptul că Mihail Cerularie și teologii lui au putut redacta asemenea acuze și să afirme că era lucru de la sine înțeles arată cât de mult spiritul de separație și schisma erau înaintate în Orient și ce iluzie își făceau delegații romani despre adevăratele sentimente ale bizantinilor față de latini. Ei au voit să separe cauza patriarhului și a clerului său de cea a împăraților și de ansamblul credincioșilor, să-l considere pe Cerularie drept oaia care behăia și rătăcea departe de turma Sfântului Părinte, să facă la Constantinopol ca și cum ar face în orice alt oraș din Occident, și nu-și dădeau seama că la Constantinopol dădeau imaginea unor oameni aroganți și insuportabili” (Le schisme de Michel Cerulaire, Echos d’Orient, 1937, vol 36, p. 473).

"Ca toți să fie une, precum tu Tată ești în mine și eu în tine, ca lumea să creadă"! Aceasta este fraza centrală din "rugaciunea sacerdotală", cu valoare testamentară, a lui Isus rostită înaintea pătimirii, morții și învierii sale. Pentru a simboliza această unitate a creștinilor, Ioan evanghelistul vorbește despre cămașa dintr-o bucată, fără cusătură, a lui Isus pe care soldații au tras-o la sorți ca să nu o rupă în bucăți. Sfinții Părinți ai Bisericii, răsăriteni și apuseni, au văzut în această cămașă simbolul Bisericii Una, Sfântă, Katholică și Apostolică, indiviză, după cum afirmă Crezul stabilit și proclamat "regula fidei - normă a credinței" la Niceea, în 325. Ceea ce nu au făcut soldații păgâni, spun Sfinții Părinți, au făcut creștinii, care-și trag numele de la Cristos. Ei au sfârtecat această cămașă, fiecare susținând că are dreptate și deseori opunându-se celorlalți și considerându-se chiar "unica Biserică" voită și rânduită de Cristos. Sfântul Paul îi ceartă pe corinteni pentru dezbinările iscate între ei: unii susțineau că-i aparțin lui Apolo, alții lui Chepha, alții lui Paul, ca și cum aceștia ar fi murit pentru mântuirea lor! Sfântul Augustin se confruntă și el în vremea lui cu schisme (donatismul) și erezii (arianismul, pelagianismul, manicheismul) și predică neîncetat pentru restabilirea unității dintre creștini: "Dacă sunteți dezbinați, spunea el, mâncați-L pe cel care este unitatea voastră, Cristos Domnul". La Masa Sfântă suntem frați, mândcând și bând din aceeași pâine și din același potir. Istoria Bisericii primului mileniu este o dovadă grăitoare că rugăciunea lui Isus dinaintea pătimirii sale nu era considerată normativă de creștini deoarece asistăm la schisme și erezii soldate cu anateme și excomunicări cu nemiluita între creștini. Motivele principale ce au condus la dezbinările ce le resimțim până astăzi nu a fost atât pe plan teologic și/sau dogmatic, cât mai ales pe plan politic și disciplinar: cine deține întâietate? cine este mai puternic? cui trebuie să i se dea ascultare? cine primește mai multe distincții și funcții din partea împăraților vremii? etc. Degeaba a spus Isus: "cel dintâi să fie cel din urmă", sau, "cei ce dețin autoritate să fie slujitorii celorlalți", deoarece de multe ori funcția, în Biserică, a însemnat autoritate, uneori copleșitoare, exersată asura celuilalt. Din punct de vedere dogmatic s-a ivit totuși un "măr al discordiei" sau un "țap ispășitor" în expresia, adăugită la Crezul de la Niceea-Constantinopol, Filioque - și de la Fiul. Este vorba despre discuția legată de purcederea Duhului Sfânt, care retrimite, în definitiv, la o chestiune cristologică. În sec. al VI-lea apare pentru prima dată într-un Crez, așa-numitul Crezul lui Atanasie, sau Quicumque, expresia Filioque, în regiunile Spaniei de astăzi, unde se refugiaseră arienii după ce au fost combătuți pe toate fronturile în Orient și alungați din Bisericile răsăritene. Creștinii orthodocși, confruntându-se cu această învățătură ariană, au voit să afirme, cu argumente biblice, egalitatea în esență a Tatălui și a Fiului, prin consecință egala lor divintate și putere. Plecând de la două texte biblice: Aşadar, Isus a răspuns şi le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face şi Fiul la fel. Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi îi arată toate câte le face şi-i va arăta lucruri şi mai mari decât acestea, ca să vă miraţi. După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă viaţă celor cărora vrea [să o dea]. De fapt, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-l cinstească pe Fiul aşa cum îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-l cinsteşte pe Fiul, nu-l cinsteşte pe Tatăl care l-a trimis. (Ioan 5, 19-23) și: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23), expresia Filioque introdusă în Crezul pus pe seama marelui teolog al conciliului de la Niceea, Atanasie al Alexandriei, avea ca scop să afirme egala divinitate, putere și demnitate a Fiului cu Tatăl. Nimeni nu s-a gândit atunci, și nici când expresia a fost introdusă în Crezul apusean, să afirme două izvoare ale Duhului Sfânt sau să denigreze a treia persoană a Sfintei Treimi acordându-i subordonarea sa față de Tatăl și Fiul. Prăpastia teologică și dogmatică între Răsărit și Apus a fost săpată, în principal, de interpreatea dată, de unii și de alții, acestei expresii și felului cum ea a fost introdusă din Crez și rostită în Bisericile Apusene până astăzi. Fotie al Cosntantinopolului, ridicat la această demnitate de la statutul de laic la cel de patriarh în doar o săptămână, încălcând astfel canoanele bisericești care interziceau acest lcuru, și care a fost excomunicat și înlăturat de pe scaunul patriarcal de două ori prin decizii conciliare (considerate la acea vreme ecumenice), cel din 869-870, ținut la Constantinopol, și cel din 899 convocat la Roma de împăratul Leon al VI-lea Înțeleptul (vezi lucrarea lui H. Chadwick, Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății, p. 222-270), este primul care a venit cu argumente, spera el, convingătoare să-i facă pe apuseni să renunțe la această adăugire. Tradiția ortodoxă, până astăzi, recurge la aceste argumente atunci când vrea să intre în polemică teologică cu tradiția catolică. Mai târziu, aceleași argumente au fost preluate și duse la extremă de monahul Grigore Palama care a intrat în conflict dogmatic deschis cu marele teolog mediaeval occidental, Toma de Aquino. Tradiția dogmaticii catolice afirmă, de la începuturi și până astăzi, un singur izvor în dumnezeire, Tatăl, o singură naștere în Dumnezeu, Fiul, o singură purcedere în Dumnezeu, Duhul Sfânt. Fiul este născut din Tatăl, înaintea veacurilor, iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl din veșnicie. Purcederea Duhului Sfânt "și de la Fiul - Filioque" este afirmată pentru a întări credința în dumnezeirea Fiului, în egală măsură cu a Tatălui, și pentru a susține trimiterea Duhului Sfânt, de către Fiul, asupra Bisericii constituite în dimineața Învierii de primii discipoli care au crezut în misterul învierii propovăduit în Biserică de la începuturi. Redau aici argumentele lui Fotie al Constantinopolului extrase din lucrarea sa "Mistagogia Duhului Sfânt".

 

 

 

 

 

 

Argumentația anti-filioque și,

prin consecință, anti-apuseană

a lui Fotie Patriarh al Constantinopolului,

din Mistagogia Duhului Sfânt

 

1.     Dacă, într-adevăr, Duhul Sfânt este ființă simplă, însă purcede din Tatăl și din Fiul, atunci aceștia doi trebuie să fie considerați ca fiind un singur ipostas, și se produce astfel confuzia lui Sabelius, sau mai precis, se dă naștere unei învățături semi-sabeliene.

2.     Într-adevăr, dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, este în același timp dublu și compus. Dacă Duhul Sfânt ar avea două principii (Tatăl și Fiul), cum se mai poate susține monarhia divină atât de mult propovăduită în Biserică?

3.     Dacă Tatăl și Fiul sunt cele două izvoare ale Duhului Sfânt, atunci Tatăl pare a fi autorul direct și indirect al Duhului, tocmai fiindcă și Fiul purcede din Tatăl.

4.     Dacă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl este perfectă, asta înseamnă că purcederea de la Fiul este de prisos.

5.     Dacă Fiul ar avea această proprietate încât să purceadă Duhul Sfânt de la El ca de la Tatăl, proprietatea purcederii ar fi comună amândurora. Însă cum ar putea ca această proprietate să fie comună amândurora? Dacă este prin opoziție, asta nu înseamnă că una o anulează pe cealaltă? Fiindcă contrariile se anulează reciproc. Dacă este prin divergență, atunci o parte a Duhului Sfânt va purcede într-un fel și cealaltă parte în alt fel și va fi compus din părți inegale.

6.     Dacă este adevărat că Fiul și Duhul Sfânt purced dintr-o cauză comună, adică de la Tatăl, și dacă Fiul ar fi autor al Duhului Sfânt, atunci înseamnă că Duhul Sfânt ar purcede și de la Fiul. Dar noi știm că Tatăl și Creatorul a toate i-a făcut pe amândoi egali în cinstire.

7.     Dacă este adevărat că Fiul ar avea în comun cu Tatăl lucrarea de purcedere a Duhului Sfânt, atunci Duhul Sfânt ar trebui să dețină șu el capacitatea de purcedere, deoarece tot ceea ce Tatăl are în comun cu Fiul se potrivește și cu Duhul Sfânt. Astfel va rezulta faptul că Duhul Sfânt ar fi în același timp cauză și efect, lucru de-a dreptul mai monstruos decât toate mitologiile păgâne grecești.

8.     Dacă Fiul are puterea de a fi izvor, însă acest lucru este negat Duhului Sfânt, asta înseamnă că Duhul Sfânt este inferior în putere Fiului, și tocmai asta era blasfemia ce o propovăduia Macedonius.

9.     Ca scuză, ei (apusenii) susțin că Ambroziu al Milanului ar fi scris aceste lucruri în tratatele lui referitor la acest subiect, și chiar Augustin de Hipona și Ieronim. Pentru a-i apăra pe acești oameni ar trebui spus probabil că pneumatomahii ar fi corupt scrierile lor, sau poate ei vorbeau conform metodei folosite de Vasile cel Mare, care într-o perioadă a fost nevoie să se abțină să mai predice despre divinitatea Duhului Sfânt, sau poate, datorită faptului că fiind doar oameni, s-ar fi putut rătăci, în aceste discuții, departe de teologia sănătoasă. Mare număr de oameni renumiți, cum ar fi Dionisie al Alexandriei, Metodiu de Patara și Pierios, Pamfil, Teognost și Irineu al Lyonului cu discipolul său Hipolit au suferit și ei referitor la anumite domenii. Fiindcă noi nu acceptăm unele din afirmațiile lor, chiar dacă admitem, fără rezerve, multe alte lucruri din teologia lor.

10.  Deci, Ambroziu, Augustin și Ieronim ar fi spus ceea ce susțin latinii; însă ierarhii celor șapte concilii ecumenice nu au susținut așa ceva. Unul după altul, toate aceste concilii au confirmat definiția credinței noastre. Întâistătătorii și luminile strălucite al Bisericii Romei Vechi au fost în acord cu aceste concilii fără nici cea mai mică rezervă și au decretat că nu era permis să se adauge sau să se înlăture ceva din definiția de credință, iar cel care ar îndrăzni să facă așa ceva, va fi alungat din comuniunea Bisericii fără nicio ezitare.

11.  Divinul Grigore, în Dialoguri [sfântul Grigore cel Mare, Papă al Romei], care s-a stins nu multă vreme după cel de-al șaselea conciliu ecumenic, predica și scria în latinește că Duhul Sfânt purcede doar de la Tatăl. Zaharia [Papă al Romei], 165 de ani mai târziu, a tradus Dialogurile în grecește și spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și rămâne peste Fiul, fiindcă asta a învățat el de la Precursor [Ioan Botezătorul], care l-a văzut pe Duhul Sfânt coborând sub chip de porumbel și rămânând peste El.

12.  Leon al III-lea și Benedict al III-lea, mari Pontifi ai Bisericii Romei, în vremurile ce au urmat, au decretat că Simbolul de credință trebuie să fie recitat în grecește în timpul Sfintelor celebrări liturgice în Biserica Romei și în toate celelalte Biserici care țin de ea, pentru a evita ca unele greșeli, datorate traducerii în latinește, să dea cumva ocazie de blasfemie creștinilor. Acest Leon, deschizând comorile Bisericii Apostolice din Roma, a găsit două scuturi care erau păstrate printre alte piese moștenite de Papii precedenți, și pe care era înscrisă, în versiunea grecească [aici criticii textului văd o mică eroare a lui Fotie: Patriarhul nu spune că dedesubtul versiunii grecești se afla și versiunea latinească a Crezului] expunerea Simbolului credinței și poruncise ca această formulă să fie citită înaintea poporului credincios din Roma. Până în vremea lui Sergiu, dreptcredinciosul Patriarh al Bisericii Noii Rome, Pontifii Primei Rome trimiteau tuturor scaunelor patriarcale scrisori de confirmare a credinței lor atunci când erau consacrați noi episcopi, și în aceste scrisori transcriau de fiecare dată Simbolul credinței fără nicio modificare a textului.

13.  Dar de ce să mai lungim vorba! Însuși Fiul lui Dumnezeu și Învățătorul nostru ne revelează că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Chiar și Sfântul Paul declară, zicând „dacă noi-înșine sau dacă un înger venit din cer vă proclamă o altă Evanghelie, diferită de cea pe care v-am predicat-o noi, să fie anatemă”! Și, doar dacă cineva este dea dreptul nebun, cine și-ar dori altă învățătură?

14.  Când David spune „prin Duhul gurii sale” spunea și el că Duhul Sfânt nu purcede decât de la Tatăl, fiindcă aplica această frază gurii Tatălui, nu a Fiului, pentru ca să poată distruge, prin anticipație, orice blasfemie a celor care vor susține că Duhul ar purcede și de la Fiul.

15.  În toate celelalte cazuri, purcederea demonstrează o ieșire simplă, după cum se spune în Psalmi „el purcedea/ieșea, își însușea aceleași apropouri” (Ps 40, 7 LXX). Însă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl nu înseamnă doar o simplă ieșire, ceva pe moment, care ar avea loc și care ar înceta, ci este vorba despre o purcedere în esență și naturală, însemnând felul de a fi și semnificând astfel însăși subzistența Duhului Sfânt, care nu subzistă prin naștere, precum Fiul, ci prin purcedere, deci într-u mod diferit de Fiul. Fiindcă specificul Fiului este acela de a fi veșnic născut din esența Tatălui, [modul să de subzistență este de a fi născut și de a continua să fie născut din esența Tatălui], iar specificul Duhului Sfânt este acela de a purcede din veșnicie, în mod natural, [modul său de subzistență este acela de a purcede și de a continua să purceadă din Tatăl]. Astfel ei sunt diferiți unul de celălalt doar datorită proprietăților specifice modului lor de subzistență, în timp ce în celelalte aspecte sunt una în esență, în natură, în demnitate, în putere și, pentru a spune mai simplu, în toate celelalte lucruri, împreună cu Tatăl și unul cu celălalt. În aceste condiții cum puteți voi spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul? Dacă vorbind despre purcedere vorbim despre cauza Duhului Sfânt, atunci înseamnă că El are două cauze [Tatăl și Fiul] și susțineți astfel o duarhie în locul monarhiei; însă nu stă în firea noastră să afirmăm absurdități cu duiumul pentru a deruta credința noastră. Totuși, dacă Duhul Sfânt purcede într-un mod diferit, ca și cum printr-o legătură reciprocă datorită rațiunii locuirii reciproce unul în celălalt și schimbului celorlalte proprietăți, și pentru a spune mai simplu, dacă purced ca și cum ar fi trimiși, atunci înțelegerea voastră este bună. După cum Tatăl l-a trimis pe Fiul, tot la fel Fiul l-a trimis pe Duhul Sfânt. Fiul spune: „când va veni Mângâietorul, pe care eu îl voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El îmi va da mărturie”. Totuși, voi vă mai înșelați și asupra altui aspect: mai întâi schimbând și falsificând, prin această adăugire [Filioque] mărturisirea comună a Simbolului credinței confirmat de cele șapte concilii ecumenice – nimeni altul decât voi a îndrăznit să facă așa ceva – și în al doilea rând, ceea ce voi adăugați între cele două fraze și pe care noi obișnuim să o numim conjuncție, implică semnificația unei purcederi egale și de la Tatăl și de la Fiul, în timp ce ați fi putut concepe în alt mod purcederea de la Fiul, după cum am spus mai sus. Însă, se cuvine nu doar să gândim în mod corect despre adevărurile creștine, trebuie nici să nu-i scandalizăm pe alții. Căci dacă, conform Evangheliei, cel ce produce scandal față de cineva este judecat vrednic de o pedeapsă îngrozitoare, ce se va întâmpla cu cei care au scandalizat lumea întreagă?

16.  Când Fiul lui Dumnezeu vorbea despre Duhul Sfânt, nu a spus doar o dată, ci de două ori, în timpul aceluiași discurs, că Duhul Sfânt vine de la Tatăl. De ce nu a spus: și de la Mine? Potrivnicii mei spun că vorbea smerit, în calitatea sa de om; însă, în aceste condiții, le voi răspunde numaidecât, pentru a le arăta minciuna. Aceste cuvinte: „vă voi trimite”, nu erau spuse în calitatea sa de om, ci Dumnezeu fiind, deoarece un om nu-l trimite pe Dumnezeu, dacă ținem cont totuși că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Atunci, de două ori El a spus: „de la Tatăl” pentru a confirma o afirmație de o asemenea importanță și pentru a închide gurile celor care, pe viitor, vor îndrăzni să afirme că Duhul Sfânt purcede de la Fiul. Acest argument a fost susținut de credinciosul și înțeleptul împărat în timpul unei controverse referitoare la acest subiect cu episcopul de Milano [dintr-o notă a unui manuscris în versiune latină a acestui text ni se spune că: împăratul este Alexis Cumenul, iar episcopul de Milano este Petru, anul controversei fiind 1116, deci cu mult posterior lui Fotie]. 

 

Donația lui Constantin, în latinește Donatio Constantini, este un document, care s-a adeverit a fi un fals, prin care Împăratul Constantin ar fi oferit Papei Silvestru și succesorilor lui, în calitatea sa de Vicar al lui Dumnezeu pe pământ ca succesor al Sfântului Petru, puteri politice nesăbuite și autoritate spirituală asupra întregii Biserici răspândite pe tot pământul. Spre sfârșitul primului mileniu, papalitatea s-a folosit de acest document pentru a justifica pretențiile ei teritoriale și politice. Lorenzo Valla este primul om de știință, umanist, care în 1440 pune sub semnul întrebării veracitatea documentului. Indiferent de motivele care au condus la redactarea acestui text, câștigătorii în cauză erau Charlemagne și Papalitatea. Papa râvnea să păstreze teritoriile pe care Pepin cel Scurt i le dăduse după ce alungase poporul german care-l asuprea. Exarcatul de Ravena era revendicat de bizantinii ce-l stăpâneau înainte ca lombarzii să-l cucerească. Datorită acestui document, Papa avea, practic, dreptul să păstreze acest teritoriu.

Documentul este constituit din două părți: prima parte, confessio, datată din timpul celui de-al patrulea consulat al lui Constantin (anul 315), iar a doua, donatio, datată din timpul consulatului lui Galican (anul 317). Confessio aduce în memoria lui Constantin credința pe care a primit-o de la Papa Silvestru. De asemenea, împăratul amintește cum a fost vindecat de lepră, faptă povestită în Faptele lui Silvestru, lucrare datând din secolul al V-lea, înaintea convertirii lui. Donatio este o enumerare a teritoriilor și privilegiilor pe care Constantin le dă Papei: primatul peste Bisericile din Orient; bisericile din Lateran, Sfântul Petru și Sfântul Paul în afara zidurilor; bunuri în diferite provincii ale Imperiului; palatul din Lateran; însemnele imperiale și însemnele senatoriale celor care îl înconjoară pe Papă; Roma, Italia și în general, întreg Occidentul. Documentul se încheie cu o declarație de retragere a împăratului în Orient, lăsând astfel Occidentul sub deplina autoritate a Papei.

Existența textului nu este atestată înaintea secolului al IX-lea. Textul este integrat în Decretaliile pseudo-isidoriene și se răspândște în primul rând în teritoriile Galice ale lui Charlemagne. La Roma documentul este cunsocut mult mai târziu. Actul imperial este citat pentru prima dată înt-run document pontifical în 979. Nu este folosit ca argument, înainte de 1053, dar îl găsim într-un text al cardinalului Humbert de Silva Candida. Apoi îl găsim integrat în Decretul lui Grațian.

În Biserica ortodoxă, documentul este tradus pentru prima dată în grecește și criticat de teologul Ioan Kinamos, secretarul împăratului bizantin Manuel I Comenul. Argumentul său este juridic: în opinia lui Kinnanos, Cosntantin a dat puteri imperiale Papei, care l-a rândul său, le-a dat lui Chralemagne, considerat de teologul rus drept impostor. Kinanos însă susține că Papa nu avea dreptul să transmită propria lui putere altcuiva. Mai târziu, această ipoteză este reluată de Teodor Balsamon, patriarhul Antiohiei și preotejat al împăratului Isac II Angelos. Într-o scrisoare, adresată Papei Inocențiu III, Balsamon spune că transferul Imperiului Roman la Constantinopol însemna de fapt decăderea Romei.

În Occident, Arnaud de Brescia vede în acest act de donație mâna Anticristului, idee ce va fi preluată de Martin Luter pentru a argumenta protestele lansate împotriva Bisericii Romei. În opinia lui, doar laicii pot deține bunuri. Deci el aduce în discuție și pune sub semnul îndoielii actul de donație; mai pune sub semnul întrebării orice proprietate bisericească. În secolul al XIV-lea, Marsil de Padova răstoarnă sensul textului: dacă împăratul acordă Papei puteri vremelnice, aceasta demonstrează cu certitudine superioritatea împăratului referitor la cea a Papei. Guillaume de Ockham pune totuși în îndoială un asemenea text. Trebuie văzut în ce măsură un asemenea document ar fi putut fi folosit la conciliul Vatican I (1870-1871) când a fost decretată dogma infaibilității pontificale în Biserica catolică.

 

Donația lui Constantin

Eu, Împăratul Constantin, dau coroana și toate prerogativele împărătești orașului Romei, și Italiei, și Scaunului Apostolic din Apus. Deoarece în Faptele Fericitului Silvestru, (pe care Papa Ghelasie îl recunoaște, în cadrul conciliului celor 70 de episcopi, ca fiind întâistătător peste catolici și, în acord cu o mai veche uzanță, pe care o păstrează mai multe Biserici, declar cele ce urmează:

Împăratul Constantin, în ziua a patra după ce a primit botezul, conferă aceste privilegii Pontifului Bisericii Romane, adică: toți preoții din Imperiul Roman sunt sub oblăduirea lui în calitatea sa de întâistătător, după cum a decis Împăratul. Aceste privilegii, printre alte lucruri, constau în: noi toți împreună, cu toți satrapii noștri, tot senatul și cu toată nobilimea, precum și cu tot poporul supus guvernării Imperiului Roman – având în vedere că Fericitul Petru s-a văzut instalat ca Vicar al Fiului lui Dumnezeu pe pământ, prin consecință toți Suveranii Pontifi care sunt reprezentanți ai aceluiași întâstătător al Apostolilor, se cuvine să aibă din partea noastră și din partea întregului Imperiu puterea întâietății și cea mai mare recunoaștere a clemenței pe tot pământul stăpânit de Imperiul Roman, după cum i-a fost conferită de la începuturi, dat fiind faptul că același întâistătător al Apostolilor și succesorii lui sunt mijlocitorii noștri permanenți înaintea lui Dumnezeu. Pe tot teritoriul Imperiului am decretat că această Sfântă Biserică Romană trebuie să fie cinstită cu venerație, chiar mai mult decât împăratul și decât orice domnie pământească, cel mai sacru Scaun al Fericitului Petru trebuie să fie slăvit în mod deosebit; de aceea îi confer puterea, demnitatea și slava, și tăria, și cinstea imperială. Eu poruncesc și decretez că Scaunul Bisericii Romane trebuie să aibă întâietate deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale: Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol, precum și deasupra tuturor Bisericilor lui Dumnezeu care sunt pe pământ. Însuși Pontiful, care de-a lungul veacurilor se va afla așezat în fruntea Sfintei Biserici Romane, va fi mai cinstit și va fi întâistătătorul tuturor preoților din lumea întreagă și totul va funcționa pe baza deciziilor și judecății lui în orice lucru ce se referă la slujirea lui Dumnezeu și la stabilitatea și promovarea credinței creștine ortodoxe pretutindeni. De aceea:

1.     În Bisericile sfinților Apostoli Petru și Paul, pentru promovarea luminii, am încredințat teritoriile statale în stăpânirea lor și le-am îmbogățit cu diferite daruri și, din proprie autoritate imperială, le-am dat mai multe proprietăți ce ne aparțineau, din Est și din Vest, precum și din Nord și din Sud, adică: din Iudeea, Grecia, Asia, Tracia, Africa și Italia, precum și mai multe insule; în aceste condiții se cuvine ca ele să fie administrate de mâna celui mai Sfânt și Suprem Pontif, Silvestru, și de succesorii lui. De asemenea:

2.     Sfântului nostru Părinte, Fericitul Silvestru, Pontiful Suprem și Papa universal, al orașului Roma, și toți Pontifii, succesorii lui, care se vor afla pe Scaunul Sfântului Petru, și asta până la sfârșitul veacurilor, îi dăm drept cadou ținutul imperial pe care se află cetatea Lateranului, fiind considerat drept diademă, aflat în puterea coroanei noastre, și, de asemenea, tiara (tripla putere: administrativă, spirituală și politică) și bandiera, care este cureaua pe care, de obicei, împărații o au în jurul gâtului; de asemenea îi conferim și mantaua de purpură și tunica stacojie și toate însemnele imperiale; de asemenea, primește puterea de a prezida peste toate cavaleriile imperiale, primind astfel chiar și sceptrul imperial și, în același timp, toate veșmintele, banierele și tot felul de ornamente și toată pompa eminenței noastre imperiale și toată slava puterii noastre.

3.     Mai decretăm, de asemenea, deoarece este vorba despre cel mai cinstit dintre oameni: clerul din toate ordinele care slujesc în aceeași Sfântă Biserică a Imperiului Roman să-i dea cea mai aleasă cinste, putere și excelență datorită slavei de care el-însuși se bucură înaintea Senatului și cu care a fost înzestrat; acestea fiind zise, toți membrii clerului, aflați sub stăpânirea Suveranului Pontif, vor primi demnități specifice în Imperiu și decid ca ei să fie decorați cu ordine și demnități imperiale. Deoarece poliția imperială este bine înzestrată, tot la fel declar ca și clerul Sfintei Biserici Romane să fie înzestrat cu de toate. Iar chiar dacă puterea poliției imperiale se bucură de anumite oficii, cum ar fi șambelani, ba chiar și paznici la poartă, și toate celelalte funcții, tot la fel doresc să se bucure și Biserica Romană de multe privilegii. Ținând cont de faptul că slava pontificală trebuie să strălucească mai mult decât toate celelalte, mai decretez și ceea ce urmează: caii clerului aceleiași Sfinte Biserici Romane să fie împodobiți cu șa frumos ornată și cu haine moi pe ei, să fie de culoarea cea mai albă și să fie mereu gata de călătorie. Precum membrii senatului nostru folosesc încălțări și șosete roșii, fapt ce face să se distingă de lenjeria albă, tot la fel și clerul trebuie să folosească aceleași încălțări și șosete, deoarece ordinea bisericească, precum și cea pământească, trebuie să aducă daruri și slavă lui Dumnezeu.

4.     Înainte de toate, totuși, acord permisiunea aceluiași Sfânt Părinte Silvestru și succesorilor lui, prin edict imperial, să facă preoți pe oricine vor ei, conform dorințelor și înțelepciunii lor și să-i introducă în rândurile clerului (secular, regular, monahal; sau chiar în rândurile cardinalilor), mai puțin pe cei care se dovedesc a fi tirani și nu se ridică la această cinste.

5.     De asemenea, mai decretez că el-însuși și succesorii lui se pot folosi și purta pe frunțile lor – spre slava lui Dumnezeu și spre cinstirea Fericitului Petru – diadema care este coroana pe care i-am oferit-o lui chiar de pe capul meu, din aur curat și pietre prețioase. Deoarece el-însuși, Preafericitul Papă, nu avea posibilitatea să-și procure o asemenea coroană din aur spre a o folosi înaintea poporului în cinstea Fericitului Petru, am așezat au-însumi, cu mâinile mele, pe fericitul său cap, o tiară orbitor de sclipitoare pe care este reprezentată învierea Domnului nostru și, ținând în frâu calul său, datorită reverenței față de Fericitul Petru, am făcut datoria față de mire, decretând că toți succesorii lui, și doar ei, vor folosi această tiară în timpul procesiunilor pentru a arăta astfel puterea noastră.

6.     Pentru ca de-a lungul timpurilor Pontiful Suprem să nu sufere degradare, ci, dimpotrivă, să se bucure de cinstea cuvenită cu slavă și putere, decretăm că demnitatea lui nu poate fi supusă niciunei legi lumești; de aceea dau, renunțând la toate cele spuse mai sus, pentru Preafericitul Pontif, Silvestru, Papa Universal, chiar și palatul meu, după cum am mai spus, ba chiar și orașul Roma și toate provinciile și orașele care se află pe teritoriul Italiei și în partea vestică a Imperiului; decretez, datorită bunătății și generozității mele, că vor fi controlate, de acum încolo, de el și de succesorii lui și că toate aceste teritorii trec de acum înainte sub autoritatea Sfintei Biserici Romane.

7.     Deoarece am constatat că este benefic pentru Imperiul nostru și pentru întărirea autorității și puterii Imperiului să mă retrag în partea estică și că în Provincia Bizanțului este cea mai potrivită să-mi construiesc un oraș care să-mi poarte numele și deoarece cred că astfel Imperiul va fi bine guvernat și pentru a garanta supremația preoților și a Întâistătătorului religiei creștine după principii bine precizate de divinul Împărat, nu se cuvine ca un împărat pământean să aibă jurisdicție peste ei.

8.     Mai decretez de asemenea, că toate aceste lucruri, înscrise în această sacră imperială și în multe alte decrete imperiale pe care le-am stabilit și aprobat, rămân inviolabile și neschimbate până la sfârșitul veacurilor. De aceea, înaintea lui Dumnezeu care m-a ales să guvernez acest Imperiu și conștient de dreapta lui judecată, implor, în virtutea autorității mele imperiale, ca toți împărații, succesorii mei, și toată nobilimea, inclusiv satrapii, preaslăvitul Senat și întreg poporul de pe tot pământul, acum și în toate timpurile, să țină seamă de aceste decrete și niciunul dintre ei, sub niciun motiv, să nu neglijeze sau să nu uite aceste decrete, iar în caz contrar să fie detronat. Dacă totuși – ceea ce nu-mi doresc deloc – va încerca să nu respecte sau să-și bată joc de unul din aceste decrete, să fie supus pe veci pedepsei veșnice și va primi pedeapsa din partea lui Dumnezeu Atotputernicul și din partea căpeteniilor apostolilor, Petru și Paul, deoarece li s-a opus lor, acum și în viața viitoare, și vor fi arși în focul cel veșnic, unde sunt diavolii și toți nelegiuiții. De aceea, aceste decrete imperiale, le confirm, semnându-le cu mâna mea și vor fi afișate pentru ca tot poporul credincios, cârmuit de Fericitul Petru, să le cunoască.

Dat la Roma, în a treia zi după calendele lunii aprilie, de dreptcredinciosul nostru Împărat, August, pentru a patra oară, Flavius Constantin, și Galican, om dreptcredincios, fiind consul.

 

Lucian din Samosata (în greaca veche Λουκιανὸς ὁ Σαμοσατεύς, n. în  125 d.C. – d. după 190 d.C.) a fost un filosof și prozator, de origine asiriană, care s-a afirmat în domeniile retoricii și satirei. Lucian s-a născut la Samosata, în Siria de nord, într-o familie săracă. Deoarece părinții nu-i puteau asigura întreținerea într-o școală de retori, l-au trimis ucenic la un unchi care era mare sculptor. Deoarece nu i-a plăcut această activitate, a reușit să obțină trimiterea la școală, pentru început în regiunea natală, apoi în Ionia, posibil în final la Antiohia, un centru intelectual important al Imperiului Roman unde se și afirmă și cunoaște succesul. Deși greaca nu era limba lui maternă, după încheierea studiilor el a ținut conferințe Grecia, Macedonia, Italia. Apoi s-a stabiit, pentru o vreme, într-unul din orașele grecești ale Galiei meridionale. Către anul 160, a revenit în Orient, iar din 165 s-a stabilit cu toată familia la Atena unde a rămas pună în 185. Aici spiritul său independent, fin, original, și plin de umor a fost foarte apreciat. Când succesul său a început să scadă, a părăsit Atena și s-a stabilit la Alexandria unde a îndeplinit înalte funcții judiciare. A murit spre sfârșitul domniei împăratului Commodus, adică puțin înainte de 192, poate chiar în 191. A scris dialoguri satirice, pamflete, disertații, diatribe cu reminiscențe din filosofia cinicului Antistene prin care vizează filosofia speculativă, absurditatea credințelor religioase sau a slăbiciunilor omenești prea credule în puterile zeilor făuriți, în scrierile lui, după fizionomia și dotați cu virtuțile și viciile oamenilor muritori. Vă propun aici să citiți una dintre cele mai minunate lucrări, intitulată Istoria adevărată, în care însă nu există nimic adevărat, totul este imaginar. Povestirea are savoare, farmec și te ține cu sufletul la gură în dorința de a ști prin ce peripeții trec personajele principale, printre care se numără chiar autorul. Nu lipsesc din povestire înțepăturile satirice și bătaia de joc față de oamenii creduli în puteri divine imaginare care ar putea veni de la niște zei ce au în plus decât oamenii doar faptul că s-au construit legende mitologice în jurul lor cu care autorii au prostit plebea.

 

Lucian din Samosata

Istoria adevărată = Cartea Întâi

 

1.         Atleții și cei care-și antrenează trupul nu sunt preocupați doar să-și mențină forțele naturale, nu se gândesc mereu doar la exercițiile din sala de gimnastică; însă au și momente de destindere și sunt conștienți că asemenea momente fac parte integrantă din exercițiile de antrenament. Cred că, după exemplul lor, și oamenii care se dedică studiului literelor trebuie să-și permită momente de relaxare a spiritului după ore îndelungate consacrate studiului și lecturilor serioase și astfel vor deveni mai vioi și mai energici în reluarea muncii.

2.         Totuși această relaxare nu le poate fi de folos decât dacă se consacră citirii unor scrieri care nu-i încântă doar datorită tonului spiritual sau unei simplicități ieșite din comun, însă unde se poate găsi știință combinată cu imaginație, după cum se va recunoaște, sper eu, la citirea acestei cărți. Căci, nu doar originalitatea subiectului tratat și nici implementarea ideii că va trebui să placă, nici chiar faptul că am povestit istorii fictive sub aparențele unei probabilități de asemănare atrage cititorul, ci faptul că fiecare faptă istorică face apel, într-un fel comic, la unii din poeții, istoricii sau filosofii din vechime, care au scris lucrări renumite. Aș fi putut să vă dau și numele lor, dar sunt sigur că îi veți recunoaște cu ușurință la citirea acestei cărți.

3.         Ctesias din Cnidia, fiul lui Ctesiochus, a scris despre indieni și despre țara lor lucruri pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit din gura cuiva. Jambule a povestit fapte incredibile despre tot ceea ce se află în ocean; este o certitudine pentru toți că această lucrare nu este decât ficțiune, totuși este o lucrare din care nu lipsește frumusețea povestirii. Mulți alții au ales asemenea subiecte: povestesc, de parcă ar fi evenimente trăite de ei-înșiși, fie aventuri, fie călătorii, în care fac descrieri de animale enorme, oameni plini de cruzime sau care trăiesc în mod ciudat. Autorul și maestrul tuturor acestor povestiri ciudate este Ulise al lui Homer, care povestește la Alcinous istoria sclaviei vânturilor, a oamenilor ce nu au decât un ochi și trăiesc doar mâncând carne crudă, iar obiceiurile le sunt de-a dreptul sălbatice; apoi vorbește despre monștrii cu mai multe capete, metamorfoza însoțitorilor lui Ulise săvârșită prin acțiunea unor filtre speciale și multe alte povestiri de felul acesta spuse naivilor Pheaciens.

4.         Totuși când am citit acești autori nu i-am condamnat prea tare din cauza minciunilor lor, mai ales când am văzut că era o obișnuință la modă de-acuma chiar și pentru cei care se dedicau filosofiei; iar ceea ce m-a mirat mereu cel mai tare este faptul că își imaginau că atunci când scriau ficțiuni, falsitatea povestirilor lor scăpa cititorilor. Totuși, eu-însumi, fiind susținut de ideea de a lăsa un nume posterității și nevrând să fiu singurul care să nu se folosească de libertatea de a înșela, am decis, neavând nimic adevărat să povestesc, văzând că nu mi s-a întâmplat nimic vrednic să fie povestit, să mă dedic îndeaproape unei minciuni cu mult mai raționale decât cele ale celorlalți autori. Socotesc eu, nu va fi nimic adevărat în această lucrare decât doar mărturisirea că voi povesti o minciună; astfel sper să pot scăpa de acuzația ce am făcut-o eu celorlalți povestitori, mărturisind că nu voi spune nici un cuvânt adevărat. Voi povesti așadar fapte ce nu le-am văzut, aventuri ce nu mi s-au întâmplat și pe care nu le-am aflat de la nimeni; mai adaug lucruri ce nu există nicăieri și nici nu ar putea exista; deci, trebuie ca cititorii să nu creadă absolut nimic din cele ce voi povesti în această carte.

5.         Plecând într-o zi de la colonadele lui Hercule și fiind purtat spre Oceanul occidental, am fost împins în larg de un curent favorabil. Motivul și intenția călătoriei mele era o curiozitate nesăbuită și dorința de a vedea ceva nou; doream, între altele, să văd limitele Oceanului și să văd ce fel de oameni locuiesc pe malul celălalt. Pentru a realiza acest proiect, m-am aprovizionat cu multe alimente și o cantitate suficientă de apă; am luat cu mine 50 de tineri de vârsta mea, ce aveau aceleași proiecte ca și mine; mi-am procurat mai multe arme, am angajat, cu o plată destul de consistentă, un pilot să ne fie drept ghid și am echipat vaporul nostru, un vapor de marfă, în așa fel încât să reziste la o călătorie lungă și la vânturi puternice.

6.         Timp de o zi și o noapte am călătorit foarte bine; am parcurs o bună distanță, însă mai vedeam încă țărmul uscat, nu avansasem prea tare în larg. Însă a doua zi, la răsăritul soarelui, vântul a devenit tot mai puternic, valurile s-au mărit, întunericul ne-a învăluit încât nu mai era posibil să ridicăm pânzele. Forțați de împrejurări ne-am lăsat în voia vântului și am fost bântuiți de furtună timp de 79 de zile; însă în ziua a 80-a, la răsăritul soarelui, am observat, nu prea departe înaintea noastră, ridicând-se o insulă, acoperită cu copaci, în care se spărgeau valurile. Ne-am îndreptat spre malul acelei insule, am acostat și, după cum se întâmplă unor oameni care au fost mult timp încercați de violența mării, ne-am expus timp îndelungat pe țărm. În fine, în cele din urmă ne-am ridicat, am ales 30 dintre noi pentru a păzi vaporul, iar eu, cu ceilalți 20, am plecat să facem un tur pe acea insulă.

7.         Ajunși, după ce am trecut prin pădure, la circa 3 stadii de la mare, am văzut o coloană de bronz pe care se afla o inscripție în grecește, dificil de deslușit, pe jumătate ștearsă, dar se putea citi totuși: „Până aici au ajuns Hercule și Bachus”. În apropiere, pe o stâncă, am observat marca a două picioare, una foarte mare, cealaltă mai mică; am gândit că cea mică ar putea fi amprenta piciorului lui Bachus, iar cealaltă a lui Hercule. Am adorat acești demi-zei și ne-am continuat drumul. Doar ce-am făcut câțiva pași și am dat peste un fluviu în care curgea un fel de vin asemenea celui din Chio: albia era largă, fluviul adânc și navigabil în mai multe locuri. Am început să credem tot mai tare în inscripția de pe colana de bronz, văzând aceste semne atât de evidente ale călătoriei lui Bachus. Atunci mi-a venit ideea să văd de unde izvora fluviul; am urcat în amonte și nu am găsit nici un izvor, însă am observat foarte multe vii roditoare pline cu struguri mari. Din butucul fiecăruia curgea, strop cu strop, un vin limpede ce alimenta fluviul. Se mai puteau observa mulți pești, care aveau gustul și culoarea vinului; am prins câțiva și i-am mâncat după care ne-am îmbătat; însă, deschizându-i, am găsit în ei foarte mult icre, de aceea am decis pe loc să amestecăm pești de apă dulce, pe care i-am prins mai apoi, pentru a mai ameliora un pic gustul acesta prea tare.

8.         După ce am traversat fluviul printr-un loc mai strâmt, am dat peste un fel de vie de-a dreptul ieșită din comun: butucul, în partea lui mai apropiată de pământ, era foarte gros și în formă de săgeată; din partea lui superioară ieșeau fete al căror trup, de la brâu în sus, erau de o frumusețe de nedescris, așa cum este reprezentată Dafne, schimbată în dafin, atunci când Apolon va ajunge la ea. La extremitatea degetelor creșteau ramuri pline cu struguri; capetele lor, în loc de păr, erau acoperite de rămurele pe care creșteau struguri bogați; ne-am apropiat; ne-au dat binețe, ne-au dat mâna, vorbindu-ne, unele în limba lidiană, altele în indiană, majoritatea în grecește și ne-au dat câte un sărut pe gură; iar cei care primeau sărutul se îmbătau imediat și o luau razna. Însă nici una nu ne-a dat voie să culegem din rodul lor, iar dacă cineva îndrăznea să culeagă un strugure, numaidecât scoteau strigăte de durere. Unele ne invitau la o partidă de amor, iar când doi dintre ai noștri au intrat în jocul iubirii lor nu mai puteau scăpa de ele; au rămas prinși de părțile sexuale, încurcați cu aceste femei, și începeau să le crească rădăcini comune. Numaidecât degetele lor s-au preschimbat în ramuri, în rămurele, încât aveai impresia că vor produce imediat struguri bogați.

9.         L-am abandonat, fugind spre vaporul nostru, și le-am povestit celor rămași la vapor de gardă metamorfoza însoțitorilor noștri, care au fost încorporați de acum înainte în vie. Totuși, dotați cu unele amfore, ne-am refăcut proviziile cu apă și ne-am făcut și un stoc de vin extras din fluviul lângă care am petrecut toată noaptea. A doua zi, la ivirea zorilor, am ridicat pânzele profitând de un vând liniștit; însă pe la amiază, fiind deja destul de departe de vederea insulei, s-a stârnit un vânt năprasnic dintr-o dată și ne-a luat prin surprindere cu violența lui, astfel încât după ce a învârtit vaporul de mai multe ori l-a ridicat în înălțimi mai bine de 3000 de stadii și nu l-a mai lăsat să revină pe mare; tăria vântului, care bătea în pânzele noastre, ținea vaporul în aer și-l conducea în așa fel încât am călătorit prin aer timp de șapte zile și șapte nopți.

10.       În ziua a opta am zărit în depărtare un petec de pământ, un fel de insulă strălucitoare, în formă sferică, și luminată de o lumină puternică. Am acostat, am coborât și, după ce am cercetat țara, am găsit-o cultivată și locuită. În timpul zilei nu s-a putut vedea de acolo nimic altceva; însă, odată ce noaptea a coborât, am început să vedem mai multe insule învecinate, unele mai mari, altele mai mici, toate având culoarea focului; pe deasupra am mai văzut alt uscat, cu orașe, fluvii, mări, păduri, munți; mi se părea că era tocmai pământul pe care locuim.

11.       Am decis să cutreierăm un pic și dintr-o dată ne-am trezit întâmpinați și acostați de ființe ce ce-și dau numele de Hippogypi. Acești Hippogypi sunt oameni purtați pe aripi de vulturi pe care-i folosesc drept cai; acești vulturi sunt de mărimi foarte mari și aproape toți au câte trei capete; pentru a da o idee despre mărimea lor, aș putea spune că fiecare pană este mai lungă și mai groasă decât cârma unui vapor mare de transport. Acești Hippogypi aveau poruncă să facă turul insulei și, dacă întâlnea vreun străin, să-l ducă înaintea împăratului. Ne-au prins deci și ne-au condus la împăratul lor. Acesta ne-a văzut și gândind, după înfățișarea noastră, cine suntem: „Străinilor, zice el, voi sunteți greci?” Am răspuns afirmativ. „Cum ați ajuns până aici traversând un drum atât de lung prin aer?” Atunci i-am povestit aventura noastră, iar el, la rândul lui, ne-a povestit-o pe a lui. Era bărbat și se numea Endymion; într-o zi, pe când dormea, fusese înălțat de la pământ, iar odată coborât a fost făcut împăratul acelei țări. Iar acea țară nu era altceva decât ceea ce noi pe pământ numim Luna. Ne-a îndemnat să avem curaj și să nu ne temem de nimic fiindcă el ne va da tot ceea de ce avem nevoie.

12.       „Dacă reușesc să duc bine bătălia, zicea el, pe care o dau împotriva locuitorilor Soarelui, veți duce alături de mine o viață dintre cele mai fericite”. „Dar cine sunt acești dușmani, zicem noi, și care este cauza ostilităților dintre voi?” „Panteon, zice el, împăratul locuitorilor Soarelui, fiindcă Soarele este locuit ca și Luna, ne provoacă la bătălie de multă vreme. De aceea i-am adunat pe toți săracii Imperiului meu și intenționam să-i trimit să fondeze o colonie pe Steaua Polară, care este pustiită și nelocuită. Panteon, din gelozie, a voit să mă împiedice și, pe la mijlocul drumului, a venit în întâmpinarea noastră cu Hippomyrmecii. Învinși în luptă, datorită superiorității numărului, am fost obligați să părăsim acel loc. Însă astăzi doresc să reiau bătălia, iar dacă voi vreți să vă alăturați mie în luptă vă voi da fiecăruia câte un vultur împărătesc și tot echipamentul necesar. De mâine putem pleca deja la drum.” „Cum doriți, i-am zis eu”.

13.       Ne-a oprit la masă și am rămas în palatul său. Dimineață ne-am trezit și ne-am echipat pentru război, fiind avertizați de spioni că dușmanii se apropie deja de noi. Forțele noastre erau compuse din 100.000 de soldați, fără să socotim călăuzele, conductorii mașinilor, infanteriei și trupele înaripate: numărul acestora din urmă se ridica la 80.000 de Hippogypi și 20.000 de luptători călări pe Lachanopteres. Este un fel de pasăre imensă acoperită de legume în loc de aripi și a cărui aripi repezi sunt asemenea unor foi de salată. În preajma lor se aflau Cenchrobolii și Scorodomacii; 30.000 de Psyllotoxoți și 50.000 de Anemodroni veniseră de pe Steaua Ursei în calitate de aliați. Psyllotoxoții erau călare pe purici uriași, de unde și numele lor, iar acești purici erau mari cât doi elefanți; Anemodronii sunt niște fantasini și sunt purtați de vânt fără să aibă nevoie de aripi. Iată cum: au haine lungi care coboară până la călcâie, le îndoaie iar vântul, bătând cu tărie le umflă și-i face să plutească prin aer ca niște bărci. Majoritatea sunt dotați și cu scuturi de luptă. Se mai spunea că trebuia să mai vină și stele de deasupra Capadociei, 60.000 de Strouthobalane și 50.000 de Hippogerane; însă noi nu le-am văzut, deoarece înțelesesem că nu mai vin. De aceea nici nu îndrăznesc să fac descrierea lor, fiindcă ceea ce se spunea mi se părea de ordinul fabulei și incredibilului.

14.       Cam așa arătau trupele lui Endymion; toate purtau aceeași armură; casca era din fasole verde, care în acea țară sunt mari și foarte tari; armura, în solzi de pește, era fabricată din foi de brusture cusute împreună, care sunt rezistente precum cornul; armura și săbiile sunt asemănătoare cu ale grecilor.

15.       La momentul începerii bătăliei armata era rânduită astfel: aripa dreaptă era ocupată de Hippogypi și de împărat, înconjurat de cei mai destoinici luptători, printre care ne număram și noi; la stânga erau Lachanopterii și în centru trupele înaripate, fiecare după rangul lor. Infanteria era de circa 60.000.000 și așa cum erau aranjați în luptă. În țara aceea păianjenii sunt foarte numeroși și cu mult mai mari, fiecare în parte, decât insulele Cyclade. Endymion le-a poruncit să țese o pânză care să țină de la Lună până la Steaua Polară; au făcut asta într-o clipită, pânza devenind un câmp de bătălie pe care împăratul și-a orânduit armata de infanterie, comandată de Nycterion, fiul lui Eudianax, și de alți doi generali.

16.       Aripa stângă a dușmanilor era compusă din Hippomyrmeci în mijlocul cărora se afla Phatheon. Acești Hippomyrmeci sunt animale înaripate, asemănătoare furnicilor noastre, cu mărimi uriașe, cele mai mari dintre ele depășind două sute de Kg. Cei care le călăresc, nu doar iau parte la bătălie, dar se mai folosesc în luptă și de coarnele lor. Se spunea că numărul lor era de circa 50.000. Pe aripa dreaptă erau Aeroconopii, în număr aproape egal, toți arcași călărind muște uriașe. În spatele lor se aflau Aerocoracii (Aerocoraci = măcelari ai aerului), infanterie ușoară și soldați vrednici; aruncau de departe săgețile lor enorme; cel ce era ochit nu putea rezista multă vreme; murea infectat de mirosul ce-l inspira din rana sa; se spunea că înmuiau săgețile în sirop de otravă. În preajma lor se aflau Caulomyceții, infanteria cea mare, care se luptă corp la corp, numărul lor era de circa 10.000. Se numesc Caulomyceți fiindcă se folosesc de ciuperci ca scut iar ca săgeți cozi de aspergil. Apoi veneau Cynobalanii, care trimiseseră la Phaetheon locuitorii lui Sirius, în număr de 5.000. Sunt oameni cu cap de câine care luptă fiind încălecați pe animale înaripate. Se spunea că le lipsea mai mulți aliați întârziați, arcași trimiși de Calea Lactee și de Nephelocentauri. Aceștia au ajuns când bătălia era încă indecisă, și slavă zeilor că nu au venit! Arcașii nu erau prezenți; de aceea se spune că, din cauza lui Phaethon necăjit, țara lor a ars. Aceasta era armata împăratului Soarelui.

17.       Să revenim acum la dispunerea armatelor noastre: trupele sunt distribuite pe posturi; măgarii celor două armate încep să mugească; ei sunt folosiți pe post de trompete și așa bătălia începe. Aripa stângă a Helioților nu putea suporta șocul Hippogypilor noștri, de aceea i-am urmărit și am produs un măcel mare; însă aripa lor dreaptă intră în partea aripii noastre stângi, iar Aeroconopii, abătându-se numaidecât asupra acestei aripi, au urmărit-o până la nivelul infanteriei noastre care înaintează spre a-i veni în ajutor și îi obligă să se retragă în dezordine, mai ales când își dau seama că aripa lor stângă este învinsă; deruta lor devine un fapt general; mulți sunt făcuți prizonieri; un mare număr sunt uciși; sângele curge din toate părțile pe nori, care sunt pătați și care preiau această culoare roșie ce o observăm noi la asfințitul soarelui; acest sânge cade până pe pământ, iar asta este, fără îndoială, în opinia mea, datorat unui eveniment asemănător, care s-a întâmplat altă dată în ceruri, când Homer ne spune că Jupiter s-a mânjit de sânge la moartea lui Sarpedon.

18.       După ce s-a terminat bătălia cu dușmanii, am instituit două trofee: unul pe pânza de păianjen, pentru a sublinia succesul infanteriei, celălalt pe nori, datorită victoriei noastre în aer. Tocmai terminam de instituit aceste două trofee când au ajuns spionii să nu anunțe că Nephelocentaurii sunt pe cale să ajungă; aceștia ar fi trebuit să ajungă la Phaethon înaintea bătăliei. Îi vedeam ajungând, creând un spectacol bizar, deoarece erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai înaripați; mărimea lor era imensă: oamenii, care constituiau partea superioară, erau cât jumătate din colosul din Rhodes, iar caii cât un vapor de marfă. Numărul lor era atât de mare încât nici nu am îndrăznit să-l înscriu aici din teama că nimeni nu m-ar crede. În fruntea lor îl aveau pe Săgetător din Zodiac. Îndată ce și-au dat seama de înfrângerea aliaților lor, au trimis să-i spună lui Phaethon să revină în bătălie; ei-înșiși fiind experți în bătălie, cad sub Seleniți, sunt desființați, rătăcitori, risipiți pentru a-i urmări pe dușmanii lor și a-i aduna pe cei morți. Ieșind învingători, încearcă să-l urmărească pe împărat până în oraș, îi omoară cea mai însemnată parte a vulturilor, smulg trofeele, străbat toată câmpia țesută de păianjeni și m-au făcut prizonier pe mine împreună cu doi dintre însoțitorii mei. Phaethon ajunge în acest moment, iar dușmanii noștri, după ce au instituit noi trofee, ne-au condus ca prizonieri în aceeași zi în împărăția Soarelui, cu mâinile legate la spate cu un fir de pânză de păianjen.

19.       Ei nu judecă asupra asediului orașului; însă, revenind pe urmele lor construiesc, suspendat în aer, un zid care împiedică razele Soarelui să ajungă până la Lună; zidul era dublu și alcătuit din nori. Iată de ce Luna este întunecată în timpul eclipsei totale și învăluită în noapte totală. Endymion, întristat de o asemenea nefericire, trimite ambasadori să-l roage pe Phaethon să dărâme zidul și astfel să nu permită ca el să trăiască în întuneric; îi promite că-i va plăti un tribut, că va deveni aliatul lui, că nu-l va mai provoca la război și îi oferă chiar ostateci drept garanți ai tratatului; Phaethon întrunește de două ori consiliul său: la prima deliberare, învingătorii persistă în mânia lor; la a doua se supun.

20.       În cele din urmă pacea este proclamată cu următoarea înțelegere: „O alianță este stabilită între Helioți și aliații lor și între Seleniți și aliații lor cu condiția ca Helioții să dărâme zidul dintre Soare și Lună și să nu mai irupă pe Lună; se vor înapoia prizonierii cerând o taxă stabilită pentru fiecare dintre ei; în ce-i privește pe Seleniți, aceștia le va lăsa pe celelalte stele să se guverneze după legile proprii; nu vor mai provoca război împotriva Helioților, iar cele două popoare vor forma o ligă ofensivă și defensivă; împăratul Seleniților va plăti împăratului Helioților un tribut anual de 10.000 de măsuri de rouă și-i va da ca ostateci un număr egal de loiali, colonia Stelei Polare va fi făcută în comun și fiecare popor va trimite pe cei care doresc să facă parte din această colonie; această înțelegere va fi gravată pe o coloană de marmură, înălțată în aer, la limitele celor două Imperii. Pentru Helioți s-au angajat: Pyronide, Therite și Phlogius; pentru Seleniți s-au angajat: Nyctor, Menius și Polylamp.

21.       Astfel s-a restabilit pacea, zidul a fost dărâmat, iar noi am redobândit libertatea. La revenirea noastră pe Lună, însoțitorii noștri au alergat înaintea noastră și ne-au îmbrățișat vărsând lacrimi. Endymion a făcut la fel; mai mult, ne-a propus să rămânem la el și să facem parte din colonia lui; chiar mi-a promis că-mi va da fiul său în căsătorie, fiindcă nu există femei în țara aceea; însă nu am acceptat ofertele lui și l-am rugat mai degrabă să ne readucă, pe mine și însoțitorii mei, pe mare. Văzând că nu mă poate convinge, ne-a dat drumul, după ce ne-a ospătat și încărcat cu cadouri timp de șapte zile.

22.       Totuși trebuie să vă povestesc lucrurile noi și extraordinare ce le-am văzut în timpul șederii mele pe Lună. Întâi de toate, după cum am spus, acolo nu sunt femei, ci doar masculi în stare să perpetueze specia lor; căsătoriile nu se fac deci decât între masculi, iar cuvântul „femeie” este complet necunoscut. Rămân căsătoriți circa 25 de ani, și se căsătoresc la această vârstă; copii nu sunt purtați în pântece, ci în gamba piciorului; când embrionul a fost conceput, gamba se îngroașă, apoi, ceva mai târziu, la timpul cuvenit, se face o tăietură și se extrage un copil mort pe care-l readuc la viață expunându-l în bătaia vântului cu gura larg deschisă. Cu siguranță de aici vine la greci cuvântul „gastrocnemian”, fiindcă în loc de pântece, gamba este cea care devine însărcinată. Dar iată ceva și mai tare. În acea țară există o specie de oameni ce se numesc „dendriți” și care se nasc astfel: se taie testiculul drept al unui om și este pus în pământ, devine un copac mare, cărnos, asemănător unui falus (penis în erecție); are ramuri și frunze. Fructele sunt penisuri ce măsoară un cot lungime. Când au ajuns la maturitate, fructele se recoltează și îndepărtând coaja ies la iveală oameni. Mădularele lor genitale sunt artificiale: unii le au din fildeș, cei mai săraci din lemn și cu ele îndeplinesc toate îndatoririle matrimoniale.

23.       Când un om a ajuns la o vârstă foarte înaintată nu moare ci se evaporă în fum și se dizolvă astfel în aer. Cu toții se hrănesc în același fel. Aprind focul și fac la rotisor broaște zburătoare, care la ei sunt în cantități uriașe; apoi se așază în jurul focului, ca în jurul unei mese, și se hrănesc inspirând fumul ce se ridică din rotisoarele de broaște. Acesta este meniul de rezistență al lor. Băutura lor este aer presat într-o vază care devine un lichid asemenea stropilor de rouă. Nu urinează, nici nu elimină excremente, fiindcă nu au, ca noi, sistem digestiv. De asemenea, nu au nici aparatul genital pentru relații sexuale, iar reproducerea lor se face, după cum spuneam, prin gamba piciorului, care se deschide când fătul ajunge la maturitate. Frumusețea lor constă în faptul de a fi cheli; nu suportă să vadă părul. În comete, dimpotrivă, părul este semn al frumuseții, cel puțin așa ne-au spus unii călători ce au fost pe acolo. Barba lor crește un pic deasupra genunchiului, degetele picioarelor nu au unghii și toți nu au decât un singur deget fiecare. Deasupra feselor le crește un fel de varză mare, în loc de coadă, mereu verde, și care nu se rupe niciodată, nici chiar atunci când individul cade pe spate.

24.       Din nasul lor curge un fel de miere foarte acră; iar când lucrează sau fac ceva tot trupul lor transpiră lapte, din care ei fac brânză peste care adaugă un pic din această miere. Din ceapă extrag un fel de ulei gras și parfumat precum smirna. Au multe vii care produc apă: strugurii sunt asemenea cuburilor de gheață; de aceea, cred eu, când un vânt puternic zguduie aceste vii atunci cad cuburi de gheață, care nu sunt altceva decât acei struguri ajunși la maturitate. Pântecele îl folosesc drept buzunare: aici pun tot ce au ei nevoie, căci se deschide și se închide după voia fiecăruia. Nu au nici intestine, nici ficat; însă este păros la interior în așa fel încât copii se pot ascunde atunci când le este frig.

25.       Hainele celor bogați sunt făcute din sticlă, stofă moale, iar hainele săracilor sunt țesute din zinc; țara produce în cantități mare acest metal, pe care-l prelucrează ca pe lână, după ce-l înmoaie în prealabil. Cât despre ochii lor, nici că îndrăznesc să spun cum sunt constituiți, din teama că voi fi tratat drept mincinos, atât de incredibilă este descrierea lor. Voi îndrăzni totuși să spun că ochii lor sunt amovibili: îi fixează atunci când vor și îi pun deoparte până când vor să vadă din nou ceva; atunci îi repun la locul lor pentru a se folosi de ei, iar dacă unii dintre ei își pierd ochii, ei împrumută ochii celorlalți și se folosesc de ei; unii bogați au chiar ochi de rezervă. Urechile lor sunt frunze de platan, excepție făcând oamenii născuți din ghindă, care le au din lemn.

26.       Am mai văzut și alte minunății în palatul împăratului. Era o oglindă mare situată deasupra unui puț de adâncime mică. Coborând în puț se putea auzi tot ceea ce se spune pe pământ și, ridicând ochii spre oglindă, se vedeau toate orașele și toate popoarele ca și cum ai fi în mijlocul lor. Mi-am văzut părinții și țara mea; nu știu dacă și eu m-au văzut, nu pot să o spun; însă dacă cineva nu vrea să mă creadă va putea vedea el-însuși, dacă va merge acolo, că nu sunt deloc un impostor sau mincinos.

27.       Totuși, după ce l-am salutat pe împărat și prietenii lui, am ridicat pânzele. Endymion mi-a oferit în cadou două mantii din sticlă, cinci haine din zinc și o armură completă din ghindă de lupini; însă am lăsat toate aceste cadouri în pântecele balenei; ne-a dat ca escortă 1000 de Hippogypi care ne-au însoțit pe o distanță de 500 de stadii.

28.       Am traversat apoi mai multe țări diferite și am ajuns astfel la Steaua Polară, unde se afla noua colonie; ne-am oprit și am făcut plinul cu apă. De acolo am plecat spre Zodiac și, lăsând Soarele la stânga, am navigat aproape de pământ, fără să putem coborî, în ciuda dorinței prietenilor mei, fiindcă vântul ne era contrar. Deodată am văzut o țară fertilă, acoperită cu crânguri, bogată cu tot felul de bunuri. Nephelocentaurii, mercenarii lui Phaethon, dându-ne de urmă, au zburat pe vaporul nostru, însă când au aflat despre tratatul nostru de pace s-au retras numaidecât, din fericire pentru noi deoarece Hippogypii ne părăsiseră deja.

29.       Am navigat apoi timp de o noapte și o zi, iar spre seară am ajuns la Lychnopolis după ce am îndreptat calea noastră spre regiunile inferioare. Acest oraș, aflat în zonele aeriene, se întinde între Hyades și Pleiades, și este situat un pic deasupra Zodiacului. Am acostat însă nu am aflat oameni ci lămpi care se plimbau prin port și în locurile publice. Unele erau mici, foarte numeroase, iar altele mari și bogate, strălucitoare și luminoase. Fiecare avea casa ei, vreau să zic lanterna ei, și fiecare avea un nume, ca oamenii; chiar le-am auzit vorbind. Nu numai că nu ne-a făcut nici un rău, dar chiar ne-au oferit ospitalitate. Însă noi nu îndrăzneam să acceptăm ospitalitatea lor și nimeni dintre noi nu avea curajul să stea la masă sau să petreacă noaptea cu ele. Palatul împăratului se afla în centrul orașului. Prințul stă în jilț toată noaptea, chemând pe fiecare după numele ei. Cea care nu răspunde este condamnată la moarte fiindcă și-a abandonat postul, moartea însemnând să fie stinsă. Am mers la palat să vedem ce se petrece acolo și am auzit mai multe lămpi care se justificau și prezentau motivele pentru care ajungeau atât de târziu la apel. Printre aceste lămpi le-am recunoscut și pe cele din casa noastră: i-am cerut vești despre familia mea și a răspuns cu generozitate întrebărilor mele. Am petrecut acolo toată noaptea. A doua zi am plecat, ne-am apropiat de nori și am descoperit orașul Nephelococcygie: vederea lui uimea privirile noastre; însă nu am putut acosta din cauza vântului potrivnic. Împăratul care domnește este Coronus, fiul lui Cottyphion. Mi-am amintit atunci ce spunea despre acest oraș Aristophan, poet renumit și veridic și acuma cred că se înșală cel care nu acordă credit spuselor lui. Trei zile mai târziu am observat în mod clar Oceanul, dar nu și țărmul, ci doar pământul din depărtare unde se îmbină cu cerul și care căpăta o culoare roșiatică tot mai arzândă; în a patra zi când, pe la amiază, vântul se mai calmase și chiar încetase de tot, am coborât și noi pe mare.

30.       Doar ce am atins apa sărată și trebuia ca cineva să vadă bucuria noastră, mulțumirea noastră de nedescris! Ne-am lăsat copleșiți de o asemenea bucurie atât cât s-a putut, iar apoi, aruncându-ne în mare, am început să înotăm. Vremea era bună, marea liniștită. Însă deseori revenirea la fericire nu înseamnă decât presimțirea unor noi necazuri! De două zile vaporul nostru naviga liniștit pe Ocean când, în a patra zi, la răsăritul soarelui, am văzut în zare o mulțime imensă de monștri marini și balene. Cea mai mare dintre toate măsura 1500 de stadii. Acest monstru înaintează spre noi cu gura căscată perturbând foarte tare apele mării, vomita din gura sa tot felul de spurcăciuni în împrejurimi și-și arăta dinții care erau cu mult mai groși decât penisurile noastre, ascuțiți ca dinții unei beschii și albi ca fildeșul. Am văzut deja sfârșitul nostru, ne-am spus adio, ne-am îmbrățișat și așteptam să fim înghițiți. Balena se apropie de noi și ne înghite cu vapor cu tot. Din fericire pentru noi, balena nu a strâns din dinți, fiindcă ne-ar fi măcinat, și astfel vaporul s-a strecurat liniștit până în pântecele balenei.

31.       În interiorul ei nu era decât întuneric și nu reușeam să distingem nimic; însă în curând, monstrul, deschizându-și gura, am descoperit că eram într-o cavitate imensă, atât de largă și adâncă încât ar fi încăput un întreg oraș și 10.000 de oameni. În mijloc am observat un munte de pești, bucăți de animale, pânze și ancore de vapoare, oase de oameni, pachete, iar mai departe o bucată de pământ și munți alcătuiți, fără îndoială, din mâlul pe care-l înghițea balena. S-a format chiar și o pădurice cu copaci de tot felul; creșteau chiar și legume încât puteai spune că te afli într-o adevărată grădină potajeră. Circumferința acestei grădini era de circa 240 de stadii. Se mai puteau vedea păsări de mare, pescăruși, ciocănitori, care făceau puii lor pe copaci.

32.       Atunci am început să plângem amarnic; dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinți și am început să-mi încurajez însoțitorii. Am început să ancorăm vaporul, am aprins brichetele și am aprins focul ca să pregătim ceva de mâncare din ceea ce aveam la îndemână; era acolo o mare cantitate de pește de tot felul și ne mai rămânea ceva apă de pe Steaua Polară. A doua zi, când ne-am trezit, de fiecare dată când balena deschidea gura, vedeam aici acei munți, iar în afară cerul senin, uneori chiar și insule și ne-am dat seama că balena parcurgea cu viteză mare toată întinderea oceanului. În cele din urmă am început să ne obișnuim cu noul nostru cadru de viață; apoi, luând cu mine șapte din însoțitorii mei, am intrat în pădure, hotărâți să facem o recunoaștere completă. Nu am mers nici măcar cinci stadii, că am dat peste un templu al lui Neptun, după cum se vedea pe inscripție. Ceva mai departe, am descoperit mai mult morminte cu rămășițele lor și în apropiere am dat de un izvor de apă limpede. În același timp am auzit un câine lătrând și în depărtare am văzut înălțându-se fum. Nu ne mai îndoim, acolo trebuie să fie un sătuc locuit cu oameni.

33.       Avansam în ceercetarea noastră când deodată ne-am întâlnit cu un bătrân și un tânăr care lucrau cu strășnicie să-și cultive grădina și să-și ude legumele cu apa din izvor. Bucuroși dar și timorați ne-am oprit: aceștia, stăpâniți, după cum se vedea, de aceleași sentimente ca și noi, nu îndrăzneau să spună nimic. În cele din urmă bătrânul zise: „Cine sunteți, străinilor? Zei marini, sau muritori de rând, ca noi? Noi suntem oameni ce odinioară locuiam pe pământ, iar astăzi locuim în mijlocul mării, obligați să înotăm cu monstrul care ne-a înghițit, nesiguri de soarta ce ne așteaptă; se pare, într-adevăr, că suntem morți, și totuși credem că încă mai trăim”. „Și noi, îi spusei eu, bătrâne venerabil, suntem oameni ce am ajuns de puțin timp pe aceste meleaguri; alaltăieri am fost înghițiți de balenă cu vapor cu tot. Chiar acum eram într-o incursiune ca să cunoaștem meleagurile și această pădure ce ni se părea imensă ca întindere și foarte deasă. Cu siguranță un zeu ne-a condus până aici ca să ne întâlnim și să constatăm că nu suntem singurii înghițiți de balenă. Dar povestiți-ne aventura voastră, cine sunteți și cum ați ajuns până aici”. „Veți afla tot, spuse bătrânul, însă nu înainte de a primi de la mine darurile ospitalității ce vi le pot oferi”. La aceste cuvinte, ne-a luat de mână și ne-a condus în locuința sa pe care a știut să o facă destul de comodă și în care erau mai multe paturi cu toate cele necesare pentru dormit. Ne-a oferit legume, fructe, pește și vin; când a văzut că eram sătui, ne-a cerut să-i povestim aventurile noastre. I-am povestit, fără să omit ceva, furtuna, cum am ajuns pe insula Viilor, navigația noastră prin aer, bătălia și toate celelalte până ce am ajuns să fim înghițiți de balenă.

34.       Uluit de povestea mea a început și el să ne spună istoria lui. „Străinilor, zice el, m-am născut în Cipru. Am plecat din patria mea, împreună cu fiul meu, pe care-l vedeți, și mai mulți slujitori; ridicasem pânzele pentru o călătorie spre Italia, luând cu mine, pe o navă mare, tot necesarul în vederea călătoriei; ați văzut multe din aceste lucruri în pântecele balenei. Până ce am zărit Sicilia, călătoria noastră a decurs bine. Însă dintr-o dată s-a stârnit o vijelie puternică ce ne-a împins fără milă în mijlocul Oceanului unde balena asta uriașă ne-a întâlnit și ne-a înghițit, oameni și vapor. Toți însoțitorii noștri au pierit, am scăpat doar eu și băiatul meu. După ce am făcut morminte morților, am ridicat un templu dedicat lui Neptun și am început să trăim ca mai înainte, cultivând legume în această grădină, mâncând pește și fructe. Această pădure foarte vastă, după cum vedeți, are și vie care produce un vin foarte bun; iar voi ați văzut, fără îndoială, un izvor a cărei apă este foarte limpede și rece. Am făcut un pat din foi; aprindem focul ca să ne facem hrana, mergem la vânătoarea păsărilor care zboară în jurul nostru și pescuim pești vii; intrând în branhiile balenei putem chiar să ne scăldăm atunci când dorim. Ceva mai departe se află un lac imens sărat, ce poate măsura circa 20 de stadii în diametru și în care se află pești de tot felul; ne bucurăm să putem naviga pe o bărcuță făcută de mine deasupra acestui lac. Iată că au trecut deja 27 de ani de când am fost înghițiți de balenă.

35.       Soarta noastră ar fi, de altfel, foarte frumoasă dacă nu am avea vecini, oameni care s-au stabilit în împrejurimile noastre, care au o moralitate îndoielnică, sunt insuportabili, barbari, sălbatici. Ah, da, i-am zis eu, mai există în balenă alte ființe în afară de noi? – Da, și în număr foarte mare, zice el, toți fiind lipsiți de simțul ospitalității și au un aspect îngrozitor. În partea occidentală a pădurii, spre coada balenei, sunt taricanii: au ochi țipar și o față ca de rac de baltă; este un popor îndrăzneț, belicos și care nu se hrănește decât cu carne crudă. În partea cealaltă, spre partea dreaptă, sunt tritonomendeții: sunt asemenea oamenilor de la cap până la brâu, iar restul este asemenea unui țap. Sunt mai puțin dârzi ca ceilalți. La stânga se află carcinochirii și thynocephalii care au făcut legământ și au legat prietenie între ei. În mijloc sunt pagurazii și psetopozii, o specie războinică și sunt foarte ageri la alergat. Partea orientală, spre gura balenei, este aproape pustie în totalitate din cauza inundațiilor mării. Partea unde locuiesc eu, mă bucur de ea tare mult, plătind totuși un tribut anual de 500 de stridii datorat psetopozilor.

36.       Asta este situația acestor locuri. Totuși trebuie să lucrăm pentru subzistență și să avem armele necesare ca să facem față acestor popoare. – Câți sunt? L-am întrebat eu. – Sunt mai mult de 1000. – Și care sunt armele lor? – Nimic altceva decât niște spini de pește. – Dacă așa stau lucrurile, atunci nu riscăm nimic dacă-i atacăm, deoarece ei nu au arme, pe când noi avem. Dacă învingem, vom putea trăi fără frică”. Ideea a plăcut moșului și noi ne-am retras pe vaporul nostru ca să ne pregătim de luptă. Refuzul plății tributului trebuia să fie motivul războiului. Era tocmai timpul scadenței; veniseră ambasadori să preia tributul. Bătrânul le-a răspuns pe un ton hotărât și i-a pus pe fugă. Imediat psetopozii și pagurazii, supărați împotriva lui Scintaurus, acesta era numele oaspetelui nostru, au pornit împotriva lui cu zarvă mare.

37.       Prevăzusem că ne vor ataca; îi așteptam bine înarmați după ce trimisesem o delegație de 25 de oameni cu porunca de a nu ieși la atac decât după ce vor fi văzut dușmanii trecând dinaintea lor. Au făcut întocmai și i-au surprins pe dușmanii noștri din spate și i-au măcelărit. Noi, care eram tot în număr de 25, cu tot cu Scintaurus și fiul său, care luaseră și ei arme, i-am atacat din față și, luptându-ne cu dârjenie și curaj, am instalat o bătălie adevărată. În cele din urmă i-am pus pe fugă și am mers pe urmele lor până la peșterile unde se ascundeau ei. Au murit 170 dintre ai lor în timp ce noi nu am pierdut decât un singur om, pilotul care are spatele străpuns de un spin de roșioară.

38.       Ziua aceea și noaptea următoare am rămas pe câmpul de luptă și am făcut un trofeu din spinul dorsal al unui delfin. A doua zi, celelalte popoare, aflând despre înfrângerea aliaților lor, au venit în întâmpinarea noastră: taricanii, sub comanda lui Pelamus, din partea dreaptă; din stânga, thynocephalii; în centru, carcinochirii. Tritonomendezii au preferat neutralitatea și nu s-au aliat niciunei părți. Întâlnirea a avut loc în apropierea templului lui Neptun. Ne-am lansat în luptă scoțând strigăte puternice, ce se auzeau în pântecele balenei ca ecoul unei peșteri. I-am pus pe fugă pe adversarii noștri dezarmați, i-am fugărit prin pădure și am rămas astfel stăpânii acelor ținuturi.

39.       Ceva timp după aceea, ne-au trimis eroi care au curățat terenul de morți și ne-au făcut propuneri de amiciție. Am refuzat însă orice tentativă de alianță cu ei și, pătrunzând în teritoriile lor, i-am măcelărit pe toți, cu excepția tritonomendezilor. Aceștia însă, văzând în ce fel i-am tratat pe ceilalți, au luat-o la fugă prin bronhiile balenei și s-au aruncat în mare. Deveniți stăpânii acestor teritorii, după ce am eliminat toți dușmanii, am început să ducem o viață liniștită, practicând diferite îndeletniciri: vânătoare, cultivarea viței de vie, recoltarea fructelor din copaci, într-un cuvânt, duceam o viață normală, ca niște oameni care trăiesc liberi într-o închisoare foarte mare, de unde ne era imposibil să ieșim. Am petrecut astfel un an și opt luni.

40.       În ziua a cincea din luna a noua, când balena căsca pentru a doua oară, fiindcă trebuie știut faptul că monstrul căsca o dată pe oră, lucru ce ne ajuta să numărăm orele zilei; deci, la al doilea căscat al balenei am auzit o mare agitație și am auzit multe voci, parcă ar fi fost un cântec și un zgomot greu descifrabil. Nedumeriți, după cum vă puteți da seama, ne-am îndreptat în grabă spre gura balenei și, ajungând până la marginea unde încep dinții, am putut vedea unul din cele mai spectaculoase vedenii ce se pot prezenta dinaintea ochilor: giganți de o jumătate de stadiu de înălțime, navigau pe insulele cele mari, ca pe niște vapoare. Sunt conștient că ceea ce povestesc eu aici va părea de necrezut cititorilor increduli, totuși nu mă sfiesc să povestesc. Aceste insule erau mai mult lungi decât înalte și fiecare insulă, având circa 100 de stadii în circumferință, era cârmuită de 120 de giganți. Unii, alungiți de-a lungul insulei, se foloseau, în loc de rame, de chiparoși imenși înzestrați cu frunzele și cu ramurile lor. În spate, în loc de elice, un pilot stătea în picioare, urcat pe o colină, și ținea în mână o cârmă din bronz lungă de un stadiu. În față, 40 de viteji înarmați erau gata oricând de atac; erau asemenea oamenilor, numai că nu aveau păr; părul lor era din foc, strălucitor, așa încât nici nu aveau nevoie de cască. În loc de pânze, fiecare insulă avea în mijloc o pădure imensă care se umfla la bătaia vântului și făcea ca insula să înainteze după comanda pilotului. Aveau și o căpetenie a vâslașilor, iar aceștia depuneau mare efort, după cum este obiceiul, ca să înainteze marea ambarcațiune.

41.       La început nu văzusem decât două sau trei, apoi mai bine de 600 defilau dinaintea ochilor noștri și, separându-se în două flote, au început o bătălie navală. Cârmele s-au lovit; mai multe ambarcațiuni s-au ciocnit, altele s-au spart și au început să se scufunde; mai multe, în plină bătălie, se luptă cu vitejie și nu se dau bătute; oamenii care se aflau la cârmă, dând dovadă de mare dibăcie șu vitejie, se aruncau pe ambarcațiunile dușmane și masacrau fără milă; nu a fost făcut nici un prizonier. În loc de ghiulele își lansau polipi lipiți unii de alții care, împiedicându-se în pădure, încetineau înaintarea ambarcațiunilor. Se băteau și se răneau aruncând stridii mari cât o căruță și bureți de mare de mărimi imense.

42.       Una din cele două părți avea drept căpetenie pe Eolocentaur și cealaltă pe Thalasopotes. Cearta dintre ei a intervenit, se spune, din cauza pradei. Se pare că Thalasopotes furase mai multe turme de delfini lui Eolocentaur; cel puțin asta reieșea auzindu-i cum țipau unii la alții; tot așa am aflat și numele celor doi împărați. În cele din urmă, victoria a revenit trupelor lui Eolocentaur; a reușit să scufunde mai bine de 150 de insule dușmane și a devenit stăpân peste alte trei cu tot echipajul lor. Restul insulelor au luat-o la fugă cu pupa ruptă. Învingătorii au luat-o pe urmele lor ceva timp, însă spre seară au revenit și au început să adune pagubele. Au început să pună stăpânire peste rămășițele ambarcațiunilor dușmanilor și au intrat în posesia bunurilor lor, fiindcă pierduseră și ei mai bine de 90 din insulele lor. Apoi au înălţat un trofeu în amintirea acestei victorii și au suspendat una din ambarcațiunile dușmanilor de gâtul balenei. Au petrecut noaptea lângă monstrul marin pe care-l priponise solid cu ancorele lor imense făcute din cristal și care aveau o grosime foarte mare; apoi, a doua zi, după ce au făcut un sacrificiu pe spinarea balenei și au îngropat morții lor, au urcat pe nava lor fericiți cântând imnul victoriei. Asta a fost povestirea bătăliei dintre insule.

 

Istoria adevărată = Cartea a doua

1.         De când viețuiam în pântecele balenei viața a început să devină insuportabilă; începeam să urăsc acest stil de viață și căutam un mijloc prin care să ieșim. La început am crezut că este suficient, pentru a scăpa, să facem o gaură în partea dreaptă a balenei și am început săpăturile. Însă după ce am trudit, fără spor, săpând o gaură de circa cinci stadii, am renunțat și am decis să dăm foc pădurii din balenă: consideram o metodă sigură de a face ca balena să moară. Apoi ar fi fost ușor pentru noi să scăpăm. Am început deci să dăm foc în regiunile învecinate cozii. Timp de șapte zile și șapte nopți balena părea insensibilă la căldura focului; însă a opta și a noua zi începeam să constatăm că era bolnavă: deschidea gura cu multă greutate, iar când o deschidea o închidea imediat. În ziua a zecea și a unsprezecea balena stătea să moară, mirosea deja urât. În ziua a douăsprezecea ne-am dat seama, chiar dacă era un pic târziu, că trebuie să-i punem o piedică să nu poată încleșta gura, în caz contrar ar fi existat riscul să murim sufocați în balenă după moartea ei. Am pus deci bârne mari de lemn între mandibulele monstrului apoi am început să pregătim ambarcațiunea pe care am încărcat-o cu multe provizii de apă și toate cele necesare traiului. Scinthaurus trebuia să fie pilotul. A doua zi balena era moartă.

2.         Am împins ambarcațiunea noastră până la ieșirea din gura balenei, am trecut-o printre dinții ei și, după ce, printr-un efort considerabil am reușit să-i menținem gura larg deschisă, am strecurat încetinel vaporul nostru până ce am ajuns în mare. Apoi ne-am urcat pe spatele balenei și am oferit un sacrificiu lui Neptun și am rămas acolo trei zile să profităm de calmul pe care-l gustam după atâta vreme de stat în pântecele balenei; în ziua a patra de la ieșirea pe mare am ridicat pânzele. În călătoria noastră pe mare ne-am întâlnit cu multe cadavre ale celor care au dat bătălie pe mare; am constatat cu emoție imensitatea dezastrului. După ce am navigat câteva zile, ajutați de un timp minunat, s-a iscat vântul boreal care a început să bată cu putere și s-a făcut așa de frig încât marea a înghețat, gheața măsurând circa 400 orgive, astfel încât puteam coborî și merge pe gheață. Însă deoarece vântul nu înceta deloc din tărie și devenea tot mai insuportabil, sfătuiți de Scinthaurus, am început să săpăm în gheață o peșteră în care am stat timp de 30 de zile; am aprins focul și ne-am hrănit cu pește prăjit. Pentru a-i prinde era suficient să săpăm în gheață. Însă proviziile au început să se micșoreze și am revenit la vaporul nostru; l-am scos din gheață, am ridicat pânzele și am început să navigăm din nou încetișor alunecând pe gheață. În ziua a cincea a revenit căldura, gheața s-a topit, iar marea a redevenit navigabilă.

3.         Navigasem deja circa 300 de stadii când ne-am trezit deodată pe o insulă pustie. Am reînnoit rezerva de apă, care începea să scadă, am ucis cu săgețile doi tauri sălbatici și am continuat călătoria. Acești tauri nu aveau coarnele crescute pe cap ci sub ochi, după voința lui Momus. După câteva stadii am intrat într-o mare care nu conținea apă ci lapte. În mijloc se ridica o insulă albă, plină cu viță de vie. Această insulă era de fapt o enormă bucată de brânză, compactă, după cum am putut să ne dăm seama odată ajunși la ea și începând să o mâncăm; avea o circumferință de 25 de stadii. Vița de vie era plină cu struguri, însă în loc de vin via dădea lapte. În mijlocul acestei insule era construit un templu, dedicat nereidei Galatea, după cum am putut vedea citind inscripția. Pe tot timpul șederii noastre acolo, însăși pământul era hrana noastră iar laptele strugurilor era băutură pentru noi. Se spune că Tyro, fiica lui Salomea, fusese regină în acea țară, răsplată ce o primise de la Neptun, când acest zeu a părăsit-o.

4.         După ce am petrecut cinci zile pe această insulă am ridicat pânzele în a șasea zi, profitând de un vânt calm și de o mare liniștită. În ziua a opta, pe când nu mai eram în apele din lapte, ci în mijlocul apelor sălcii și albăstrui, am văzut o mare mulțime de oameni care alergau pe valurile apelor; erau asemenea nouă, și ca mărime și ca aspect; diferența era doar la picioare, care erau din plută, de unde probabil și numele lor „Phellopodes”. Eram profund mirați că în loc să se scufunde se mențineau mereu la suprafață și mergeau fără teamă. Unii dintre ei au intrat în vorbă cu noi, ne-au salutat în grecește și ne-au spus că merg la Phello, țara lor. Ne-au însoțit o bucată din drum, alunecând pe lângă vaporul nostru; însă apoi au schimbat direcția și ne-am separat urându-ne călătorie plăcută. În curând am descoperit mai multe insule, și nu prea departe de noi, la dreapta, țara Phello, unde mergeau atât de repede călătorii ce-i întâlnisem. Este o țară construită pe un rotund imens din plută. De departe, un pic spre dreapta, am văzut încă cinci orașe, foarte mari și foarte înălțate, din care ieșea un foc continuu.

5.         Spre partea din față vedeam o insulă mai largă, deasupra apei, la o distanță de circa 500 de stadii. Ne-am apropiat și deîndată am simțit un miros minunat, parfumat, dulce, și ajungea până la noi; am fi putut spune că era mirosul pe care istoricul Herodot pretinde că l-ar fi simțit Arabia Fericită: un amestec de trandafir, narcisă, zambilă, crin, violete, smirnă, dafin, flori de vie, care ne îmbătau cu mirosul lor. Încântați de acest minunat parfum, speram să dăm de fericire după atâtea peripeții și am avansat spre acea insulă. Înaintând, am remarcat din toate părțile că era încercuită de porturi, mari și frumoase, și fluvii limpezi curgeau lin spre mare; apoi, am văzut pajiști, păduri, păsări cântătoare, unele cântând la marginea izvoarelor, multe altele pe ramuri; un aer curat și îmbietor cuprindea toată insula; adierea plăcută a zefirului mișca grațios frunzele copacilor și scotea sunete frumoase și prelungite, asemănătoare sunetelor de flaut traversier în mijlocul unei singurătăți. La această muzică se amesteca zgomotul mai multor voci, însă fără confuzie, precum cel ce se aude prin ospețe, când la acordurile harpei și flautului se amestecă aplauzele și laudele convivilor.

6.         Subjugați de asemenea obiecte, ne-am îndreptat spre țărm; am intrat în port și am coborât, lăsându-l pe Scinthaurus și doi din însoțitorii noștri pe vapor. Am mers printr-o pajiște plină cu flori și am dat față în față cu niște sentinele și gardieni de coastă. Ne-au legat cu ghirlande de trandafiri (nu au lanțuri mai tari) și ne-au condus înaintea șefilor lor. Pe drum am aflat de la ei că pășisem pe insula Fericiților, guvernată de Cretios Rhadamanthe. Ne-au condus la tribunalul său și apariția noastră în judecată a fost planificată pentru ziua a patra.

7.         Prima cauză, care fusese judecată înaintea noastră, era cea a lui Ajax, fiul lui Telamon. Era vorba dacă să fie sau nu admis printre eroi. Era acuzat că și-a provocat moartea într-un moment de extremă furie. După o dezbatere destul de lungă, Rhadamanthe a decis să i se dea să bea otravă de spânz, să fie încredințat în mâinile medicului Hippocrate din Cos, și atunci când își va reveni în fire, să fie admis la ospăț.

8.         A doua cauză era o problemă de dragoste: These și Menelas se certau de la Elena; fiecare dintre ei doreau să o aibă. Rhadamanthe i-a dat-o lui Menelas datorită lucrărilor și pericolelor cu care s-a confruntat pentru organizarea căsătoriei lui; de altfel, These nu ducea lipsă de femei, le avea pe Amazonia și pe fiicele lui Minos.

9.         A treia judecată era o afacere de întâietate între Alexandru, fiul lui Filip, și Cartaginois Anibal; întâietatea i-a fost acordată regelui Macedoniei și i s-a ridicat un tron lângă Cyrus cel Bătrân, regele perșilor.

10.       Apoi a venit și rândul nostru. Judecătorul ne întreabă de ce, fiind vii, am intrat în acele ținuturi sacre. I-am povestit aventurile noastre fără să omitem ceva; ne-a invitat să rămânem într-un separeu, timp în care au loc deliberările, și apoi auzim avizul judecătorilor; erau, într-adevăr, mai mulți judecători, printre care și Aristide cel Drept din Atena. În fine, se proclamă încetarea judecății și auzim sentința: după moartea noastră vom suferi pedeapsa curiozității ce ne-a împins să călcăm pe acea insulă; suntem invitați la ospățul eroilor, iar apoi vom putea pleca. De asemenea a fixat timpul sejurului nostru acolo: vom sta de șapte luni.

11.       Îndată ghirlandele cu care eram legați au căzut la pământ; liberi, am fost conduși în interiorul orașului, la ospățul acestor fericiți. Orașul est tot în aur, înconjurat de un zid de smarald; are șapte porți, fiecare fiind construită dintr-o singură bucată de scorțișoară; pavajul este din fildeș în partea închisă de ziduri; toate templele zeilor sunt construite din beril iar pe altare, făurite dintr-o singură bucată de ametist, se aduc jertfe de animale întregi. În jurul orașului curge un fluviu de smirnă minunat; are 50 de coți împărătești lărgime, iar adâncimea este suficientă încât se poate înota cu ușurință. Băile publice din acest oraș sunt clădiri imense din cristal, parfumate cu miros de scorțișoară; în loc de apă, bazinele sunt pline cu rouă caldă.

12.       Hainele fericiților din oraș sunt făcute din pânză de păianjen, foarte rarefiate, de culoarea purpurei; în rest, ei nu au trup, sunt de nepipăit, fără carne pe ei și nu se prezintă înaintea ochilor decât niște forme și aparențe; totuși, chiar dacă au acest aspect lipsiți de trup, sunt foarte vizibili când stau în picioare, când se mișcă, când gândesc, când vorbesc. Într-un cuvânt, sunt asemenea unui suflet eliberat de materie și învăluite de o efigie trupească. Deci trebuie să fie atinși ca să fii sigur că nu este un trup cel pe care-l vezi; în realitate sunt niște umbre mergătoare, nicidecum niște umbre negre. Nimeni nu îmbătrânește la ei, fiecare păstrează vârsta ce o avea când a ajuns. Niciodată nu este noapte, chiar dacă nici zilele nu sunt prea luminoase; lumina este asemenea ivitului zorilor, atunci când noaptea se bate cu ziua și soarele se ivește la răsărit, și învăluie tot ținutul. Nu au decât un anotimp tot timpul anului: este o primăvară veșnică, cu un singur vânt care suflă, Zefirul.

13.       Ținutul este înzestrat cu flori de tot felul, umbrit cu arbuști groși și plăcuți la vedere. Vița de vie este roditoare 12 luni pe ani, fiecare lună schimbă producția; piersicii, merii și ceilalți pomi de toamnă, produc recoltă de 13 ori pe an, având recoltă dublă în luna închinată lui Minerva. În loc de boabe de grâu, spicele produc pâini gata de mâncat, ca niște ciuperci. Împrejurul orașului se află 365 de izvoare de apă și tot atâtea izvoare de miere, 500 de izvoare de smirnă, însă acestea sunt ceva mai mici, șapte fluvii de lapte și opt de vin.

14.       Ospățul se ține în afara orașului, într-un loc numit Champs Elysee. Este o pajiște minunată, înconjurată de mulți arbuști, groși, ale căror frunze țin umbră convivilor așezați pe covorașe din flori. Vântul este cel care dirijează totul și este ministrul banchetului, fără a fi și paharnic: acest minister este superfluu deoarece copaci mari din cristal de cea mai bună calitate, aflați în jurul banchetului, au roade care servesc convivii în cupe de toate formele și mărimile. Fiecare conviv, odată ajuns la banchet, recoltează una sau două din aceste cupe, le pune dinainte și recipientele se umplu imediat cu vin; așa se bea acolo. În loc de coroane, privighetorile și alte păsări cântătoare produc o ninsoare de flori ce curge din ciocurile lor pe capetele convivilor, flori adunate de pe pajiști, și pe care le împart asupra fiecăruia, ciripind și fâlfâind. Cât despre parfum, nori groși, în care smirna din fântâni și fluvii este concentrată, sunt deasupra mesei banchetului și, încetișor scuturați de vânt, se prefac într-o ploaie măruntă ca roua.

15.       În timpul mesei urechile convivilor sunt încântate cu muzică și cântece împrumutate mai ales din poemele lui Homer. Chiar acest poet se află la masă și face parte din convivi, este așezat deasupra lui Ulise. Corurile sunt alcătuite din tineri și tinere, îndrumați și dirijați de Eunomus din Locra, Arion din Lesbos, Anacreon și Stesicor. L-am văzut efectiv acolo pe Homer împăcat cu Elena. Când s-au terminat primele cântece a ajuns o a doua corală formată din lebede, privighetori și rândunele; în timp ce cântau, întreaga pădure, mișcată de vânt, era încântată de melodia flautului.

16.       Dar ceea ce făcea să fie și mai minunat acest banchet erau cele două izvoare, unul se numește Râs și celălalt Plăcere. Fiecare conviv, la începutul ospățului, merge să bea și petrec astfel tot timpul în plăceri și râsete.

17.       Acum vreau să vă spun care sunt toți acei oameni renumiți pe care i-am văzut acolo: mai întâi semi-zeii și eroii care s-au luptat cu armele la Troia, cu excepția lui Ajax din Locra: se spune că ar fi singurul care a fost pedepsit în timpul invaziei; apoi, printre păgâni, i-am văzut pe Cirus, scitul Anacarsis, tracul Zamolxis, italianul Numa, lacedemonianul Licurgue, atenienii Focion, Telus și cei Șapte Înțelepți, mai puțin Periandrus. L-am văzut pe Socrate, fiul lui Sofrone, stând de vorbă cu Nestor și Palamede: în jurul lui era Iacinta din Lacedemona, Narcis din Tespies, Hilas și mulți alți băieți frumoși. Mi se părea că era îndrăgostit de Iacinta, sau cel puțin se vedea cum îi acorda atenții deosebite în timpul ospățului. De aceea Rhadamanthe, se spunea, nu era mulțumit și l-a amenințat chiar de mai multe ori că-l va alunga de pe acea insulă dacă nu se potolește cu vorbăria lui și cu glumele de prost gust în timpul ospățului. Doar Platon nu era prezent. Se spune că el locuiește în orașul său imaginar, cârmuit de principiile și de legile pe care el le-a descris în Republica.

18.       Cât despre Aristip și Epicur, sunt convivi cărora li se acordă primele onoruri, datorită blândeții lor, gingășiei și veseliei cu care îi întrețin pe convivi. Tot acolo se află și Esop frigianul pe post de bufon pentru ceilalți. Diogene din Sinope a schimbat atât de mult umoristica încât s-a căsătorit cu Lais, curtezană, și deseori, încălzit din cauza beției, se ridică pentru a dansa și face tot felul de nebunii ce i le inspiră vinul. Nu am văzut niciun stoic. Se spune că sunt pe cale să escaladeze culmea abruptă a Virtuții. Am auzit zicându-se că Chrisip nu va obține permisiunea să intre pe insulă decât după ce va lua a patra doză de otravă de spânz. Se mai spune că academicienii intenționează să vină, însă sunt încă în îndoieli și analizează situația: nu cred încă în existența acestei insule cu certitudine; de altfel, cred că ei se feresc și de judecata lui Rhadamanthe, ei care resping orice fel de judecată. Suntem asigurați că mai mulți dintre ei și-au luat elanul pentru a-i urma pe cei care veneau aici, însă încetineala lor îi împiedică să ajungă, sau, fiindcă nu înțeleg despre ce este vorba, au rămas la jumătatea drumului pe cale.

19.       Aceștia erau cei mai renumiți convivi. Onoruri deosebite sunt acordate lui Achile, apoi lui These. Acum iată felul lor de a gândi despre comerț și plăcerile dragostei. Ei mângâie înaintea martorilor, în văzul tuturor, bărbați și femei, fără să vadă în asta vreun rău. Doar Socrate susținea cu jurământ că nu exista nici o rea intenție în spatele acestor mângâieri, însă toți îl acuzau de auto-păcăleală. Deseori Iacinta și Narcis erau în acord pentru a se iubi, însă Socrate nega mereu posibilitatea de a se iubi în văzul tuturor. Toate femeile sunt în comun și nimeni nu este gelos pe vecinul său; în acest sens sunt platonicieni cu adevărat; băiețeii oferă toate serviciile dragostei ce li se cer și nu refuză niciodată pe nimeni.

20.       Au trecut deja două sau trei zile de când eram la masă și l-am întâlnit personal pe Homer cu care am intrat imediat în vorbă; printre altele i-am cerut cine era el de fapt, deoarece la noi este obiectul unor discuții fără-de-sfârșit. Mi-a spus că știe de faptul că unii cred că este Chios, alții Smirna, mare număr Colofon; însă el zicea că este babilonian și că, printre concetățenii lui, nu este cunoscut cu numele de Homer, ci Tigran, fiindcă pe când fusese trimis ostatec la greci își schimbase numele. Apoi i-am vorbit despre unele probleme legate de logica aranjării versurilor în poemele lui și l-am întrebat dacă el este cu adevărat cel care le-a scris. Mi-a spus că toate poemele îi aparțin. Atunci nu m-am putut abține să critic în mod răutăcios glumele de prost gust ale gramaticienilor Zenodot și Aristarc. După ce mi-a satisfăcut curiozitatea referitor la acest aspect, l-am întrebat de ce a început poemul cu Poseidon în mânie. Mi-a spus că așa i-a venit în minte, fără să stea prea mult pe gânduri. Mi-am dorit foarte tare să știu dacă a compus Odiseea înaintea Heliadei, după cum susțin mulți. Mi-a spus că nu. Cât despre faptul dacă este orb, după cum se spune, nu a fost nevoie să-l întreb: avea ochii larg deschiși, lucru ce l-am constatat eu-însumi. Efectiv, veneam des să stau de vorbă cu el când vedeam că era liber; intram în discuție cu el, îi puneam o întrebare și el se grăbea să-mi răspundă, mai ales după ce a câștigat procesul cu Thersit. Acesta îl dăduse în judecată fiindcă susținea că și-a bătut joc de el în poemul său; însă Homer a fost dezvinovățit, fiind apărat de Ulise.

21.       Cam în acest context a ajuns și Pitagora din Samos, care după ce a trecut prin șapte metamorfoze și a trăit tot în atâtea trupuri diferite, tocmai terminase ciclurile prin care trebuia să treacă sufletul. Partea lui dreaptă era din aur. A fost considerat vrednic să fie admis în acest sejur fericit, însă existau unele incertitudini referitoare la numele ce ar trebui să i se dea: Pitagora sau Euphorbius. A ajuns și Empedocle; avea trupul acoperit cu arsuri; nu s-a dorit primirea lui printre convivi, chiar dacă i-a implorat pe toți.

22.       În curând a sosit timpul în care se sărbătoresc jocurile thanatusilor; Achile era cel care le prezida pentru a cincea oară, iar These pentru a șaptea oară. Deoarece este prea lung să le povestesc în detaliu, voi spune pe scurt: Carus, din descendența lui Hercule, a câștigat premiul, după ce l-a învins în luptă pe Ulise, care-și dorea coroana învingătorului; premiul de la box a fost împărțit între Arie egipteanul, al cărui mormânt se află la Corint, și Epheus, care s-au luptat cu puteri egale; nu era premiu pentru sărituri; cât despre premiul la alergături, nu-mi mai amintesc învingătorul; printre poeți, Homer a câștigat detașat înaintea celorlalți, însă Hesiod este cel care a primit coroana. Toate premiile întrecerilor sunt coroane din pene de păun.

23.       Imediat după terminarea jocurilor, ni se anunță că nelegiuiții, pedepsiți și trimiși în sejurul morților, sfărâmase lanțurile, ucisese gardienii și amenințau că vor năvăli peste cei din Insula Fericiților. În fruntea lor mergea, se spune, Phalaris din Agrigente, egipteanul Busiris, Diomede din Tracia, Sciron și Pityocampte. La această veste, Rhadamanthe îi poziționează pe eroi la frontiere; sunt comandați de Achile, These și fiul lui Telamon, Ajax, vindecat de nebunia lui. În cele din urmă bătălia se încinge; lupta este corp la corp, iar eroii ies învingători, în special datorită tacticii impuse de Achile. Socrate s-a comportat magistral pe aripa stângă și a dat dovadă de multă măiestrie, chiar și când era în viață, înaintea lui Delium. Departe de el gândul să fugă la apropierea inamicului, și nu se putea citi nicio teamă pe chipul său. De aceea i s-a dat apoi, ca premiu pentru valoarea lui, o grădină mare și minunată, într-un cartier al orașului. Acolo și-a întrunit prietenii pentru a discuta cu ei; i-au dat numele acelui loc Necracademie.

24.       Totuși, învinșii au fost făcuți prizonieri și trimiși în lanțuri de fier pentru a primi pedeapsa cea mai urâtă pentru îndrăzneala lor. Homer a dat cinste acestei bătălii compunând un poem pe care mi l-a dat la plecare pentru a-l aduce compatrioților mei; însă l-am pierdut mai târziu printre multe alte mărunțișuri. Poemul începea cu acest vers: Muză, povestește lupta eroilor cu morții. Apoi s-au fiert fasole, conform tradiției acelei țări după ce avea loc o victorie, și s-a făcut o masă festivă cu sărbătoare mare. Doar Pitagora nu a participat la această sărbătoare și s-a dus la o parte, singur, să mănânce, din cauza intoleranței lui la mâncarea de fasole.

25.       Au trecut deja șase luni și eram la jumătatea lunii a șaptea când s-a petrecut un eveniment neașteptat. Cinyre, fiul lui Scinthaurus, băiat bine făcut și cu chipul frumos, s-a îndrăgosti de multă vreme de Elena, care, din partea sa, lăsa să se întrevadă pasiunea ei cea mai înflăcărată pentru acest tânăr. Deseori își făceau semne în timpul mesei, beau în sănătatea lor reciprocă și se ridicau de la masă ca să meargă să petreacă timp, față către față, în pădure. Învins de violența iubirii lui și de dificultatea de a mai rezista, Cinyre îşi făurește proiectul să o răpească pe Elena și să fugă cu ea. Ea și-a dat acordul și au decis să se retragă pe niște insule învecinate, fie la Phello, fie la Tyroesa. De mult timp îi înștiințase în secret pe trei din însoțitorii mei cei mai de seamă despre intențiile lui. Însă Cinyre nu spusese nimic tatălui său: știa prea bine că îi va pune tot felul de obstacole în realizarea proiectului său. După cum au plănuit, așa au și făcut. Pe timpul nopții, pe când eu eram absent și dormeam în sala ospățului, a ajuns fără știrea nimănui, a răpit-o pe Elena și s-a grăbit să înainteze cât mai repede în larg.

24.       Spre miezul nopții, Menelas tocmai se trezise și vede că soția lui nu este în pat; începe să strige cât îl ținea gura; merge să-l vadă pe fratele său și cu el se duce la palatul lui Rhadamanthe. La ivirea zorilor, spionii au venit să spună că au văzut ambarcațiunea care era deja foarte departe în larg. Imediat Rhadamanthe a poruncit ca 50 de eroi să urce pe un vapor fabricat dintr-o singură bucată de lemn tare și le poruncește să meargă pe urmele fugitivilor. Au plecat în viteză și pe la amiază i-au ajuns din urmă, chiar în momentul în care intrau în oceanul de lapte, în apropierea insulei Tyroesa; era aproape să le scape. Eroii au legat vaporul lor cu lanțuri din trandafiri și i-au adus la port. Elena plângea, se înroșea, își acoperea fața. Rhadamanthe îi întreabă pe Cinyre și complicii lui pentru a ști dacă mai erau și alții implicați în acest proiect de răpire; ei au spus că erau singurii vinovați; atunci a fost legați de organele rușinoase și biciuiți cu nalbe; apoi au fost trimiși în locuința nelegiuiților.

27.       În acel moment ni se comunică și nouă că trebuie să părăsim insula cât mai repede și că mai sunt îngăduitori cu noi doar până a doua zi. Eram trist, plângeam, văzând ce bunuri trebuia să părăsesc pentru a reîncepe o viață pelerină. Fericiții mă consolau și-mi spuneau că voi reveni să-i văd peste câțiva ani și chiar mi-au arătat viitorul meu tron și locul ce-l voi avea la masa lor, în compania celor mai însemnați dintre ei. Apoi m-am dus să-l caut pe Rhadamanthe pe care l-am rugat stăruitor să-mi reveleze viitorul și să mă povățuiască referitor la calea de urmat. Mi-a spus că-mi voi revedea patria, însă după multe peripeții și multe primejdii. Nu a voit să-mi spună deloc cât timp va mai trece până voi reveni acolo, și, arătându-mi mai multe insule, (se vedeau cinci iar a șasea era ceva mai îndepărtată decât celelalte), mi-a zis: Insulele pe care le vezi și de unde iese un foc continu sunt insulele celor nelegiuiți; a șasea este insula visurilor. Apoi poți vedea insula lui Calypso, însă nu o poți descoperi încă. După ce vei trece prin toate, vei vedea un continent imens, opus cu al vostru. Acolo vei avea de trăit multe aventuri, vei traversa multe țări, vei călători mult și vei întâlni pe cale oameni sălbatici și în cele din urmă vei acosta pe celălalt continent. Așa a vorbit Rhadamanthe.

28.       După ce a isprăvit aceste cuvinte a smuls din pământ o rădăcină de nalbă, mi-a dat-o și mi-a spus să invoc această plantă de fiecare dată când voi fi în pericole dintre cele mai primejdioase. În special mi-a recomandat ca, în cazul în care voi atinge uscatul, să nu-mi pun sabia în foc pentru a amesteca jăratecul, să nu mănânc lupin și să nu am relații sexuale cu băieți mai mari de 18 ani; respectând aceste îndemnuri voi avea mari șanse să revin pe Insula Fericiților. Apoi am început să fac pregătirile pentru plecare; la ora prânzului am venit să mai stau o dată cu acei oameni la masă. A doua zi m-am dus să-l întâlnesc pe poetul Homer căruia i-am cerut să-mi facă o inscripție în versuri; mi-a făcut; am ridicat numaidecât o colană dintr-o piatră prețioasă, numită beril, în port pe care am gravat aceste două versuri:

                        Lucian, intrat în favoarea zeilor nemuritori,

                        A văzut aceste locuri și se reîntoarce în țara părinților.

29.       Era ultima noastră zi; ziua următoare am ridicat pânzele; eroii ne-au făcut escortă, iar Ulise, apropiindu-se de mine, mi-a dat, fără știrea Penelopei, o scrisoare pentru a o înmâna lui Calypso, pe insula Ogygie. Rhadamanthe ne-a dat un pilot, Nauplius, să ne conducă, pentru ca în cazul în care am fi dirijați pe insulele învecinate, nimeni să nu oprească sub pretext de navigație suspectă. Doar ce-am ieșit din ambientul acela feeric, că am și intrat într-o zonă cu mirosuri insuportabile de asfalt, de sulf și de smoală arsă; în același timp vedeam ca un fel de fum oribil, dezgustător, ce ieșea din oameni ce erau prăjiți; un fel de ploaie măruntă, obscură, întunecoasă se pune peste noi sub forma picăturilor de rouă, însă din asfalt. Apoi am auzit un zgomot mare de biciuri și un concert îngrozitor de voci care plângeau.

30.       Nu ne-am oprit pe toate aceste insule, ci doar pe una din ele, pe care o descriu aici. Era înconjurată din toate părțile cu marcaje înalte formate din țepi foarte bine ascuțite, înfipte în stânci; nu am văzut nici copaci, nici apă. Totuși, alunecând cu eforturi mari pe lângă margini, am înaintat printr-un spațiu plin cu mărăcini spinoși până ce am dat peste un ținut oribil și de acolo am ajuns la închisoare, chiar la locul supliciilor. Primul lucru văzut aici ne uimește pe toți. Peste tot se ridica din pământ, ca un lan de grâu, săbii și sulițe; trei fluvii încercuiau insula, unul de nămol, altul de sânge, și ultimul, ce se află în mijloc, era de foc; acesta era imens și este de netrecut; curge ca apa, iar valurile se ciocnesc precum valurile mării. Conține o cantitate mare de pește, dintre care unii sunt asemenea unor tăciuni aprinși, alții, mai mici, asemenea unor cărbuni încinși; se numesc lychnisci.

31.       Nu există decât un loc foarte îngust pentru a intra pe insulă; este apărată de Timon din Atena. Totuși ne-au lăsat să trecem, fiind sub călăuza lui Nauplius, și am văzut pedepsiții care erau în mare număr, printre ei fiind împărați și oameni de rând deopotrivă; pe unii dintre ei chiar îi cunoșteam. Astfel l-am văzut pe Cinyrus înădușit de fum și spânzurat de părțile genitale. Ghizii noștri ne-au explicat care erau faptele acelor criminali și motivul pentru care erau pedepsiți. Cele mai crâncene pedepse sunt rezervate celor care au mințit în timpul vieții și care au scris scrieri necuviincioase. Printre ei era Ctesias din Cnidia, Herodot și mulți alții. Văzându-i, m-am mândrit în cugetul meu, deoarece nu-mi puteam reproșa nicio minciună.

32.       Reveniți la ambarcațiunea noastră, fiindcă nu puteam suporta mai mult un așa spectacol, mi-am luat rămas bun de la Nauplius și am reluat drumul pe mare. În curând, la o mică distanță, a văzut Insula Visurilor înconjurată de întuneric și era dificil să o distingem. Chiar asemenea visurilor se îndepărta tot mai mult ce ne apropiam de ea, fugind din calea noastră și părea că se evaporă. În cele din urmă am ajuns la ea și am intrat în port, numit Portul Somnului, ce era aproape de poarta de fildeș, pe locul unde se înalță templul lui Alectrion. Debarcăm spre seară, intrăm în oraș unde vedem o mulțime de vise de toate felurile. Dar să vorbim mai întâi despre acest oraș pe care nimeni, înaintea mea, nu l-a descris. Doar Homer l-a amintit, însă ceea ce a spus el nu este deloc exact.

33.       Insula este acoperită în întregime cu o pădure alcătuită din maci uriași și din mandragore și este plină cu o mare mulțime de lilieci, unicul animal înaripat ce se află pe insulă. În apropiere curge un fluviu, numit de acei locuitori Nictiporus, format din două izvoare învecinate: unul se numește Negretos și celălalt Panychie. Intrarea în oraș, frumos colorată din culori vii și schimbătoare, este asemenea unui fular de iris: nu are două porți, așa cum spune Homer, ci patru, dintre care două dau spre grădina slăbiciunilor, una din fier și cealaltă din argilă; prin ele ies, ni se spune, visurile înspăimântătoare, sângeroase, nemiloase; celelalte două porți sunt aproape de port și sunt cu fața spre mare: una este din corn, cealaltă din fildeș, prin asta din urmă am intrat noi. Ajunși în oraș, la dreapta se află templul Nopții: este principala divinitate a Insulei, cu Alectryon, al cărui templu este învecinat cu portul; la stânga se află palatul Somnului: el este împăratul ținutului și guvernează folosindu-se de doi intermediari satrapi despotici: Taraxion, fiul lui Mateogene, și Plutocles, fiul lui Phantasion. În centrul pieței publice este o fântână numită Careotis și, imediat lângă, două temple, unul dedicat Înșelătoriei și celălalt Adevărului. Fiecare are un sanctuar și un oracol, iar Antifon este preotul care interpretează visele și a fost investit cu această misiune de Somn.

34.       Visele nu au nici aceeași natură, nici aceeași formă: unele sunt scurte, altele lungi; unele sunt frumoase și plăcute, altele sunt coșmaruri și urâte; unele par a fi din aur, altele fricoase și mizerabile; unele au aripi, alte au o fizionomie bizară. Unele sunt împodobite ca și cum ar fi pregătite pentru o sărbătoare triumfală: sunt deghizate în regi, în zei și alte costume de acest gen. Am recunoscut multe pe care le văzusem deja. Acestea s-au apropiat de noi și ne-au salutat ca pe niște oameni cunoscuți; ne-au luat de mână, ne-au adormit și ne-au tratat cu mult respect și bunăvoie. Apoi, am fost martorii celei mai frumoase primiri: ne-au promis că vor face din noi împărați și satrapi. Unele vise ne-au dus deja în ținuturile noastre părintești, ne-au dat să ne vedem părinții și prietenii noștri, și ne-au adus înapoi în aceeași zi.

35.       Se împlineau deja 30 de zile și tot atâtea nopți de când eram pe acea Insulă, mângâindu-ne cu somnuri plăcute și cu ospețe, când, dintr-o dată, un vânt foarte violent s-a stârnit și ne-a trezit din somn. Ne-am sculat numaidecât în grabă, ne-am aprovizionat cât am putut mai repede și am plecat. În mai puțin de trei zile am ajuns pe Insula Ogygie unde am debarcat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a-i înmâna lui Calypso scrisoarea de la Ulise, nu înainte însă de a citi aceste rânduri: Ulise lui Calypso, salut! Să știi că de îndată ce ne-am despărțit, pe pluta pe care eu o construisem, am făcut naufragiu și, salvat cu greu de Leucothea, am ajuns la pheacieni care m-au condus în țara mea unde am găsit-o pe mama înconjurată de o mulțime de amanți care-mi mâncau toată agoniseala. I-am omorât pe toți și am sfârșit prin a muri și eu de mâna lui Telegon, acest fiu pe care l-am avut cu Circea. Acum sunt pe Insula Fericiților și sunt foarte bucuros că am lăsat viața ce o aveam când eram cu tine și nemurirea pe care mi-ai oferit-o. Cu prima ocazie voi fugi totuși de aici și voi reveni la tine să te găsesc. Acesta era conținutul scrisorii în care mai erau și unele recomandări pentru noi.

36.       Înaintând ceva mai mult de țărm, am dat peste această grotă, despre care vorbește Homer, unde Calypso însăși era ocupată cu împletitul lânii. Îi dau scrisoarea, o citește și se scufundă în lacrimi. Apoi ne oferă ospitalitate și ne tratează ca pe niște oameni de vază. În același timp ne pune o sumedenie de întrebări despre Ulise și Penelopa, întrebându-ne dacă această femeie este așa de frumoasă și înțeleaptă după cum o lăudase Ulise înaintea ei. La întrebările ei răspundeam și noi cum știam mai bine pentru a-i fi pe plac. Apoi, la lăsarea serii, ne-am retras lângă malul râului pentru a dormi.

37.       A doua zi am plecat; vântul sufla tare și a trebuit chiar să facem față unei furtuni care a durat două zile. A treia zi am ajuns la colcikythopirați. Sunt niște oameni sălbatici, care, în insulele învecinate, se ocupă cu pirateria, atacând navele care trec pe acolo. Ei au vapoare mari, fabricate din tigve lungi de șase coți; când aceste plante seacă, ei le scobesc la interior și înlătură materialul scobit, după care le pun să plutească; catargele lor sunt din papură, iar pânzele din foi de tigvă. S-au abătut asupra noastră și ne-au atacat cu două vapoare; au rănit mai mulți însoțitori de-ai mei și au lansat asupra noastră, în loc de pietre, semințe de tigvă. După o bătălie indecisă, care a durat până pe la mijlocul zilei, am văzut ajungând în spatele colokythopiraților flota carryonauților: aceste două popoare sunt dușmane, după cum am putut vedea din cele ce a urmat; într-adevăr, deîndată ce primii și-au dat seama că ceilalți îi ajung din urmă, ne-au abandonat pe noi pentru a intra în luptă cu ei.

38.       Am ridicat și noi pânzele imediat și ne-am grăbit să plecăm, lăsând cele două popoare dușmane să se bată. Era clar că poporul carryonauților va ieși învingător: erau mai numeroși, fiindcă aveau cinci vapoare complet echipate pentru luptă și erau construite mai solid pentru a rezista atacurilor. Vapoarele lor erau fabricate din nuci tăiate la mijloc și golite: fiecare jumătate măsura 15 orgyii lungime. Când ne-am îndepărtat de ei încât nu-i mai vedeam, ne-am gândit să-i îngrijim pe răniții noștri și din acel moment nu am mai părăsit armele, pentru a evita orice surpriză. Aveam dreptate.

39.       Doar ce soarele a apus că de pe o insulă pustie vedeam venind asupra noastră cam 20 de oameni călare pe niște delfini imenși. Erau pirați și aceștia. Acești delfini păreau a fi niște animale de război: erau foarte mari și nechezau de parcă ziceai că-s cai. Când s-au apropiat de noi s-au împărțit în două grupe și au început să arunce asupra noastră: unii sepii uscate, alții ochi de crabi; însă nu făceau față aruncătorilor noștri de săgeți și sulițe; majoritatea dintre ei au fost răniți și s-au retras din luptă, reîntorcându-se pe insulele lor.

40.       Pe la miezul nopții, timpul era destul de calm, ne-am izbit pe neașteptate, fără să ne dăm seama, de un cuib enorm de păsări de mare, ce avea cel puțin 60 de stadii diametru. Pe dinafară plutea femela care-și depunea ouăle și era aproape tot atât de mare cât mușuroiul; când și-a luat zborul puțin a lipsit ca vaporul nostru să se scufunde din cauză bătăilor ei de aripi. În cele din urmă s-a îndepărtat de noi scoțând strigăte disperate. Când s-a făcut ziuă am intrat în cuib pentru a-l cerceta: ai fi crezut că ești pe o plută imensă, alcătuită din trunchi de copaci enormi; în interior erau 500 de ouă, fiecare având mărimea unui butoi din Chios. Cineva a observat că sub coajă erau deja pui care încercau să iasă la lumina zilei. Am tăiat cu securea un ou și am scos puiul afară, zgribulit și fără pene, însă avea deja mărimea a 20 de vulturi.

41.       Înaintând în mare, cam la 200 de stadii de la acel cuib, ochii noștri au putut vedea niște minunății fantastice: o gâscă, cocoțată pe pupa vaporului nostru, începe dintr-o dată să strige și să bată din aripi, iar părul începe să crească pilotului nostru, Scinthaurus, care era complet chel. Însă ce era și mai minunat decât toate: catargul vaporului nostru a început să fie acoperit cu muguri din acare au ieșit ramuri, iar extremitățile produceau fructe. Erau un fel de struguri mari însă nu erau încă copți. Văzând acestea ne-am mirat foarte tare, ne puteți crede, și am început să ne rugăm zeilor să îndepărteze de la noi nenorocirile pe care le prevestesc asemenea semne.

42.       Nu făcusem nici cinci stadii și deodată vedem înaintea ochilor noștri o pădure imensă și deasă de pini și chiparoși. Am crezut pentru moment că am ajuns la un continent, însă marea nu avea fund, iar copacii, fără rădăcină, erau plantați în apă, unde erau fixați imobili și drepți chiar dacă păreau că plutesc. Ne-am apropiat și, văzând minunea mai îndeaproape, am devenit foarte nesiguri în ce direcție ar trebui să o luăm. Efectiv, ne era imposibil să mai navigăm printre acei copaci, care formau parcă o plasă deasă și, pe de altă parte, nu ne era mai ușor nici să ne întoarcem. Am urcat pe unul din copacii cei mai înalți pentru a vedea ce posibilități ar fi să ieșim din așa încurcătură; am văzut că pădurea nu era mai lungă de 50 de stadii iar apoi se vedea marea cât cuprinzi cu ochii. Am decis atunci să ne chinuim să intrăm cu vaporul în acea pădure și să-l urcăm pe vârfurile copacilor, care erau foarte zdraveni, și așa speram să putem merge pe deasupra copacilor până ce vom da de mare, dacă nu vom mai întâlni și alte obstacole. Am început lucrul. Am legat un cablu imens de vaporul nostru, apoi, cocoțați în copaci, am început să tragem vaporul în sus. După multe eforturi am reușit să-l stabilim pe deasupra copacilor, am ridicat pânzele și am început să navigăm ca și cum am fi fost pe mare, împinși de un vânt benefic. Atunci mi-am amintit versul poetului Antimachus care spune într-o poezie:

În timp ce navigau prin păduri.

43.       În cele din urmă am ajuns, navigând pe deasupra acelor copaci, la apă; am coborât vaporul pe mare tot la fel cum l-am și urcat, folosindu-ne de același cablu. Marea pe care navigam era curată și foarte transparentă. Dintr-o dată cursa noastră se oprește din cauza unei deschideri a apelor. Era asemenea acelor prăpăstii ce se nasc pe pământ atunci când au loc cutremure puternice. Am coborât pânzele, iar vaporul nostru se oprește, însă nu fără dificultăți, chiar atunci când eram pe punctul să fim înghițiți. Ne-am întins gâturile ca să privim în acea prăpastie: era adâncă de cel puțin 1000 de stadii, înspăimântătoare, oribilă; apa era la dreapta ca și cum era tăiată în două bucăți. Privind împrejur, vedem la dreapta, la mică distanță, un pod format din apă ce făcea legătura între cele două părți ale apelor, creând astfel un canal de comunicare între cele două părți ale mării. Ne-am îndreptat spre acel pod și, forțând un pic ramele, am reușit, cu multă dificultate, să traversăm podul, împotriva tuturor așteptărilor.

44.       Apoi am reușit să ajungem într-o mare foarte liniștită și am ajuns pe o insulă puțin cunoscută, însă foarte ușor accesibilă; pe insulă locuiau niște oameni sălbatici, numiți Bycephali, pe frunte având niște coarne, iar în rest erau asemenea Minotaurilor. Am coborât ca să ne refacem proviziile de apă și să reîmprospătăm, dacă era posibil, hrana care începea să ne lipsească. Am dat de apă foarte aproape de țărm, însă nu vedeam altceva; am auzit totuși un muget înfiorător la mică distanță. Convinși că era o turmă de boi, am făcut câțiva pași în acea direcție, însă am dat peste oamenii de care vorbeam. Când ne-au văzut, au început să ne urmărească; au luat trei din însoțitorii mei ca ostateci; ceilalți am reușit să fugim spre mare. Ne-am luat armele de pe vapor și am decis să revenim să-i salvăm pe însoțitorii noștri; ne-am întâlnit cu Bycephalii care împărțeau deja carnea prăzii lor; i-am speriat și, plecând pe urmele lor, am omorât cam 50 dintre ei; am prins și doi ostateci și am revenit la vapor cu ei. Însă tot nu am găsit ceva de mâncare; unii dintre ai noștri și-au dat cu părerea să-i omorâm pe ostatici. Nu am împărtășit opinia lor; am decis să-i păstrăm și să-i ținem sub pază până ce vor sosi trimiși ai Bycephalilor pentru a le cere preț de răscumpărare. Îi vedeam pe captivii noștri făcând semne și îi auzeam scoțând niște mugete plângărețe care păreau a fi rugăciuni. Răscumpărarea era o mare cantitate de brânză, de pește uscat, ceapă și patru cerbi, ce erau în așa fel constituiți că nu aveau decât trei picioare, două în spate iar cele din față lipite în unul singur. Primind acest preț i-am eliberat pe ostatecii noștri, și, după ce am mai rămas o zi pe insulă, am reluat navigația.

45.       Vedeam deja apărând pești, păsări care zburau și toate semnele ce prevestesc ivirea uscatului. Dintr-o dată ne-am întâlnit și cu oameni care navigau într-un stil diferit de-al nostru. Erau în același timp nave și marinari. Vă voi spune cum. Culcați pe spate, țineau ridicate în erecție penisurile lor, care sunt foarte mari, de care legau pânzele; apoi, ținându-se unii de alții, se pun în bătaia vântului și înaintează în larg; alții, așezați pe niște bucăți de plută, la care sunt înhămați doi delfini, conduc și dirijează, folosindu-se de flanșe; aceste animale trag după ele plutele cu oamenii care sunt pe ele. Acești navigatori nu ne-au făcut niciun rău și nici nu au fugit când ne-am apropiat de ei; au intrat în contact cu noi fără teamă, prietenește, și păreau foarte surprinși văzând felul nostru de a naviga pe care au început să-l examineze în detaliu.

46.       Seara am ajuns pe o insulă foarte impresionantă, locuită doar de femei, sau cel puțin așa păreau, care vorbeau limba greacă; s-au apropiat de noi, ne-au întins mâna și ne-au îmbrățișat; erau îmbrăcate ca niște curtezane, toate fiind tinere și frumoase, îmbrăcate cu o tunică ce cădea până la călcâi. Insula se numește Cabalusa, iar orașul Hydamardia. Fiecare femeie, luând câte unul dintre noi, ne-a condus la ele să ne ospăteze. În ce mă privește, ezitam, neprevăzând nimic bun în asta; cu o privire atentă am văzut imediat oase și cranii de oameni. Doream să strig, să cer ajutor pentru însoțitorii mei, să merg să-mi iau armele, însă am preferat să nu fac nimic. Mi-am luat doar acea rădăcină de nalbă și am rugat-o să mă scape din pericolul în care intrasem. Imediat după aceea, în timp ce gazda mea era ocupată cu serviciul, am văzut că picioarele ei nu erau ca cele ale unei femei, ci avea picioare de măgar. Mi-am scos sabia, m-am repezit asupra gazdei, am legat-o și i-am cerut să-mi spună totul. Ea rezistă, însă în cele din urmă cedează și-mi spune că sunt femei marine, numite Onosceles, și trăiesc mâncând oamenii care acostează pe insula lor: Îi îmbătăm, îmi zice ea, ne culcăm cu ei și îi ștrangulăm în timpul somnului. Auzind acestea, am lăsat-o pe acea femeie legată, am urcat pe acoperiș, și am început să strig din toate puterile pentru a-mi chema însoțitorii. Când au ajuns cu toții, le-am povestit cum stau lucrurile, le-am arătat oasele și craniile și i-am condus la prizoniera mea legată; însă ea s-a transformat în apă și a dispărut. Am introdus sabia în acea apă, la întâmplare, și a ieșit sânge.

47.       Ne-am grăbit atunci să ajungem la vapor și am plecat de acolo. La ivitul zorilor am văzut un continent, care părea a fi pământul cel opus cu al nostru. L-am adorat, i-am făcut rugăciuni și am deschis discuții asupra părții ce o vom locui. Unii erau de părere să coboare câteva minute, apoi să revină; alții voiau să lase acolo vaporul nostru și să intre în interiorul acelei țări ca să-i cunoască pe locuitori. În timp ce discutam, s-a iscat o furtună puternică, a izbit vaporul nostru contra malului și l-a sfărâmat. Doar ce am avut timp să ne salvăm înotând, luând cu noi armele și tot ceea ce fiecare mai putea lua cu el. Acestea sunt, până ce am ajuns în aceste ținuturi noi, aventurile mele pe mare, în timpul navigației noastre printre insule, în aer, în balenă; iar apoi, după ce am scăpat din balenă, la eroi și printre vise, și în fine la Bycephali și la Onosceles. Cât despre cele ce am trăit odată ajunși pe acest pământ, vă voi povesti într-o lucrare viitoare.