Pentru cei care doresc să se familiarizeze cu multe din trăirile disciplinare ale Bisericii de astăzi este foarte util să cunoască istoria conciliilor ecumenice, a sinoadelor locale, provinciale și mitropolitane și canoanele care au rezultat în urma dezbaterilor conciliare. Prezint aici canoanele conciliului așa numit "in Trullo" sau Quinisexte (691), în realitate un sinod oriental întrunit 10 ani după terminarea celui de-al șaselea conciliu ecumenic ce a avut loc la Constantinopol între 680-681, și care nu a proclamat niciun canon disciplinar. Scopul acestui conciliu, desfășurat în palatul imperial, sub domnia lui Iustianian al II-lea, fără acordul Bisericii apusene, este tocmai acela de a suplini, prin promulgarea canoanelor, ceea ce lipsea dezbaterilor conciliului anterior. Conciliul a reușit să întrunească 165 de episcopi, toți orientali, marea majoritate fiind din patriarcatul Constantinopolului. Iustinian al II-lea acceptă întrunirea conciliului și îi oferă găzduire sperând să pună capăt decadenței Bisericii. Moravurile clerului și creșterea progresivă a numărului credincioșilor au condus la o slăbire considerabilă a calității vieții creștine. Cele 102 de canonane promulgate la acest conciliu vorbesc despre simonie, moravuri sexuale mai mult decât îndoielnice în rândurile miniștrilor Bisericii, tradiții păgâne intrate în ritualurile liturgiei creștine, practica jocurilor de noroc, existența ghicitorilor, vrăjitorilor, astrologilor în rândurile creștinilor, câștigul de profituri nelegiute, cămătărie, prostituție, etc. Multe din canoanele disciplinare ale Bisericilor Răsăritene și Apusene, precum și unele practici liturgice existente în cele două tradiții creștine au rădăcini în aceste canoane promulgate la conciliul "in Trullo".

Canoanele conciliului in Trullo sau Quinisexte 691-692,

întrunit sub împăratul Iustinian al II-lea, fără aprobarea Romei

 

Canoanele celor 165 de Sfinți Părinți întruniți la Constantinopol în sala Cupolei – in Trullo – a palatului imperial, sub Iustinian, prea-iubitul nostru împărat, iubit de Cristos.

Scrisoarea Sfinților Părinți întruniți la Constantinopol, în sala Cupolei, lui Iustinian, drept-credinciosului nostru împărat.

Drept-credinciosului împărat Iustinian, iubit de Cristos, sfântul conciliu ecumenic întrunit sub inspirație divină și prin decretul Maiestății Voastre împărătești în acest oraș imperial aflat sub providență divină. Acum când harul nemărginit al Mântuitorului și Răscumpărătorului nostru Isus Cristos a pătruns în toată lumea, iar predica adevărului dătător de viață a ajuns la urechile tuturor, popoarele care se aflau în întunericul ignoranței au văzut lumina cea mare a cunoașterii și au fost slobozite de lanțurile erorii, abandonând sclavia din trecut pentru a adera la Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce acela care fusese lipsit de frumusețea slavei de la început din cauza orgoliului, primul dragon, Inteligența cea Mare, Asirianul, a fost învins de prizonierii săi din trecut și a pierdut orice putere din cauza forței Cuvântului făcut trup, după cum stă scris: „Sabia dușmanului lipsea cu desăvârșire”. Într-adevăr, pretutindeni acest cult binefăcător este prezent, ofranda nepătată este adusă ca jertfă, iar Dumnezeu, oferit în sacrificiu și împărțit spre binele trupului și al sufletului, îi îndumnezeiește pe cei care se împărtășesc din Sfintele Taine; astfel demonii au fost puși pe fugă iar adunarea sfântă a credincioșilor întruniți în biserici se sfințește tainic și paradisul plăcerilor sfinte este deschis tuturor; într-un cuvânt, întreaga creație este reînnoită. Însă diavolul, asasinul speciei umane, care altădată s-a ridicat împotriva Domnului Atot-Puternic și care a zămislit și a dat naștere suferințelor și răzvrătirilor, fără a se bucura văzându-ne cum suntem ridicați din căderea neascultării și cum suntem înălțați spre ceruri datorită întâiului-născut, Cristos, care s-a oferit pe sine însuși pentru noi ca preț de răscumpărare, nu încetează să arunce asupra noastră săgețile răutății și să-i rănească pe credincioși cu patimi pentru ca aceștia să piardă harul care le-a fost dat, acela de a trăi sub oblăduirea Duhului Sfânt, de a fi sfințiți prin prezența lui și de a trăi din harul său; Dumnezeu, de asemenea, care în bunătatea lui ne va dărui coroana și ne conduce El-însuși la mântuire, nu ne-a abandonat lăsându-ne fără ajutor, ci a făcut să se ridice la fiecare generație oameni care s-au înrolat în armata drept-credincioșilor înarmați cu scutul credinței adevărate și i-au ținut piept; au ridicat sabia Duhului Sfânt, adică Cuvântul Domnului, și avântându-se în luptă împotriva Răului l-au despuiat de domnia sa tiranică asupra noastră; păstori ai turmelor, făcând drepte căile Domnului pentru popoare, pentru ca acestea să nu mai fie îndemnate de ignoranța binelui spre prăpastia pierzării și să nu mai alunece în neștire, trebuia ca Cel care ne-a dat ființa și care a transformat, datorită mărinimiei și smereniei lui, specia noastră și a chemat-o la El și a înălțat-o la El, să ne arate și drumul ce conduce la trăirea în mai bine datorită doctorilor și luminilor Bisericii, care luminează calea noastră spre Dumnezeu și ne îndeamnă să trăim conform Evangheliei, deoarece viața lor, conform cuvântului Apostolului, „a fost o viață divină”.

Și pentru noi, cei care petrecem viața într-o nepăsare mult prea mare și suntem sub amorțeala nepăsării și a leneviei gândurilor noastre, astfel încât dușmanul, pândindu-ne spre a ne întinde curse, ne-a surprins cu garda jos și, înlăturându-ne fără jenă virtutea, ne-a înlocuit-o cu viciul, Cristos Dumnezeul nostru, căpetenia acestui vas imens care este întreg universul, a făcut să vă ridicați Maiestatea Voastră drept comandant înțelept, drept-credinciosul nostru împărat, pentru a fi adevăratul nostru protector, care ne împarte sfatul său cu înțelepciune și prudență, care păstrează adevărul pentru totdeauna, care face dreptate pe pământ și pășește pe calea fără prihană. Înțelepciunea v-a purtat în sânul ei și v-a dat lumii împodobit de virtuți, v-a crescut și v-a format și v-a umplut de duhul divin, făcând astfel din Maiestatea Voastră ochiul vigilent al întregului pământ locuit pentru a lumina cu strălucire popoarele supuse domniei tale datorită inteligenței luminoase și strălucitoare cu care ați fost înzestrat. Maiestății Voastre i-a fost încredințată Biserica, Maiestatea Voastră a primit instrucțiuni pentru a medita ziua și noaptea la legea Domnului, pentru a învăța și a îndruma popoarele supuse autorității Maiestății Voastre. Maiestatea Voastră, depășind cu mult zelul lui Fineas datorită înflăcărării avântului de care dați dovadă pentru Dumnezeu și dezrădăcinând păcatul datorită puterii credincioșiei Maiestății Voastre, v-ați propus să dezrădăcinați poporul din viciul corupției. Se cuvenea, într-adevăr, ca cel care ține în mâinile sale frâiele speciei umane în drumul său spre fericirea cerească să nu se gândească doar la el și la guvernarea propriei vieți, dar să salveze și să scoată din furtuna păcatului și pe cei care-i sunt încredințați atunci când Cel Rău dă târcoale din toate părțile și zguduie cu tărie trupurile noastre umile.

Însă, deoarece sfintele concilii ecumenice, întrunite în acest oraș imperial aflat sub providența divină, unul în timpul împăratului Iustinian, trecut la Domnul, celălalt în timpul lui Constantin, de fericită memorie, tatăl Maiestății Voastre, expunând prin decret conciliar misterele credinței noastre, nu au scris canoane disciplinare, după modelul celorlalte patru sfinte concilii ecumenice, canoane datorită cărora popoarele se corectau de la deviațiile lor și se hotărau să trăiască o viață mai demnă și mai sfântă; astfel, poporul sfânt, preoția regească, pentru care Cristos a murit, hărțuit de patimile dezordonate și condus fără jenă de ele, desprinzându-se progresiv de cele sfinte și dezbinat în el-însuși, alunecând, din cauza ignoranței și uitării, departe de virtute, și, ca să folosesc o expresie a Apostolului, „călcând în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și considerând ca pe un lucru neînsemnat sângele noului legământ care l-a sfințit, insulta astfel Harul Duhului Sfânt”. Acest popor sfânt, dornic să fie adunat ca un popor de predilecție, după exemplul lui Cristos Păstorul cel Bun, ce caută oaia rătăcită printre stâncile munților pentru a o readuce în staul și a o învăța să respecte poruncile și prescripțiile divine, datorită cărora ne îndepărtăm de lucrările aducătoare de moarte și dobândim viața; după ce ați discutat despre toate mijloacele mântuirii, căutându-L pe Dumnezeu, conform cuvântului Scripturii: „cel ce-L caută pe Domnul va afla înțelepciune și dreptate, iar cei care-L caută cu dreptate vor afla pacea”, ați hotărât să întruniți acest sfânt conciliu ecumenic dorit de Dumnezeu, pentru ca armonia și buna înțelegere a unui mare număr să vă ajute să reușiți să îndepliniți ceea ce vă doriți; iar dacă unele rămășițe ale îndrăznelii păgânilor sau iudeilor s-au mai amestecat cu grâul ajuns la maturitate al adevărului, să fie acuma eliminat cu desăvârșire precum neghina, cu rădăcină cu tot, astfel încât ogorul Bisericii să fie bine curățit. Căci, „acolo unde doi sau trei sunt reuniți în Numele meu, Eu sunt în mijlocul lor”, spune Domnul; iar prin profetul Ieremia ne spune: „căutați-mă din toată inima voastră, iar eu mă voi arăta vouă”.

Întrunindu-ne deci în acest scop, la porunca Maiestății Voastre, în acest oraș aflat sub providența divină, am redactat aceste sfinte canoane. De aceea vă rugăm ca în același fel în care s-au folosit Sfinții Părinți întruniți odinioară în acest oraș aflat sub providența divină, în timpul împăratului, de fericită memorie, Teodosie, ca semnătura drept-credincioșiei voastre să încununeze deciziile noastre, după cum ați onorat Biserica prin convocarea acestui sfânt conciliu. Iar Domnul să păstreze stăpânirea Maiestății Voastre în pace și dreptate, să o perpetueze din generație în generație și să vă răsplătească, după această viață, cu fericirea veșnică în Împărăția cerurilor.

 

Canonul 1: a se păstra, fără nici o adăugire sau alterare, credința transmisă de sfintele concilii ecumenice. Ordinea desăvârșită este aceea de a începe orice discurs sau faptă cu Dumnezeu și de a isprăvi tot cu Dumnezeu, după cuvântul sfântului Grigore Teologul. De aceea, în aceste vremuri în care noi predicăm deschis adevărata religie și în care Biserica, zidită pe Cristos, crește și face progrese neîncetat, astfel încât se ridică deasupra cedrilor Libanului, și noi, începând cu harul lui Dumnezeu discuțiile noastre sfinte, poruncim să se păstreze, fără adăugiri și neatinsă, credința ce ne-a fost transmisă de Apostolii aleși de Domnul, care au văzut și au slujit Cuvântului lui Dumnezeu.

După cum cei 318 sfinți și preafericiți Părinți, întruniți la Niceea, în timpul domniei împăratului Constantin, de fericită memorie, împotriva necredinciosului Arie și a heteroteismului, sau ca să spunem mai pe înțeles, a politeismului pe care-l învăța și-l expunea ereticul, ne-au revelat și au expus în mod clar, în unanimitate, mărturisirea lor de credință în consubstanțialitatea celor trei ipostasuri ale naturii divine: ei nu au admis ca ea să fie ascunsă sub obrocul ignoranței, ci au învățat în mod deschis credincioșii să adore într-o unică adorație pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt; au dărâmat și au făcut praf credința în inegalitate în sânul divinității și au călcat în picioare argumentele infantile făurite din nisip de eretici împotriva dreptei credințe.

Mărturisim aceeași credință afirmată, în timpul domniei lui Teodosie, de fericită memorie, de cei 150 de Sfinți Părinți întruniți în acest oraș imperial, adoptând declarațiile lor referitoare la teologia Duhului Sfânt și respingând, cu dușmanii de atunci ai adevărului, inepția lui Macedonius, fiindcă a îndrăznit în mod nechibzuit să ia drept maestru un sclav și a preferat, asemenea unui bandit, să dezbine Treimea indivizibilă, astfel încât misterul speranței noastre devine incomplet; condamnăm, împreună cu acest om detestabil, pornit împotriva adevărului, și pe Apolinarie, maestru în nechibzuință, care și-a expus opinia sa asupra Domnului zicând că acesta a asumat un trup fără rațiune, deducând astfel, tot el, că și mântuirea noastră a rămas incompletă, deoarece și trupul Domnului era incomplet.

Admitem, de asemenea, ca un zid bine întărit adus religiei adevărate, învățăturile transmise de cei 200 de Părinți inspirați de Dumnezeu, întruniți pentru prima dată în orașul Efes sub domnia împăratului Teodosie, de fericită memorie, fiul lui Arcadius, prin care se afirmă un singur Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut trup, și credința că Sfânta Fecioară, pururi prea-curată, l-a zămislit fără aportul vreunui om, și este vrednic să spunem de aceea că ea este Theotokos – Născătoare de Dumnezeu, și nu admitem sub nici un chip învățătura lui Nestorius, lipsită de adevăr și hulitoare la adresa lui Cristos, care admitea că în Cristos există un om distinct și un Dumnezeu distinct, reînnoind astfel necredincioșia evreilor.

Mărturisim de asemenea credința ortodoxă transmisă de cei 630 de Părinți aleși de Dumnezeu, întruniți în metropola Calcedoniei, sub împăratul Marcian, de fericită memorie, credință care a revelat întreg pământului că unica persoană a lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este compusă din două firi și este slăvită în aceste două firi; această credință l-a condus în exil, în afara comuniunii Bisericii, pe Eutihie, un hulitor și un șarlatan, fiindcă declarase că marele mister al întrupării nu a avut loc decât în aparență, iar cu el Nestorius și Dioscor, venind din direcții opuse, au căzut în aceeași prăpastie a pierzării și ateismului.

Însă noi cunoaștem și învățăm de asemenea succesorilor noștri ca fiind inspirate de Duhul Sfânt și afirmațiile celor 165 de Părinți, inspirați de Dumnezeu, care s-au întrunit în acest oraș imperial sub împăratul Iustinian, de fericită memorie; ei au lansat, prin decret conciliar, anatema și hula împotriva lui Teodor de Mopsuestia, maestrul lui Nestorius, împotriva lui Origen, Didim și Evagrie care au reinventat mitologii păgâne și au readus în cinstire, în delirul și nebunia lor fără margini, renașteri periodice și transformări ale unor trupuri și ale unor suflete și au susținut credința eronată a revenirii morților la viață; scrierile lui Teodoret împotriva dreptei credințe și împotriva celor 12 capitole ale fericitului Chiril, precum și Scrisoarea, așa-zisă, a lui Ibas au fost condamnate de asemenea.

Mărturisim încă o dată și întărim dorința de a păstra cu tărie credința celui de-al șaselea conciliu, întrunit recent sub Constantin, de fericită memorie, fostul nostru împărat, în acest oraș imperial; această credință a primit și mai multă autoritate datorită faptului că drept-credinciosul împărat dăduse asigurarea, pentru totdeauna, autenticității acestor acte conciliare, punând pe aceste documente sigiliul său imperial; el a declarat că trebuie să credem cu adâncă venerație în cele două voințe naturale și în cele două energii naturale în misterul întrupării unicului nostru Domn Isus Cristos, și a condamnat, printr-un gest plin de credincioșie, pe toți cei care au falsificat adevărata dogmă a credinței și au învățat credincioșilor o singură voință și o singură energie în unicul Domn, Isus Cristos, Dumnezeul nostru; cei condamnați au fost Teodor de Faran, Cyrus de Alexandria, Onorius de Roma, Sergiu, Pyrhus, Paul și Petru, toți foști episcopi ai acestui mare oraș aflat sub providența divină, Macarie cel care a fost episcopul Antiohiei, Ștefan, discipolul său, și nechibzuitul Polychronus; astfel împăratul a voit să păstreze nealterată credința ce mărturisea că Isus Cristos, Dumnezeul nostru, avea un trup, co-natural cu al nostru.

Într-un cuvânt, afirmăm cu tărie că credința tuturor oamenilor, care s-au remarcat în Biserica lui Dumnezeu, care au devenit făclii în această lume, învățând cuvântul vieții, rămâne sigură și nealterată până la sfârșitul veacurilor, precum și scrierile și învățăturile lor inspirate de Dumnezeu; respingem și lansăm anatema împotriva acelora care au stârnit afirmații hulitoare împotriva adevărului, care s-au ridicat cu aroganță deșartă împotriva lui Dumnezeu și au născocit nebunii fără precedent. Dacă cineva nu păstrează și nu îmbrățișează dogmele dreptei credințe enumerate deja și nu crede astfel și nu învață pe alții astfel, ci încearcă să meargă împotriva lor, să fie anatemă, conform deciziei amintite deja de sfinții și fericiții Părinți, și să fie alungat din comunitatea creștină, fiind considerat străin Bisericii; fiindcă noi afirmăm, fără teama de a greși, că nimic, în nici un fel, nu trebuie adăugat sau înlăturat din ceea ce a fost definit până acum în dezbaterile celor șase concilii ecumenice.

 

Canonul 2: confirmarea preceptelor apostolice, a tradiției Sfinților Părinți și a conciliilor ecumenice precedente. Acest sfânt conciliu a luat de asemenea decizia foarte frumoasă și importantă ca cele 85 de canoane rânduite și aprobate de sfinții și fericiții Părinți care ne-au precedat și ni le-au transmis sub numele sfinților și slăviților apostoli, să rămână valabile și folositoare pentru mântuirea sufletelor și spre vindecarea patimilor. Însă deoarece în aceste canoane ne este prescris să primim și Constituțiile acelorași apostoli redactate de Clement, printre care ereticii de odinioară au intercalat, pentru a ridica o barieră în Biserică, lucruri false și străine dreptei credințe, care au pătat frumusețea nobilă a adevărurilor divine, am decis să respingem, după cum se cuvenea, aceste Constituții spre zidirea și siguranța poporului drept-credincios, arătând astfel dezacordul total față de invențiile mincinoase ale ereticilor și bazându-ne doar pe învățătura sigură și clară a apostolilor.

Confirmăm de asemenea toate celelalte sfinte canoane ce au fost publicate de sfinții și fericiții Părinți, adică cele ale celor 318 sfinți Părinți întruniți la Niceea, celor întruniți la Ancyra, celor întruniți la Neocezareea, celor întruniți la Gangre, celor întruniți la Antiohia Siriei și celor întruniți la Laodiceea Frigiei; de asemenea, canoanele celor 150 de sfinți Părinți întruniți în acest oraș imperial, aflat sub providența divină, și a celor 200 întruniți pentru prima dată la Efes, și a celor 630 sfinți și fericiți Părinți întruniți la Calcedon; celor întruniți la Sardica, celor întruniți la Cartagina, celor care s-au întrunit din nou în acest oraș imperial, aflat sub protecția divină, sub Nectarie, episcopul acestui oraș imperial și Teofil, de fericită memorie, arhiepiscop al Alexandriei.

Mai recunoaștem și canoanele lui Dionisie, care a fost arhiepiscopul marelui oraș al Alexandriei și ale lui Petru, care a fost arhiepiscop de Alexandria și martir, ale lui Grigore Taumaturgul, care a fost episcop de Neocezareea, ale lui Atanasie arhiepiscop de Alexandria, ale lui Vasile arhiepiscop de Cezareea în Capadocia, ale lui Grigore episcop de Nysa, ale lui Grigore Teologul, ale lui Amfiloqium de Iconium, ale lui Timotei, primul care a fost arhiepiscop al Alexandriei și ale lui Ghenadie care a fost patriarh al acestui oraș imperial, aflat sub providența divină; recunoaștem și canonul proclamat de Ciprian, care a fost arhiepiscop al Africii, iar prin sinodul său, canonul care a rămas în vigoare după tradiție doar în teritoriile acestor episcopi. Nimănui nu-i este permis să falsifice canoanele enumerate mai sus sau să le declare nule sau să admită alte canoane decât acestea, compuse împotriva lor de cei care au încercat să lupte împotriva adevărului. Dacă cineva este convins că a inventat, referitor la orice canon, sau a încercat să-l falsifice, va trebui să dea socoteală despre acest canon, va fi supus pedepsei pe care canonul respectiv o impune și astfel va fi vindecat de canonul împotriva căruia a păcătuit.

 

Despre preoți și despre clerici

Canonul 3: despre locul în sanctuar a preoților care au contractat o a doua căsătorie sau s-au căsătorit după ce au fost hirotoniți întru preoție și cei care s-au căsătorit cu o văduvă sau cu o soție lăsată. Deoarece drept-credinciosul nostru împărat, iubit de Cristos, cerea, în cuvântarea sa de la începutul acestui sfânt conciliu, să se dea tuturor celor care sunt înscriși în rândurile clerului și prin intermediul cărora trece la oameni harul sacramental, miniștri curați și neprihăniți, vrednici să aducă sacrificiul spiritual în cinstea slăvitului Dumnezeu, victimă și pontif în același timp, să fie curățiți de stricăciunile căsătoriilor lor ilicite, iar pe de altă parte, cerea clericilor sfintei Biserici romane, care și-au propus să urmeze o disciplină foarte severă în această privință, dar și cei care sunt în acest oraș imperial, aflat sub providența divină, regula umanității și a condescendenței; astfel am îmbinat cele două tendințe în una singură, pentru ca blândețea să nu degenereze în deziluzie, nici austeritatea în amărăciune, având în vedere îndeosebi greșeala din ignoranță, care atinge o mulțime, deloc non-neglijabilă, de oameni, decidem ca toți clericii care au contractat o a doua căsătorie și, sclavi ai păcatului, nu a voit să se ridice până la data de 15 ianuarie ce a trecut, după a patra avertizare, începând cu anul 6199, să fie condamnați cu depunerea canonică, adică să fie excluși din cler.

În timp ce aceia care au căzut în urâciunea contractării celei de-a doua căsătorii, însă au recunoscut interesul lor spiritual înaintea întrunirii noastre și au îndepărtat de la ei răul, rupând aceste căsătorii străine și ilegitime, sau cei ale căror soții din cea de-a doua căsătorie sunt decedate, sau cei care, din proprie inițiativă revenind la Dumnezeu, încep să trăiască în castitate și fac eforturi să nu se mai gândească la păcatele lor din trecut, dacă acești clerici sunt preoți sau diaconi sau sub-diaconi, s-a decis ca aceștia să fie demiși din funcțiile sacerdotale, din orice activitate, după ce au făcut un anumit timp de penitență; totuși vor păstra anumite onoruri datorate scaunului și locului ce le-au ocupat în funcție de rangul lor, mulțumindu-se doar cu cinstirea și implorând iertarea de la Domnul pentru păcatele săvârșite din ignoranță; ar fi lipsit de rațiune, într-adevăr, să binecuvântezi pe cineva, în timp ce nu ți-ai vindecat propriile răni.

Cei care nu au avut decât o singură soție, însă aceasta era o văduvă, precum și cei care după ce au fost hirotoniți au contractat o căsătorie ilegitimă, preoți, diaconi și sub-diaconi, după o scurtă perioadă de suspendare din funcțiile sacre și de penitență, vor fi readuși în propriile funcții fără a mai putea înaintea într-o funcție superioară, căsătoria ilegitimă fiind, desigur, anulată.

Prin autoritatea noastră episcopală formulăm aceste reguli referitor la cei care au fost surprinși doar în greșelile menționate mai sus până la data de 15 ianuarie, spuneam, și poruncim, începând de azi, și reînnoim canonul care spune: Cel care după botez s-a căsătorit de două ori, sau a avut o concubină, nu va putea fi episcop, nici preot, nici diacon, nici chiar să facă parte din cler; tot la fel: Cel care s-a căsătorit cu o văduvă, sau cu o femeie lăsată de bărbatul ei, sau cu o slujitoare sau cu o sclavă sau cu o actriță, nu va putea fi episcop, nici preot, nici diacon, nici chiar să facă parte din cler.

 

Canonul 4: despre pedeapsa canonică a celui care abuzează de o femei consacrată Domnului. Dacă un episcop sau un preot sau un diacon sau un sub-diacon sau un lector sau un cântăreț sau un portar a avut un schimb trupesc cu o femeie consacrată lui Dumnezeu, să fie depus, fiindcă a sedus o mireasă a lui Cristos; dacă este un laic, să fie excomunicat.

 

Canonul 5: nici un cler superior nu trebuie să conviețuiască cu o slujitoare. Nici unul din cei care fac parte din rândurile clerului superior și care nu conviețuiește cu persoane care nu sunt suspecte că ar trăi sub o regulă, să nu aibă la el o femeie sau o slujitoare, păstrând astfel reputația sa incontestabilă; dacă totuși cineva încalcă ceea ce poruncim aici, să fie depus. Eunucii trebuie să respecte aceeaşi regulă, menținându-și faima fără reproșuri; dacă încalcă această regulă, fiind clerici, vor fi depuși, dacă sunt laici, vor fi excomunicați.

 

Canonul 6: nu le este îngăduit preoților și diaconilor să se căsătorească după ce au fost hirotoniți. După cum se spune în canoanele apostolice, că doar celibatarii promovați în rândurile clerului, lectorii și cântăreții se pot căsători, și noi, păstrând această prescripție, poruncim ca de-acum înainte niciun sub-diacon, niciun diacon, niciun preot nu mai are dreptul, odată ce a primit hirotonirea, să se mai căsătorească; dacă îndrăznește să o facă, să fie depus. Dacă cineva dintre cei care se angajează în cler dorește să conviețuiască cu o femeie unindu-se prin taina unei căsătorii legitime, să se căsătorească înaintea hirotonirii sub-diaconale, diaconale, preoțești.

 

Canonul 7: diaconul nu trebuie să se așeze înaintea preotului. Deoarece am aflat că în unele Biserici sunt diaconi, deținând funcții administrative, care, devenind astfel aroganți și pretențioși, se așază înaintea preoților, poruncim ca un diacon, indiferent de demnitatea sau misiunea bisericească ce o îndeplinește, să nu se așeze înaintea preotului; diaconul nu are voie să părăsească orașul său episcopal, doar dacă merge în calitate de reprezentant al persoanei patriarhului sau a mitropolitului său pentru a rezolva o problemă: în acest caz i se vor recunoaște onorurile datorate celui pe care îl reprezintă. Dacă cineva îndrăznește să facă aceasta, făcând uz de aroganță tiranică, va fi destituit din rangul său și va ocupa ultimul loc în ierarhia Bisericii din care face parte, deoarece Domnul nostru ne îndeamnă să nu ne bucurăm de primele locuri, după învățătura Domnului și Dumnezeului nostru însuși expusă în Evanghelia după sfântul Luca; văzând cum invitații la un banchet căutau locurile dintâi, le-a zis o parabolă în acești termeni: Când sunteți invitați la nuntă, nu vă așezați pe locurile dintâi, din teama ca să nu se afle printre invitați cineva mai de vază decât voi, iar cel ce v-a invitat, pe voi și pe el, să nu vină să vă spună: lasă-i locul acestuia, și atunci, plin de rușine, să nu fiți obligați să vă așezați pe locul cel din urmă. Însă, când sunteți invitați, mergeți și ocupați locul cel din urmă, iar când cel ca v-a invitat va veni vă va spune: prietene, mergi mai sus; atunci va fi pentru tine o cinste în ochii tuturor celor care se vor afla la masă cu tine. Fiindcă cine se înalță va fi înjosit, iar cine se înjosește va fi înălțat. Aceeași regulă se va aplica și celorlalte ordine, știind bine că demnitățile spirituale sunt deasupra demnităților seculare.

 

Canonul 8: un sinod anual trebuie să aibă loc în fiecare provincie la locul fixat de mitropolit. „Dorind să aplicăm și noi ceea ce a fost decretat de sfinții Părinți, reînnoim și noi canonul care poruncește să se țină în fiecare an sinoade episcopale în fiecare provincie, la momentul și locul stabilite de episcopul mitropolit. Deoarece din cauza anumitor războaie stârnite de barbari și pentru alte motive neprevăzute ce au urmat, păstorii Bisericilor se află în imposibilitatea de a ține asemenea sinoade de două ori pe an, s-a decis ca în orice caz, în fiecare provincie să se țină o dată pe an un sinod în scopul reglării problemelor bisericești care se vor prezenta în mod normal; sinodul se va ține în perioada dintre Paște și sfârșitul lunii octombrie a fiecărui an, în locul pe care-l va stabili episcopul mitropolitan, după cum am spus mai sus. Episcopii care nu se vor prezenta, chiar dacă se află în episcopiile lor, fiind sănătoși și liberi de orice ocupație urgentă și necesară, vor fi avertizați.

 

Canonul 9: un cler nu poate deține un loc de discotecă. Niciun cler nu poate deține un loc de discotecă, căci, dacă-i este interzis unui cler să intre într-o discotecă, cu atât mai mult nu trebuie să-i provoace pe alții la asemenea distracții sau să le ofere ceea ce el-însuși nu poate face. Dacă face aceasta, să înceteze sau să fie depus.

 

Canonul 10: un cler un trebuie să primească dobândă sau camătă. Un episcop sau un preot sau un diacon care cere dobândă sau ceea ce se numește camătă, trebuie să înceteze să mai facă așa ceva sau sa fie depus.

 

Canonul 11: nu trebuie să existe prietenii cu evreii, nici să se dialogheze cu ei sau să se primească medicamente de la ei. Nimeni dintre cei înscriși în rândurile clerului, sau chiar un laic, să nu mănânce pâinea azimă folosită de evrei, nici să-și facă prieteni printre evrei, nici să facă apel la ei în caz de boală, primind de la ei medicamente, nici să se frecventeze băile publice însoțiți de ei; dacă cineva încearcă să facă așa ceva, dacă este cler, va fi depus, dacă este laic, va fi excomunicat.

 

Canonul 12: nici un episcop nu trebuie să conviețuiască cu fosta lui soție. Am auzit că în Africa și în Libia și în alte locuri păstorii preaiubiți de Dumnezeu ale acestor teritorii nu încetează să conviețuiască cu soțiile lor, chiar și după ce le-a fost conferită consacrarea episcopală, fiind astfel pentru credincioși o piatră de poticnire și un scandal. Preocupându-ne deci ca totul să se facă spre edificarea spirituală a credincioșilor ce ne sunt încredințați, am decis ca astfel de fapte să nu mai existe. Nu spunem asta pentru a încălca sau a neglija prescripțiile apostolice, ci pentru a ne îngriji de mântuirea oamenilor și de progresul lor în virtute și pentru a nu fi nici o ocazie de scandal împotriva disciplinei bisericești; într-adevăr, sfântul apostol spune: Faceți totul spre slava lui Dumnezeu, să nu fiți scandal nici pentru evrei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu, astfel mă străduiesc și eu să fiu pe placul tuturor în toate, căutând nu propriile mele interese, ci interesul credincioșilor, pentru ca toți oamenii să fie mântuiți; fiți imitatorii mei, după cum și eu sunt imitatorul lui Cristos. Dacă cineva face așa ceva, să fie depus.

 

Canonul 13: preoții și diaconii pot conviețui cu soțiile lor. Deoarece am auzit că în Biserica Romei este stabilită o regulă ca înaintea hirotonirii diaconale sau prezbiterale candidații să promită public să nu conviețuiască cu soțiile lor, noi, în conformitate cu regulile din vechime și observând cu strictețe disciplina apostolică, dorim ca taina căsătoriei încheiată legitim de oamenii consacrați lui Dumnezeu să rămână în vigoare chiar și după hirotonire, fără să se desfacă legăturile ce-i unește cu soțiile lor, nici să fie privați de raporturile sexuale în momentele fixate. Astfel, dacă cineva este considerat vrednic să fie sfințit subdiacon sau diacon sau preot, acesta să nu fie împiedicat să primească această demnitate fiindcă are o soție legitimă, nici să nu i se ceară să promită, în momentul hirotonirii, să se abțină de-acum înainte de raporturile sexuale legitime cu soția lui; în caz contrar se aduce insultă căsătoriei instituite prin legea lui Dumnezeu și binecuvântată de prezența sa, în timp ce știm că Evanghelia ne spune: Omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit, iar apostolul ne învață: Căsătoria să fie respectată de toți și patul conjugal să fie fără stricăciune; iar în alt loc: Ești unit cu o femeie prin legăturile căsătoriei? să nu cauți a le întrerupe.

Mai știm, pe de altă parte, că Părinții întruniți la Cartagina, ca o măsură de prevenție din cauza viciilor grave ale unor miniștri ai altarului, au decis ca subdiaconii, care intră în contact cu sfintele taine, diaconii și preoții pentru același motiv, să trăiască în abstinență cu soțiile lor; astfel păstrăm și noi ceea ce a fost transmis de apostoli și păstrat din vechime, știut fiind faptul că există un timp pentru toate, mai ales pentru post și rugăciune; trebuie ca cei care se apropie de altar, în momentele în care intră în contact cu sfintele taine să fie curați în toate, pentru ca să poată obține de la Dumnezeu tot ceea ce ei cer în rugăciunile lor pentru popor. Deci, dacă cineva, încălcând canoanele apostolice, îndrăznește să priveze un cler din rândurile sacre, adică un preot sau un diacon sau un subdiacon, de raporturile conjugale și de la conviețuirea cu soția lui legitimă, să fie depus; tot la fel, dacă un preot sau un diacon își lasă soția sub pretextul pioșeniei lui, să fie excomunicat, iar dacă persistă, să fie depus.

 

Canonul 14: niciun preot nu poate fi sfințit înaintea vârstei de 30 de ani, niciun diacon înaintea vârstei de 25 de ani, nici o diaconiță înaintea vârstei de 40 de ani. Regula stabilită de sfinții Părinți, inspirați de Dumnezeu, trebuie să rămână în vigoare și asupra următorului punct, și anume, nu trebuie admis la preoție un candidat sub 30 de ani, chiar dacă este destul de vrednic, ci trebuie să aștepte, deoarece Domnul Isus Cristos nu a fost botezat și nu a început misiunea sa de predicator decât la 30 de ani. De asemenea, să nu fie sfințit un diacon înainte de a fi împlinit 25 de ani, iar o diaconiță înainte de a fi împlinit 40 de ani.

 

Canonul 15: un subdiacon nu poate fi sfințit înaintea vârstei de 20 de ani. Pentru treapta de subdiacon trebuie să se prezinte candidați care au depășit vârsta de 20 de ani. Dacă cineva a fost hirotonit în una din treptele ierarhiei bisericești înaintea vârstei fixate, să fie depus.

 

Canonul 16: numărul șapte al diaconilor din Faptele Apostolilor nu trebuie să fie aplicat numărului diaconilor dintr-o episcopie. Deoarece Faptele Apostolilor ne spun că Apostolii au instituit șapte diaconi, iar Părinții sinodului ținut la Neocezareea au afirmat clar în canoanele ce le-au publicat că diaconii trebuie să fie în număr de șapte, conform acestui canon, chiar dacă orașul este foarte mare, dovada găsindu-se în cartea Faptelor: în acele vremuri, crescând numărul discipolilor, existau plângeri din partea grecilor împotriva evreilor, fiindcă văduvele lor erau neglijate în distribuirea bunurilor ce se făcea zilnic. Cei doisprezece, convocând atunci adunarea tuturor credincioșilor, au spus: nu se cuvine ca noi să delăsăm predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și să slujim la mese. Alegeți deci dintre voi, fraților, șapte bărbați cu renume bun, plini de înțelepciune și de Duhul Sfânt, cărora să le încredințăm această slujire; iar noi vom putea continua să ne dedicăm rugăciunii și predicării Cuvântului. Propunerea a plăcut întregii adunări și i-au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, pe Filip, Procor, Nicanor, Timon, Parmenas și Nicolae, prozelit din Antiohia; i-au prezentat înaintea Apostolilor. Ioan Gură-de-Aur, doctor al Bisericii, interpretând acest text, spune: Acest lucru merită toată considerația noastră fiindcă putem vedea că mulțimea nu era divizată când era vorba să aleagă acei oameni, și că nu s-au împotrivit cerinței Apostolilor. Trebuie să aflăm acuma care era demnitatea lor și ce fel de sfințire au primit. Aceea de diaconi? Ori, după cum știm, diaconatul nu exista pe atunci în Biserici. Aceea de preot? Ori, după cum știm, nu existau încă nici măcar episcopi, ci doar Apostolii. De aceea eu cred că numele nu desemnează într-un mod clar și evident nici diaconii, nici preoții. Ținând cont de toate acestea, noi declarăm deci că, având în vedere învățătura primită, cei șapte diaconi despre care este vorba, nu sunt considerați a fi miniștri în slujba sfintelor taine; ei sunt cei care au primit misiunea să administreze bunurile comune ale comunității de atunci; astfel ei rămân pentru noi niște exemple de caritate și de zel în slujirea celor nevoiași.

 

Canonul 17: un cler nu trebuie să meargă într-o altă episcopie fără avizul episcopului său. Deoarece clerici din diferite episcopii, abandonând Bisericile lor, merg spre alți episcopi și fără să aibă consimțământul episcopului lor intră în slujirea unei alte Biserici, devenind astfel nesupuși, poruncim ca începând cu luna ianuarie a acestui an, nici un cler, indiferent de rangul în care se află, nu are voie, excepție făcând doar cei dotați de scrisori de recomandare din partea episcopului lor, să se angajeze în slujba unei alte Biserici, iar cel care nu va respecta această ordonanță, începând de acum înainte, ci va aduce prejudicii celui care i-a conferit hirotonirea, va fi depus în același timp cu cel care l-a primit fără să țină seama de această prescripție.

 

Canonul 18: despre revenirea în episcopiile lor a clericilor care au fugit, sub pretextul unei năvăliri barbare sau din alte motive, odată ce năvălirea barbarilor a încetat. Clericii care, sub pretextul unei năvăliri barbare sau pentru un alt motiv au părăsit episcopia lor, de îndată ce acest motiv încetează, fie năvălirile barbare, fie motivul pentru care au plecat, le poruncim să revină în episcopia lor și să nu le mai părăsească pe durate prea lungi fără motiv. Dacă cineva nu respectă această ordonanță, să fie excomunicat până ce reintegrează propria lui Biserică. Aceeași pedeapsă o va suporta și episcopul care l-a împiedicat să revină.

 

Canonul 19: responsabilii Bisericilor trebuie să dea clerului și poporului o învățătură solidă, conformă cu tradiția sfinților Părinți inspirați de Dumnezeu. Responsabilii episcopiilor trebuie, desigur în fiecare zi, dar mai ales duminica, să-și instruiască clerul și credincioșii în credința adevărată, alegând din Sfânta Scriptură texte și afirmații ale adevărului, fără să meargă împotriva definițiilor dogmatice stabilite deja sau împotriva tradiției Părinților inspirați de Dumnezeu. Iar dacă se ridică o dificultate referitor la un text din Scriptură, să nu-l interpreteze decât conform doctrinei transmise de învățăturile doctorilor Bisericii în scrierile lor; uneori pot încerca să se deosebească de aceștia, să alcătuiască ei-înșiși comentarii despre aceste texte și, în cazul în care se află în încurcătură, poate depăși gândirea lor dând o interpretare care să fie conformă adevărului revelat și dogmelor Bisericii; într-adevăr, învățătura Părinților amintiți va permite credincioșilor să deosebească ce este important, și să adere, de ceea ce este nefolositor și bun de neluat în seamă; astfel vor reforma viața lor spre mai bine și nu vor păcătui prin ignoranță, dimpotrivă, sensibili la doctrina Bisericii, vor fi vigilenți pentru a nu cădea ispitei și păcatului de frica pedepselor care-i amenință.

 

Canonul 20: un episcop nu trebuie să predice în public într-un oraș episcopal străin, ci doar în propria lui episcopie. Nu îi este permis unui episcop să predice în public într-un oraș ce nu aparține de episcopia lui; dacă un episcop este depistat că face așa ceva să i se înlăture episcopia și să fie redus la statutul de preot.

 

Canonul 21: despre preoți și pedepsele canonice, să se căiască de greșelile lor. Cei care au fost supuși unor pedepse canonice din cauza conduitei lor necorespunzătoare și de aceea au fost îndepărtați din minister pentru totdeauna și au fost reduși la statutul de laici, dacă din proprie inițiativă, în vederea revenirii lor, se ridică din păcatul din cauza căruia au pierdut harul și devin complet liberi, pot relua tonsura clericală; dacă nu fac asta din proprie inițiativă, să păstreze părul lung, precum laicii, deoarece au preferat mai degrabă viața laică decât viața spirituală.

 

Canonul 22: despre cei care recurg la simonie pentru a primi hirotonirea. Cei care au fost hirotoniți dând o sumă de bani, fie ei episcopi sau alți membri ai clerului, fără să fi fost încercați asupra credinței și moravurilor, poruncim să fie depuși, ei și cei care i-au hirotonit.

 

Canonul 23: nu trebuie cerut nimic în schimbul împărtășaniei. Nimeni, printre episcopi, preoți sau diaconi, nu trebuie, distribuind sfânta împărtășanie, să ceară de la cel care o primește bani sau alt fel de recompensă în schimbul împărtășaniei; harul lui Dumnezeu nu este de vânzare și nu transmitem sfințirea Duhului Sfânt în schimbul banilor, dimpotrivă noi trebuie să distribuim darul lui Dumnezeu celor care sunt vrednici fără să așteptăm ceva în schimb. Dacă se află că cineva din cler percepe orice fel de recompensă de la cel căruia îi dă sfânta împărtășanie să fie depus, fiindcă este un comerciant răufăcător și aparține sectei lui Simon Magul.

 

Canonul 24: clerul din ierarhia superioară sau călugării nu au dreptul să meargă la hipodrom. Să nu se permită nimănui din ierarhia superioară, nici călugărilor să meargă la hipodrom sau să asiste la jocurile din arena de teatru. Chiar și atunci când un cler este invitat la banchetul nupțial, deîndată ce încep jocurile mascate se va ridica și va părăsi sala imediat, după cum ne prescrie învățătura Părinților. Dacă cineva este prins făcând asta, să înceteze sau să fie depus.

 

Canonul 25: parohiile de la țară și di orașe trebuie să rămână în administrația episcopilor. Reînnoim, de asemenea, canonul care prescrie că parohiile rurale sau urbane trebuie să rămână fără nicio schimbare sub jurisdicția episcopilor care le administrează de drept, mai ales dacă le-au administrat timp de mai bine de 30 de ani în mod pașnic; dacă totuși, în timpul acestor 30 de ani s-a ridicat sau se ridică o contestație referitor la ele, se va permite, celor care pretind că au fost nedreptățiți, să ridice problema înaintea sinodului provincial.

 

Canonul 26: preotul angajat, fără voia lui, într-o căsătorie ilicită nu trebuie să păstreze decât locul său în sanctuar. Preotul care s-a văzut, din cauza ignoranței, antrenat într-o căsătorie ilicită, se va putea bucura de cinstea poziției ce o ocupă, conform canonului ce l-am publicat noi-înșine, însă i se interzice orice altă funcție: doar iertarea îi este suficientă unei asemenea persoane; va fi nesăbuit ca unui bărbat, trebuind să-și panseze propriile răni, să i se permită să dea binecuvântări altora; fiindcă binecuvântarea, care este comunicarea harului, nu poate fi dată de cineva care este bolnav din cauza greșelii în care a căzut fără să-și dea seama; de aceea cum va putea da el altora binecuvântarea? Deci să nu binecuvânteze nici în public, nici în privat, nici să nu dea Trupul Domnului altora, nici să săvârșească vreo funcție bisericească, ci mulțumindu-se de precedență să implore iertarea de la Domnul pentru greșeala săvârșită din ignoranță. Este clar că orice căsătorie ilicită va fi anulată, iar bărbatul nu va avea nici un raport cu femeia din cauza căreia a suferit interdicția de a-și exersa ministerul preoțesc.

 

Canonul 27: cel care face parte din cler nu poate îmbrăca orice fel de haine. Nimeni dintre cei înscriși în ierarhia clerului să nu se îmbrace necuviincios, fie că trăiește la oraș, fie că se află în călătorie, ci să folosească mereu haine specifice funcției celor care sunt înscriși în rândurile clerului. Dacă cineva nu respectă această regulă să fie excomunicat timp de o săptămână.

 

Canonul 28: să nu se amestece ofranda strugurilor cu ofranda sacrificiului. Deoarece am aflat că în unele Biserici, fiind oferiți struguri în sanctuare, cei care celebrează divina liturghie amestecă, conform uzanței locului, acești struguri cu ofranda sacrificiului nesângeros și astfel împărtășesc poporul cu ambele specii, am decis ca această practică să înceteze cu desăvârșire, și se va da credincioșilor, pentru vitalitatea și iertarea păcatelor, doar ofranda sacrificiului. Cât despre strugurii considerați a fi ofranda primelor roade, preoții îi vor binecuvânta aparte și-i vor distribui celor ce-i cer acest lucru drept mulțumire Celui care dă roadele pământului, datorită cărora, conform ordinii lui Dumnezeu, trupurile noastre se dezvoltă și se hrănesc. Dacă un cler nu respectă această prescripție, să fie depus.

 

Canonul 29: sacrificiul altarului trebuie oferit de preoți după ce au postit. Canonul sinodului din Cartagina prescrie că sfintele taine ale altarului nu pot fi săvârșite decât de preoții care postesc, mai puțin în ziua aniversară, în care se celebrează Cina Domnului; poate din considerente utile Biserica din acele locuri a stabilit ca preoții de acolo să celebreze astfel sfintele taine. Iar noi, deoarece nu avem niciun motiv să nu ținem seama de un asemenea canon, poruncim ca în conformitate cu tradițiile apostolilor și ale Părinților, să nu se înceteze postul joia din ultima săptămână a postului mare, fiindcă astfel se va aduce necinste întregului post.

 

Canonul 30: cei care de bună voie au ales să trăiască în continență, să nu conviețuiască. Din dorința de a contribui la edificarea spirituală a Bisericii am decis să ne îngrijim și de binele preoților care slujesc în Bisericile din țările barbare. Dacă aceștia cred că pot încălca canonul apostolic, unde se spune: să nu-ți lași soția din motiv de pietate, și pot face mai mult decât cele prescrise de lege și astfel, în acord cu soțiile lor se abțin de la relațiile sexuale, le poruncim să nu conviețuiască în nici un fel cu ele, pentru ca astfel să dea dovada perfectă a angajamentelor lor. Am dat dovadă de condescendență în cazul lor doar din cauza lipsei lor de curaj și a moravurilor străine și instabile din țara lor de misiune.

 

Canonul 31: nu pot fi celebrate sfintele taine în oratoriile caselor private fără autorizația episcopului. Clericii care celebrează divina liturghie în capelele din case private le poruncim să o facă doar cu acordul episcopului locului; iar dacă un cleric nu păstrează acest canon așa cum este el redactat să fie depus.

 

Canonul 32: trebuie să se amestece apă în vinul pentru sacrificiul nesângeros. Deoarece a ajuns la urechile noastre că în ținuturile din Armenia cei care săvârșesc sacrificiul nesângeros nu oferă pe altar decât vin fără să amestece și apă, bazându-se pe un Doctor al Bisericii, Ioan Gură-de-Aur, care spune în comentariul său la Evanghelia după Matei: De ce nu a băut apă după învierea sa din morți, ci doar vin? Pentru ca să smulgă din rădăcini o erezie perversă; într-adevăr, deoarece există unii care nu folosesc în celebrarea sfintelor taine decât apă, le-a arătat că instituind sfintele taine, Cristos a folosit vin, iar după înviere, în timp ce le servea o masă simplă, fără celebrarea tainelor, s-a folosit de asemenea de vin, de produsul, zice el, viței de vie, iar vița de vie nu produce apă, ci vin; bazându-se pe acest comentariu, aceștia au crezut că Doctorul Bisericii abolea ofranda apei amestecate cu vin în timpul celebrării sfintelor taine. Ca de acum înainte să nu mai fie stăpâniți de ignoranță le revelăm noi gândirea ortodoxă a acestui sfânt Părinte. Erezia perversă a hidroparaștilor, destul de veche, folosește în celebrarea sacrificiului doar de apă în loc de vin; acest om, inspirat de Dumnezeu, respingând învățătura ilegitimă a acestei erezii și arătându-le că se împotrivesc tradiției apostolice, le-a făcut explicația de care am pomenit. Chiar și în Biserica lui, față de care a primit misiunea de a o păstori, învăța să se amestece apa cu vinul de fiecare dată când se celebrează sacrificiul nesângeros, pentru a aminti de amestecul de sânge și apă țâșnit din coasta sfântă a Mântuitorului și Răscumpărătorului, Cristos Dumnezeul nostru, care a curs spre a da viață lumii întregi și spre iertarea păcatelor. De asemenea, în toate Bisericile, luminate de luminile spirituale ale Părinților, această prescripție stabilită chiar de Dumnezeu rămâne în vigoare; însuși Iacob, fratele după trup al lui Cristos Dumnezeul nostru, căruia i-a fost încredințat scaunul Bisericii din Ierusalim, și Vasile, arhiepiscop al Cezareii, a cărei slavă este cunoscută pe tot pământul, transmițându-ne în scris mistica sfintelor taine, ne-au învățat să facem și noi ofranda nesângeroasă amestecând apă cu vin. Iar sfinții Părinți întruniți la Cartagina au reamintit acest lucru explicit: în sfintele taine nu se oferă nimic mai mult decât Trupul și Sângele Domnului, după cum Domnul însuși ne-a transmis, adică pâine și vin amestecat cu apă. Deci, dacă un episcop sau un preot nu făptuiește după prescripția apostolilor și nu oferă sacrificiul neprihănit amestecând apa cu vinul, să fie depus, deoarece proclamă taina sacrificiului în mod incomplet și inventează astfel împotriva tradiției Bisericii.

 

Canonul 33: împotriva obiceiului evreilor de a admite în cler doar candidați din descendența sacerdotală. Deoarece am aflat că în teritoriile Armeniei doar cei care provin din descendență preoțească sunt admiși în rândurile clerului, iar asta este o tradiție iudaică urmată și de cei care pun în practică așa ceva, și că unii dintre ei, chiar și fără tonsura clericală, se autoproclamă cântăreți și lectori la celebrarea sfintelor taine, am decis că de acum înainte nu se va mai permite celor care vor să promoveze pe cineva în rândurile clerului să țină seama de obârșia candidatului, ci, după ce s-a examinat demnitatea lui conform condițiilor stabilite de sfintele canoane, să fie admiși în rândurile clerului, și doar după acest examen va fi hirotonit cler, fie că își are obârșia într-o familie de preoți sau nu. Mai mult, nu se mai permite nimănui să proclame de la amvon discursuri tălmăcitoare despre credință, așa cum fac cei care sunt clerici, fără să fi primit deja tonsura și binecuvântarea din partea păstorului lor, conform canoanelor. Dacă cineva este depistat că nu respectă aceste prescripții, să fie excomunicat.

 

Canonul 34: despre cei care intră în conflict cu un episcop sau un membru din cler. Un sfânt canon zicând în termeni expliciți: crima unei organizații secrete sau frății, fiind interzisă deja prin lege civilă, trebuie să fie cu atât mai mult interzisă în Biserica lui Dumnezeu, dorim și noi să îl trăim; astfel clericii și călugării care s-au unit printr-un vot sau complotează și stârnesc învinuiri răuvoitoare împotriva episcopilor sau împotriva confraților din cler, să fie lepădați definitiv de rangul ce-l poartă în rândurile clerului.

 

Canonul 35: un mitropolit nu are voie să intre în posesia bunurilor unui episcop defunct. Este interzis oricărui mitropolit să pună mâna, la moartea unui episcop sufragant scaunului său, bunurile ce aparțineau episcopului defunct sau Bisericii sale, sau să le treacă în posesia sa; aceste bunuri să rămână în grija clerului Bisericii păstorite de episcopul decedat până ce un nou episcop va fi consacrat. Doar în cazul în care Biserica cu pricina nu mai are niciun cler, atunci mitropolitul va păstra acele bunuri intacte și le va oferi noului episcop ce va fi consacrat.

 

Canonul 35: despre cinstea adusă patriarhiilor. Reînnoind legislația celor 150 de Părinți care s-au întrunit în acest oraș imperial, aflat sub providența divină, și a celor 630, care s-au întrunit la Calcedon, decretăm că scaunul Constantinopolului se va bucura de aceleași privilegii precum scaunul vechii Rome și va obține, în afacerile bisericești, același statut ca acela, fiind al doilea după el; scaunul marelui oraș al Alexandriei va urma, apoi cel al Antiohiei, iar apoi, scaunul orașului Ierusalim.

 

Canonul 37: despre episcopii obligați să rămână în afara episcopiilor lor din cauza invaziilor barbare. Deoarece în diferite momente au avut loc incursiuni barbare și din această cauză mai multe orașe episcopale au căzut în mâinile oamenilor fărădelege, astfel încât păstorul unui asemenea oraș se afla în imposibilitatea de a reveni după consacrarea lui pe scaunul său și să primească instituirea canonică și să făptuiască el-însuși noi hirotoniri conform legislației în vigoare, să administreze episcopia lui și să exercite funcțiile episcopale, noi, ținând cont de cinstea caracterului episcopal și și de necesitatea unei Biserici de a fi păstorită de un episcop și nevoind ca influența păgânilor să fie exercitată în detrimentul drepturilor bisericești, am decis că vor rămâne neschimbate drepturile celor care au fost consacrați episcopi în asemenea condiții și pentru motivul exprimat mai sus nu au putut fi instalați pe scaunele lor, astfel încât să-și poată lua în primire canonic turma ce le este încredințată și să făptuiască hirotoniri pentru diferite ranguri în cler și să exercite autoritatea pastorală care le este specifică consacrării lor, iar actele lor administrative să fie ferme și legitime, fiindcă, dacă nevoia vremurilor împiedică observarea strictă a legii, ea nu va putea restrânge limitele condescendenței.

 

Canonul 38: ordinea ierarhică a episcopiilor trebuie să țină seama de un oraș nou fondat. Canonul promulgat de sfinții Părinți îl observăm și noi, adică: dacă din ordin imperial un oraș nou a fost fondat sau este pe cale să fie fondat, ordinea ierarhică a Bisericii se va conforma ordinii civile și publice specificată în scrisorile de fondare.

 

Canonul 39: despre episcopul insulei Cipru. Fratele nostru în episcopat, Ioan, păstorul credincioșilor din Insula Cipru, refugiindu-se cu poporul său în provincia Helespont din cauza invaziilor barbare pentru a scăpa sclaviei păgânilor și pentru a se asigura în continuare de protecția și autoritatea creștină, și asta datorită harului providenței divine și eforturilor dreptcredinciosului nostru împărat, iubit de Cristos, decidem ca privilegiile acordate scaunului său de Părinții inspirați de Dumnezeu, care s-au întrunit pentru prima dată la Efes, să rămână neschimbate; astfel Noua Iustinianopolis să aibă aceleași drepturi precum orașul Constantia, iar episcopul iubit de Dumnezeu care va fi consacrat pe viitor, va prezida peste episcopii din provincia Helespont și va fi ales de proprii episcopi, după o tradiție mai veche; fiindcă Părinții inspirați de Dumnezeu au decis ca tradițiile fiecărei Biserici să fie respectate. Cât despre episcopul orașului Cizic va fi sub jurisdicția episcopului orașului Iustinianopolis precum toți ceilalți episcopi care sunt acum sub autoritatea lui Ioan, păstor iubit de Dumnezeu, care, dacă este necesar, va promova chiar și pe episcopul orașului Cizic.

 

Despre monahi și monahii

Canonul 40: nu trebuie admiși în viața monahală candidați fără un examen prealabil. Văzând că este lucru bun atașamentul față de Dumnezeu prin părăsirea zgomotului vieții mondene, totuși nu trebuie admiși prea devreme și fără discernământ cei care doresc să aleagă viața monahală, ci și pentru ei se vor aplica regulile transmise de Părinții noștri, adică să nu fie admiși la profesiunea trăirii voturilor monahale decât după ce au ajuns la vârsta rațiunii, după ce s-a constatat că profesiunea la care se angajează a fost făcută în cunoștință de cauză și cu judecată. Deci, cel care va dori să intre sub jugul monahismului să nu aibă sub 10 ani, păstorul locului trebuind să decidă, dacă crede că este mai avantajos pentru a îmbrățișa acest stil de viață și a o trăi în profunzime să mai adauge ani la această vârstă.  Fiindcă sfântul Vasile cel Mare a stabilit în canoanele lui că fecioara care s-a consacrat spontan lui Dumnezeu, alegând viața feciorelnică nu poate fi admisă în rândurile fecioarelor consacrate decât după împlinirea vârstei de 17 ani, însă noi, urmând exemplul a ceea ce fusese decis despre văduve și diaconițe, am coborât, prin analogie, vârsta celor care aleg viața monahală; stă scris în cartea Scrisorilor că: pentru a fi înscrisă printre văduve o femeie trebuie să aibă cel puțin 60 de ani, în timp ce sfintele canoane permit acordarea binecuvântării ca diaconiță unei femei ce a împlinit vârsta de 40 de ani, văzând că astfel Biserica devine, datorită harului divin, tot mai puternică și progresează tot mai mult, iar credincioșii sunt tot mai fermi și tari în observarea poruncilor divine. Este ceea ce am înțeles în mod cât se poate de bine și poruncim ceea ce am spus pentru a arăta explicit binecuvântarea harului ca un sigiliu asupra celui care va îmbrățișa lupta spirituală după voința lui Dumnezeu, îndemnându-l astfel să nu ezite și să nu abandoneze și încurajându-l tot mai mult să aleagă bunul suprem și să-l trăiască cu dăruire.

 

Canonul 41: despre cei care vor să trăiască în recluziune. Cei care doresc să ducă o viață eremitică într-o recluziune urbană sau rurală și să vegheze asupra mântuirii lor trăind în solitudine, mai întâi trebuie să intre într-o mănăstire și să se exerseze pentru viața eremitică; timp de trei ani trebuie să se supună, cu frica de Domnul, abatelui mănăstirii, să îndeplinească după cum se cuvine toate îndatoririle ascultării; iar apoi, mărturisind intenția lor de a duce o viață eremitică ce doresc să o îmbrățișeze din toată inima de bună voie, să se prezinte înaintea episcopului locului în vederea examenului canonic; apoi vor petrece un an la poarta ermitajului pentru ca intenția lor să devină și mai puternică, fiindcă în acest post vor putea da mărturia unei vieți trăită în solitudine, nu pentru a obține o slavă deșartă, ci binele în sine. Odată ce acest timp s-a terminat, dacă mai persistă în intenția lor, vor fi închiși în clauzură și nu li se va mai permite să iasă după bunul lor plac din această clauzură, decât dacă sunt obligați de necesități spirituale sau de sănătate sau dacă este în pericol propria lor viață; chiar și în aceste cazuri o va face cu permisiunea episcopului. Cei care vor încerca să părăsească clauzura fără motivele expuse mai sus, mai întâi trebuie închiși, împotriva voinței lor în acea clauzură, apoi să li se aplice corecția prin posturi și alte mortificații, fiindcă ei trebuie să știe că, în conformitate cu ceea ce este scris: Cel care, după ce a pus mâna pe plug, se uită înapoi nu este vrednic de Împărăția cerurilor.

 

Canonul 42: cei care se numesc ermiți, purtând părul lung, nu trebuie să locuiască în orașe. Celor ce se numesc ermiți, care sunt îmbrăcați în negru și cu părul lung, merg prin orașe, trăind în lume printre bărbați și femei, aducând insultă astfel profesiunii lor de viață, le poruncim, dacă vor să-și tundă părul și să îmbrace haina altor monahi, să intre într-o mănăstire și să facă parte dintre monahii acelei mănăstiri; dacă nu vor, atunci să fie alungați definitiv din orașe și să locuiască în pustietăți, de unde își trag și numele.

 

Canonul 43: trebuie admis în mănăstire orice om, indiferent de greșelile din viața lui. Orice creștin poate să aleagă viața ascetică prin părăsirea agitației și zgomotului lumii, să intre într-o mănăstire și să primească tonsura monahală, indiferent de crimele de care ar fi putut fi acuzat în lume; fiindcă Dumnezeu Mântuitorul nostru spune: Nu-l voi da afară pe cel ce vine la mine. Deoarece viața monahală reprezintă pentru noi viața de penitență, aprobăm pe cel care o alege cu sinceritatea sufletului și nici un motiv nu-l va putea împiedica să-și realizeze dorința.

 

Canonul 44: despre monahul care are relații sexuale cu o femei sau se căsătorește. Monahul învinuit de luxurie sau care a luat o femeie pentru a se căsători și a conviețui cu ea, va fi supus pedepselor canonice specifice fornicatorilor.

 

Canonul 45: să nu vină în mănăstire femei care, îmbrăcând haina monahală, doresc să o împodobească cu tot felul de bijuterii lumești. Deoarece am aflat că în unele mănăstiri feminine cele ce trebuie să fie îmbrăcate cu rasa monahală sunt împodobite mai înainte de cei ce le prezintă la altar cu haine de in și cu tot felul de rochii și chiar cu bijuterii încrustate cu aur și pietre prețioase și apropiindu-se astfel de altar sunt dezbrăcate de hainele astfel împodobite și se face asupra lor ritualul binecuvântării și apoi se îmbracă cu rasa monahală, poruncim ca de acum înainte să nu se mai facă așa ceva. Nu se cuvine ca cele care au renunțat de bună voie la toate plăcerile lumești și au îmbrățișat viața în Dumnezeu, care prin această alegere au confirmat persistența în gândirea lor și au intrat într-o mănăstire, să-și mai amintească, datorită acestor bijuterii pieritoare și trecătoare, ceea ce a uitat deja și să devină astfel îndoielnice, cu sufletul neliniștit pentru a spune așa, din cauza furtunilor care dau năvală peste ele și o fac să se agite astfel încât uneori nici măcar nu mai pot vărsa o lacrimă pentru a arăta, prin atitudinea lor exterioară, remușcarea inimii; iar dacă uneori o lacrimă, după cum este natural, le scapă din ochi, cei prezenți la ceremonie vor crede că provine, nu de la dispoziția interioară pentru viața ascetică, ci de la faptul că au părăsit lumea și bunurile acestei lumi.

 

Canonul 46: monahiile nu trebuie să iasă din mănăstire fără un motiv întemeiat. Cele care au ales viața ascetică și au intrat într-o mănăstire nu vor mai ieși de acolo după bunul lor palc. Totuși, dacă o nevoie urgentă le forțează, atunci pot ieși doar cu binecuvântarea și autorizația superioarei; și chiar în aceste cazuri, să nu iasă singure, ci însoțite de câteva monahii în vârstă, cu experiență în mănăstire, sub porunca maicii superioare generale; cât despre dormitul în afara mănăstirii este interzis cu desăvârșire. Și bărbații care trăiesc viața  ascetică, nici ei să nu iasă din mănăstire, doar în caz de urgență, și atunci cu binecuvântarea abatelui responsabil al mănăstirii. Cei care încalcă această regulă stabilită de noi, fie ei bărbați sau femei, vor fi supuși pedepselor canonice specifice pentru asemenea abateri.

 

Canonul 47: niciun bărbat nu trebuie să petreacă peste noapte într-o mănăstire de femei, și nicio femeie nu trebuie să înnopteze într-o mănăstire de bărbați. Nicio femeie să nu doarmă într-o mănăstire de bărbați, și niciun bărbat într-o mănăstire de femei; trebuie să evităm cu tot dinadinsul credincioșilor orice piatră de poticnire și de scandal și să dirijăm viața noastră în mod corespunzător cu ceea ce convine și este pe placul Domnului. Dacă cineva încalcă acest canon, cler sau laic, să fie excomunicat.

 

Canonul 48: soția episcopului, de care s-a separat de comun acord, trebuie să intre, după consacrarea episcopală a soțului ei, într-o mănăstire. Soția celui care a fost aflat vrednic de consacrarea episcopală, separându-se de comun acord de soțul ei, va intra, după consacrarea episcopală a soțului, într-o mănăstire cât mai îndepărtată de reședința episcopală și se va putea bucura de susținerea materială a episcopului; dacă este vrednică, să primească binecuvântarea întru diaconie.

 

Canonul 49: mănăstirile care au fost sfințite deja nu trebuie să devină case private. Referindu-ne la un alt canon, poruncim ca mănăstirile, odată ce au fost consacrate după dorința episcopului, trebuie să rămână mereu mănăstiri, iar bunurile ce le aparțin trebuie să fie păstrate; nu mai pot deveni locuințe laice, nici să fie date statului sau civililor; iar dacă această practică a avut loc până acum, de acum înainte poruncim să nu se mai facă așa ceva. Cei care vor îndrăzni să facă așa ceva de acum încolo vor fi supuși pedepselor canonice.

 

Despre laici

Canonul 50: nici clericii nici laicii nu trebuie să joace cu zarurile. Nimeni, fie laic, fie cler să nu joace cu zarurile de acum înainte. Dacă cineva este acuzat de asemenea faptă, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

 

Canonul 51: interzisă participarea la jocurile de mimă, luptele cu animale și dansurile regizate. Sunt interzise cu desăvârșire de acest sfânt conciliu ecumenic reprezentările a ceea ace se numește mimă și jocurile legate de aceste mime; mai mult, interzicem luptele cu animale și dansurile regizate. Dacă cineva nu ține seama de acest canon și participă la asemenea jocuri interzise, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

 

Canonul 52: în timpul postului mare trebuie să se celebreze liturghia înainte-sfințitelor. În toate zilele săptămânii din sfântul post al paștelui, mai puțin sâmbăta și duminica și sărbătoarea sfântă a Bunei vestiri, să se celebreze sfânta liturghie înainte-sfințitelor.

 

Canonul 53: nașii nu trebuie să se căsătorească cu mamele finilor după ce au devenit văduve. Știut fiind faptul că rudenia spirituală este mai puternică decât rudenia după sânge și aflând că în unele locuri cei care au fost nași ai unor copii care au primit botezul încheie căsătorii mai apoi cu mamele acestora după ce au devenit văduve, poruncim ca acest lucru să nu mia aibă loc de acum înainte. Doar după publicarea acestui canon cei care sunt acuzați că au făcut așa ceva, mai întâi de toate trebuie să rupă o asemenea căsătorie nelegiuită, apoi să fie supuși pedepselor canonice specifice fornicatorilor.

 

Canonul 54: despre căsătoriile interzise din cauza rudeniei. Sfânta Scriptură de învață explicit: Să nu te apropii de rudenia ta apropiată pentru a-i descoperi nuditatea. Iar Sfântul Vasile, inspirat de Dumnezeu, ne-a enumerat în canoanele lui câteva cazuri de căsătorii interzise, trecând sub tăcere cele mai multe dintre ele și ne-a oferit în acest fel un avantaj dublu: lăsând la o parte o mulțime de numiri rușinoase, pentru a nu spurca discursul prin folosirea lor, a desemnat aceste nelegiuiri prin termeni generali prin care a rezumat cazurile de căsătorii nelegiuite. Însă deoarece natura umană, din cauza acestei tăceri și a interdicției nedetaliate a căsătoriilor ilicite, a început să confunde toate, am decis să vorbim mai deschis, poruncind ca de acum înainte cel care va închega o căsătorie cu propria sa verișoară primară, adică tatăl și fiul care se căsătoresc cu mama și fiica, sau tatăl și fiul care se vor căsători cu două surori, vor suferi pedepse canonice timp de șapte ani, rupând mai întâi, se înțelege, căsătoria nelegiuită.

 

Canonul 55: nu trebuie să se țină post sâmbăta și duminica. Deoarece am aflat că la Roma, împotriva obiceiului tradiției bisericești, se postește sâmbăta din timpul sfântului post al paștelui, sfântul conciliu a decis că și Bisericii din Roma se va aplica canonul care spune: dacă un cler este acuzat că a postit în ziua sfântă a duminicii, sau sâmbăta, mai puțin o singură sâmbătă, să fie depus, iar dacă este un laic, să fie excomunicat.

Canonul 56: despre armenii care mănâncă brânză sâmbăta și duminica din postul mare. Am auzit că în teritoriile Armeniei și în alte locuri unii mănâncă ouă și brânză sâmbăta și duminica din timpul postului mare. De aceea am decis ca Biserica lui Dumnezeu răspândită pe tot pământul să păstreze postul urmând o disciplină unică și se va abține în plus de la mâncărurile de carne animală și de la ouă și brânză, care sunt produsul animalelor de la care ne abținem. Cei care nu respectă acest canon, dacă sunt clerici, să fie depuși, dacă sunt laici, excomunicați.

 

Canonul 57: nu trebuie să se ofere pe altar nici miere și nici lapte. Este interzis să se ofere pe altar miere, și nici lapte.

 

Canonul 58: un laic nu trebuie să se împărtășească el-însuși. Niciun laic nu are voie să-și dea sieși împărtășania cu sfintele taine atunci când un episcop sau un preot sau un diacon sunt prezenți. Cel care îndrăznește să facă așa ceva, va fi excomunicat timp de o săptămână, ca să învețe astfel că nu trebuie să se creadă mai mult decât ceea ce este în realitate.

 

Canonul 59: nu trebuie celebrat botezul în capela unei case private. Este interzisă cu desăvârșire celebrarea botezului într-o casă privată; însă cei care au fost considerați vrednici să primească botezul neprihănirii să meargă în bisericile parohiale și acolo să primească acest sfânt har. Dacă cineva este acuzat că nu a observat aceste prescrieri, dacă este cler, sa fie depus, dacă este laic să fie excomunicat.

 

Canonul 60: despre cei care se prefac a fi posedați. Apostolul ne spune: Cel ce se unește Domnului devine una cu El în duh. Din această afirmație se desprinde clar că cel care intră în familiaritate cu demonii devine una cu ei prin raporturile ce le au cu ei. Deci, cei care se prefac a fi posedați de demoni și imită explicit, prin comportamentele lor necinstite, felul de a face al posedaților, am decis să fie pedepsiți prin canoane bisericești și să fie supuși la tratamente și pedepse aspre la care sunt supuși, pe bună dreptate, adevărații posedați pentru a fi scăpați de posesia demonilor.

 

Canonul 61: despre cei care ghicesc, vrăjitori și dresorii de urși. Cei care recurg la ghicitori sau la așa numiții centurioni sau la alte persoane de acest fel pentru a afla de la ei ceea ce ar dori să li se reveleze, să fie supuși pedepselor canonice timp de șase ani, conform deciziilor Părinților referitor la acest subiect.  La aceeași pedeapsă canonică trebuie să fie supuși și cei care dresează urșii sau alte animale sălbatice pentru a-i înșela pe oamenii simpli și a-i încurca prin tot felul de bavardaje eronate, noroc, destin, genealogie și mulți alți termeni asemănători; tot la fel și cei ce se numesc vânători de nori, cei care spun descântece, care împart filacterii și ghicitorii. Dacă persistă în asemenea fapte și nu încetează și nu abandonează definitiv aceste practici nelegiuite și păgâne, poruncim să fie dați afară definitiv din Biserică, după cum prescriu sfintele canoane. Ce-ar putea avea în comun lumina cu întunericul, spune Apostolul, și ce legături există între templul lui Dumnezeu și idoli sau ce poate împărtăși un credincios cu un necredincios și ce legături post exista între Cristos și Belial?

 

Canonul 62: despre sărbători. Sărbătoarea ce poartă numele „Calende”, cea care se numește „Vota” și cea căreia i se spune „Brumalia”, precum și sărbătoarea primei zile a lunii martie, vrem să dispară complet din calendarele credincioșilor; de asemenea, dansurile publice ale femeilor, în stare să producă ravagii și mult rău; la fel și dansurile bărbaților sau femeilor care sunt conform tradiției din vechime, însă sunt străine modului de viață creștinesc, sub denumirea celor păgânești pe care ei le numesc în mod fals zei, le respingem, poruncind ca niciun bărbat să nu îmbrace costum de femeie, nici o femeie costum de bărbat; să nu poarte măști comice sau satirice sau tragice; să nu fie evocat numele plin de urâciune a zeului Dionisios atunci când se pun strugurii sub teasc; nici să nu provoace râsul atunci când sunt umplute butoaiele cu vin, făcând asta din ignoranță sau din slăbiciune ca cei ce sunt posedați de duhul erorii demonilor păgâni. Cei care vor încerca să făptuiască una din faptele enumerate mai sus, știut fiind ceea ce am spus în acest canon, dacă sunt clerici, să fie depuși, dacă sunt laici, să fie excomunicați.

 

Canonul 63: nu trebuie citite cărțile apocrife ale martirilor. Viețile martirilor imaginate de dușmanii adevărului pentru a arunca dispreț asupra martirilor lui Cristos și care contribuie la pierderea credinței cititorilor, poruncim să nu li se dea citire publică în Biserici, ci mai degrabă să fie aruncate în foc. Iar cei care le primesc și acceptă istorisirea lor ca fiind adevărată, noi îi anatematizăm.

 

Canonul 64: un laic nu trebuie să învețe de la amvon în biserici. Laicii nu trebuie să țină discursuri publice referitor la dogme sau să învețe poporul, atribuindu-și astfel un minister de învățător, ci trebuie să se conformeze ordinii stabilite de Domnul, să îndrepte urechea spre cei care au primit darul cuvântului pentru a învăța și să asculte de la ei învățăturile divine; Dumnezeu a stabilit diferite ministere în unica Biserică, conform cuvântului Apostolului, pe care Grigore Teologul îl comentează, descriind cu multă claritate ordinea ce trebuie să domnească în Biserică: Să respectăm această ordine, fraților, să o acceptăm. Unul să fie ureche, altul limbă, un altul mână, altul un mădular diferit; unul să învețe poporul, altul să primească învățătura. Și puțin după: Cel care învață să o facă cu blândețe, cel care dă, să o facă cu bucurie, care slujește, să slujească cu generozitate. Să nu fim toți limbă, mereu gata să vorbească; să nu fim toți apostoli, toți profeți, să nu căutăm a fi toți interpreți ai Scripturilor. Și mai apoi: De ce vrei să o faci pe-a păstorul, pe când tu ești oiță? Să devii cap, în timp ce ești picior? De ce vrei s-o faci pe-a generalul, nefiind decât un simplu soldat? Și în alt loc Înțelepciunea ne spune: Să nu fii repezit în cuvinte; nu încerca să imiți dărnicia bogătașilor dacă ești sărac, nici să pretinzi a fi mai înțelept decât înțelepții. Dacă cineva este acuzat că a încălcat acest canon, să fie privat de primirea sfintei împărtășanii timp de 40 de zile.

 

Canonul 65: despre focul pe care unii îl aprind la începutul fiecărei luni în fața casei lor. Focul pe care unii îl aprind în prima zi a lunii în fața atelierelor sau caselor lor, foc pe care unii se încumetă să-l sară dintr-o săritură după tradiții din vechime, poruncim ca de acum înainte să fie abolit. Deci, dacă cineva se încumetă să mai facă așa ceva, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat. Stă scris în cartea a patra a Regilor: Manase a ridicat un altar în cinstea întregii oștiri armate cerești; în cele două părți laterale a făcut să treacă copiii săi prin foc, a început să practice astrologia și ghicitorile, a instituit ventriloci și vrăjitori și nu a încetat să aducă jigniri Domnului făptuind ce este rău în ochii săi.

 

Canonul 66: în timpul săptămânii albe trebuie să se meargă în biserici. Din ziua sfântă a Învierii lui Cristos Dumnezeul nostru și până în duminica următoare credincioșii trebuie să meargă în biserici în fiecare zi, bucurându-se în Cristos și cântând psalmi și cântări și cântece spirituale, făcând lecturi din Sfintele Scripturi și participând cu bucurie la împărtășirea cu sfintele taine; în acest fel exprimăm că și noi am înviat și ne-am ridicat împreună cu Cristos. În acele zile să se interzică jocurile pe hipodrom și orice alt spectacol public.

 

Canonul 67: este interzisă consumarea cărnii și sângelui uni animal sugrumat. Un text din Scriptură ne spune să nu consumăm sânge, carne înăbușită și să ne ferim de fornicație. Deci cei care din cauza stomacului nesătul acceptă să mănânce sângele animalelor și se hrănește cu el, le vom impune pedepse după cum merită. Așadar, dacă cineva încearcă să mănânce sânge de animale, indiferent în ce fel, dacă este cler, va fi depus, dacă este laic, va fi excomunicat.

 

Canonul 68: nu trebuie distruse codexurile Vechiului și Noului Testament nici să fie vândute în anticariate. Nimănui nu-i este permis să distrugă un volum din Vechiul sau Noul Testament, nici din volumele sfinților predicatori și doctori care dețin autoritate în Biserică; nici să fie rupte sau date vânzătorilor de cărți sau celor care se numesc „anticari” sau oricărei alte persoane ca să fie distruse, mai puțin atunci când unul sau altul din volumele menționate sunt scoase din uz din cauza deteriorării lor excesive, a viermilor de carte, a umezelii sau a altui factor destructor. Cel care va face așa ceva să fie excomunicat timp de un an. Să fie excomunicat și cel care dă altuia volumul pentru ca acela să-l păstreze, însă el încearcă astfel să-l distrugă.

 

Canonul 69: un laic nu trebuie să intre în altar. Nimeni din cei care aparțin rândurilor laice nu are voie să intre în altar. Totuși puterea și autoritatea imperială nu va fi împiedicată să o facă atunci când va veni să ofere daruri Creatorului, conform unei tradiții foarte vechi.

 

Canonul 70: femeile nu trebuie să vorbească în timpul liturghiilor. Să nu se permită femeilor să vorbească în timpul sfintelor liturghii, ci, după cuvântul Apostolului Paul, ele să tacă; lor nu le-a fost dat, într-adevăr, să vorbească, ci să se supună, după cum spune și Legea. Dacă totuși ele vor să afle ceva, atunci își vor întreba soții lor odată revenite acasă.

 

Canonul 71: studenții la drept nu trebuie să aibă apucături păgâne. Studenții în drept civil nu trebuie să urmeze moravurile păgânilor, nici să meargă în amfiteatrele cu jocuri, nici să facă ceea ce se numește „saltul periculos”, nici să se îmbrace cu haine necuviincioase în afara uzanței obișnuite, fie la începerea anului universitar, fie la sfârșitul lui, fie, într-un cuvânt, în timpul studiilor lor. Dacă cineva îndrăznește să facă așa ceva de acum înainte, să fie excomunicat.

 

Canonul 72: un bărbat ortodox nu se poate căsători cu o femeie eretică. Nu i se îngăduie unui bărbat ortodox să ia în căsătorie o femeie eretică, nici unei femei ortodoxe să se căsătorească cu un bărbat eretic; dacă un asemenea caz se prezintă, pentru bărbat sau femeie, căsătoria trebuie să fie considerată nulă iar contractul matrimonial ilicit trebuie să fie distrus, fiindcă nu trebuie să amestecăm ceea ce nu se cuvine, nici nu poate conviețui un lup cu o oaie. Dacă cineva încalcă ce am decis noi, să fie excomunicat. Iar cei care, fiind încă în necredință, înainte de a fi admiși în ograda credincioșilor ortodocși s-au angajat în căsătorii ilegitime, apoi, unul dintre cei doi soți, alegând partea cea mai bună, vine la lumina adevărului în timp ce celălalt a rămas în legăturile erorii fără să-și dorească să contemple lumina divină, dacă soția necredincioasă dorește să conviețuiască cu soțul credincios, sau invers, credinciosul cu necredincioasa, să nu se despartă, fiindcă după învățătura apostolului: soțul necredincios este sfințit de soția lui, iar soția necredincioasă este sfințită de soțul ei credincios.

 

Canonul 73: nu trebuie desenat pe pământ semnul sfintei cruci. Deoarece crucea dătătoare de viață este semnul mântuirii noastre, trebuie să arătăm tot zelul nostru pentru a o cinsti, fiindcă prin ea am fost răscumpărați de greșeala din vechime. De aceea, pentru a-i oferi cultul ce i se cuvine prin cuvinte, gânduri și sentimente, poruncim să dispară imaginile crucii pe care unii le-au desenat pe pământ, pentru ca semnul victoriei noastre să nu fie călcat în picioare de trecători și astfel să fie insultat. Deci cei care de acum înainte vor desena imaginea crucii pe pământ, poruncim să fie excomunicați.

 

Canonul 74: nu trebuie să se mănânce în interiorul unui spațiu sacru. Să nu se țină în bisericile parohiale sau în biserici în general ceea ce se numește „agapă frățească” și să nu se servească mâncare în casele sfințite și nici să se organizeze banchete; cei care vor face așa ceva trebuie să înceteze numaidecât sau să fie excomunicați.

 

Canonul 75: nu trebuie să se strige în dezordine în timpul cântărilor liturgice din biserici. Cei care merg la biserică pentru a cânta ne dorim să nu cânte într-un fel zgomotos și dezordonat, forțând natura să scoată strigăte și țipete, nici să folosească texte ce nu convin cultului liturgic și nu sunt folosite de obicei în Biserici. Dimpotrivă, să înalțe cu deosebită atenție și pioșenie cântările psalmilor către Dumnezeu care vede secretele inimii; Sfânta Scriptură ne învață zicând: fiii lui Israel trebuie să fie credincioși.

 

Canonul 76: nu trebuie deschisă o tarabă în spațiile sacre pentru a face comerț. Nu trebuie să existe tarabe în interiorul spațiilor sacre, nici să se pună alimente în vânzare sau să se facă trafic, pentru a respecta venerația datorată bisericii; după cum știm, Mântuitorul nostru Dumnezeu, care ne-a dat să imităm viața sa în trupul asumat, ne-a îndemnat să nu facem din casa Tatălui său o casă de trafic; a răsturnat tarabele cu banii schimbătorilor de bani și i-a alungat cu furie pe cei care profanau sanctuarul. Dacă cineva este acuzat de așa ceva, să fie excomunicat.

 

Canonul 77: clericii sau monahii nu trebuie să meargă la băile publice în compania femeilor. Nu trebuie ca cei din treptele superioare ale clerului sau chiar simplii clerici sau monahi să se scalde în băile publice în compania femeilor; nici chiar laicii nu trebuie să facă așa ceva, fiindcă acesta este cel dintâi reproș adus păgânilor. Dacă cineva este acuzat de așa ceva, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

 

Canonul 78: candidații la botez trebuie să învețe Crezul. Trebuie ca cei înscriși pentru a primi botezul să învețe pe de rost Crezul, iar joi din săptămâna mare să-l poată recita înaintea episcopului sau a preoților.

 

Canonul 79: despre cei care sărbătoresc neprihănirea Fecioarei Maria în duminica de după Crăciun. Mărturisind că nașterea divină din Fecioara Maria a avut loc fără durerile nașterii obișnuite, datorită faptului că zămislirea a fost feciorelnică, și predicând asta la toți credincioșii, vrem să se corecteze cei care, din ignoranță, fac ceva nepotrivit referitor la acest lucru. Deci, deoarece am văzut pe unii în ziua de după nașterea lui Cristos Dumnezeul nostru prăjind griș și împărțindu-l între ei, pentru a venera, zic ei, scutecele neprihănitei Fecioare-Mamă, poruncim ca enoriașii să nu mai facă așa ceva; acest lucru nu aduce deloc cinste Fecioarei Maria care a născut din trupul ei Cuvântul Atot-Puternic într-un fel care depășește inteligența și cuvintele celor care ar dori să definească și să descrie nașterea miraculoasă raportându-se la nașterile obișnuite, care sunt specifice nouă. Deci dacă de acum înainte cineva este acuzat de asemenea fapte, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

 

Canonul 80: nu trebuie rămas prea multă vreme departe de biserică. Dacă un episcop, un preot, un diacon, sau oricine din cler, sau un laic nu are motive grave sau o piedică serioasă care l-ar reține departe de biserică, dar aflându-se în oraș lipsește de la liturghie trei duminici la rând, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic să fie privat de împărtășanie.

 

Canonul 81: nu trebuie adăugat „a fost răstignit pentru noi” la trisaghion. Deoarece am aflat că în unele locuri se cântă, adăugând la trisaghion după „sfinte fără-de-moarte”, expresia „care ai fost răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi”, adăugire ce a fost respinsă în trecut de sfinții Părinți ca fiind străină credinței adevărate, precum și ereticul nechibzuit care a inventat aceste cuvinte; și noi, confirmând deciziile sfinte din trecut ale sfinților Părinți, îi anatematizăm pe cei care după această decizie vor mai rosti aceste cuvinte, adăugându-le imnului trisaghion cântat în biserici sau în alte locuri. Dacă cel care încalcă această decizie este în suflete, dacă sunt clerici, poruncim să fie depuși, dacă sunt laici, să fie excomunicați.

 

Canonul 83: să nu se dea sfânta împărtășanie trupului defuncților. Nimeni să nu dea sfânta Euharistie ca împărtășanie trupului defuncților; știm că este scris: luați și mâncați, iar cadavrele morților nu pot nici să ia, nici să mănânce.

 

Canonul 84: despre cei care nu știm sigur dacă au fost botezați. În conformitate cu regulile stabilite în canoanele Părinților, poruncim referitor la nou-născuți: de fiecare dată când nu vor exista martori de încredere pentru a se asigura că, fără îndoială, nu au fost botezați, iar cei care, din cauza vârstei, nu pot spune nimic referitor la sacramentul ce le-a fost administrat, trebuie, fără remușcări, să fie botezați, din teama ca ezitând prea mult asupra acestui lucru să nu fie privați de eficacitatea sacramentului purificator.

 

Canonul 85: sclavii răscumpărați să primească libertatea în prezența a trei martori. Pe mărturia a doi sau trei martori trebuie să se ia orice decizie, ne spune Sfânta Scriptură; deci poruncim ca sclavii răscumpărați de stăpânii lor să obțină această cinste înaintea a trei martori, care vor confirma, prin prezența lor, răscumpărarea și vor fi garanții actului întocmit.

 

Canonul 86: despre cei care dețin case de prostituție spre condamnarea sufletelor. Cei care recrutează prostituate și le folosesc în scopul distrugerii sufletelor, dacă sunt clerici, poruncim să fie depuși, dacă sunt laici, să fie excomunicați.

 

Canonul 87: despre cea care și-a părăsit soțul sau despre bărbatul care și-a părăsit soția ca să conviețuiască cu altă persoană. Femeia care și-a abandonat soțul este adulterină dacă s-a unit cu alt bărbat; așa spune sfântul Vasile cel Mare, care afirma asta referindu-se la un text din profetul Ieremia: dacă o femeie căsătorită a fost cu un alt bărbat nu va mai reveni la soțul ei, ci spurcată, va rămâne în spurcăciunea ei; mai departe spune: Cine păstrează la el o femeie adulterină este un nechibzuit și un necredincios. Deci dacă constată că soția și-a părăsit bărbatul fără motiv bine întemeiat, acel bărbat merită să fie scuzat, în timp ce femeii i se vor aplica pedepse canonice, iar scuza va consta în faptul că se va putea împărtăși. Pe de altă parte, cel care și-a abandonat soția cu care era căsătorit legitim și a luat o altă femeie, cade sub acuzația de adulterin, confirm deciziei Domnului. Pedepsele canonice impuse de Părinți pentru asemenea păcătoși consistă în faptul de a frecventa un an „prolantes-începători”, doi ani „audientes-auditorii”, trei ani „substrati-peniteți”, iar în anul al șaptelea pot participa cu enoriașii la viața eclezială și vor fi considerați vrednici să participe la sacramente, dacă regretă profund, cu lacrimi, greșeala lor.

 

Canonul 88: nu trebuie introduse animale de povară în locurile sacre, excepție făcând în caz de forță majoră în timpul călătoriei. Nimănui nu-i este îngăduit să introducă într-o biserică un animal de povară, excepție făcând doar în timpul unei călătorii, împins de nevoi urgente și în lipsa unui adăpost; în acest caz va putea fi adăpostit animalul în biserică; căci dacă nu introduce animalul în biserică, acesta va putea muri, mai devreme sau mai târziu, iar el, din cauza pierderii animalului de povară se va afla în imposibilitatea de a-și continua călătoria și va fi expus pericolului de a muri; iar noi am învățat că sâmbăta a fost făcută pentru om și că, de aceea, trebuie ținut cont, înainte de toate, de viața omului și de conservarea ei. Însă dacă cineva este acuzat că a introdus fără motiv, după cum am spus, un animal într-o biserică, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

 

Canonul 89: când trebuie întrerupt postul din sâmbăta sfântă. După ce au petrecut zilele pătimirilor aducătoare de mântuire în post, rugăciune și pocăința inimii, credincioșii trebuie să întrerupă postul la miezul nopții în sâmbăta sfântă, știut fiind faptul că evangheliștii Matei și Luca descriu un moment înaintat din noapte: unul zice că era târziu în toiul nopții ce urmează sâmbetei, celălalt spune că la ivitul zorilor.

 

Canonul 90: nu trebuie să se îngenuncheze duminica. Am primit de la sfinții Părinți canonul care spune că nu trebuie să îngenunchem în zilele de duminică, cinstind astfel ziua învierii lui Cristos. Ori, pentru a avea o idee clară referitor la implementarea acestui canon, facem cunoscut credincioșilor că după intrarea clerului în altar la rugăciunea de vesperală de sâmbătă, conform uzanței ce am primit-o și noi, nimeni nu trebuie să îngenuncheze până în seara zilei de duminică, când, după intrarea clerului în altar, începem din nou să îngenunchem, prezentând Domnului rugăciunile noastre. Considerăm noaptea care vine după sâmbătă ca fiind vestitoarea învierii Mântuitorului și începem, din acel moment, cântările noastre spirituale, făcând să dureze sărbătoarea învierii de la căderea întunericului până la ivirea zorilor, astfel încât să putem celebra învierea timp de o noapte și o zi complete.

 

Canonul 91: despre pedepsele canonice pentru cei care dau și primesc otrăvuri provocatoare de avort. Femeile care-și procură leacuri provocatoare de avort și cele care înghit otrăvuri pentru a omorî copilul din sânul lor, le supunem pedepsei canonice a ucigașilor.

 

Canonul 92: despre răpirea femeilor sub pretextul căsătoriei. Cei care săvârșesc răpiri de femei sub pretextul căsătoriei, sau cooperează sau ajută, sfântul conciliu poruncește ca, dacă sunt clerici, să fie destituiți din demnitatea lor, dacă sunt laici, să fie anatematizați.

 

Canonul 93: cea care trăiește cu un alt bărbat înainte de a fi sigură de moartea soțului ei săvârșește adulterul. Femeia a cărei soț este plecat și declarat dispărut, dacă înainte de a avea dovada morții lui, se căsătorește cu alt bărbat, se face vinovată de adulter. La fel și soțiile soldaților care se recăsătoresc, soții lor fiind dați dispăruți, se află în aceeași situație ca cele care nu au așteptat revenirea soților lor plecați departe; pentru acestea însă există o anumită scuză, știind că moartea este mai mult probabilă. Cât despre cea care s-a căsătorit, fără să știe, cu un bărbat lăsat de soția lui, iar la revenirea ei a fost lăsată de soț, cu siguranță a săvârșit fornicația, însă fără să-și dea seama; de aceea, nu i se va interzice să se căsătorească, chiar dacă ar fi mai bine ca ea să rămână așa cum este. În cazul în care soldatul, a cărei soție, din cauza lipsei îndelungate, s-a recăsătorit cu alt bărbat, revine, va relua, dacă dorește, propria lui soție, dând iertarea pentru greșeala comisă din ignoranță ei și soțului cu care s-a căsătorit a doua oară.

 

Canonul 94: despre cei care fac promisiuni păgâne. Cei care fac promisiuni păgâne, canonul le impune pedepse, de asemenea și noi le impunem excomunicarea.

 

Canonul 95: cum trebuie primiți cei care revin dintr-o erezie. Cei care revin la ortodoxie și la adunarea celor răscumpărați după ce au rătăcit printre eretici, îi primim conform ritului în uz astfel: arienii și macedonienii și novațienii, care se proclamă puri, și aristerienii și quartodecimanii sau tetradizii, și apolinariștii, îi primim după ce i-am îndemnat să hulească și să dezică orice erezie care nu crede în ton cu Biserica lui Dumnezeu, catolică și apostolică, și îi însemnăm, adică îi ungem mai întâi cu uleiul sfințit pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură și pe urechi și, însemnându-i le spunem, semnul darului Duhului Sfânt; cât îi privește pe sectarii lui Paul de Samosata, care revin în Biserica catolică, s-a decis să fie numaidecât rebotezați. Eunomienii, care sunt botezați doar printr-o singură scufundare, și montaniștii, ce se mai numesc și frigieni, și sabelienii, care susțin identitatea Tatălui și a Fiului și săvârșesc alte ritualuri nelegiuite, și toți ceilalți eretici, într-adevăr sunt numeroși, mai ales cei care vin din ținuturile Galației, toți cei dintre ei care doresc să vină la ortodoxie, îi primim așa cum facem pentru păgâni: în prima zi îi însemnăm cu semnul sfintei cruci, în ziua a doua îi admitem printre catehumeni, a treia zi îi exorcizăm suflând de trei ori pe fața lor și în urechi și apoi îi instruim și îi admitem timp de un an să participe la slujbe în biserici și să asculte lecturi sfinte, apoi îi botezăm. De asemenea, îi rebotezăm și pe manihei și pe valentinieni și pe marcioniți și pe toți cei care provin din erezii asemănătoare, făcându-le primirea ca păgânilor. În schimb nestorienii și eutihienii și severienii și cei aparținând unor erezii asemănătoare trebuie să prezinte un document prin care atestă cu hulesc și se dezic de erezia lui Nestorius și Eutihie și Dioscor și Sever și a celorlalți eretici și adepților lor și tuturor ereziilor prezise, și doar atunci vor fi primiți la sfânta împărtășanie.

 

Canonul 96: nimeni nu trebuie să facă din podoaba capilară un prilej de păcat. Cei care s-au îmbrăcat cu Cristos prin taina botezului au mărturisit astfel că îl vor imita în trăirea sa în trup. Deci cei care pentru pedeapsa sufletelor își aranjează podoaba capilară și îl împletesc folosind modele sofisticate, oferind astfel ocazii de păcat sufletelor slabe, vrem să-i vindecăm spiritual prin pedepse canonice specifice, pentru a-i educa și a-i învăța să trăiască în mod înțelept, lăsând la o parte iscoada vanității materiei pentru a-și înălța tot mai mult spiritul spre viața nepieritoare și preafericită, a trăi cu frica de Domnul, ducând o viață castă, a se apropia de Dumnezeu, în limitele posibilului, ducând o viață curată și împodobind mai degrabă omul interior decât pe cel exterior prin virtute și trăiri cinstite și neprihănite: astfel nu vor mai avea niciun semn al vulgarității dușmanului. Dacă cineva făptuiește împotriva acestui canon, să fie excomunicat.

 

Canonul 97: despre cei care, fără nicio remușcare conviețuiesc cu soțiile lor în biserici. Cei care conviețuiesc cu soțiile lor în lăcașurile sfinte sau le profanează într-un fel oarecare și nu arată respect față de locurile sfinte trăind în ele fără nicio jenă, poruncim să fie excluși din rândurile catehumenilor sfintelor Biserici. Dacă cineva nu respectă acest canon, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, sa fie excomunicat.

 

Canonul 98: despre cel care s-a căsătorit cu o logodnică pe când logodnicul ei este în viață. Cel care încheie o căsătorie cu o femeie logodită unui alt bărbat, în timp ce logodnicul ei este încă în viață, trebuie să dea socoteală pentru săvârșirea păcatului de adulter.

 

Canonul 99: despre armenii care oferă carne fiartă în incinta bisericilor. Am aflat că în ținuturile Armeniei s-a petrecut următorul lucru: unii oameni aducând anumite bucăți de carne, le-a oferit în incinta bisericii, păstrând o parte pentru preoți, după cum procedau evreii. De aceea, dorind să salvăm neprihănirea Bisericii, poruncim că este interzis preoților să accepte anumite bucăți de carne din partea celor care le oferă și să se mulțumească cu bucățile pe care cel care i le oferă dorește să i le dea, cu condiția ca ofranda să se facă în afara bisericii. Dacă cineva nu ține seama de acest canon, să fie excomunicat.

 

Canonul 100: nu trebuie pictate tablouri ce stârnesc luxuria. Ochii tăi să privească cu dreptate și Păstrează-ți inima de orice lucru, ne îndeamnă Înțelepciunea; căci este foarte ușor ispitelor trupești să influențeze sufletul. De aceea poruncim să nu se picteze mai pe tablouri sau pe orice altceva picturi care încântă ochiul și corup spiritul și aprind flăcările dorințelor impure.

 

Canonul 101: laicii să primească împărtășania în mână, nicidecum în vaze de aur sau de argint. Trupul lui Cristos și Templu numește sfântul Apostol, în minunatul lui limbaj, omul creat după chipul lui Dumnezeu. Înalță-te așadar deasupra naturii sensibile, omule, care datorită pătimirilor Mântuitorului ai dobândit demnitatea cerească, mâncându-L și bându-L pe Cristos. Astfel te faci vrednic de viața neprihănită. Celor care se prezintă la împărtășanie cu vase din aur sau din argint, în loc să primească sfintele taine în mâini, să fie excomunicați precum și cei care le-a dat împărtășania în asemenea vaze.

 

Canonul 102: trebuie examinate dispozițiile păcătosului și gravitatea păcatului. Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega și de a lega trebuie să examineze gravitatea păcatului și dorința convertirii păcătosului și doar apoi să prescrie remediul adecvat, din teama ca fiind lipsit de măsură, în unul sau celălalt sens, să nu poată obține salvarea bolnavului. Într-adevăr, boala păcatului nu este simplă în natura sa, ci complexă și variată, dând naștere la noi ramuri ale răului, datorită cărora răul se întinde și progresează până ce este oprit datorită puterii medicului. Practicianul în medicina Duhului Sfânt trebuie deci mai întâi să examineze condiția păcătosului și să vadă dacă el-însuși dorește însănătoșirea sau dacă, dimpotrivă, prin comportamentul său nu face decât să provoace boala; trebuie examinat să se vadă cum se comportă în timpul îngrijirii, dacă nu se opune artei practicianului și dacă ulcerul sufletului nu se extinde din cauza remediilor prescrise; și să se măsoare astfel și milostivirea în consecință. Voința lui Dumnezeu și a omului căruia i s-a încredințat pastorala este aceea de a readuce oaia rătăcită, de a vindeca mușcătura șarpelui, fără a-l împinge pe om în prăpastia disperării, și fără să-l sloboade până ajunge în pragul unei vieți fără gust și plină de răutate; în orice caz, fie prin remedii austere și amare, fie prin altele mai dulci și blânde, să se opună răului și să se străduiască să cicatrizeze ulcerul este unicul scop al celui care judecă după roadele convertirii și se îngrijește cu prudență de omul chemat la slava cerească. Deci trebuie să cunoaștem ambele metode, cea a observației exacte de la începuturi și cea a experienței și să urmăm, referitor la cei care nu consimt să accepte severitatea, metoda tradițională, după cum învață sfântul Vasile.

 

Sora sfântului Augustin a fondat o comunitate de fecioare consacrate lui Cristos prin profesiune mănăstirească. După moartea ei, surorile au ales o nouă superioară, însă, după câțiva ani de guvernare, toate surorile se revoltă împotriva ei și cer episcopului de Hipona să intervină în acest scandal pentru a calma spiritele schimbându-le superioara. Augustin evită, în primă instanță, să meargă la fața locului, iar după mai multe insistențe și văzând că lucrurile iau o întorsătură nedemnă pentru asemenea femei consacrate Domnului, decide să le scrie o scrisoare. Episcopul de Hipona, după ce face niște reproșuri paterne și se plânge de nesăbuința fecioarelor consacrate care, după moartea superioarei lor, nu vor să o accepte și să-i dea ascultare noii superioare, prescrie fecioarelor consacrate din acea comunitate mai multe reguli, rămase celebre în lumea creștină, care au condus la redactarea Regulii sfântului Augustin, regulă îmbrățișată și trăită de mai multe ordine, congregații și organizații de viață consacrată în Biserica catolică de-a lungul secolelor. Datorită formei sale breve și spiritului deschis și practic în care au fost redactate aceste prescripții, Regula Augustini a cunoscut o extraordinar de mare popularitate în vremea timpului său precum și de-a lungul creștinismului occidental.

Vincențiu, născut în Galia, Toulouse, este un monah de pe insula Lerins care s-a angajat, spre sfârșitul vieții, în lupta împotriva ereziilor ce bântuiau Biserica secolului V. În acest sens publică, în 434, o lucrare foarte importantă, Commonitorium, sau Tratat împotriva tuturor ereziilor, în care expune criteriile unei învățături ortodoxe în contradicție cu erorile noi promovate de eretici de-a lungul vremii în Biserică. Ereticii, lupi îmbrăcați în piele de oaie, încearcă să-i convingă pe credincioșii mai simpli de veracitatea învățăturii lor folosind argumente biblice, textele fiind interpretate de fiecare după bunul lor plac, și argumente patristice, distorționând gândirea unor Sfinți Părinți care au pus bazele dogmaticii creștine în primele veacuri. În această lucrare, pe care cititorul de limbă română o are la dispoziție în prezenta modestă traducere, Vincențiu expune trei criterii pentru a deosebi adevărul de eroare: 1) unitatea credinței de-a lungul timpului și spațiului: "Trebuie știut că este considerat adevărat ceea ce a fost crezut pretutindeni, mereu și de toți"; 2) verificarea coerenței progresului în credință: "Trebuie să crească și să progreseze mult inteligența, cunoașterea, înțelepciunea fiecărui creștin și a tuturor, cea individuală și cea colectivă a Bisericii, de-a lungul generațiilor, cu condiția să crească după un criteriu specific, adică să crească în același sens, ținând cont de aceleași dogme și de aceeași gândire"; 3) citirea Scripturilor în Tradiția Bisericii: "Canonul Scripturilor trebuie să fie interpretat ținând cont de tradițiile bisericești și de regulile dogmei catolice". Cei care țin cont de toate aceste criterii se pot bucura de comuniunea Bisericii care a primit spre păstrare credința strămoșească, pe care, la rândul ei, trebuie să o transmită generațiilor viitoare nevătămată, neprihănită, nealterată, în conformitate cu învățătura Apostolilor și a doctorilor înțelepți și savanți întruniți în conciliile ecumenice recunoscute de Biserica catolică prin care s-au cristalizat dogmele creștine împotriva ideilor noi, hulitoare, promovate de eretici.

Jean Chrysostome : les catéchèses baptismales

La collection « Sources chrétiennes » fêtait, en 1957, son 50eme numéro en publiant « Huit catéchèses baptismales » inédites de Jean Chrysostome découvertes par l’érudit savant assomptionniste, le P. André Wenger (1924-2012). En m’appuyant sur les recherches du P. Wenger exposées amplement dans l’introduction de « Sources chrétiennes », n^o 50, je présenterai dans cette contribution l’esprit dans lequel le grand théologien du IV^e siècle, Jean Chrysostome – Bouche d’Or (344/347-407) entendait exposer son enseignement catéchétique au catéchumènes, le message qui faisait le cœur de ses catéchèses et le vécu dans la foi au Christ ressuscité auquel s’engageait les néophytes par la réception du baptême.

Avant de devenir évêque de la plus importante métropole dans l’Empire oriental, Constantinople, Jean Chrysostome s’était fait une grande réputation de prédicateur comme prêtre à Antioche, chargé pour faire la catéchèse aux catéchumènes, entre 386-398. Ses enseignements avaient, principalement, comme objet l’explication du Symbole nicéno-constantinopolitain, tel qu’il a été débattu, fixé et signé par les Pères conciliaires de Nicée, en 325, réunis pour mettre fin à la doctrine propagée par Arius, curé d’une paroisse d’Alexandrie, et de Constantinople, en 381, réunis pour lutter contre les pneumatomaques sous la direction de l’évêque de la ville impériale, Macedonius. Le prédicateur exposait, par la même occasion, la signification et les symboles des rites baptismaux, que la littérature de spécialité nomme « catéchèses mystagogiques », c’est-à-dire des catéchèses qui expliquent aux néophytes, durant la semaine après Pâque, les rites sacramentaux vécus durant la nuit pascale. Jean Chrysostome lui-même explique le sens qu’il entend donner à ses catéchèses en partant de la signification du mot : faire écho, résonner. Le Symbole nicéno-constantinopolitain doit résonner, faire échos dans l’âme du néophyte parce qu’il deviendra désormais sa nouvelle « carte d’identité ».

 

Les huit catéchèses baptismales

Jean Chrysostome présente chaque catéchumène comme un fiancé, car le baptême signifie le « mariage spirituel » entre l’âme et le Christ. Selon le témoignage biblique, la fiancée est celle qui quitte son pays, sa parenté pour s’unir à l’homme avec lequel elle ne fera désormais plus qu’un. Le Christ sera la mère, le père et l’époux de l’âme du fidèle. Dans ce contrat de mariage, le prédicateur exprime l’idée que l’époux est celui qui apporte les présents : son corps donné et son sang versé pour le rachat de la multitude, tandis que l’épouse vient avec le contrat : le renoncement à Satan et au péché pour s’unir au Christ. Les clauses de ce contrat sont contenues dans le Symbole que le prédicateur se sent obligé d’expliquer afin de permettre aux catéchumènes d’adhérer à la foi vraie, telle qu’elle a été proclamée par les Apôtres après avoir reçu la consigne du Christ ressuscite : « Allez, de toutes les nations faites des disciples, en les baptisant au nom du Père, et du Fils et du Saint Esprit, et enseignez-leur à observer tout ce que je vous ai prescrit » (Mt 28, 19-20). Le prédicateur insiste sur la nouvelle vie qui commence pour le fidèle une fois qu’il reçoit le baptême ; les hommes doivent se comporter en vrais hommes de foi et ne pas pencher l’oreille envers les hérésies qui ne font que détruire l’Eglise de l’intérieur ; ils doivent renoncer à certains métiers : soldat dans l’armée de l’empereur pour devenir soldat du Christ, peintre ou sculpteur pour ne plus induire les gens en erreur en leur vendant des images idolâtres, etc. ; les femmes également, doivent renoncer au fards et au maquillage, qui sont une insulte à l’adresse du Créateur et n’ajoutent rien à la beauté féminine ; mais Jean Chrysostome n’est pas d’une rigidité exagérée lorsqu’il impose aux femmes ces pratiques : « que celles qui ne veulent pas renoncer à cette funeste habitude évitent au moins de se farder quand elles vont à l’église ». Le chrétien doit rester loin de toutes les traditions païennes et/ou magiques : sorcellerie, astrologie, idolâtrie, fréquentation des théâtres où ont lieu toutes sortes d’orgies à connotation sexuelle, etc. Le baptisé commence une nouvelle vie et cela doit se voir dans son comportement, dans sa façon de s’habiller et de parler. Il doit être un exemple de vertu et montrer qu’il vit de l’espérance en la résurrection et que la vraie vie n’est pas ici sur terre, mais dans la paradais, lorsque le Christ introduira tous les rachetés. C’est pourquoi tout chrétien qui devient un scandale pour les autres doit être regardé avec suspicion et averti pour qu’il soit corrigé et cultiver plutôt la vertu.

Durant la préparation au baptême, il y avait aussi le rite de l’exorcisme par lequel les catéchumènes étaient invités à quitter le péché et s’engager à vivre dans la lumière de la foi. Dieu est miséricordieux et il veut que tous les hommes soient sauvés (cf. 1 Tim 2, 4), c’est pourquoi la punition intervenue dans le monde par le péché d’Adam est maintenant transformée en salut éternel grâce à la mort et à la résurrection du Christ qui a pris sur lui le péché du monde. Lorsque Jean Chrysostome parle de tout cela se rappelle avec émotion le jour même de son baptême, en 372, et exprime en même temps le regret pour tous les péchés qu’il a commis encore depuis ce jour bienheureux. Ensuite, le catéchète explique aux catéchumènes les mystères qui vont être vécus lors de la descente dans la piscine baptismale, la mort au péché, et à la sortie ils sont attendus avec le corps et le sang du Christ pour signifier quelle sera désormais la nourriture qui donne vie et qui alimente en eux l’espérance de la vie éternelle. Egalement, à la sortie de la piscine ils reçoivent l’onction du saint chrême ce qui signifie que désormais ils appartiennent au Christ et que la nouvelle vie a déjà commencé en eux. Le baptême introduit les néophytes dans une arène spirituelle et la récompense de l’athlète est la vie éternelle. Même s’il arrive aux fidèles de retomber dans le péché après le baptême, Jean Chrysostome leur présente la croix du Christ qui englouti tous nos péchés. Il n’y a pas un second bain de renaissance, mais il y a le sacrifice du Christ offert une fois pour toutes en rémission pour les péchés : le Christ est l’Autel, la Victime et le Prêtre qui s’offre au Père pour la multitude.

Une idée chère à Jean Chrysostome exprimée dans ses homélies baptismales est donc celle de « créature nouvelle » dans le Christ. Surtout après le baptême, les néophytes, durant sept jours, viennent à l’église et reçoivent des instructions sur comment il faut être chrétien : quelles sont leurs obligations morales qui résultent du baptême. Le but de ces catéchèses était celui de former la conscience des néophytes que les sacrements qu’ils viennent de vivre, baptême, confirmation et eucharistie, ont transformé leur vie et que désormais « c’est le Christ qui vit en eux » (cf. Gal 2, 20). Le Christ a implémenté en eux l’Esprit de force, de courage, de la sagesse divine qui les unis dans une et même famille chrétienne, comme membres de l’Unique Eglise du Christ. Ces catéchèses finissaient le samedi après Pâques par une célébration riche en sens et qui permettait aux néophytes de redire, une fois de plus, explicitement leur désir de vivre la nouvelle vie reçue dans le Christ par le baptême. Le soir du même jour on lisait la Passion du Christ, afin que les Grecs « ne disent pas : Vous montrez aux foules et aux peuples les actions d’éclat du Christ et ses hauts faits, mais vous leur cachez ce qui lui est arrivé d’odieux ; la grâce de l’Esprit a disposé selon l’économie que tout cela soit lu au jour de fête absolument public, lorsque les hommes en grand nombre, les femmes, et tout le monde en un mot est présent, à savoir le grand soir de Pâques. Et c’est en présence de tout l’univers que tout cela est proclamé à haute voix. Et après que tout cela est lu et reconnu de tous, le Christ est reconnu comme Dieu et adoré » (Hom 87 sur Matthieu, PG 58, 770b). L’exemple à imiter dans cette transformation baptismale est, sans conteste, saint Paul. Après son baptême il vit de la vie nouvelle dans le Christ au point qu’il ne comprend plus ses coreligionnaires pourquoi ils ne reconnaissent pas aussi en Jésus de Nazareth, le Messie annoncé depuis des siècles. Dieu est celui qui change notre nature, notre regard, notre volonté. Comme les dignitaires de la cour impériale qui portent avec fierté sur la poitrine la médaille avec l’image de l’empereur et évitent de faire ce qui pourrait déshonorer cette image, également les néophytes doivent s’engager d’éviter tout ce qui offenserait le Christ qui a mis sa marque ineffaçable en eux. Les hommes doivent voir en eux la grâce du Christ qui agit et qui l’inspire à accomplir des bonnes actions.

L’ascèse est un autre thème de prédilection pour Jean Chrysostome dans ses homélies baptismales. Le fidèle doit devenir modéré dans le manger, le boire, les passions sexuelles, les vêtements, etc. Dans la tradition de l’Eglise, Chrysostome est resté comme étant l’un de ceux qui insistent le plus sur la vie morale du chrétien. Parfois il se montre même très durs envers ceux qui dénigrent le nom de chrétien en menant une vie légère et en devenant ainsi un scandale pour les autres. Les dispositions intérieures reçues au baptême ne doivent pas être gardées seulement deux, trois, dix ou vingt jours, mais dix, vingt, trente années durant, voire toute la vie. Le modèle en ce sens est toujours saint Paul qui a su vivre désormais uniquement du Christ : « ce n’est plus moi qui vit, c’est le Christ qui vit en moi » (Eph 3, 17). Le contre-modèle est Simon le Mage qui tout juste après avoir reçu le baptême voulut acheter des apôtres la grâce de l’Esprit Saint (Ac 8, 4-25). Le prédicateur exprime souvent sa déception lorsqu’il voit avec quelle vitesse les fidèles quittent les assemblées dominicales pour aller à l’hippodrome pour assister aux courses ou bien au théâtre pour voir des orgies sexuelles. Découragé, il prononce des homélies assez dures à l’adresse de tels chrétiens qui ont reçu en vain les saints sacrements le jour de Pâques et qui ont si vite oublié que le but de la vie du chrétien est avant tout de rendre gloire à Dieu. De tels chrétiens ont couvert d’un voile épais l’éclat de leur baptême, tandis que les néophytes doivent faire resplendir la lumière du baptême autour d’eux en gardant la pureté du cœur par la pratique des bonnes œuvres et la pénitence. Abraham, Isaac, Jacob, les prophètes et les autres personnages bibliques de l’Ancient Testament ont espéré voir la réalisation des promesses de Dieu, tandis que les chrétiens sont entrés en la possession des promesses et voient de leur yeux l’œuvre du salut accomplie par la passion, la mort et la résurrection du Christ. C’est pourquoi le chrétien ne doit pas se laisser absorber par les soucis mondains et par la vie matérielle mais aspirer, par une vie sainte, aux dons de l’Esprit et garder jusqu’au jour du jugement l’éclat de son baptême. Mort avec le Christ au péché, il vit pour toujours en Christ.

În primele veacuri ale creștinismului aderarea la creștinism se făcea după o lungă învățătură catehetică, între 3 și 5 ani, timp în care noii convertiți la creștinism se familiarizau cu Sfânta Scriptură, cu dogmele creștine și cu viața de credință în Biserică. Unii dintre acești convertiți făceau parte din clasa intelectuală sau a filosofilor și voiau să înțeleagă toate misterele creștine înainte de a adera la credință. Așa s-a întâmplat cu un filosof mai critic din parohia lui Deogratias, în Cartagina Africii de Nord, care-i pune șase întrebări catehetului său: 1) despre înviere, în ce fel trebuie ea înțeleasă: ca revenire la viața dinainte, cazul învierii lui Lazăr din Evanghelie, sau ca un nou mod de existență spirituală după trecerea prin moarte, cazul învierii lui Cristos?; 2) despre originile creștinismului, ce se poate spune despre drepții care au trăit înaintea venirii Mântuitorului pe pământ, în ce stadiu se află ei acum și pentru veșnicie?; 3) despre diferența sacrificiilor, în ce fel există continuitate/discontinuitate între sacrificiile prevestitoare din Vechiul Testament și unicul sacrificiu realizat de Isus Cristos prin crucea, moartea și învierea sa, sacrificiu celebrat de creștini până la sfârșitul veacurilor?; 4) despre interpretarea unui text din Evanghelia după Matei: cu măsura cu care măsurați vi se va măsura, se paote spune oare că Dumnezeu are aceeași măsură cu cea a oamenilor atunci când aceștia fac binele sau săvârșesc răul?; 5) despre Fiul lui Dumnezeu în scrierile lui Solomon, se poate spune că în cărțile lui Solomon este afirmată explicit existența Fiului lui Dumnezeu așa cum o înțelege tradiția creștină?; 6) ultima întrebare se referă la interpretarea creștină a experienței lui Iona care este aruncat în mare, înghițit de o balenă, care după trei zile îl aruncă la mal și Iona, prin predica lui, convertește orașul Ninive, ce poate spune creștinismul despre acest episod, incredibil în aparență, din Vechiul Testament? Sfântul Augustin răspunde una după alta la fiecare întrebare, încercând să-l convingă pe păgânul "curios" că după aderarea la credință multe lucruri se vor lumina de la sine și că nu trebuie să aștepte numaidecât să înțeleagă toate tainele creștinismului ca mai apoi să adere la credință, fiindcă s-ar putea întâmpla să moară înainte să elucideze toate aspectele credinței și va pierde viața veșnică în Împărăția cerului.

Scrisoarea Sfântului Augustin către Deogratias, preot la Cartagina, anul 404

În această scrisoare, Sfântul Augustin își propune să răspundă obiecțiilor ridicate de păgânii care se opuneau creștinismului; multe din aceste obiecții le întâlnim și astăzi printre cei care nu se mai recunosc membri ai Bisericii și care atacă dogmele creștine pentru confortul lor intelectual, făurindu-și astfel o viață bazată pe hedonism; citind această scrisoare vom descoperi că oamenii sec. IV-V se asemănau în multe puncte cu oamenii timpurilor noastre. De aceea mi se pare important să vedem cum episcopul de Hipona răspunde opozanților creștinismului din vremea lui pentru a-i lumina în ezitările lor; răspunsul la cele șase întrebări fundamentale pe care se sprijină credința Bisericii este de actualitate în toate vremurile.

 

Augustin către Deogratias, fratele și colegul său în preoție, salut în Domnul

 

1.         Decât să răspunzi tu la întrebări, ai preferat să mi le trimiți mie ca să dau un răspuns; știu că nu ai făcut asta din lenevie, ci deoarece mă îndrăgești atât de mult ai preferat să mă auzi pe mine zicând ceea ce tu știi deja. Mi-aș fi dorit totuși ca tu să fi răspuns la aceste întrebări, deoarece prietenul care ți le-a pus lăsându-mă fără răspuns la întrebările ce i le-am adresat, ca și cum nu i-ar fi plăcut să-mi dea crezare, a avut poate motivele lui; mă gândesc, și asta fără nici o obligație și fără nici un motiv fundamentat, deoarece știi cât îl îndrăgesc și cât mă costă să știu că nu este creștin încă și el; mă gândesc, ziceam, și cred bazându-mă pe unele convingeri, că cel care refuză să-mi dea crezare nu dorește ca eu să-i scriu. De aceea, așa cum eu te-am ascultat, și cum, în ciuda multiplelor mele ocupații, ți-am îndeplinit dorința ca să nu rezist prea mult voii tale sfinte și bine cuvenite, te rog să-mi asculți ruga de a-i răspunde pe scurt tu însuți întrebărilor prietenului tău, după cum îți cere și așa cum poți tu înainte ca eu să-ți trimit răspunsurile mele. Căci atunci când tu vei citi aceste rânduri vei afla că nu spun nici nimic ceva ce tu nu știi sau că eu nu pot spune nimic în plus de ceea ce poți spune tu. Însă te rog să faci cunoscute răspunsurile mele doar acelora cărora crezi că pot fi folositoare; iar tu răspunde celui ce-ți cere lămuriri referitor la credința noastră și celor care îndrăgesc felul tău de a răspunde le asemenea întrebări, eu numărându-mă printre aceștia. Amintește-ti de mine în Cristos.

 

2.         Prima întrebare: despre înviere.

Unii se miră și se întreabă care, din cele două învieri, ne este promisă: cea a lui Cristos sau cea a lui Lazăr. „Dacă este cea a lui Cristos, zic ei, cum se face că învierea celui care nu s-a născut din dorință omenească poate să fie asemănătoare cu învierea creaturilor născute după lege firii? Dacă este cea a lui Lazăr, nu ne mulțumește nicidecum, fiindcă este vorba despre propriul său trup care nu putrezise încă dea binelea, ci doar intrase în putrefacție, cu care a revenit la viață. Iar noi, când vom învia, trupul nostru va fi, după multe secole, extras din amestecul universal. Iar apoi, dacă statutul care urmează învierii este unul fericit, unde nu vom mai cunoaște nici suferințele trupului, nici nevoile foamei, de ce Cristos Înviat a mai mâncat și a arătat rănile discipolilor? Dacă a făcut-o doar să-i convingă pe increduli, nu este decât prefăcătorie; dacă a arătat ceva real atunci înseamnă că după înviere vom purta aceleași răni din timpul vieții?”

3.         La acestea răspund că nu este vorba despre învierea lui Lazăr, ci de cea a lui Cristos care este învierea promisă nouă tuturor; Lazăr a înviat (a fost readus la viață), însă a murit a doua oară: „însă Cristos, conform Scripturii, înviind dintre cei morți, nu mai moare, iar moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rm 6, 9). Aceasta este promisiunea făcută celor care vor învia la sfârșitul veacurilor și care vor domni în veșnicie cu El. Diferența între nașterea lui Cristos și a noastră nu stabilește nici o diferență referitor la înviere, după cum nu a stabilit nici o diferență în moartea sa. Chiar dacă s-a născut în mod diferit față de noi oamenii, totuși moartea lui nu a fost alta decât cea a oamenilor; tot la fel referitor la creația primului om, plăsmuit din pământ și fără să aibă părinți ca noi, nu a murit altfel decât tot așa cum murim și noi. Iar diferența în naștere nu înseamnă diferență și în înviere, precum nu a însemnat diferență nici în moarte.

4.         Însă, dacă oameni care nu sunt încă creștini ar fi ispitiți să nu creadă ceea ce se spune despre primul om, atunci să fie atenți la mulțimea animalelor plăsmuite din pământ fără a avea părinți; totuși, unirea dintre ei dă naștere la animale asemănătoare lor, iar diferența în naștere nu schimbă cu nimic firea lor; plăsmuiți din pământ sau născuți după legea firii, se aseamănă: trăiesc și mor la fel. Deci nu este absurd să spunem despre trupuri, care nu au aceeași obârșie, că au aceeași înviere. Însă oamenii cărora vreau să răspund prin această scrisoare sunt în incapacitatea de a vedea ceea ce face diferența și unde trebuie să se oprească diferența; ei vor să spună despre diversitatea obârșiei că este valabilă la toate nivelele și cred, fără îndoială, că uleiul de grăsime nu poate sta la suprafața apei cum este cazul uleiului de măsline din cauza diferenței obârșiei lor, primul provenind de la animale, al doilea dintr-un fruct.

5.         Cât privește cealaltă diferență între trupul lui Cristos, înviat a treia zi incoruptibil și fără a intra în putrefacție și trupurile noastre extrase, după o vreme destul de îndelungată, din amestecul universal, aceste două feluri de înviere rămân, de asemenea, deasupra puterii umane, însă sunt și foarte la îndemâna puterii divine. Precum lumina ochilor noștri ajung prompt peste obiectele din apropiere precum și peste cele din depărtare și atinge distanțe mari cu aceeași viteză, astfel încât într-o singură clipire din ochi, după cuvântul Apostolului (cf. 2 Cor 6, 52), va avea loc învierea morților, tot la fel de ușor va fi atot-puterniciei și voinței lui Dumnezeu să învie trupurile în mod intact chiar dacă trupurile au fost distruse de vreme. Asemenea lucruri par incredibile unor oameni fiindcă nu s-a văzut vreodată așa ceva; universul este atât de plin de miracole încât nu ne mai miră nimic, nu fiindcă ne-am putea da seama cu ușurință de existența lor, ci fiindcă ochii noștri sunt prea obișnuiți să le vadă; din cauza asta ni se par nedemne să le dăm atenția cuvenită sau să na mai mirăm de ele. În ce mă privește, iar împreună cu mine oricine gândește un pic și vrea să înțeleagă minunile invizibile ale lui Dumnezeu plecând de la minunile vizibile (cf. Rm 1, 20), eu admir la fel, poate chiar mai mult, o sămânță mică în care se ascunde tot ceea ce este mai minunat într-un copac întreg, decât universul imens care trebuie să redea integral, la învierea de pe urmă, tot ceea ce ia de la trupurile oamenilor după ce acestea s-au descompus.

6.         Ce diferență există între hrana mâncată de Cristos după înviere și promisiunea propriei noastre învieri într-o formă în care nu vom mai avea niciodată nevoie să hrănim trupul? Scrierile sfinte nu ne spun oare că și sfinții îngeri au mâncat în același fel, nu sub o aparență falsă sau înșelătoare, ci într-un trup real? Nu au mâncat din necesitate, ci arătând puterea. Pământul, în puterea lui, bea în mod diferit decât raza soarelui în văpaia sa; pentru pământ este o necesitate vitală, pentru soare o putere. Trupul înviat va fi deci fericit în mod imperfect dacă nu ar putea să mănânce, precum și dacă ar avea nevoie de mâncare i-ar lipsi ceva din fericirea beatifică. Aș putea spune multe despre schimbarea calităților trupului și despre predominanța trupurilor superioara asupra celor inferioare, însă mi s-a cerut să răspund pe scurt și scriu acestea pentru oameni înțelepți pe care este suficient doar să-i stimulezi.

7.         Cel care-și pune asemenea întrebări să știe bine că Isus Cristos, după înviere, a arătat cicatricile, nicidecum rănile; le-a arătat discipolilor care se mai îndoiau și tot pentru a-i întări în credința lor a mâncat și a băut înaintea lor, nu o dată, ci deseori, din teama ca ei să nu creadă că trupul său era doar ceva spiritual iar aparițiile sale simple imaginații. Aceste cicatrici ar fi fost false dacă nu ar fi existat mai întâi rănile, totuși ele nu ar fi rămas dacă Mântuitorul n-ar fi voit. Grija sa providențială a avut ca scop să dovedească celor pe care-i întărea în credința reală a învierii trupului său, același trup de dinaintea morții pe cruce. Atunci de ce spuneți: „Dacă a făcut asta din cauza unui necredincios, înseamnă că a fost o prefăcătorie?” Dacă un luptător viteaz care în timpul bătăliei în slujba țării lui a primit multe răni și rugându-l pe un medic iscusit, capabil să vindece chiar și ultimele semne, s-ar învoi mai degrabă să lase ca cicatricile să rămână ca mărturie a vitejiei lui, am spune oare că medicul i-ar fi făcut eroului nostru rănit cicatrici false, fiindcă, deoarece putea să împiedice, prin iscusința sa, să mai rămână urmele rănilor, sau dimpotrivă va încerca să le păstreze în scopul de a demonstra vitejia lui? După cum am arătat mai sus, cicatricile nu pot fi false decât doar dacă rănile nu au existat.

 

8.         Întrebarea a doua: despre originile creștinismului

Potrivnicii noștri au născocit alte dificultăți ce pretind că le-au aflat la Porfir și pe care le cred potrivnice creștinilor: „Dacă Cristos se proclamă calea mântuirii, harului și adevărului, dacă afirma că nu poate exista adevăr decât datorită credinței în El (In 14, 6), ce-au făcut oamenii care au trăit înaintea venirii lui Cristos? Hai să lăsăm deoparte veacurile care au precedat Latium[1] și să considerăm Latium ca fiind începutul societății umane. În Latium erau adorați zeii înaintea fondării Albei; în Alba existau religii și ceremonii în temple. Roma a fost secole la rând fără să cunoască religia creștină. Ce-au devenit atâtea suflete, care nu au nici o vină, fiindcă Cel în care ar fi putut crede nu se arătase încă oamenilor? Tot universul era înflăcărat de cultul zeilor, chiar și Roma. De ce cel care a fost proclamat Mântuitor a neglijat atâtea secole? Am putea oare spune că specia umană a avut legea veche a evreilor drept îndreptar? Dar și aceasta nu a fost dată decât după o vreme îndelungată și a fost în vigoare într-o parte a Siriei de unde a venit mai apoi în Italia, iar asta s-a petrecut după Cezar Caius, sau cel mult sub acest împărat. Ce-au devenit deci sufletele romanilor și latinilor care, până în vremea Cezarilor, au fost lipsiți de harul lui Cristos, care încă nu se arătase pe pământ?”

9.         Răspunzând acestei întrebări, vreau să-i întreb mai întâi pe potrivnicii mei dacă cultul zeilor lor, ale căror date le cunoaștem cu certitudine, a fost de folos oamenilor. Dacă spun că acest cult a fost inutil mântuirii sufletelor, atunci n-au decât să fie în acord cu mine care neg așa ceva și-i recunosc zădărnicia; eu unul spun chiar că un asemenea cult a fost dăunător, însă mare lucru este să-i auzim pe păgâni zicând că nu a folosit la nimic. Dacă, dimpotrivă, ei apără politeismul și afirmă utilitatea și înțelepciunea lui, atunci îi întreb și eu ce s-a întâmplat cu cei care au murit înaintea instituțiilor păgâne, deoarece au fost lipsiți de acest important mijloc de mântuire; iar dacă au putut să fie mântuiți prin alte mijloace, de ce posteritatea lor, nu ar fi făcut la fel ca ei? De unde nevoia de a institui noi ceremonii, necunoscute celor din vechime?

10.       Dacă mi se spune că zeii au existat mereu, că au avut mereu și pretutindeni puterea de a veni în ajutorul celor care-i adorau, însă că, știind ceea ce era în conformitate cu vremurile și locurile din cauza diversității veacurilor și lucrurilor omenești, nu au voit să fie slujiți în același fel în toate țările și în toate veacurile, de ace aplică religiei creștine o dificultate la care ei-înșiși nu pot răspunde când vorbesc despre zeii lor fără să poată răspunde la ce-i întreb eu, și anume, că diferența ceremoniilor în timp și spațiu nu este așa de importantă dacă ceea ce este adorat este sfânt; de asemenea, este de mică importanță diversitatea sunetelor în mulțimea oamenilor de limbi diferite dacă ceea ce se spune este adevărat. Totuși, trebuie să recunoască aici o diferență: oamenii pot, datorită unui acord social, să formuleze cuvinte pentru a-și comunica sentimentele, iar înțelepții, în materie de religie, s-au conformat mereu voinței lui Dumnezeu. Această voință divină nu a fost lipsită niciodată dreptății și credinței muritorilor pentru mântuirea lor, iar dacă la unele popoare există diversitate de cult în aceeași religie, trebuie să vedem până unde merg aceste diferențe și să armonizăm ceea ce se datorează slăbiciunii umane și ceea ce se datorează autorității lui Dumnezeu.

11.       Noi mărturisim că Isus Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate au fost făcute; el este Fiul lui Dumnezeu fiindcă este Cuvântul său, nu un cuvânt care se rostește și trece după ce a fost rostit, cu un Cuvânt care stăpânește peste toată creația spirituală și materială de-a lungul veacurilor și spațiului, fiind El-însuși Înțelepciunea și Știința ce orânduiește fiecare lucru în forma sa proprie; Cristos este mereu Fiul lui Dumnezeu, co-veșnic cu Tatăl, Înțelepciunea imuabilă prin care toate au fost create și care este Principiul fericirii tuturor sufletelor raționale; este mereu același, fie înaintea înmulțirii poporului evreu a cărei Lege a fost figura profetică a venirii lui, fie în timpul regatului lui Israel, fie în timp ce, luând un trup în sânul unei Fecioare, se arată drept muritor în mijlocul oamenilor; El rămâne același din veşnicie și până în prezent, împlinind toate profețiile, și până la sfârșitul veacurilor când îi va separa pe cei sfinți de cei necredincioși și va răsplăti pe fiecare după faptele lui.

12.       De aceea, de la începutul ființei umane, toți cei care au crezut în El, care L-au cunoscut, indiferent cum, și care au trăit conform poruncilor Lui cu credință și dreptate, au fost, fără îndoială, mântuiți de El, indiferent de timpul în care a trăit sau de religia pe care au practicat-o. La fel cum noi credem că El rămâne în Tatăl și în același timp a luat un trup, tot la fel cei din vechime credeau în El: credeau că El rămâne în Tatăl și că va veni într-un trup asemănător cu al nostru. Acum, din cauza diversității vremurilor, se proclamă împlinirea a ceea ce se spunea atunci ca fiind ceva în viitor, însă credința și mântuirea nu s-au schimbat. Diferența formelor religioase sub care ceva este anunțat sau profetizat nu introduce nici o diferență în acel lucru și nici o diferență în mântuire. Indiferent de epoca în care are loc ceea ce trebuie să fie spre folosul mântuirii credincioșilor și sfinților, Dumnezeu este cel care stabilește planurile lui iar nouă ne revină să ascultăm. Astfel, adevărata religie s-a arătat și a fost practicată în trecut sub nume și semne care nu sunt aceleași cu cele de astăzi; atunci era mai ascunsă, în timp ce acum este mai vizibilă; în trecut era cunoscută de un mic grup, mai apoi a fost cunoscută de mai mulți, însă nu a fost decât una și aceeași religie.

13.       Nu vreau să spun că mă opun lui Numa Pompilius[2] care i-a învățat pe romani să cinstească zei diferiți între ei, pe care italienii îi cinsteau înaintea lui; îmi amintesc de vremea lui Pitagora când filosofia, necunoscută înainte, era adorată sau cunoscută de un număr restrâns de oameni care nu trăiau deloc urmând aceleași tradiții; ceea ce este important este de a ști dacă zeii sunt dumnezeu adevărați, vrednici de a fi adorați și dacă această filosofie poate fi de folos într-o oarecare măsură mântuirii sufletelor; acestea sunt punctele asupra cărora dezbat cu potrivnicii mei și ceea ce eu refuz. Să înceteze odată să mă mai întrebe ceea ce mă întreabă orice altă sectă sau tot ceea ce poartă numele de religie. Ei înșiși spun că nu întâmplarea, ci Providența divină este cea care prezidează mersul timpului; trebuie ca ei să recunoască faptul că ceea ce este specific și favorabil fiecărui veac depășește gândurile omului și vine de la aceeași Providență care guvernează peste toate.

14.       Căci, spun ei, oare învățătura lui Pitagora nu a fost întotdeauna și pretutindeni, fiindcă Pitagora nu era decât un om și nu a putut avea acea putere, zic ei, ca în timpul în care a trăit și în locurile în care învățătura sa a fost predată, toți cei care l-au putut auzi voind să creadă în el și să-l urmeze? De aceea, dacă acest filosof ar fi avut puterea de a predica dogmele unde și când ar fi voit și dacă ar fi avut în același timp o preștiință generală a lucrurilor, desigur nu s-ar fi arătat decât în timpul și în spațiul în care el ar fi știut dinainte că oamenii ar crede în el. ni se mai spune că învățătura lui Cristos nu este urmată de toată lumea; vedem bine că aceeași obiecție o putem face și filosofilor și zeilor. Însă ce-ar răspunde păgânii noștri dacă, fără a prejudicia de motivele ascunse poate în străfundurile înțelepciunii și științei divine, și alte cauze pe care înțelepții le pot cerceta, am spune, pentru a scurta discuția, că Isus Cristos a dorit să se arate în mijlocul oamenilor și să le predice învățătura sa într-un timp și spațiu în care știa că se află cei care vor crede în El? Deoarece El prevedea că în vremurile și locurile în care Evanghelia sa nu a fost predicată, oamenii ar primi această predică tot la fel cum au primit-o mulți din cei care, văzându-l în persoană în timp ce era pe pământ, nu au voit să creadă în misiunea lui, nici chiar după moartea și învierea sa. Există și în vremurile noastre oameni care, în ciuda evidenței împlinirii profețiilor, persistă în necredință și țin să reziste aducând argumente umane decât să cedeze autorității divine, bazându-se pe mărturii atât de clare și minunate. Atâta vreme cât spiritul omului este mic și slab, trebuie să se încline înaintea adevărului divin. Deci, dacă Cristos nu a văzut decât o infidelitate mare în primele veacuri ale universului, ce trebuie să ne mai mire faptul că nu a voit nici să se arate, nici să vorbească unor oameni despre care știa că nu vor crede nici în învățătura sa și nici în minunile lui? Ne este îngăduit să credem că în acele prime veacuri toți oamenii erau la fel, judecând pe baza numărului mare de necredincioși pe care adevărul i-a întâlnit de la venirea lui Cristos până în zilele noastre.

15.       Totuși, de la începutul speciei umane, nu a încetat niciodată să fie proclamat prin profeți cum mai multă sau mai puțină claritate în funcție de vremuri, și înaintea întrupării au existat mereu oameni care au crezut în El, de la Adam până la Moise, nu doar în sânul poporului Israel care, printr-o taină particulară, a fost un popor profetic, dar și printre alte popoare. Într-adevăr, în cărțile sfinte al evreilor sunt enumerate unele popoare căror Dumnezeu le-a revelat misterele; aceasta s-a petrecut încă din vremea lui Abraham, iar privilegiile nu aparțin doar moștenitorilor lui, și nici întregului popor al lui Israel și nu avea nimic a face cu poporul ales, atunci de ce nu am crede că au existat și alți privilegiați la alte popoare și în alte ținuturi, chiar dacă autoritatea cărților sfinte nu ne-au păstrat și transmis memoria? De aceea mântuirea acestei religii, unica adevărată și în măsură să transmită mântuirea adevărată, nu a lipsit niciodată celor care au fost socotiți vrednici și nu a lipsit decât celor care nu o meritau; de la începutul speciei umane și până la sfârșitul timpurilor a fost predicată unor spre răsplată, iar altora spre condamnare. Sunt unii cărora Dumnezeu nu le-a revelat nimic, însă prevedea că nu vor crede, iar cei cărora religia le-a fost predicată, chiar dacă nu erau înclin să creadă, au slujit drept exemple pentru alții; însă, cât despre oamenii cărora le-a fost predicată și trebuiau să creadă, locul lor este stabilit în Împărăția cerurilor și în adunarea sfinților îngeri. Să vedem acum următoarea întrebare:

 

16.       Întrebarea a treia: despre diferența sacrificiilor

„Creștinii, spune păgânul nostru, condamnă ceremoniile sacrificiilor, victimelor, tămâierii și orice altă practică rituală făcută în templele păgâne; însă, același cult a început, deja din primele veacuri, să aducă sacrificii lui Dumnezeu din primele roade ale pământului”.

17.       Iată care-mi este răspunsul: Ceea ce a condus la această întrebare, este textul din Scriptură unde se spune că Abel oferea lui Dumnezeu întâii născuți din turmele lui, iar Cain primele roade ale pământului (cf. Gn 4, 3-4). Ceea ce trebuie înțeles aici este înființarea sacrificiilor încă de la începuturi care, conform Scripturii, nu trebuie să fie oferite decât Dumnezeului adevărat; nici vorbă că Dumnezeu ar avea nevoie de așa ceva, deoarece stă scris clar în cărțile sfinte: „I-am spus Domnului: Tu ești Dumnezeul meu, fiindcă nu ai nevoie de bunurile mele”, însă când le acceptă, le respinge sau le tolerează nu are alt interes decât binele oamenilor. Nouă ne este de folos, nu lui Dumnezeu, cultul ce i-L aducem. De aceea, atunci când ne inspiră și când ne învață să-L adorăm, nu o face deoarece ar avea nevoie de cinstirea noastră, ci o face pentru binele nostru. Iar toate aceste sacrificii sunt figuri și trebuie să ne invite să cercetăm, să cunoaștem sau să ne amintim lucrurile a căror imagine o prefigurează. Trebuie să fiu scurt și spațiul mi-ar lipsi aici ca să tratez despre acest subiect cum s-ar cuveni; însă am vorbit despre asta în alte lucrări (Împotriva lui Faust, cartea 22; Cetatea lui Dumnezeu, 19-20), iar cei care au interpretat Scriptura înaintea mea au vorbit în abundență despre sacrificiile din Vechiul Testament ca fiind figuri a ceea ce va veni.

18.       Totuși aș dori ca aici să aduc unele explicații, chiar dacă pe scurt; trebuie să spun din capul locului că niciodată demonii sau îngerii cei răi nu ar fi cerut temple, preoți, sacrificii și toate celelalte dacă nu ar fi știut că toate acestea aparțin doar Dumnezeului adevărat. Când acest cult este adus lui Dumnezeu după inspirațiile și învățătura sa, atunci suntem în adevărata religie; când este adus demonilor care îl cer datorită orgoliului lor este necredință, este o superstiție vinovată. De aceea, cei ce cunosc cărțile Vechiului și Noului Testament nu reproșează păgânilor nici construcția templelor, nici instituirea preoțească, nici celebrarea sacrificiilor; ci le reproșează doar faptul de a consacra toate acestea idolilor și demonilor. Și cine se mai îndoiește că idolii sunt lipsiți de orice sentiment? Totuși, când idolii ocupă locurile de cinste ce le sunt rezervate și sunt acolo în picioare înaintea celor care îi roagă sau care le oferă sacrificii, au ca trăsătură specifică animarea persoanelor vii și produc iluzie spiritelor slabe care îi contemplă; ceea ce contribuie, în mod deosebit, la crearea acestei iluzii, este pietatea mulțimii înghesuite în jurul altarelor acestor idoli.

19.       Sfânta Scriptură dorește să remedieze aceste impresii răufăcătoare și dăunătoare atunci când, pentru a imprima mai bine ceva ce este cunoscut, spune, zicând despre idoli: „Au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud” (Ps 113, 5) și toate celelalte. Cu cât aceste cuvinte sunt mai clare și conțin un adevăr pe care fiecare îl poate înțelege, cu atât mai mult ele inspiră o rușine grosolană celor care aduc, tremurând, un cult divin acestor imagini, care le privesc și le consideră vii, le înalță rugăciuni ca și cum ar înțelege, le aduc victime, își rostesc dorințe și se minunează în așa fel încât nici nu îndrăznesc să creadă că sunt fără vlagă în ei. Deoarece păgânii nu cred că Sfintele scripturi condamnă asemenea impresii născute în inima oamenilor de idoli, se spune clar că „toți zeii neamurilor sunt demoni” (Ps 45, 5). La fel și învățătura apostolică nu se limitează doar la cuvintele sfântului Ioan: „fraților, feriți-vă de idoli” (1 In 5, 21), dar fac apel și la sfântul Paul care spune: „Cum adică? Am spus eu oare că ceva jertfit idolilor este ceva, sau că idolul este ceva? Știm prea bine că păgânii care aduc jertfe, jertfesc demonilor, nicidecum lui Dumnezeu; iar eu nu-mi doresc să vă știu intrați în comuniune cu demonii” (1 Cor 10, 19-20). De aici putem înțelege bine că, în superstițiile păgânilor, nu sacrificiul în sine este negat de adevărata religie (fiindcă și cei din vechime au adus sacrificii Dumnezeului adevărat), ci sacrificiul adus zeilor falși și demonilor. Precum adevărul îi împinge pe oameni să devină însoțitori ai sfinților îngeri, tot la fel necredința îi împinge la comuniunea cu demonii, pentru care a fost pregătit focul cel veșnic după cum Împărăția veșnică a fost pregătită sfinților.

20.       Păgânii par să se scuze pentru sacrilegiile lor prezentându-le sub forma unor minunății. Însă aceste interpretări nu-i scuză cu nimic, deoarece sacrificiile lor nu sunt raportate la Creator ci la creatură; doar Creatorului se cuvine cultul pe care păgânii îl desemnează cu termenul latrie. Noi nu spunem că pământul, mările, cerul, soarele, luna, stelele și anumite puteri cerești ce nu sunt la îndemâna noastră sunt demoni, însă deoarece orice creatură este în parte  trupească, în parte netrupească, sau, cum mai spunem noi, spirituală, este evident faptul că ceea ce noi facem cu credință și pietate pleacă din voința sufletului, care este o creatură spirituală, preferabilă a tot ceea ce este trupesc; astfel, rezultă faptul că nu trebuie să aducem sacrificii unei creaturi trupești; rămâne cea spirituală, care este credincioasă sau necredincioasă: credincioasă în oameni și îngerii fideli, slujindu-l pe Dumnezeu așa cum se cuvine să fie slujit, necredincioasă în oamenii nedrepți și îngerii cei răi ce-i numim diavoli; de asta nu trebuie să aducem sacrificii nici chiar creaturilor spirituale, chiar dacă poate părea just. Fiindcă, cu cât creatura spirituală este mai pioasă și supusă lui Dumnezeu, cu atât este mai urâcios lucru să aducă sacrificii diavolilor, adică unei creaturi spirituale căzute în neascultare, condamnată să-și ducă existența într-o condiție josnică și întunecată, ca într-o temniță aeriană și predestinat unei pedepse veșnice! De aceea, când păgânii ne spun că ei aduc sacrificii puterilor superioare care nu sunt demoni, că nu există între obiectul cultului lor și al nostru decât o deosebire de nume, iar pe care noi îi numim îngeri în timp ce ei îi numesc zei, devin, fără să-și dea seama, niște jucării ale șireteniei și vicleniei demonilor care se bucură și se fălesc pe seama erorilor oamenilor; sfinții îngeri nu aprobă alt sacrificiu decât acela al învățăturii adevărate și al religiei adevărate învățând în toate să i se aducă sacrificii doar acestui Dumnezeu unic pe care ei îl slujesc necontenit. Precum orgoliul înșelător fie al oamenilor, fie al demonilor, necesită sau dorește cinstea divină, tot la fel smerenia credincioasă, fie a oamenilor, fie a îngerilor, a refuzat mereu asemenea cinste și a arătat cui se cuvine o asemenea cinstire. Găsim în Sfânta Scriptură exemple strălucite.

21.       Au existat însă diferențe între sacrificii, în funcție de vreme: unii le-au practicat înaintea arătării Noului Testament, care ne revelează adevărata victimă a unicului preot, adică prin vărsarea sângelui lui Cristos; iar acum există un alt sacrificiu conform acestei revelații, care este oferit de noi toți, cei care purtăm numele de creștin, și revelat nouă nu doar în Evanghelie, dar și în cărțile profeților. Fiindcă această schimbare, ce nu-l implică nici pe Dumnezeu și nici religia, dar care nu se referă decât la sacrificii și ceremonii, ar putea părea o îndrăzneală astăzi să predici așa ceva, dacă nu ar fi fost prevestit dinainte. La fel cum un om care dimineața oferă un sacrificiu lui Dumnezeu și un altul seara, după obișnuințele locului, nu ar schimba cu nimic nici pe Dumnezeu, nici religia, la fel cum un om care dimineața ar saluta pe cineva într-un fel și în alt fel seara, tot astfel de-a lungul secolelor, chiar dacă sfinții din trecut au oferit un sacrificiu diferit de cel de acum, nu din gândire umană, ci din poruncă divină, eu văd tainele celebrate conform obișnuinței vremurilor, fără să fie nicidecum vorba de vreo schimbare a lui Dumnezeu și nici a religiei.

 

22.       Întrebarea a patra: despre: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura” (Mt 7, 2)

Trebuie să răspundem și la întrebarea pusă referitor la proporția păcatului și pedepsei atunci când, luând în derâdere Evanghelia, păgânul nostru spune: „Cristos amenință cu pedepse veșnice pe cei care nu vor crede în El (cf. Iac 2, 13); iar în alt loc spune: „cu măsura cu care măsurați vi se va măsura și vouă”. Există aici, continuă păgânul nostru, o contradicție grosolană; căci dacă pedeapsa meritată ar trebui să aibă o măsură, orice măsură fiind limitată la un spațiu și un timp, ce înseamnă amenințările unei pedepse fără sfârșit?”

23.       Est dificil de crezut că un filosof, indiferent cine ar fi el, ar fi putut face o asemenea remarcă; se spune aici că orice măsură este limitată la un spațiu și un timp, ca și cum n-am putea vorbi de ore, de zile și de ani, sau ca și cum ar fi vorba despre silabe lungi sau scurte. Căci eu cred că butoaiele și banițele, urnele și amforele nu sunt pentru măsurat timpul. Atunci de ce orice măsură s-ar limita la un spațiu și un timp? Acești păgâni nu spun ei de asemenea că soarele este veșnic? Ei îndrăznesc totuși să-i măsoare mărimea folosind regulile geometriei și comparându-l cu suprafața pământului. Fie că vor ajunge să cunoască sau nu mărimea lui, este sigur că globul soarelui are și el propria lui măsură; dacă ar înțelege cât este de întins, ar putea ști care-i este mărimea, altfel nu au cum să afle. Totuși o asemenea măsură a întinderii există chiar dacă omul nu reușește să o afle. Ceva poate deci să fie veșnic și să aibă o măsură sigură a propriei existențe. Am vorbit, conform opiniei lor, despre veșnicia soarelui, ca să-i conving folosind propriile lor argumente și pentru ca să vadă că poate exista ceva care să fie veșnic și să aibă totuși o măsură. Astfel nu ar trebui să mai refuze să creadă în pedeapsa veșnică cu care Cristos amenință păcatul, dându-se în spatele cuvintelor lui Cristos care spune: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura și vouă.”

24.       Dacă Cristos ar fi spus: cum ați măsurat voi, așa vi se va măsura și vouă, atunci nu ar mai interpreta fiecare cum crede de cuviință aceste cuvinte. Putem spune: veți recolta ceea ce ați semănat, știut fiind faptul că nimeni nu plantează fructul, ci copacul, și noi culegem fructul, nicidecum lemnul copacului; însă spunem asta pentru a desemna specia copacului și pentru a zice că după ce am plantat un smochin nu ne vom aștepta să culegem nuci. Astfel putem spune: Veți suferi de ceea ce i-ați făcut pe alții să sufere; asta nu înseamnă că cel care a necinstit pe cineva trebuie să fie numaidecât necinstit la rândul său, ci ceea ce el a făcut împotriva legii acestui păcat, legea trebuie să-l pedepsească; vinovatul refuză să trăiască după legea care apără asemenea crime pe care legea, la rândul ei, nu le acceptă în viața umană. Deci, dacă Cristos ar fi spus: vi se vă măsura atât cât ați măsurat și voi, asta ar fi însemnat că pedepsele nu ar fi fost numaidecât egale cu gravitatea păcatelor. De pildă, grâul și orzul nu sunt lucruri egale și am putea spune: vi se va măsura atât cât ați măsurat și voi, adică tot atâta grâu cât și orz. Dacă ar fi vorba despre dureri, și dacă am spune: vi se va da vouă tot atâta cât i-ați făcut pe alții să sufere, s-ar putea ca durerea pricinuită să fie asemănătoare, însă se va derula pe o perioadă mai lungă: va fi mai mare referitor la durată, însă egală prin violența ei. Dacă am spune despre două lămpi: aceasta este la fel de luminoasă ca cealaltă, am spune adevărul, chiar dacă una din aceste două lămpi s-a stins înaintea celeilalte. Deci, dacă ceva desemnează o mărime egală într-un anumit fel, această parte de egalitate există în realitate, chiar dacă prezintă diferențe sub alte aspecte.

25.       Însă deoarece Cristos a zis: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura”, și după cum știm una este măsura, alta este ceea ce este măsurat, s-ar putea întâmpla să dăm 1000 de măsuri de grâu cel căruia nu ne-a dat decât o singură măsură, astfel încât diferența nu va fi în măsură, ci în cantitate. Nu mai spun nimic despre diferența dintre aceleași lucruri, fiindcă nu doar faptul că este posibil să măsurăm grâu acolo unde un altul ar fi putut măsura orz, dar s-ar putea măsura aur acolo unde un altul ar fi măsurat grâu; și se poate întâmpla chiar să existe o singură măsură de grâu și mai multe măsuri de aur. Chiar dacă nu este necesar să comparăm lucrurile, specia și cantitatea diferă între ele, putem spune totuși: am măsurat pentru el aceeași măsură cu care el a măsurat. Însă sensul cuvintelor lui Cristos le înțelegem mai bine ținând seama de context: „Nu judecați și nu veți fi judecați, fiindcă veți fi judecați așa cum voi îi judecați pe alții”. Ar trebui oare să deducem că atunci când oamenii judecă necinstit, vor fi judecați la rândul lor în mod necinstit? Nicidecum! În Dumnezeu nu există nedreptate. Însă ca și cum ar fi fost zis: voința care a stat la baza facerii voastre de bine va fi folosită spre scăparea voastră; voința care ați pus-o în a săvârși răul va fi folosită spre pedepsirea voastră. De pildă, dacă cineva ar fi condamnat să piardă ochii care au fost pricina dorințelor rele, pe bună dreptate ar putea auzi zicându-i-se: să fii pedepsit la ochii cu care ai fost condus în păcat. Căci fiecare se folosește de propria judecată, bună sau rea, spre a face bine ou spre a păcătui. Deci se cuvine să fie judecat prin prisma a ceea ce el însuși judecă, astfel încât el să poarte pedeapsa în propria lui judecată, suferind relele care însoțesc dereglarea spiritului.

26.       Căci dacă există pedepse vizibile care în viitor vor fi rezervate răului și meritate așadar prin voința rea, în străfundul sufletului, acolo unde mișcarea voinței reglează toate faptele umane, pedeapsa urmează imediat greșeala; iar această pedeapsă crește deseori chiar prin excesul orbirii și insensibilității. De aceea Cristos, după ce a zis: „veți fi judecați după cum voi înșivă judecați” adaugă: „și cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura”. În însăși voința sa omul bun găsește măsura binelui făcut, și astfel va ajunge la fericirea veșnică; tot la fel și omul rău, în propria lui voință se află măsura faptelor sale rele și pedeapsa ce urmează. Voința este măsura tuturor faptelor și tuturor meritelor și-i distinge pe cei buni de cei răi; prin e vom fi fericiți sau nefericiți. Felul voințelor, nicidecum spațiul timpului, produce fapte bune sau fapte rele. În caz contrar, am considera un păcat mai mare să tăiem un copac decât să omorâm un om, fiindcă pentru copac trebuie mai mult timp și mai multe lovituri de secure pentru a-l tăia, în timp ce un om îl putem omorî dintr-o singură lovitură într-o secundă. Iar dacă din cauza unei asemenea crime săvârșite într-un timp atât de scurt l-am pedepsi pe om la exil pe viață, pedeapsa ar fi desigur prea blândă, chiar dacă perioada destul de lungă a exilului nu poate fi comparată cu secunda în care s- săvârșit crima. De aceea va replica oare faptul că primește o pedeapsă la fel de lungă sau chiar veșnică, însă în mod inegal dură, fiindcă în același interval de timp nu a existat nici măcar un fel de durere, după cum nici măsura păcatelor nu se află în durată, ci în voința celui care le săvârșește?

27.       Voința însăși este cea care este pedepsită, fie prin suferințe aplicate sufletului, fie prin suferințe trupești; ea se lăfăia în păcat, acum trebuie să sufere pedepsele; iar cel care judecă fără milă să fie judecat fără milă (cf. Iac 5, 14). Semnificația „măsurii cu care” este aceea că nu va face omului ceea ce nu ar fi făcut altora. Judecata lui Dumnezeu făcută omului va fi veșnică, chiar dacă judecata făcută de omul păcătos nu a putut fi decât trecătoare. Măsura rămâne aceeași, chiar dacă există pedepsele fără de sfârșit pentru crimele care nu a fost veșnice; omul păcătos ar fi vrut să se bucure în veșnicie de păcatul său, însă va afla în pedeapsă o severitate veșnică. Concizia impusă răspunsurilor mele nu-mi permite să spun tot ce ar fi de spus despre acest subiect, sau cel puțin să aduc argumentele biblice referitor la păcate și pedepse, nici nu pot să-mi exprim pe deplin propria opinie despre un așa subiect; totuși, dacă mi s-ar permite într-o zi, poate nici chiar forțele mele nu mi-ar permite să realizez o asemenea lucrare. Însă cred că am zis destule pentru a arăta că nu există nimic ce se opune veșniciei pedepselor în învățătura care spune oamenilor că vor fi măsurați cu măsura păcatelor lor.

 

28.       Întrebarea a cincea: despre fiul lui Dumnezeu după Solomon

După aceste întrebări extrase din Porfir, păgânul meu mai adaugă: „Te rog să-mi spui dacă este adevărat că Solomon a zis că Dumnezeu nu are Fiu”.

29.       Îți voi da răspunsul numaidecât. Solomon nu a spus asta, ci dimpotrivă, el a susținut că Dumnezeu are un Fiu. Înțelepciunea, vorbind într-una din cărțile lui, spune: „M-a născut înaintea clinelor” (Prov 8, 25). Iar Cristos cine este altul dacă nu Înțelepciunea lui Dumnezeu? Într-un alt loc din Proverbe Solomon spune: „Dumnezeu m-a învățat înțelepciunea și am cunoscut astfel știința sfinților. Cine este cel care s-a suit la ceruri și care s-a coborât? Cine a adunat vânturile la sânul său? Cine a legat apele ca într-o îmbrăcăminte? Cine a umplut pământul? Care este numele lui și care este numele Fiului său, știți cumva?” (Prov 30, 4). Printre aceste cuvinte din urmă unele se referă la Tatăl: „Care-i este numele”, numele Celui „care m-a învățat înțelepciunea”, după cum spune textul. Alte cuvinte se referă evident la Fiul: „care este numele Fiului său”, Fiului celui despre care se vorbește în continuare: „cine este cel care s-a suit la ceruri și care a coborât?” Sfântul Paul spune despre asta: „Cel care a coborât este același cu Cel care s-a suit deasupra tuturor cerurilor” (Ef 4, 10). „Cine a adunat vânturile în sânul lui?” adică spiritele celor care cred în secret și în tăcere. Acestora li se spune: „Ați murit, iar viața voastră este ascunsă în Dumnezeu cu Cristos” (Col 3, 3). „Cine a legat apele ca într-o îmbrăcăminte?” Despre asta ni se spune: „Voi, cei care ați fost botezați în Cristos, ați fost îmbrăcați cu Cristos” (Gal 3, 27). „Cine a umplut pământul?” este același care a spus ucenicilor săi: „Voi veți da mărturie despre mine la Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1, 8).

 

30.       Întrebarea a șasea: despre profetul Iona.

Ultima întrebare se referă la Iona; această întrebare nu este extrasă din Porfir, ci din glumele nesățioase ale păgânilor. Ni se spune: „Ce trebuie să gândim despre Iona despre care se susține că ar fi petrecut trei zile în burta unei balene? Este minunat și incredibil ca un om să poată rămâne înghițit cu haine cu tot în pântecele unui pește. Dacă este vorba despre un simbol, atunci vă rugăm să ni-l explicați. Apoi, ce-i cu acel arbust care a crescut deasupra lui Iona după ce balena l-a vomitat afară? (cf. Io 2, 1) Care este motivul pentru care a crescut dintr-o dată?” Mi-am dat seama că întrebări de acest gen în amuză foarte tare pe păgâni.

31.       La asemenea întrebare aș răspunde că nu trebuie să credem nici o minune a lui Dumnezeu sau că nu am avea nici un motiv să credem în acesta! Dacă mergem pe acest principiu, atunci n-ar trebui să credem nici faptul că Isus Cristos ar fi înviat din morți a treia zi dacă credința creștinilor s-ar simți jenată de glumele de prost gust ale păgânilor. Prietenul nostru nu m-a întrebat dacă trebuie să credem în învierea lui Lazăr a patra zi după moartea sa, sau în a lui Cristos a treia zi; mă miră faptul că a ales tocmai istoria lui Iona ca fiind ceva incredibil; oare își imaginează el că este mai credibil faptul de a învia un mort decât ca cineva să rămână viu trei zile în pântecele unei balene? Nu vreau să vorbesc despre ceea ce spun aceia care au văzut măreția acestor monștri marini; însă văzând coastele unei balene expuse într-un muzeu din Cartagina, cine nu s-ar putea gândi la câți oameni ar putea conține pântecul unui asemenea monstru și cât de largă ar trebui să fie gura lui, comparabilă cu intrarea unei peșteri? Păgânul nostru crede că hainele lui Iona l-au împiedicat să fie înghițit fără să fie rănit, ca și cum profetul s-ar fi făcut mic să poată intra într-o deschidere îngustă; în loc să fie blocați pe asemenea rațiuni ar face mai bine să vadă profetul aruncat de pe vapor și înghițit de balenă în așa fel încât să nu fie sfârtecat de dinții ei. Scriptura nu ne spune, de altfel, dacă era gol sau îmbrăcat când a fost aruncat în această peșteră, în așa fel încât să ne putem imagina că era mai degrabă gol; dacă ar fi trebuit să i se înlăture hainele, ca unui ou coaja sa, ar fi fost mai ușor de înghițit. Ne preocupăm de hainele lui Iona ca și cum sfintele cărți ar fi spus că a trecut printr-o ferestruică sau că ar fi intrat într-o scăldătoare; dar oare am putea intra într-o scăldătoare îmbrăcat? S-ar putea, însă ar fi incomod și nu ar fi nimic extraordinar în asta.

32.       Însă au un motiv să nu creadă în acest miracol al lui Dumnezeu: din cauza vaporilor din pântece care ajută la digestia alimentelor și care ar fi trebuit să scadă pentru a păstra un om în viață; n-ar fi oare mai incredibil ca trei oameni aruncați de un rege hain în cuptorul încins să se plimbe sănătoși în mijlocul flăcărilor? Dar dacă cei cărora vreau să le răspund refuză să creadă în orice minune, voi încerca să-i conving prin alte mijloace? Sunt sigur că nu pot refuza, ca fiind incredibil, un fapt particular și nici să-l pună în îndoială chiar dacă este uluitor. Totuși, dacă ceea ce este scris despre Iona ar fi fost scris despre Apuleius din Madaura sau despre Apollonios din Tiana, despre care se spun atâtea minuni fără nici o mărturie a unui autor serios, chiar dacă și demonii fac lucruri cum fac și îngerii sfinți, nu în realitate, ci în aparență, nu cu înțelepciune, ci cu minciuna; deci, dacă, spuneam, ni s-ar povesti ceva atât de minunat despre cei pe care păgânii îi cinstesc sun bunele de magi sau filosofi, gurile adversarilor noștri nu ar mai izbucni în râsete, ci în cuvinte victorioase. N-au decât să glumească pe seama Scripturilor noastre; o vor face pe propria răspundere, știut fiind faptul că asemenea glumeți sunt din ce în ce mai rari în zilele noastre, fie pentru că mor, fie pentru că încep să creadă; azi vedem că se împlinește tot ceea ce a fost prorocit de profeți, acești profeți care au râs, cu mult înaintea lor, de luptele lor împotriva adevărului, de lătratul lor zadarnic, de deficiențele lor în lanț și care nu doar ne-au lăsat să citim, nouă celor care venim după ei, ceea ce au scris despre ei, dar ne-au și promis că vom vedea și îndeplinirea lor.

33.       Ne putem întreba pe bună dreptate ceea ce înseamnă minunea lui Iona ca să nu ne limită la a crede că a avut loc, ci să înțelegem că a fost scris deoarece conține o semnificație ascunsă. Trebuie să începe așadar prin a recunoaște că profetul Iona a petrecut trei zile în pântecele unui monstru marin atunci când vrem să știm de ce acest lucru a avut loc; știm că nu a fost în zadar și totuși este folositor credinței noastre. Dacă niște simple cuvinte spuse în mod figurat și fără fapte stimulează credința, cu cât mai mult credința noastră trebuie să fie stimulată nu doar prin ceea ce s-a spus, dar și prin ceea ce s-a realizat în figură? Oamenii au obișnuința să se exprime prin cuvinte, dar puterea lui Dumnezeu se exprimă și prin fapte. La fel cum cuvinte noi sau puțin folosite, când sunt alese cu gust și sobrietate, contribuie la măreția discursurilor omenești, tot la fel faptele minunate și figurative ajută într-o oarecare măsură la măreția elocinței divine.

34.       De altfel, de ce ni se cere explicații referitoare la istoria lui Iona dacă nu din cauza faptului că însuși Cristos l-a dat ca exemplu? „Această generați rea și adulterină, spune el, cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât cel al profetului Iona. La fel cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele balenei, tot la fel Fiul lui Dumnezeu va sta trei zile și trei nopți în pântecele pământului” (Mt 12, 39-40). Dacă ar trebui să justific aceste trei zile de la moartea Domnului Nostru până la învierea sa, considerând pentru prima și ultima zi întregul pentru o parte, astfel încât să putem număra în acest interval cele trei zile și cele trei nopți, ar face obiectul unui discurs foarte lung, iar acest lucru l-am tratat deja în alte locuri. Deci, după cum Iona a fost aruncat de pe vapor în pântecele unei balene, tot la fel Cristos a fost aruncat de pe cruce într-un mormânt, sau în străfundurile morții; profetul a fost aruncat spre salvarea celor care erau amenințați de furtuna de pe mare, Cristos pentru mântuirea celor care plutesc pe marea învolburată a acestei lumi; după cum Iona primise poruncă să predice ninivitenilor, însă nu a venit la ei decât după ce balena l-a aruncat la mal, tot la fel și cuvântul divin proclamat națiunilor nu a fost auzi decât după învierea lui Cristos.

35.       Profetul și-a construit un cort și s-a stabilit la intrarea în Ninive așteptând realizarea planului lui Dumnezeu asupra orașului; în acest fel el simboliza alt ceva, poporul trupesc al lui Israel. Într-adevăr, acest popor era întristat de soarta rezervată ninivitenilor, adică de mântuirea și eliberarea popoarelor din mijlocul cărora Cristos a venit să-i cheme nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (cf. Lc 5, 32). Umbra arbustului de deasupra capului lui Iona reprezenta promisiunile sau beneficiile Vechiului Testament, care erau, după cum spune Apostolul, „o umbră a lucrurilor viitoare” (2 Col 2, 7), și foloseau drept apărare, în Țara Promisă, împotriva rătăcirilor timpului prezent. Acest vierme al dimineții, care a ros rădăcina arbustului și acesta s-a uscat, este tot Cristos cu a cărui gură, proclamând Evanghelia îndepărtări, a făcut să se usuce și să dispară toate aceste figuri și umbre ale poporului lui Israel. Acum, acest popor, după ce a pierdut Împărăția Ierusalimului, preoția, sacrificiile, toate aceste umbre ale viitorului, este împrăștiată pe tot pământul și se consumă în focul încercărilor, după cum Iona ardea sub căldura soarelui (cf. Iona 4, 8) iar durerea îi este mare; totuși, Dumnezeu are în grijă mântuirea națiunilor și a celor ce fac penitență așa cum a avut milă de suferințele profetului dându-i umbra pe care a apreciat-o atât de tare fiind expus arșiței soarelui.

36.       N-au decât să râdă păgânii și, văzându-l pe Cristos simbolizat cu un vierme, mândria lor nesăbuită să răstălmăcească această interpretare a unui mister profetic, ținând cont totuși că acest vierme misterios îi mistuie fără milă pentru a-i transforma în făpturi noi. Despre ei spunea Isaia când Domnul profetiza prin gura lui: „Ascultați-mă, poporul meu, tu care cunoști dreptatea și care porți Legea mea în inima ta, nu te teme de reproșurile oamenilor, nu te lăsa abătut de răutățile lor și nu ține seama de disprețul lor. Vor fi distruși de timp ca o haină și vor fi mâncați de viermi ca lâna, însă dreptatea mea rămâne pe veci” (Is 51, 7-8). Noi însă, îl recunoaștem pe Cristos în acest vierme al dimineții, fiindcă în psalmul intitulat „pentru ajutorul de dimineață” (Ps 21), El-însuși s-a auto-denumit cu acest nume: „Sunt un vierme, zice El, nu un om; am ajuns de ocara oamenilor și disprețul poporului”. Această ocară este a acelor despre care Isaia ne sfătuiește să nu ne fie teamă: „Nu vă fie teamă de ocările oamenilor”. Sunt mâncați de acest vierme și de pecingine toți acei oameni care sub dinții Evangheliei se miră că numărul lor scade din zi în zi. Recunoașteți acest vierme și, pentru mântuirea pe care Dumnezeu ne-a promis-o, să suportăm ocările acestei lumi. Cristos este un vierme prin înjosirea sa luând un veșmânt trupesc; poate și datorită faptului că s-a născut dintr-o Fecioară, fiindcă viermele, chiar dacă este într-un trup sau ia orice altă formă pământească, nu se naște din nici o unire trupească. Cristos este viermele dimineții fiindcă a înviat în aurora dimineții. Acest arbust a cărui umbră acoperea capul profetului s-ar fi putut usca fără ca vreun vierme să-l atingă. Însă dacă Dumnezeu avea nevoie de un vierme pentru această lucrare, de ce ni se spune un vierme al dimineții dacă nu pentru a recunoaște în această figură pe cel care cântă pentru mântuirea oamenilor: „Însă eu sunt un vierme, nicidecum un om”?

37.       Ce poate fi mai clar și mai desăvârșit decât această profeție? Dacă oamenii și-au bătut joc de el pe când era atârnat pe cruce, după cum stă scris în același psalm: „M-au jignit prin cuvintele lor și și-au înălțat capul. A nădăjduit în Dumnezeu, să-l scape; să-l salveze Dumnezeu dacă îi este drag”; oamenii își băteau astfel joc de El în timp ce se împlineau aceste cuvinte ale aceluiași psalm: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele, mi-au numărat toate oasele. S-au uitat la mine și m-au insultat; și-au împărțit hainele mele între ei iar pentru cămașa mea au tras la sorți”; aici profeția Vechiului Testament este la fel de clară ca descrierea din Evanghelie; deci, dacă au ocărât acest vierme într-un hal atât de umilitor, îl vor mai ocărî oare atunci când vor citi cuvintele aceluiași psalm: „Toate națiunile pământului își vor aminti de Domnul și se vor întoarce la El; toate popoarele îl vor adora, fiindcă măreția este a Domnului și el va stăpâni peste popoare”. În acest fel ninivitenii și-au amintit de Domnul și s-au întors la El. Israel se tânguia de mântuirea națiunilor prin penitență, după cum Iona se tânguia de mântuirea ninivitenilor, iar acum Israel se tânguie fiindcă este lipsit de umbră și se usucă din cauza arșiței. În rest, această istorie misterioasă a lui Iona poate primi orice altă explicație ținând totuși seama de regula credinței – regula fide. Însă referitor la cele trei zile petrecute în pântecele balenei, nu ne este îngăduită o altă interpretare decât cea expusă de însuși Învățătorul ceresc în Evanghelie.

 

38.       Am răspuns întrebărilor după putințele mele; iar cel ce le-a pus n-are decât să devină creștin de teamă ca voind mai întâi să pună toate întrebările referitor la cărțile sfinte să nu-și sfârșească zilele înainte de a trece de la moarte la viață. Se poate înțelege că înainte de a adera la vița creștină și a primi sacramentele inițierii a dorit să se instruiască despre învierea morților; putem accepta chiar și faptul că a dorit să înțeleagă apariția tardivă a lui Cristos pe pământ și să înțeleagă multe alte întrebări referitoare la credința creștină. Însă a-și pune întrebări precum acestea: „Vi se va măsura vouă cu măsura cu care ați măsurat și voi”, sau precum cea referitor la Iona sau oricare alt fel, înainte de a decide să devii creștin, înseamnă să ții prea puțin cont de condiția umană și a nu se gândi la vârstă. Căci există nenumărate întrebări ce nu vor fi lămurite înainte de a crede, din teama ca viața să se sfârșească înaintea aderării la credință; însă când suntem creștini, ne străduim cu pasiune să studiem aceste dificultăți spre satisfacerea plăcerii credincioase a sufletelor fidele și comunicăm, fără pretenții orgolioase, încrederea ce o descoperim; iar când ceva nu poate fi înțeles de mintea noastră, atunci facem încredere în promisiunile făcute de Mântuitorul că vom înțelege totul în Împărăția cerească.

Creștinismul sec. al IV-lea a păstrat despre Sfântul Ambroziu, episcop de Milano între 374 și 379, imaginea unui păstor desăvârșit destinat parcă de Dumnezeu să păstorească Biserica în momente dintre cele mai tulburi pe plan politic, social și dogmatic. De asemenea, cel care vorbește cel mai mult despre acest om al Bisericii este Sfântul Augustin, care, ajungând la Milano datorită funcției sale de retor imperial, vede în el duhovnicul care ar putea să-l ajute în orientarea sa de aderare la credința creștină. În cartea Confesiunilor, Sfântul Augustin vorbește despre acest episcop care i-a pus pentru prima dată în mâini cartea biblică a profetului Isaia, apoi Evangheliile și în cele din urmă l-a catehizat și i-a conferit botezul în noaptea Paștelui, 24-25 aprilie a anului 387. Dar cine este, cu adevărat, acest mare sfânt apusean?

Multe tradiții au intrat în creștinism provenind din obiceiurile păgâne fară ca totuși să se poată dovedi cu ajutorul textelor sfinte validitatea lor. Cu o asemenea problemă s-a confruntat și sfântul Augustin chiar în primul an al preoției lui. Observă cu stupefacție că mormintele martirilor și ale sfinților au devenit locuri de exersare a viciilor beției și desfătărilor, vicii condamnate cu asprime de sfântul Paul în scrisoarea către romani, capitolul 13. Cimitirul, chimiterion în grecește, înseamnă "dormitor", "loc de dormit" în așteptarea zilei învierii de apoi. Însă creștinii, sub pretextul că-i venerează pe cei morți, veneau cu tot felul de mâncăruri și băuturi prin cimitir și se cinsteau unii cu alții până ce se îmbătau de nu mai știau de ei. Sfântul Augustin cere ajutorul episcopului mitropolit al Africii de Nord, Aurel, păstorul Bisericii din Cartagina, un om sfânt și cu o evlavie ce a depășit de mult granițele propriei sale episcopii. Doar autoritatea și sfințenia acestuia ar putea pune capăt unor asemenea obiceiuri care nu aduc cinste Bisericii și care profanează mormintele celor sfinți și ale martirilor. Spre finalul scrisorii, preotul Augustin vorbește despre slava deșartă și orgoliul ce bântuie prin rândurile clerului și cere aceluiași episcop să înalțe rugăciuni către Domnul pentru a converti inimile acelora care trăiesc doar pentru slava deșartă și laudele lumești care sunt un pericol real în calea mântuirii. Am tradus această scrisoare din care poate avem și noi multe învățăminte de extras astăzi pentru care să-i cerem ajutorul și sprijinul Mântuitorului Cristos.

Scrisoarea sfântului Augustin către Aurel, episcop de Cartagina

Scrisoarea poate fi datată din anul 391. Augustin este preot de puțin timp. Autorul expune, pe un ton de profundă decepție, obiceiurile neobrăzate și chiar vinovate ale creștinilor, care sub aparența tradiției religioase creștine fac tot felul de fapte pe mormintele martirilor. Îl roagă pe episcopul de Cartagina să intervină numaidecât și să remedieze asemenea abuzuri detestabile. Aceeași problemă a avut-o și cu Monica, mama sa, care venind la Milano după el, încerca să păstreze aceleași abuzuri cu privire la mormintele martirilor ca în Africa. Doar autoritatea episcopului Ambroziu de Milano a putut stopa acea mamă sfântă să continue asemenea obiceiuri. Augustin spune că întâlnește chiar și în rândurile clerului spiritul nepotrivit și dorința după laudele oamenilor. Astfel vorbește despre iubirea deșartă făcând apel la virtuțile creștine și dând dovadă de un bun moralist. Scrisoarea trădează sufletul, caracterul și umilința autorului.

 

Augustin, preot, către Aurel, episcopul de Cartagina.

După mai multe încercări fără izbândă pentru a răspunde la scrisoarea Excelenței Voastre (fiindcă afecțiunea mea față de dumneavoastră, foarte mult încurajată de această scrisoare, este deasupra tuturor preocupărilor mele) mi-am pus încrederea în Dumnezeu pentru ca, în limita forțelor mele, să vă pot scrie ceea ce este mai potrivit în conformitate cu zelul nostru comun pentru interesele lui Dumnezeu și ale Bisericii, demnității dumneavoastră și ascultării mele.

Mai întâi de toate țin să vă spun că departe de mine faptul de a nu aprecia încrederea pe care mi-o arătați și atenția ce o acordați discursurilor mele, ci dimpotrivă îmi face plăcere; dacă Domnul nu mă ascultă atunci când îi înalț eu rugăciunile mele, cu siguranță mă ascultă când vă rugați dumneavoastră pentru mine. De aceea vă mulțumesc mai mult decât pot să exprim prin cuvinte fiindcă ați acceptat ca fratele meu Alipius să rămână cu mine pentru a fi ca un exemplu în mijlocul fraților care doresc să scape de grijile și necazurile lumii acesteia. Dumnezeu să vă răsplătească, așa cum știe el mai bine pentru această slujire, cu binefaceri pentru sufletul dumneavoastră! Tânăra noastră comunitate vă este recunoscătoare și vă iubește fiindcă ne păstoriți cu grijă părintească și vă interesați de soarta noastră; chiar dacă distanțele mari ne separă noi vă simțim prezența afectuoasă în mijlocul nostru. De aceea și noi la rândul nostru ne rugăm atât cât ne stă în puteri pentru ca Domnul să vă mențină sănătos ca să păstoriți turma încredințată, să nu vă abandoneze niciodată indiferent unde ați fi, și să rămână mereu ajutorul și sprijinul dumneavoastră ori de câte ori veți avea nevoie; să arate milostivirea lui asupra Bisericii prin ministerul episcopatului dumneavoastră, după cum se roagă cu lacrimi și cu suspine toţi oamenii drept-credincioși.

Să știți, Stăpâne preafericit și atât de respectabil datorită carității dumneavoastră, că nu ne pierdem curajul, ci sperăm din tot sufletul că vom ajunge să vedem lucrarea Domnului Dumnezeul nostru, datorită autorității ministerului pe care-l înfăptuiți, autoritate care nu este exterioară ci spirituală, pentru a scăpa Biserica Africii, prin sfaturile înțelepte ce ni le veți da, de murdăriile și de bolile de care suferă în multe din mădularele ei și din cauza cărora suferim cu toții. Printre cele trei feluri de vicii pe care Apostolul ni le expune pe scurt într-o scrisoare, care trebuie să fie detestate și alungate, și din care se înalță ca un seceriș trist de vicii nenumărate, cel care se află menționat în poziția a doua este cel mai răspândit în Biserică; celelalte două, adică primul și ultimul, par să treacă cu vederea înaintea credincioșilor, ba chiar puțin lipsește ca nici măcar să fie considerate drept vicii. Vasul ales a spus: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi gelozii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos! Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i satisface poftele!” (Rm 13, 13-14).

Din aceste trei vicii, necurățiile și desfrâurile sunt considerate a fi păcate foarte grave, nimeni dintre cei învinuiți de asemenea păcate nu este judecat vrednic, nu doar să slujească în minister bisericesc, dar nici chiar să participe la viața sacramentală. Și acest lucru este pe bună dreptate. Dar de ce se aplică o asemenea severitate doar pentru un singur viciu? Chefurile și bețiile sunt atât de permise încât au loc chiar pentru a-i cinsti pe fericiții martiri, nu doar în sărbătorile solemne (fapt deja deplorabil pentru cei care nu privesc asemenea lucruri decât cu ochii trupului), dar chiar în fiecare zi. Această mizerie, dacă ar fi doar rușinoasă fără a fi și sacrilegiu, ar putea să nu fie considerată decât ca o încercare pentru răbdarea mea; chiar dacă acolo unde Apostolul enumeră bețiile printre multele vicii pe care le înșiruie, termină zicând că nu trebuie nici măcar să stăm la masă cu oameni vinovați de asemenea dereglări morale (cf. 1 Cor 5, 11). Să suportăm, dacă vrem, asemenea lucruri în interiorul unei vieți familiale, în timpul unor banchete care au loc în casele oamenilor, dar cum să primim trupul lui Cristos în prezența acelora cu care ne este interzis să mâncăm pâinea? Cel puțin să facem să dispară o obrăznicie atât de mare de pe mormintele unde se odihnesc trupurile sfinților, din locurile unde se împart sacramentele, din casele de rugăciune. Cine ar putea interzice în locuințele private ceea ce se numește cinstea adusă martirilor? Dar ce îndrăzneală trebuie să ai ca să faci asemenea lucruri în locurile sfinte? Dacă Africa ar încerca să fie prima pentru a pune capăt unor obiceiuri atât de rușinoase, ar fi vrednică să fie imitată. Iar pe când în majoritatea Italiei și aproape în toate celelalte Biserici de dincolo de mare acest dereglări, fie nu au existat niciodată, fie au dispărut, fie sunt introduse de curând, fie au fost introduse mai demult, datorită grijii sfinților episcopi preocupați într-adevăr de interesele vieții veșnice, ne vom putea oare îndoi, după asemenea exemple, că ne-ar fi imposibil să îndepărtăm o dată pentru totdeauna asemenea obiceiuri din tradițiile noastre? Avem ca episcop un om de prin acele ținuturi (Italia sau Galia), și îi aducem mulțumiri lui Dumnezeu; în rest, fie el și african, blândețea, înțelepciunea, bunăvoința sa pastorală ar fi suficiente pentru ca el să găsească în Scripturi mijloacele necesare pentru a vindeca rana pe care a făcut-o această tradiție atât de urâtă și care dă dovadă de o libertate condamnabilă. Viclenia acestui rău este atât de condamnabilă încât mi se pare că nu poate fi stârpită decât prin autoritatea unui conciliu. Însă trebuie ca remediul să aibă punctul de plecare într-o Biserică; în măsura în care există îndrăzneala de a dori să se suprime tot ceea ce promovează Biserica din Cartagina, tot în aceeași măsură va exista și obrăznicia de a păstra ceea ce ea ar dori să reformeze. Care ar putea fi episcopul în măsură să lovească o obișnuință atât de detestabilă dacă nu cel care detesta un asemenea obicei pe când era doar diacon?

Ceea ce detestai pe atunci, acum trebuie să-l faci să dispară; nu trebuie acționat cu brutalitate, ci, după cum este scris, într-un „spirit de blândețe și bunătate (cf. Gal 6, 1). Amprenta fraternă a carității atât de vizibilă în scrisoarea dumneavoastră, îmi dă încredere și îndrăznesc să vorbesc cu dumneavoastră ca și cum aș vorbi cu mine însumi. Cred că aceste lucruri nu se suprimă nici folosind violența, nici forța, nici autoritatea; ci trebuie folosită calea învățăturii mai mult decât a poruncii, calea sfătuirii mai mult decât amenințările. Așa trebuie făcut cu mulțimea: severitatea trebuie păstrată pentru a interveni când este vorba de greșeli săvârșite de un număr neînsemnat. Cânt se face apel la amenințări, trebuie făcute cu blândețe; trebuie scos în evidență, plecând de la Sfintele Scripturi, pedepsele vieții veșnice, pentru ca să nu stârnim în ei teama din cauza puterii noastre, ci să se teamă de Dumnezeu prin învățătura noastră. Astfel vom reuși să atingem persoanele spirituale sau vecine statutului spiritual iar îndemnurile ce le sunt făcute cu blândețe, însă în mod hotărât, vor avea efect și asupra restului mulțimii.

Priviți prin ochii omului trupesc și bădăran, asemenea beții și banchete somptuoase și rușinoase făcute în cimitire, nu doar îi cinstesc pe martiri, dar chiar sunt pe placul morților; mi se pare că este mult mai ușor să-i convingi pe creștini dacă am reuși să-i facem să înțeleagă care este poziția Scripturilor; în plus, poate m-aș bucura dacă ofrandele, cu adevărat folositoare și mântuitoare, depuse pe morminte pentru a contribui la salvarea morților, nu ar fi chiar atât de somptuoase și dacă ar fi făcute nu din orgoliu ci în spirit de mulțumire din partea celor care fac așa ceva. De ce să se dea bani la preoți? Dacă cineva, într-un spirit creștinesc, dorește să dea bani, sunt destui săraci pentru a-i primi. Așa credincioșii nu vor avea impresia că-și abandonă morții care le sunt dragi, ceea ce nu înseamnă că nu vor avea o mică strângere de inimă, iar Biserica nu va mai putea considera așa ceva ca fiind lipsit de credincioșie și cinste. Dar am spus destul despre banchete și beții.

Nu știu dacă îmi revine mie să vorbesc despre contestații și înșelăciuni, mai ales atunci când aceste vicii le întâlnim mai mult printre rândurile noastre decât la credincioși! Orgoliul și dorința de laudă omenească dau naștere la aceste boli și fac să se nască ipocrizia. – Nu putem rezista decât dacă imprimăm în suflet teama și iubirea de Dumnezeu prin meditarea cu râvnă a Sfintelor Scripturi; cel care combate asemenea vicii trebuie să fie el-însuși un exemplu de răbdare și de smerenie și să ia asupra lui mai mult decât i se dă; nu trebuie să respingă orice marcă de cinste, nici să le primească pe toate; laudele care le primește să nu și le atribuie sieși, fiindcă Dumnezeu este cel care-i dă așa ceva și va reuși astfel să îndepărteze de la el orice deșertăciune umană, ci spre folosul celor care-i sunt încredințați spre păstorire, dând dovadă astfel de multă smerenie. Ni s-a spus: „Nimeni să nu vă judece din cauza tinereții voastre” (1 Tm 4, 12), și ni s-a mai spus: „Dacă aș dori să fiu pe plac oamenilor, nu aș fi slujitorul lui Cristos” (Gal 1, 10).

Este mare lucru să nu te bucuri de cinstea și laudele care vin de la oameni, ci să tai de la rădăcină orice slavă deșartă și să folosești toate darurile primite spre folosul și mântuirea celor care ne cinstesc și astfel vei reuși să păstrezi intactă demnitatea dată de Dumnezeu. Nu ni s-a spus în zadar: „Dumnezeu va zdrobi oasele celor care vor să fie pe plac oamenilor” (Ps 52, 7). Ce poate exista mai rece, mai înjositor și mai prejos de orice forță, simbolizate prin oase, decât un om care se clatină sub loviturile lingușelilor pe care le știe prea bine cât sunt de false? O asemenea durere nu ar fi în măsură să despice intimitatea sufletului decât în măsura în care dragostea față de laudele lumești ne-ar sfărâma oasele. Cunosc foarte bine tăria spiritului dumneavoastră; ceea ce vă spun dumneavoastră, îmi spun și mie însămi; cântăriți să vedeți cât de grave sunt asemenea lucruri și cât sunt de dificile. Forțele acestui dușman nu sunt cunoscute decât de cel care i-a declarat război; suntem ușor mângâiați atunci când nu ni se aduc laudele meritate, însă ne este dificil să nu ne delectăm cu cele care ne sunt aduse. Aceasta ar trebui totuși să fie unirea noastră obișnuită cu Dumnezeu: dacă suntem lăudați fără motiv, trebuie să-i mustrăm pe cei care ne laudă, din teama de a-i face să creadă că se află în noi ceva ce nu există, că doar ceea ce vine de la Dumnezeu este esența noastră proprie, sau din teama ca să nu laude în noi lucruri care pot exista în realitate, chiar cu îndestulare, însă care nu este vrednic de nici o cinste care să merite laude, ca de pildă toate aceste bunuri ce le avem în comun cu animalele sau cu oamenii fără nici o religie. Dacă suntem lăudați pe bună dreptate datorită lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să-i felicităm pe aceia care recunosc în noi acest lucru, însă doar în măsura în care știm că suntem înaintea lui Dumnezeu așa cum ceilalți cred despre noi; nu nouă ni se cuvine binele, ci lui Dumnezeu: toate lucrurile cu adevărat vrednice de laudă sunt daruri divine. Asta îmi spun în fiecare zi sau asta îmi spune cel ale cărui învățături sunt mântuitoare, fie că le găsim în textele sfinte, fie că ne sunt inspirate înlăuntrul nostru. Totuși, în ciuda acestei vitalități a luptei mele împotriva dușmanului, deseori primesc lovituri când nu reușesc să închid inima plăcerilor laudelor deșarte ce mi se aduc uneori.

Am scris acestea pentru ca, în cazul în care nu sunt folositoare Sfinției Voastre, fie pentru că meditația v-a oferit ceva mai bun și în cantitate mai mare, fie pentru că Sfinția Voastră nu ar avea nevoie de un asemenea remediu, ca să cunoașteți răul din mine și ceea ce trebuie să cereți de la Dumnezeu pentru a corecta slăbiciunile mele; vă rog să vă rugați pentru mine ca Domnul, care ne-a învrednicit să păstorim turma sa, să-mi dea harul de a purta povara unii altora. Alte lucruri despre viața și despre conduita mea voi avea plăcerea să vi le spun față către față decât să vă scriu prin scrisori! V-aș spune mai multe lucruri dacă între inima mea și a dumneavoastră nu ar exista decât gura mea și urechile dumneavoastră. Însă dacă venerabilul și dragul nostru Saturnin, al cărui zel l-am putut vedea eu însumi precum și afecțiunea față de dumneavoastră, s-ar încumeta să vină până la mine când va considera oportun, voi putea dialoga cu mare drag cu Sfinția Sa, cu mici excepții, ca și cum aș vorbi cu dumneavoastră. Îmi lipsesc cuvintele ca să vă rog să-mi acordați acest lucru de la venerabilul sfânt. Oamenii din Hipona nu ar suporta ca eu să mă îndepărtez prea tare de ei; nu vor să-mi facă încredere pentru a-mi permite să merg să văd câmpul pe care Sfinția Voastră, în marea dărnicie, l-ați dat fraților noștri, după cum am aflat, înaintea primirii scrisorii dumneavoastră, de la fratele și colegul nostru Partenius; mi-a mai adus și multe alte vești ce-mi doream să le știu. Fie ca Domnul să permită ca ceea ce ne rămâne să dorim împreună să se împlinească.

Filosoful satiric Lucian, născut la Samosata, Siria, în jurul anului 120 și decedat puțin după 180 probabil la Alexandria, în timpul domniei lui Comodius, este unul dintre cele mai marcante și atașante personaje din acea vreme. Părinții lui îl orientaseră spre meseria de sculptor, meserie cu ceva rădăcini în familia mamei, însă își abandonează repede maestrul, unchiul matern, chiar de la prima lecție de sculptură. Se consacră studiului literelor și s-a dovedit a fi un talent de excepție în mânuirea condeiului. Până la vârsta de 40 de ani s-a mulțumit doar să dea lecții de retorică, mai întâi la Antiohia și apoi la Atena. După această vârstă a început cariera sa de scriitor. Ajunge în Italia unde face un lung popas, apoi merge în Galia și în Asia Mică. În cele din urmă se stabilește în Egipt unde împăratul Marc Aurel îi încredințează funcțiii dintre cele mai importante pe plan administrativ și judiciar. Astfel dobândește un mare renume și bogății imense. Scrierile lui cunosc foarte repede o popularitate ieșită din comun iar pentru cursurile ce le dădea primește sume colosale. După ce a povestit Visul care a stat la baza vocației lui literare, spunea: "dacă există unii care din cauza sărăciei sunt prost sfătuiți și sunt orientați spre ceva rău mergând împotriva bunul natural care este în ei, aceștia, sunt sigur, se vor simți încurajați de povestea mea, ținând seama care a fost punctul meu de plecare într-o carieră atât de strălucită, fiind învăluit de Știință, fără frica sărăciei, care mă pândea pe atunci, și cum am ajuns acum să fiu învăluit de slavă cum nu poate fi niciodată nici un sculptor, ca să nu spun nimic mai mult".

Visul este deci povestirea care stă la baza schimbării de orientare în cariera lui Lucian din Samosata. Povestirea visului o puteți citi în cele ce urmează, o povestire care poate da de gândit multora atunci când sunt înaintea unei alegeri de viață și nu știu încontro s-o apuce.

 

Lucian din Samosata : Visul

Încetasem să mai merg la școală de ceva vreme; eram de-acuma băiat mare, iar tatăl meu ținea sfat cu prietenii săi asupra viitorului meu. Cei mai mulți erau de părere că meseria literelor ar necesita mult lucru și timp, taxe de școlarizare prea ridicate, o adevărată avere; însă resursele noastre erau neînsemnate și ar fi trebuit să avem, fără doar și poate, un ajutor din afară. Dimpotrivă, dacă aș fi învățat o meserie oarecare, aș fi putut să-mi asigur mai întâi necesarul, să scap de sub grija financiară a familiei, deoarece aveam și eu de-acuma o vârstă. În curând voi intra în aprecierile tatălui meu, aducând și eu ceva bănuți în casă.

În timpul unei alte discuții subiectul era acela de a ști care ar putea fi cea mai bună meserie, cel mai ușor de învățat, cea mai demnă cu statutul unui om liber, cea care necesită unelte dintre cele mai simple și mai ușor de găsit și care aduce cât mai repede și cât mai mult câștig. Fiecare din prietenii tatălui meu a început să laude cutare sau cutare meserie, în funcție de opiniile și de cunoștințele fiecăruia; însă tatăl meu, aruncând o privire asupra unchiului matern, care participa la discuție și care era considerat ca fiind un bun fabricant de statui și un excelent lucrător în marmură, zise: „Nu se cuvine ca o altă meserie să fie preferată în timp ce tu ești aici; îți încredințez acest băiat, adaugă el arătând cu degetul spre mine, ia-l cu tine și fă din el un cioplitor în piatră, un bun artizan, un excelent sculptor; desigur poate face așa ceva și are pentru arta asta, după cum bine știi, foarte bune abilități naturale”. Tatăl meu își formase această convingere văzând micile figurine ce le modelam din ceară. Efectiv, revenind de la școală, luam ceară și modelam boi, cai și, pe Jupiter! chiar și oameni, toate acestea cu o deosebită îndemânare, după gustul tatălui meu. Acest talent îmi atrăsese în trecut câteva elogii din partea învățătorilor mei, însă astăzi devenea un subiect de elogii și semnul unei aptitudini fericite; astfel s-au născut cele mai frumoase speranțe că voi învăța meseria asta foarte repede având deja o așa de bună și frumoasă predispoziție la confecționarea statuilor din ceară!

În curând sosi ziua în care trebuia să încep ucenicia și am fost încredințat unchiului meu, încântat, vezi bine, să se pună pe treabă cu mine; treaba asta era pentru mine doar un plăcut divertisment, un fel de a mă distinge dintre colegii de vârsta mea, atunci când mă vor vedea că voi sculpta zeități și voi fabrica statuete frumoase, fie pentru joaca mea fie pentru cine vor dori. Însă mi s-a întâmplat ceea ce se întâmplă de obicei începătorilor; unchiul meu mi-a pus o daltă în mâini și mi-a poruncit să tai cu grijă o tabletă din marmură ce se afla în fața mea, amintindu-mi proverbul: „Lucrarea începută este deja pe jumătate făcută”. Lipsa mea de experiență a făcut să dau o lovitură mai puternică și tableta s-a spart; unchiul meu, mâniat pe mine, înșfăcă o curea, aflată la îndemână, și-mi dădu o lecție atât de dură, un avertisment atât de violent încât am învățat meseria plângând.

Am fugit acasă, plângând, având ochii plini cu lacrimi; povestesc isprava cu cureaua, arăt mamei rănile pricinuite din bătăi, mă vaiet de brutalitatea unchiului meu, adăugând de la mine că din cauza geloziei s-a mâniat așa de tare pe mine, temându-se că într-o zi voi deveni mai bun decât el. Mama s-a supărat foarte, l-a blestemat de mii de ori pe fratele ei, apoi, când a venit seara, am mers la culcare, cu obrajii încă umezi, și am visat toată noaptea.

Ce-am povestit până aici au fost de glume copilărești; însă de-acum înainte, dragi auditori, veți auzi lucruri serioase și de aceea vă îndemn să mă ascultați bine. Într-adevăr, pentru a vorbi ca Homer, m-a vizitat în timpul întunericului nopții un vis divin, o viziune atât de clară încât credeam chiar că se întâmplă în realitate. După atâția ani, forma obiectelor ce-mi apăruse atunci este încă prezentă înaintea ochilor mei și chiar parcă mai aud glasul care-mi lovea urechile, atât de bine fiecare imagine era distinctă.

Două femei mă luau de mâini și mă trăgeau, fiecare de partea ei, cu multă forță și violență; a lipsit puțin ca ele să mă rupă în două trăgând atât de tare de mine în direcția lor: uneori una era mai tare și mă acapara aproape în întregime, alteori cealaltă era mai tare și mă acapara de partea ei. Totuși, amândouă strigau, aceasta atunci când mă trăgea la sine și eram în posesia ei, cealaltă când mă deținea în puterile ei ca pe o pradă ce nu-i aparținea. Una din ele avea fața unui artizan, trăsături virile, părul dezordonat, mâinile butucănoase, rochia ridicată și plină de praf, așa cum era unchiul meu atunci când se apuca de tăiat în piatră; cealaltă avea fizionomia mai blândă, o ținută nobilă, o înfățișare elegantă. În sfârșit ele m-au lăsat să decid eu de care parte voi fi.

Prima, cea care avea înfăţişarea dură și virilă, mi-a spus: „Fiul meu, eu sunt Sculptura pe care tocmai ai învățat să o practici ieri; sunt din familia și din rudenia ta, fiindcă bunicul tău (a rostit aici numele tatălui mamei mele) era sculptor, de asemenea și cei doi unchi ai tăi și-au dobândit, datorită mie, o bine meritată celebritate în domeniu. Dacă vrei să renunți la măgulelile și șiretlicurile acestei femei (mi-a arătat-o pe cealaltă femeie) pentru a mă urma și a rămâne cu mine, mai întâi te voi hrăni cum se cuvine și vei avea umerii viguroși; apoi vei fi la adăpost de invidie; nu vei călători niciodată în țări îndepărtate, abandonându-ți patria și prietenii, și te vei bucura de multe elogii ce ți se vor aduce nu prin discursuri deșarte.

Nu te iuta la aspectul neglijent al îmbrăcămintei mele exterioare, nici la mizeria hainelor mele; din acest praf bine cunoscutul Phidias l-a scos la iveală pe Jupiter, iar Polyclete pe Junon; tot așa și Myron și Praxitele au avut parte pe drept de admirație și laude; astăzi sunt adorați împreună cu zeitățile pe care le-au făurit. Dacă vei deveni asemenea unuia dintre ei, cum ai putea crede că nu vei deveni celebru printre oameni? Mai mult: tatăl tău va fi invidiat, iar tu vei fi cinstea patriei tale!” Acestea au fost, și multe altele, cuvintele Sculpturii, cuvinte pline de greșeli și barbarisme, chiar dacă erau ordonate cu dibăcie în scopul de a mă convinge; însă nu mi le mai amintesc pe toate, fiindcă multe lucruri mi-au ieșit din memorie! Când a încetat să mai vorbească, cealaltă a început discursul cam așa:

„Eu, fiule, sunt Știința, pe care tu o cunoști deja și ți-am devenit intimă, chiar dacă nu mai pus încă la încercare pe deplin. Avantajele de care te vei bucura, dacă te vei face sculptor, ți le-a enumerat femeia aceasta; cu toate astea însă nu vei fi decât un artizan, îți vei obosi trupul de care va depinde toată speranța vieții tale; vei fi sortit întunericului și nu vei primi decât un salariu neînsemnat; vei avea spiritul atrofiat, vei fi izolat de toți, incapabil să-ți aperi prietenii, nu te vei putea opune dușmanilor tăi, nici nu vei putea stârni invidia compatrioților tăi, ci vei fi doar un simplu muncitor, un om pierdut în mulțime, îngenunchiat înaintea celor mari ai lumii, umil slujitor al celor care se dedică elocinței, trăind ca un iepure de câmp destinat a fi prada celui mai puternic. Când vei fi un Phidias, un Polyclete? Când vei face mii de opere de artă, arta ta va fi cea care va primi laudele oamenilor; iar printre cei care le vor vedea, nu există nici măcar unul, dacă se află în toate mințile, care ar dori să fie ca tine, căci indiferent cât de abil vei putea fi, te vor considera mereu drept artizan, un muncitor smerit, un om care trăiește din munca mâinilor lui.

Dacă, dimpotrivă, dorești să mă asculți, îți voi face cunoscute lucrările nenumărate ale celor din vechime, faptele lor admirabile; îți voi explica scrierile lor și îți voi implementa abilități în orice domeniu al cunoașterii. Sufletul tău, partea cea mai nobilă a ființei tale, îl voi înzestra de cele mai frumoase virtuți, cu înțelepciune, cu dreptate, cu credincioșie, cu blândețe, cu bună voință, cu inteligență, cu răbdare, cu dragoste pentru frumos, cu dorința după studii serioase; aceasta este într-adevăr zestrea incoruptibilă a sufletului. Nu vei ignora nimic din ceea ce s-a făcut în trecut, nimic din ceea ce trebuie făcut în prezent, dar ce spun? îți voi descoperi chiar și viitorul; într-un cuvânt, te voi face să cunoști, în scurt timp, tot ce există, lucruri divine și umane.

Cel care acum este sărac, fiul unui om necunoscut, care încă mai stă pe gânduri dacă să îmbrățișeze un statut josnic, va fi în curând în ochii tuturor un obiect de invidie și de gelozie, copleșit cu laude și onoruri, renumit printre cei mai slăviți oameni, remarcabil între cei care se disting prin nașterea sau bogățiile lor, îmbrăcat cu veșminte ca acestea (mi-a arătat îmbrăcămintea sa, care era măreață), vrednic să ocupe primele locuri și primele ranguri. Dacă vei călători, nu vei fi niciodată nicăieri un străin sau un necunoscut; te voi însemna cu un sigiliu atât de luminos încât oricine, văzându-te, va da brânci vecinului, te va arăta cu degetul și-i va spune: „El este!”.

Dacă prieteni tău sau chiar întreg orașul sunt preocupați cu interese mari, toate privirile se vor îndrepta spre tine. Dacă se întâmplă ca tu să iei cuvântul, toți te vor asculta, vor sta neclintiți înaintea ta, încântați de admirație, estimându-te fericit că ai primit un asemenea talent, iar tatăl tău va fi lăudat că a dat naștere unui asemenea fiu. Iar ceea ce se spune despre anumiți oameni, că ar fi devenit nemuritori, voi îndeplini și pentru tine; chiar și atunci când va trebui să ieși din lumea aceasta, nu vei înceta niciodată să fii cu cei înțelepți și să discuți cu spiritele luminate. Privește la Demostene, cine era tatăl său!, și cum am făcut ca el să devină renumit! Privește la Eschine, a cărei mamă era toboșar, totuși datorită mie s-a văzut mângâiat de Filip. Cât despre Socrate, crescut mai întâi ca ucenic al Sculpturii, doar ce a înțeles că există ceva mai măreț, a și părăsit Sculptura și s-a aruncat în brațele mele, iar acum știi prea bine cât este de celebru.

Cum ai putea lăsa în pace acești oameni celebri și faptele lor mărețe și scrierile lor înțelepte? Cum să renunți la toate, la recepții cu fast, la cinste, slavă, laude, supremație, putere, demnități, renume de elocință, stimă pentru geniul tău? Iar apoi vei lua o daltă în mână, un foarfece, un ciocan și îți vei încovoia spatele asupra lucrării tale, te vei târî pe burtă, vei fi aplecat doar spre pământ, vei fi legat fără ca măcar să-ți mai poți ridica capul, fără să te mai gândești la nimic și fără să te bucuri de libertate; nu te vei gândi decât să lucrezi bine, să șlefuiești lucrările tale cum trebuie, să le dai formele pe care dorești, și vei fi așezat peste un morman de pietre”.

Nu isprăvise încă vorba și eu, fără să mai stau mult pe gânduri, m-am ridicat și mi-am făcut alegerea; am părăsit muncitoarea cea murdară și urâtă și am făcut pasul către Știință, având inima plină de bucurie, cu atât mai mult cu cât aveam mereu în minte cureaua și mulțimea de lovituri ce mi le dăduse doar cu o zi înainte unchiul matern. Sculptura văzându-se abandonată a început să se supere, a lovit din mâini și a scrâșnit din dinți; însă, în final, după cum se spune despre Niobe, a devenit nemișcată și a fost preschimbată în piatră. Această metamorfoză vi se pare de necrezut? Totuși credeți-mă, visurile nu sunt decât minunății.

Știința, privindu-mă atunci fix, mi-a spus: „Te voi răsplăti fiindcă ai făcut alegerea cea bună și că ai reușit să depășești imparțialitatea ce te stăpânea. Înaintează, urcă în această trăsură (mi-a arătat o trăsură trasă de cai înaripați, asemănători cu Pegas) și vei vedea tot ceea ce vei fi ignorat dacă nu ai fi ales să mă urmezi”. M-am ridicat deci și am urcat în trăsură și am văzut într-o clipă, din Răsărit până în Apus, orașele, națiunile, popoarele peste care eu, noul Triptolem, aruncam ca niște semințe. Nu-mi amintesc prea bine ce era, însă știu că oamenii, ridicându-și ochii spre cer, mă învăluiau cu laude și mă binecuvântau peste tot pe unde zburam.

După ce Știința mi-a arătat toate acestea și m-a expus la toate elogiile, m-a readus în patria mea, fără a mai fi înveșmântat cu hainele ce le aveam când am plecat, ci eram îmbrăcat într-o haină cu adevărat minunată. De îndată m-am întâlnit cu tatăl meu care era în picioare și mă aștepta. Știința i-a arătat haina mea și m-a prezentat și pe mine și i-a povestit despre glorioasa mea revenire; totodată i-a reamintit decizia pe care el tocmai dorea să o ia referitor la viitorul meu. Aceasta este amintirea ce o am despre vedenia ce am avut-o pe când eram la vârsta ieșirii din copilărie și pe când spiritul îmi era încă răvășit de teama loviturilor primite.

Însă, în timp ce vă vorbesc, cineva ar putea spune: „Iată un vis destul de lung și ce mai pledoarie îi face”. Un altul va spune fără îndoială: „Este un vis de iarnă, fiindcă atunci nopțile sunt foarte lungi; sau este vorba despre lucrarea a trei nopți, ca Hercule. De ce vine să ne îmbuibe cu aceste visuri? De ce ne povestește o noapte din copilăria lui? De ce se fălește cu un vis învechit deja și irealist? Descrierea lui este rece și puerilă. Să ne creadă oare interpreți ai visurilor?” Nu, prietene, dar Xenofon nu a povestit și el visul în care i se părea că vedea casa tatălui său cu multe detalii precise? Iar voi știți prea bine, descrierea lui nu era considerată drept șarlatanism, nici povestirea lui drept bavardaj; el era în război, situația sa era critică, dușmanii îl împresurau din toate părțile și totuși povestea lui a produs un efect fericit.

Tot la fel și eu, nu v-am povestit visul decât pentru a-i orienta pe tineri spre ce este bine și spre dragostea de Știință; și în special, dacă există unii care din cauza sărăciei sunt prost sfătuiți și sunt orientați spre ceva rău mergând împotriva bunul natural care este în ei, aceștia, sunt sigur, se vor simți încurajați de povestea mea, ținând seama care a fost punctul meu de plecare într-o carieră atât de strălucită, fiind învăluit de Știință, fără frica sărăciei, care mă pândea pe atunci, și cine am ajuns acum să fiu învăluit de slavă cum nu poate fi niciodată nici un sculptor, ca să nu spun nimic mai mult.

"Îmi amintesc acuma că m-ai întrebat și eu ți-am promis să-ți răspund prin scris referitor la rugăciunea înălțată către Dumnezeu. Astfel, de îndată ce Cel căruia ne rugăm mi-a permis și mi-a dat competența necesară, am considerat că a sosit momentul să mă achit de promisiune fără să mai zăbovesc și să vin în sprijinul credincioșiei tale din dragoste față de Cristos. Nici nu pot exprima în cuvinte ce bucurie îmi provoacă întrebarea ta din care am înțeles prea bine că rugăciunea este o îndatorire sfântă pentru tine. Într-adevăr, ce te-ar putea ocupa cu mai mult folos în văduvia ta decât să te consfințești, zi și noapte, rugăciunii, după îndemnul sfântului Paul: „Cea care este într-adevăr văduvă și abandonată, spune el, și-a pus speranța în Domnul și perseveră zi și noapte în rugăciune” (1 Tim 5, 5). Poate părea de mirare că, nobilă fiind, bogată în ochii lumii, mama unei familii numeroase, deci, chiar dacă văduvă, fără a fi abandonată, să-ți ocupi inima și să te lași învăluită de zelul rugăciunii! Asta înseamnă că ai înțeles, datorită înțelepciunii tale, că nimic nu-i poate procura siguranță sufletului în această lume".

Această scrisoare este un fel de manul de rugăciune; Sfântul Augustin o adresează unei văduve romane, de familie nobilă, care fusese soția lui Probius, prefect al pretoriului și consul; se trăgea din urmașii Demetriadei, căreia Sfântul Ieronim îi scrisese o celebră scrisoare despre feciorie. Proba, supranumită și Faltonia, se retrăsese în Africa după căderea Romei (în 410 Alaric cucerise Roma). Sfântul Ieronim vorbește astfel despre Proba: "Proba, acest nume este recunoscut mai mult decât orice demnitate și decât orice noblețe în lumea romană. Proba care, prin sfințenia și bunătatea ei față de toți, a devenit recunoscută chiar și înaintea barbarilor datorită curajului ei de a face față consulilor Probinius, Olybrius și Probus; această femeie, în timp ce totul căzuse pradă sclaviei la Roma în mijlocul incendiului orașului, a vândut, se spune, toate bunurile în posesia ei pe atunci și și-a dobândi astfel, cu ajutorul Mamonei, prieteni care o vor primi cu siguranță în lăcașurile veșnice". Aceasta este văduva căreia Sfântul Augustin îi vorbește despre rugăciune cu atâta entuziasm și profunzime spirituală. Oamenii obișnuiți, mai ales bogații lumii care doresc viața veșnică nu pot citi ceva mai folositor și mai hrănitor pentru viața spirituală decât ceea ce a scris aici Sfântul Augustin acestei văduve.

Sfântul Augustin folosește expresii clare, simple, uneori dure de auzit pentru contemporanii noștri obișnuiți să spună multe cuvinte atunci când se roagă. Nu bavardajul cuvintelor certifică faptul că ne-am rugat cât și cum trebuie, ci intenția interioară de a face voia Tatălui, de a dori viața veșnică, de a se ruga Tatălui, folosind cuvintele Fiului și fiind luminați de Duhul Sfânt. Doresc tuturor cititorilor acestei scrisori să ajungă la o convertire interioară pentru ca rugăciunea lor să fie mai adevărată, mai inspirată, mai conformă cu rugăciunea domnească pe care însuși Mântuitorul ne-a învățat-o: "Când vă rugați să spuneți Tatăl Nostru..."

La collection « Sources chrétiennes » fêtait, en 1957, son 50eme numéro en publiant « Huit catéchèses baptismales » inédites de Jean Chrysostome découvertes par l’érudit savant assomptionniste, le P. André Wenger (1924-2012). En m’appuyant sur les recherches du P. Wenger exposées amplement dans l’introduction de « Sources chrétiennes », n^o 50, je présenterai dans cette contribution l’esprit dans lequel le grand théologien du IV^e siècle, Jean Chrysostome – Bouche d’Or (344/347-407) entendait exposer son enseignement catéchétique au catéchumènes, le message qui faisait le cœur de ses catéchèses et le vécu dans la foi au Christ ressuscité auquel s’engageait les néophytes par la réception du baptême.