• Scrisoarea lui Ariste către Philocrat este un document ce poate fi datat din jurul anului 100 î.C. în care autorul povestește felul minunat în care a fost tradus Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei, din ebraică în grecește, așa zisa traducere LXX - Septuaginta.

    Autorul - Flavius Josephus, în Antichități iudaice XII, 12-118, redă în integralitate acest text și ne spune, cu privire la autor, că este vorba despre un anume Ariste care scrie fratelui său Philocrat. Autorul susține a fi grec, adept al religiei Olimpului. În descrierea sa, Ariste păstrează un ton imparțial, dar admirativ în același timp, față de tradițiile evreilor. Scrisoarea pare a fi anterioară persecuțiilor inițiate de Antiochus IV Epifan, rege seleucid, în timp ce domnea pacea în Israel sub tatăl său, Antiochus al III-lea, zis cel Mare. În 1522, Luis Vives, în Civitate Dei Commentaria, cartea a XXII-a, arată că în realitate Ariste este un pseudonim în spatele căruia s-ar afla un evreu alexandrin.

    Conținutul - Demetrios de Phalere, fondatorul și responsabilul bibliotecii din Alexandria, propune regelui macedonian al Egiptului, Ptolemeu al II-lea Philadelph, să insiste pentru ca textele religioase ale evreilor să fie

    Scrisoarea lui Ariste către Philocrattraduse în grecește, iar un exemplar să ajungă și pe rafturile bibliotecii alexandrine. Ptolemeu ia contact cu Marele Preot al evreilor din acea vreme, Eleazar, căruia îi cere să-i trimită câte șase oameni înțelepți din fiecare trib pentru realizarea acestei lucrări. Preotul Eleazar dă curs dorinței lui Ptolemeu, iar acesta din urmă eliberează mai întâi toți sclavii evrei aflați în Egipt. Apoi poruncește să se ia cele mai bune măsuri pentru ca lucrarea traducerii să se facă în cele mai bune condiții. Eleazar îi trimite apoi 72 de învățați în literele ebraice și grecești deopotrivă. Regele îi primește cu mare fast la Alexandria, dă un ospăț care durează șapte zile, în timpul cărora împăratul pune întrebări fiecărui invitat în parte pe teme filosofice, teologice, morale, de guvernământ, etc. În fine, traducătorii se retrag pe o insulă, Pharos, în preajma portului din Alexandria, și timp de 72 de zile au lucrat pentru realizarea traducerii. Se dă citire textului tradus înaintea împăratului și a adunării evreilor alexandrini, la Curtea imperială. Se decide ca textul să nu sufere nicio modificare în viitor, Demetrios afirmând că traducerea este de inspirație divină. Astfel se admite că limba greacă este o limbă sacră în care Dumnezeu poate revela misterele sale.

    Redau aici, cred pentru prima dată, o traducere în limba română a acestei scrisori. Cu siguranță traducerea poate fi îmbunătățită, pe alocuri textul grec fiind destul de dificil de redat cu limpezime în limba română. De aceea am vrut ca textul original să apară în paralel cu traducerea iar cunoscătorii acestei limbi clasice să poată avea acces la document în limba greacă veche.

    Scrisoarea lui Ariste către Philocrat

     

    Text integral: grecește / românește 

     

    Verset

    Textul în grecește

    Traducere în românește

    1

    ξιολγου διηγσεως, Φιλκρατες, περ τς γενηθεσης μν ντυχας πρς λεζαρον τν τν ουδαων ρχιερα συνεσταμνης, δι τ σ περ πολλο πεποισθαι, παρ καστα πομιμνσκων, συνακοσαι περ ν πεστλημεν κα δι τ, πεπεραμαι σαφς κθσθαι σοι, κατειληφς ν χεις φιλομαθ διθεσιν,

    O descriere demnă de încredere, iubite Philocrat, a fost publicată pentru întâlnirea pe care am avut-o cu Eleazar, Marele Preot al evreilor, datorită interesului nestăpânit de a auzi un rezumat personal al misiunii noastre, conținutul și scopul ei. Detaliind fiecare aspect în parte, am încercat să-ți prezint o expunere clară, ținând seama de înclinația ta spre erudiție,

    2

    περ μγιστν στιν νθρπ, προσμανθνειν ε τι κα προσλαμβνειν, τοι κατ τς στορας, κα κατ ατ τ πργμα πεπειραμν. οτω γρ κατασκευζεται ψυχς καθαρ διθεσις, ναλαβοσα τ κλλιστα· κα πρς τ πντων κυριτατον νενευκυα τν εσβειαν πλανε κεχρημνη καννι διοικε.

    lucru care este o calitate măreață pentru tot omul ce caută neîncetat a îmbunătăți bagajul de cunoștințe și de înțelegere, fie citind rezumate făcute de alții, fie din experiențe personale. Astfel se dobândește o dispoziție curată a spiritului, atingând cele mai nobile scopuri, și care, înclinate spre pietate, scopul sublim, se guvernează adoptând o regulă ce nu poate da greș.

    3

    Τν προαρεσιν χοντες μες πρς τ περιργως τ θεα κατανοεν, αυτος πεδκαμεν ες τν προειρημνον νδρα πρεσβεαν, καλοκαγαθίᾳ κα δξ προτετιμημνον π τε τν πολιτν κα τν λλων, κα κατακεκτημνον μεγστην φλειαν τος σν αυτ κα τος κατ τος λλους τπους πολταις, πρς τν ρμηνεαν το θεου νμου, δι τ γεγρφθαι παρ ατος ν διφθραις βραϊκος γρμμασιν.

    Scopul este bineînțeles consacrat studiului, în particular al lucrurilor referitoare la Dumnezeu, și m-am oferit ca ambasador să merg la acest om, a cărei integritate și reputație i-au câștigat o cinste deosebită în ochii cetățenilor și a altora și care a dobândit un foarte mare avantaj pentru propriul său anturaj și pentru cetățenii din alte ținuturi. Ambasada avea drept scop traducerea legii divine, din cauza scrierii ei pe pergament în caractere ebraice.

    4

    ν δ κα ποιησμεθα μες σπουδ, λαβντες καιρν πρς τν βασιλα περ τν μετοικισθντων ες Αγυπτον κ τς ουδαας π πατρς το βασιλως, πρτως κεκτημνου τν τε πλιν κα κατ τν Αγυπτον παρειληφτος. ξιν στι κα τατ σοι δηλσαι.

    Am realizat această lucrare cu mare elan, considerând-o drept ceva normal vizavi de împărat, cu privire la cei deportați din Iudeea în Egipt de împărat, tatăl lor, care a fost și fondatorul orașului și care a pus mâna pe guvernarea Egiptului. E necesar să-ți spun și acest lucru numaidecât,

    5

    ππεισμαι γρ σε μλλον χοντα πρσκλισιν πρς τν σεμντητα κα τν τν νθρπων διθεσιν τν κατ τν σεμνν νομοθεσαν διεξαγντων, περ ν προαιρομεθα {δηλον, σμνως σε} κοσεσθαι, προσφτως παραγεγενημνον κ τς νσου πρς μες, κα βουλμενον συνακοειν σα πρς πισκευν ψυχς πρχει.

    deoarece sunt convins că tu ești mai înclinat spre pietate, iar atitudinea celor care trăiesc după legea sfântă, pe care, știind că tu mă ascuți cu bucurie, îmi propun să o fac cunoscută, fiindcă ai binevoit să-mi faci o vizită specială, venind din îndepărtata-ți insulă și dorești să auzi de la mine lucruri referitoare la zidirea sufletească.

    6

    κα πρτερον δ διεπεμψμην σοι περ ν νμιζον ξιομνημονετων εναι τν ναγραφν, ν μετελβομεν παρ τν κατ τν λογιωττην Αγυπτον λογιωττην ρχιερων περ το γνους τν ουδαων.

    Ți-am trimis mai înainte descrierea cu privire la ceea ce eu consideram ca fiind cel mai important. La rândul meu am primit această descriere despre poporul evreu de la cei mai renumiți Mari Preoți din renumitul ținut al Egiptului.

    7

    φιλομαθς γρ χοντ σοι περ τν δυναμνων φελσαι δινοιαν δον στ μεταδιδναι, μλιστα μν πσι τος μοοις, πολλ δ μλλον σο γνησαν χοντι τν αρεσιν, ο μνον κατ τ συγγενς δελφ καθεσττι τν τρπον, λλ κα τ πρς τ καλν ρμ τν ατν ντα μν.

    Deoarece îți place să auzi lucruri înălțătoare pentru suflet, am considerat, drept o datorie, să împărtășesc acest lucru cu toți oamenii care gândesc la fel, cu atât mai mult cu tine, care ești sufletul-pereche, fiind, nu doar un frate de sânge prin caracter, ci și în căutarea frumuseții, cum sunt și eu,

    8

    χρυσο γρ χρις κατασκευ τις λλη τν τετιμημνων παρ τος κενοδξοις φλεισαν οκ χει τν ατν, σον παιδεας γωγ κα  περ τοτων φροντς. να δ μ περ τν προλεγομνων μηκνοντες δλεσχν τι ποιμεν, π τ συνεχς τς διηγσεως πανξομεν.

    fiindcă valoarea  aurului sau al oricărei comori jefuite de cineva, care nu are nimic în cap, nu are același preț în raport cu importanța culturii și protecției acestor lucruri. Însă, din teama de a mă lungi prea mult cu această introducere și a mă pierde în discuții inutile, voi trece acum la partea esențială a descrierii mele.

    9

    Κατασταθες π τς το βασιλως βιβλιοθκης Δημτριος Φαληρες χρηματσθη πολλ διφορα πρς τ συναγαγεν, ε δυνατν, παντα τ κατ τν οκουμνην βιβλα· κα ποιομενος γορασμος κα μεταγραφς π τλος γαγεν, σον φ αυτ τν το βασιλως πρθεσιν.

    Atunci când a fost numit responsabil al bibliotecii împărătești, Demetrius din Phalerum a dus mai multe tratative pentru a aduna, pe cât posibil, toate cărțile importante ale lumii. Prin cumpărări și traduceri, a dus la îndeplinire, atât cât i-a stat în putință, planul împăratului. 

    10

    παρντων ον μν ρωτηθες Πσαι τινς μυριδες τυγχνουσι βιβλων; επεν πρ τς εκοσι, βασιλε· σπουδσω δ ν λγ χρν πρς τ πληρωθναι πεντκοντα μυριδας τ λοιπ. προσγγελται δ μοι κα τν ουδαων νμιμα μεταγραφς ξια κα τς παρ σο βιβλιοθκης εναι.

    Eram prezent atunci când a fost întrebat: „Câte mii de cărți sunt acum (în biblioteca împărătească)? El răspunse: „Mai bine de 200.000, Împărate. Voi lua măsurile necesare pentru a crește cât mai repede numărul lor la 500.000. Mi s-a spus că legile evreilor ar merita să fie traduse și incluse în biblioteca Măriei Voastre”. 

    11

    Τ τ κωλον ον, επεν, στ σε τοτο ποισαι; πντα γρ ποττακτα σοι τ πρς τν χρεαν. δ Δημτριος επεν ρμηνεας προσδεται· χαρακτρσι γρ δοις κατ ουδαων χρνται, καθπερ Αγπτιοι τ τν γραμμτων θσει, καθ κα φωνν δαν χουσιν. πολαμβνονται Συριακ χρσθαι· τ δ οκ στιν, λλ τερος τρπος.Μεταλαβν δ καστα βασιλες επε γραφναι πρς τν ρχιερα τν ουδαων, πως τ προειρημνα τελεωσιν λβ.

    „Ce te împiedică să faci asta?, l-a întrebat împăratul. Totul se află la dispoziția ta pentru a realiza acest proiect”. Demetrius i-a zis: „Este necesară o traducere. Ei folosesc litere specifice limbii iudaice, la fel cum egiptenii dau formă literelor lor conform cu limba lor. Evreii ar trebui să folosească limba siriacă, însă nu este cazul, fiindcă este o altă formă de limbaj”. Împăratul, reluând fiecare punct în parte, a poruncit ca o scrisoare să fie scrisă Marelui Preot al evreilor pentru ca proiectul menționat mai sus să fie dus la bun sfârșit. 

    12

    νομσας δ γ καιρν εναι περ ν πολλκις ξικειν Σωσβιν τε τν Ταραντνον κα νδραν, τος ρχισωματοφλακας, περ τς πολυτρσεως τν μετηγμνων κ τς ουδαας π το πατρς το βασιλως—κενος γρ πελθν τ κατ κολην Συραν κα Φοινκην παντα, συγχρμενος εημερίᾳ μετ νδρεας, τος μν μετκιζεν, ος δ χμαλτιζε, φβ πντα ποχερια ποιομενος· ν σ κα πρς δκα μυριδας κ τς τν ουδαων χρας ες Αγυπτον μετγαγεν,

    Am considerat că era o ocazie prielnică referitor la unele lucruri despre care mă sfătuiam deseori cu Sosibius din Tarente și cu Andreas, principalele gărzi de corp, cu privire la eliberarea celor care fuseseră deportați din Iudeea de către tatăl împăratului. Acesta cucerise tot ținutul Coelei-Siria și Feniciei și, datorită unor succese militare, îi deportase pe unii dintre locuitorii acestor ținuturi, iar pe alții îi făcuseră prizonieri și a domnit peste toți inspirând frică. Procedând astfel, a scos afară din țară evrei pentru a-i conduce în Egipt, circa 100.000 de oameni, 

    13

    φ ν σε τρες μυριδας καθοπλσας νδρν κλεκτν ες τν χραν κατκισεν ν τος φρουροις (δη μν κα πρτερον κανν εσεληλυθτων σν τ Πρσ, κα πρ τοτων τρων συμμαχιν ξαπεσταλμνων πρς τν τν Αθιπων βασιλα μχεσθαι σν Ψαμμιτχ λλ ο τοσοτοι τ πλθει παρεγενθησαν, σους Πτολεμαος το Λγου μετγαγε)·

    dintre care a înrolat în armată circa 30.000 de bărbați și i-a rânduit în toată țara în punctele cheie de conflict. (În trecut deja, un bun număr dintre ei intraseră în țară cu perșii și, înaintea lor, alte trupe armate fuseseră trimise ca să lupte cu Psammitichus împotriva împăratului etiopienilor, însă nu erau atât de numeroși ca cei care fuseseră aduși de Ptolemeu, fiul lui Lagos). 

    14

    καθς δ προεπομεν, πιλξας τος ρστους τας λικαις κα ῥώμ διαφροντας καθπλισε, τ δ λοιπν χμα πρεσβυτρων κα νεωτρων, τι δ γυναικν, εασεν ες τν οκεταν, οχ οτως τ προαιρσει κατ ψυχν χων, ς κατακρατομενος π τν στρατιωτν, δι ς πεποηντο χρεας ν τος πολεμικος γσιν—μες δ πε τινα παρερεσιν ες τν πλυσιν ατν πελβομεν, καθς προδεδλωται, τοιοτοις χρησμεθα λγοις πρς τν βασιλα.

    După cum am amintit mai sus, i-a ales pe cei mai buni, în floarea tinereții și vestiți prin forța lor, pe care i-a înarmat. Pe ceilalți locuitori, bătrâni, copii și femei, i-a trimis în sclavie, nu printr-o decizie personală ca să sufere o asemenea soartă, ci deoarece trupele l-au convins să ia această decizie datorită victoriilor dobândite în diferite bătălii. Așadar, atunci când ocazia s-a ivit pentru a-i elibera, după cum am pomenit mai sus, am rostit următorul discurs înaintea împăratului. —

    15

    μποτε λογον  λγχεσθαι π ατν τν πραγμτων, βασιλε. τς γρ νομοθεσας κειμνης πσι τος ουδαοις, ν μες ο μνον μεταγρψαι πινοομεν, λλ κα διερμηνεσαι, τνα λγον ξομεν πρς ποστολν, ν οκεταις παρχντων ν τ σ βασιλείᾳ πληθν κανν; λλ τελείᾳ κα πλουσίᾳ ψυχ πλυσον τος συνεχομνους ν ταλαιπωραις, κατευθνοντς σου τν βασιλεαν το τεθεικτος ατος θεο τν νμον, καθς περιεργασμαι.

    „Împărate, nu este bine să treci prin niște evenimente fără a învăța nimic de la ele. Legile au fost stabilite pentru toți evreii, iar planul nostru nu este doar acela de a le traduce dar și de a le interpreta; dimpotrivă, cum vom putea justifica misiunea noastră atâta vreme cât mulți oameni sunt supuși puterii tale? Însă, datorită sufletului tău bun și milostiv, eliberează-i pe cei care trăiesc în mizerie; același Dumnezeu care le-a dat lor legea va face ca împărăția ta să sporească, după cum m-am străduit să-ți demonstrez. 

    16

    τν γρ πντων ππτην κα κτστην θεν οτοι σβοντα, ν κα πντες, μες δ, βασιλε, προσονομζοντες τρως Ζνα κα Δα· τοτο δ οκ νοικεως ο πρτοι διεσμαναν, δι ν ζωοποιονται τ πντα κα γνεται, τοτον πντων γεσθα τε κα κυριεειν. περηρκς δ σμπαντας νθρπους τ λαμπρτητι τς ψυχς πλυσιν ποησαι τν νεχομνων τας οκεταις.

    Acești oameni îl adoră pe Dumnezeu, protectorul și creatorul tuturor, pe care toți oamenii îl adoră, chiar și noi înșine, Împărate, doar că zeii noștri poartă nume diferite. Se numesc Zeus și Jupiter. Oamenii de la începuturi, vrând să arate asta, au demonstrat că cel prin care toți trăiesc și de care sunt toți creați este Stăpânul și Domnul tuturor. Deoarece tu îi depășești pe toți oamenii datorită bunătății sufletului tău, te rog, așadar, să-i eliberezi pe care sunt ținuți sclavi”. 

    17

    οδ πολν χρνον πισχν, κα μν κατ ψυχν πρς τν θεν εχομνων, τν δινοιαν ατο κατασκευσαι πρς τ τος παντας πολυθναι (κτσμα γρ ν θεο τ γνος τν νθρπων κα μεταλλοιοται κα τρπεται πλιν π ατο· δι πολλαχς κα ποικλως πεκαλομην τν κυριεοντα κατ καρδαν, να συναναγκασθ, καθς ξουν, πιτελσαι·

    Nu am stat prea mult pe gânduri și am început să ne rugăm lui Dumnezeu cu multă credință pentru a înmuia inima împăratului și a-i elibera pe toți sclavii. Omenirea este creația lui Dumnezeu, este transformată și convertită de el. De aceea, prin neînchipuite feluri, l-am rugat pe Domnul din toată inima mea pentru a-l convinge pe împărat să ducă la îndeplinirea cererea mea. 

    18

    μεγλην γρ εχον λπδα, περ σωτηρας νθρπων προτιθμενος λγον, τι τν πιτλειαν θες ποισει τν ξιουμνων· γρ πρς δικαιοσνην κα καλν ργων πιμλειαν ν σιτητι νομζουσιν νθρωποι ποιεν, κατευθνει τς πρξεις κα τς πιβολς κυριεων πντων θες),

    Aveam multe speranțe, dând argumente în favoarea mântuirii oamenilor, că Dumnezeu se îngrijește să ne îndeplinească toate rugămințile în măsura în care, indiferent de ceea ce oamenii cred că pot face în credință pe calea dreptății și grijii pe care o dăm faptelor bune, Domnul Dumnezeu este cel care cârmuiește toate faptele și intențiile lor. 

    19

    δ διανακψας κα προσβλψας λαρ τ προσπ Πσας πολαμβνεις μυριδας σεσθαι; φη. παρεστς δ νδρας πεφνατο Βραχε πλεον μυριδων δκα. δ, Μικρν γε, επεν, ριστας μς ξιο πργμα. Σωσβιος δ κα τν παρντων τινς τοτ επον· Κα γρ ξιν στι τς σς μεγαλοψυχας, πως χαριστριον ναθ τ μεγστ θε τν τοτων πλυσιν. μεγστως γρ τετιμημνος π το κρατοντος τ πντα κα δεδοξασμνος πρ τος προγνους, ε κα μγιστα ποισεις χαριστρια, καθκν στι σοι.

    (Împăratul) și-a ridicat ochii și, privindu-mă cu o privire blândă, mi-a zis: „Cam câte mii de oameni crezi că sunt?” Andreas, ridicându-se, i-a zis: „Un pic mai mult de 100.000”. A spus: „Este o cerere foarte consistentă pe care mi-o face Ariste”. Sosibius și unele persoane prezente au spus: „Este spre cinstea Măriei Tale, Împărate, să oferi eliberarea acestor oameni drept act de mulțumire față de Dumnezeul cel Prea-înalt, tu care ești atât de cinstit de Domnul tuturor și slăvit mai mult decât toți strămoșii tăi și, deci, dacă-ți arăți milostivirea într-un fel și mai măreț, este o faptă ce ți se potrivește de minune”.

    20

    διαχυθες δ ε μλα τος ψωνοις επε προσθεναι, κα σματος κστου κομζεσθαι δραχμς εκοσι, κα περ τοτων κθεναι πρσταγμα, τς δ πογραφς ποιεσθαι παρ ατ, μεγαλεως χρησμενος τ προθυμίᾳ, το θεο τν πσαν πιτελσαντος μν προαρεσιν, κα συναναγκσαντος ατν πολυτρσαι μ μνον τος συνεληλυθτας τ στρατοπδ το πατρς, λλ κα ε τινες προσαν, μετ τατα παρεισχθησαν ες τν βασιλεαν. πρ τ τετρακσια τλαντα τν δσιν πφαινον εναι.

    Împăratul a fost bulversat cu totul și a poruncit o mărire a soldei militarilor și plata a 20 de drahme pentru fiecare sclav și publicarea unui decret cu privire la aceste chestiuni și, în consecință, constituirea unui registru. Și-a arătat zelul la scară largă, Dumnezeu fiind cel care îndeplinea toate rugămințile noastre și împăratul a mers până acolo încât să-i elibereze, nu doar pe cei care au intrat în Împărăția lui cu armata tatălui, dar și pe cei care erau deja înainte sau care au ajuns mai apoi. Mărinimia Împăratului s-a ridicat la mai bine de 400 talanți. 

    21

    κα το προστγματος δ τ ντγραφον οκ χρηστον οομαι κατακεχωρσθαι. πολλ γρ μεγαλομοιρα φανερωτρα κα εδηλος σται το βασιλως, το θεο κατισχοντος ατν ες τ σωτηραν γενσθαι πλθεσιν κανος.

    Cât privește copia decretului, cred că înregistrarea are o valoare deloc neglijabilă, deoarece mărinimia împăratului s-a dovedit în mod clar pe măsură ce Dumnezeu îi va da tăria să dea salvarea la o mare mulțime de oameni. 

    22

    ν δ τοιοτο· Το βασιλως προστξαντος—σοι τν συνεστρατευμνων τ πατρ μν ες τος κατ Συραν κα Φοινκην τπους πελθντες τν τν ουδαων χραν γκρατες γνοντο σωμτων ουδαϊκν κα τατα διακεκομκασιν ες τε τν πλιν κα τν χραν κα πεπρκασιν τροις, μοως δ κα ε τινες προσαν κα μετ τατ εσιν εσηγμνοι τν τοιοτων, πολειν παρ χρμα τος χοντας, κομιζομνους ατκα κστου σματος δραχμς εκοσι, τος μν στρατιτας τ τν ψωνων δσει, τος δ λοιπος π τς βασιλικς τραπζης.

    Decretul suna cam așa: „Prin poruncă imperială – toți cei care au întărit rândurile armatei părinților noștri în ținuturile Siriei și Feniciei și care, atunci când armatele au înaintat în ținuturile evreilor, au devenit stăpâni peste oamenii evrei, pe care i-au adus în oraș sau în țară sau au fost vânduți la alții, precum și cei care erau deja aici înaintea cuceririlor sau au fost aduși după – cei care stăpânesc peste acești oameni trebuie numaidecât să-i elibereze, primind în schimb, pentru fiecare persoană, 20 de drahme, banii fiind dați, în cazul soldaților, atunci când li se dă solda, iar pentru ceilalți să se ia din trezoreria statului. 

    23

    νομζομεν γρ κα παρ τν το πατρς μν βολησιν κα παρ τ καλς χον χμαλωτεσθαι τοτους, δι δ τν στρατιωτικν προπτειαν τν τε χραν ατν κατεφθρθαι κα τν τν ουδαων μεταγωγν ες τν Αγυπτον γεγονναι· καν γρ ν παρ τ πεδον γεγονυα κ τν στρατιωτν φλεια· δι παντελς νεπιεικς στι κα  τν νθρπων καταδυναστεα.

    Deoarece sunt de părere că aceștia au fost făcuți prizonieri într-un mod abuziv, contrar dorințelor tatălui meu, și că o acțiune militară excesiv radicală și antrenată pentru a distruge pământurile lor și transferul evreilor în Egipt. Ajutorul dat soldaților era suficient iar sclavia acestor oameni este așadar complet inechitabilă. 

    24

    πσιν ον νθρποις τ δκαιον πονμειν μολογομενοι, πολλ δ μλλον τος λγως καταδυναστευομνοις, κα κατ πν κζητοντες τ καλς χον πρς τε τ δκαιον κα τν κατ πντων εσβειαν, προστετχαμεν σα τν ουδαϊκν στι σωμτων ν οκεταις {πανταχ} καθ ντινον τρπον ν τ βασιλείᾳ, κομιζομνους τος χοντας τ προκεμενον κεφλαιον πολειν, κα μηδνα κακοσχλως περ τοτων μηδν οκονομεν· τς δ πογραφς ν μραις τρισν, φ ς μρας κκεται τ πρσταγμα, ποιεσθαι πρς τος καθεσταμνους περ τοτων, καταδεικνντας εθ κα τ σματα.

    Mi-am dobândit reputația de a face dreptate tuturor oamenilor, cu atât mai mult celor care sunt subjugați fără motiv bine întemeiat. Obiectivul meu principal este acela de a promova dreptatea și credința în toate lucrurile. De aceea, am decretat că toți oamenii evrei ținuți sclavi pretutindeni în imperiu, indiferent din ce cauză, să fie eliberați, stăpânii lor să primească plata indicată mai sus și nimeni să nu trateze cu ușurință aceste probleme. Trei zile după ziua publicării acestui decret, stăpânii vor da registre persoanelor împuternicite cu această misiune, oferind detalii precise acestor funcționari. 

    25

    διειλφαμεν γρ κα μν συμφρειν κα τος πργμασι τοτ πιτελεσθναι. τν δ βουλμενον προσαγγλλειν περ τν πειθησντων, φ  το φανντος νχου τν κυραν ξειν· τ δ πρχοντα τν τοιοτων ες τ βασιλικν ναληφθσεται.

    Am considerat că este în interesul nostru și al afacerilor imperiale ca această problemă să fie rezolvată. Toți cei care doresc pot da informații cu privire la oamenii care nu se supun prezentului decret, fiind bine știut faptul că vor fi supuși sancțiunilor toți acuzații dacă vor fi recunoscuți vinovați; bunurile acestor oameni vor fi confiscate în trezoreria statului”. 

    26

    εσδοθντος το προστγματος, πως παναγνωσθ τ βασιλε, τ λλα πντ χοντος πλν το Κα ε τινες προσαν κα μετ τατα εσηγμνοι εσι τν τοιοτων, ατς τοτο βασιλες προσθηκε, μεγαλομοιρίᾳ κα μεγαλοψυχίᾳ χρησμενος, κλευσ τε τν διαφρων δσιν θραν οσαν πομερσαι τος πηρταις τν ταγμτων κα βασιλικος τραπεζταις.

    Acest decret a fost supus împăratului pentru a fi citit. Totul era identic cu privire la toate punctele, în afară de clauza: „precum și pentru toți cei care au fost aduși după”, clauză pe care însuși împăratul a adăugat-o cu propria lui mână, arătând astfel mărinimia bunătății lui. A poruncit, de asemenea, ca un dar generos pentru cheltuieli să fie împărțit între domesticii trupelor și bancherii împărătești. 

    27

    οτω δοχθν κεκρωτο ν μραις πτ· πλεον δ ταλντων ξακοσων ξκοντα δσις γεγνει. πολλ γρ κα τν πιμαστιδων τκνων σν τας μητρσιν λευθεροντο. προσανενεχθντος ε κα περ τοτων εκοσαδραχμα δοθσεται, κα τοτ κλευσεν βασιλες ποιεν, λοσχερς περ το δξαντος παντ πιτελν.

    Odată ce au fost decise lucrurile, decretul a fost pus în practică în șapte zile. Darul s-a ridicat la mai bine de 160 de talanți. Un mare număr de prunci a fost eliberat odată cu mamele lor. Exista o propunere suplimentară în decret, și anume, 20 de drahme trebuia să fie date pentru aceștia, iar împăratul a poruncit ca decizia să fie numaidecât pusă în execuție, punând astfel în aplicație toate detaliile politicii lui. 

    28

    ς δ κατεπρχθη τατα, τν Δημτριον κλευσεν εσδοναι περ τς τν ουδαϊκν βιβλων ναγραφς. πντα γρ δι προσταγμτων κα μεγλης σφαλεας τος βασιλεσι τοτοις δικετο, κα οδν περριμμνως οδ εκ. διπερ κα τ τς εσδσεως κα τ τν πιστολν ντγραφα κατακεχρικα, κα τ τν πεσταλμνων πλθος κα τν κστου κατασκευν, δι τ μεγαλομοιρίᾳ κα τχν διαφρειν καστον ατν. τς δ εσδσες στιν ντγραφον τδε·

    Odată îndeplinite acestea, împăratul a poruncit lui Demetrius să facă un raport cu privire la cărțile evreilor. Toate măsurile au fost luate de acest împărat prin astfel de edicte, pe care le-a dus la îndeplinire în cele mai mici detalii, fără a fi neglijat sau uitat ceva. Din acest motiv, am înregistrat copiile raportului și scrisorilor, precum și numărul celor care au fost date și statutul fiecăreia în parte, deoarece fiecare era deosebit de înțeleaptă datorită tehnicii și bunătății împăratului. Copia raportului este următoarea:

    29

    Βασιλε μεγλ παρ Δημητρου. προστξαντς σου, βασιλε, περ τν πολιπντων ες τν συμπλρωσιν τς βιβλιοθκης βιβλων, πως πισυναχθ, κα τ διαπεπτωκτα τχ τς προσηκοσης πισκευς, πεποιημνος ο παρργως τν ν τοτοις πιμλειαν, προσαναφρω σοι τδε.

    „Măritului Împărat, din partea lui Demetrius. Porunca Măriei Tale, cu privire la colecția volumelor ce lipsesc și care sunt necesare în biblioteca imperială, precum și a articolelor care, din întâmplare, nu ar corespunde condițiilor impuse, vă mărturisesc faptul că am acordat cea mai mare importanță acestei misiuni, iar acum vă prezint raportul după cum urmează: 

    30

    το νμου τν ουδαων βιβλα σν τροις λγοις τισν πολεπει· τυγχνει γρ βραϊκος γρμμασι κα φων λεγμενα, μελστερον δ, κα οχ ς πρχει, σεσμανται, καθς π τν εδτων προσαναφρεται· προνοας γρ βασιλικς ο ττευχε.

    Manuscrisele legii iudaice, precum și alte câteva manuscrise, lipsesc din bibliotecă, fiindcă aceste lucrări sunt scrise cu litere și în limbă ebraică. Însă au fost transcrise într-un fel cam neglijent, nu așa cum ar fi trebuit să fie, conform raportului experților, și de aceea nu au primit avizul împărătesc. 

    31

    δον δ στι κα ταθ πρχειν παρ σοι διηκριβωμνα, δι τ κα φιλοσοφωτραν εναι κα κραιον τν νομοθεσαν τατην, ς ν οσαν θεαν. δι πρρω γεγνασιν ο τε συγγραφες κα ποιητα κα τ τν στορικν πλθος τς πιμνσεως τν προειρημνων βιβλων, κα τν κατ ατ πεπολιτευμνων [κα πολιτευομνων] νδρν, δι τ γνν τινα κα σεμνν εναι τν ν ατος θεωραν, ς φησιν καταος  βδηρτης.

    Aceste cărți trebuie să fie numaidecât pe rafturile bibliotecii într-o versiune exactă, deoarece această legislație, după cum ne-am putea aștepta, datorită naturii ei divine, este profund filosofică și autentică. Scriitorii, poeții și întreaga armată a istoricilor au ezitat așadar să se refere la cărțile mai sus menționate și la  oamenii din trecut și din prezent care se aflau, în mare parte, numiți în aceste cărți, deoarece viziunea lor este sacră și sfințită, după cum spune Hecateus din Abdera. 

    32

    ἐὰν ον φανηται, βασιλε, γραφσεται πρς τν ρχιερα τν ν εροσολμοις, ποστελαι τος μλιστα καλς βεβιωκτας κα πρεσβυτρους ντας νδρας, μπερους τν κατ τν νμον τν αυτν, φ κστης φυλς ξ, πως τ σμφωνον κ τν πλεινων ξετσαντες κα λαβντες τ κατ τν ρμηνεαν κριβς, ξως κα τν πραγμτων κα τς σς προαιρσεως, θμεν εσμως. ετχει δι παντς.

    Dacă aprobi, Mărite Împărate, o scrisoare va fi trimisă Marelui Preot din Ierusalim, cerându-i să trimită oameni a căror viață este cât mai exemplară și cât mai matură posibil, competenți în materie de drept, câte șase din fiecare tribut, pentru ca, după examinarea textului aprobat de majoritate și după terminarea unei traduceri exacte, să putem produce o versiune excepțională într-un fel demn, atât cât privește conținutul, cât și obiectivul Măriei Tale. La revedere, Împărate”. 

    33

    Τς δ εσδσεως τατης γενομνης, κλευσεν βασιλες γραφναι πρς τν λεζαρον περ τοτων, σημναντας κα τν γενομνην πολτρωσιν τν αχμαλτων. δωκε δ κα ες κατασκευν κρατρων τε κα φιαλν κα τραπζης κα σπονδεων χρυσου μν λκς τλαντα πεντκοντα κα ργυρου τλαντα βδομκοντα κα λθων κανν τι πλθος—κλευσε δ τος ισκοφλακας τος τεχνταις, ν ν προαιρνται, τν κλογν διδναι—κα νομσματος ες θυσας κα λλα πρς τλαντα κατν.

    La primirea acestui raport, împăratul a poruncit ca o scrisoare să-i fie trimisă lui Eleazar cu privire la acest subiect, anunțând în același timp eliberarea efectivă a prizonierilor. De asemenea, a oferit un cadou, consistând în cupe și farfurii, precum și o masă și vase de jertfă, cântărind circa 50 de talanți de aur, 70 talanți de argint și un număr impresionant de pietre scumpe; a dat poruncă colectorilor de impozite să-i lase pe artizani să aleagă tot ce și-ar dori precum și bani pentru sacrificii și alte nevoi, circa 100 de talanți. 

    34

    δηλσομεν δ σοι περ τς κατασκευς, ς ν τ τν πιστολν ντγραφα διλθωμεν. ν δ  το βασιλως πιστολ τν τπον χουσα τοτον·

    Voi arăta detaliile dispozițiilor după ce voi atașa copiile scrisorilor. Scrisoarea Împăratului suna cam așa: 

    35

    Βασιλες Πτολεμαος λεαζρ ρχιερε χαρειν κα ρρσθαι. πε συμβανει πλεονας τν ουδαων ες τν μετραν χραν κατκσθαι γενηθντας νασπστους κ τν εροσολμων π Περσν, καθ ν πεκρτουν χρνον, τι δ κα συνεληλυθναι τ πατρ μν ες τν Αγυπτον αχμαλτους·

    Împăratul Ptolemeu, către suveranul Mare Preot Eleazar, salutări cordiale. Este o realitate faptul că mare număr de evrei s-a instalat în țara noastră după ce au fost dezrădăcinați din Ierusalim de perși, pe vremea când aceștia erau în forță, și care au venit în Egipt cu tatăl meu ca prizonieri. 

    36

    φ ν πλεονας ες τ στρατιωτικν σνταγμα κατεχρισεν π μεζοσι μισθοφοραις, μοως δ κα τος προντας κρνας πιστος φρορια κτσας πδωκεν ατος, πως τ τν Αγυπτων θνος φβος [μ] χ δι τοτων· κα μες δ παραλαβντες τν βασιλεαν φιλανθρωπτερον παντμεν τος πσι, πολ δ μλλον τος σος πολταις—

    Pe mulți dintre ei i-a angajat în forțele armate, dându-le un salariu generos și, de asemenea, după ce i-a judecat pe vechii combatanți vrednici de încredere, a zidit clădiri speciale pentru ei pentru a împiedica prejudecățile din partea locuitorilor Egiptului. Acum, după ce eu am moștenit tronul, adopt o atitudine mai liberală cu privire la toți supușii mei, în particular cu privire la concetățenii tăi. 

    37

    πρ δκα μυριδας αχμαλτων λευθερκαμεν, ποδντες τος κρατοσι τν κατ ξαν ργυρικν τιμν, διορθομενοι κα ε τι κακς πρχθη δι τς τν χλων ρμς, διειληφτες εσεβς τοτο πρξαι, κα τ μεγστ θε χαριστικν νατιθντες, ς μν τν βασιλεαν ν ερν κα δξ κρατστ παρ λην τν οκουμνην διατετρηκεν· ες τε τ στρτευμα τος κμαιοττους τας λικαις τετχαμεν, τος δ δυναμνους κα περ μς εναι, τς περ τν αλν πστεως ξους, π χρειν καθεστκαμεν.

    Am eliberat mai mult de 100.000 de prizonieri, plătind stăpânilor lor banii pe măsura demnității lor. De asemenea, pregătesc măsuri pentru a răsplăti toate neplăcerile cauzate de violența mulțimii. Am decis să fac acest lucru ca o obligație religioasă, aducând o jertfă de mulțumire Dumnezeului Prea-înalt, care mi-a păstrat Imperiul în pace și în cea mai mare faimă printre toate popoarele pământului. Celor care se aflau în floarea tinereții și pe care i-am înrolat în armata mea, precum și celor care se află în prezent în slujba mea la curte, după ce mi-au câștigat încrederea, le-am încredințat responsabilitatea câtorva funcții importante. 

    38

    βουλομνων δ μν κα τοτοις χαρζεσθαι κα πσι τος κατ τν οκουμνην ουδαοις κα τος μετπειτα, προρμεθα τν νμον μν μεθερμηνευθναι γρμμασιν λληνικος κ τν παρ μν λεγομνων βραϊκν γραμμτων, ν πρχ κα τατα παρ μν ν βιβλιοθκ σν τος λλοις βασιλικος βιβλοις.

    Doresc să acord anumite favoruri acestora rămași în slujba mea, precum și tuturor evreilor din lumea întreagă, chiar și generațiilor viitoare. Am decis așadar ca Legea voastră să fie tradusă în literele limbii grecești din limba pe care voi o scrieți cu litere ebraice, pentru ca această lucrare să poată fi așezată în biblioteca mea, printre multe alte cărți importante. 

    39

    καλς ον ποισεις κα τς μετρας σπουδς ξως πιλεξμενος νδρας καλς βεβιωκτας πρεσβυτρους, μπειραν χοντας το νμου, κα δυνατος ρμηνεσαι, φ κστης φυλς ξ, πως κ τν πλεονων τ σμφωνον ερεθ, δι τ περ μειζνων εναι τν σκψιν. οἰόμεθα γρ πιτελεσθντος τοτου μεγλην ποσεσθαι δξαν.

    De aceea vă rog să dați dovadă de înțelepciune și să alegeți, conform unor criterii bine rânduite de dumneavoastră, selecționând bătrâni ce au o anumită experiență de viață în trăirea cu zel a Legii divine, câte șase din fiecare tribut, și care au capacitatea să traducă Legea, pentru a ajunge la o versiune acceptabilă de o mare majoritate, ținând seama de importanța problemelor abordate. Sunt convins că realizarea acestui proiect ne va aduce o mare faimă amândurora. 

    40

    πεστλκαμεν δ περ τοτων νδραν τν ρχισωματοφυλκων κα ρισταν, τιμωμνους παρ μν, διαλεξομνους σοι κα κομζοντας παρχς ες τ ερν ναθημτων κα ες θυσας κα τ λλα ργυρου τλαντα κατν. γρφων δ κα σ πρς μς περ ν ἐὰν βολ κεχαρισμνος σ, κα φιλας ξιν τι πρξεις, ς πιτελεσθησομνων τν ταχστην περ ν ν αρ. ρρωσο.

    Am dispus în acest sens ca Andreas, unul din principalii responsabili ai gărzii mele de corp, și Ariste, oameni care se bucură de mare cinste în ochii voștri, să discutați cu ei; ei vă vor aduce ofrande pentru Templu și 100 de talanți de argint pentru sacrificii și alte necesități. Scrieți-mi cu privire la tot ce doriți și rugămințile vă vor fi îndeplinite; veți da dovadă astfel de prietenie, iar ceea ce veți decide va fi pus în execuție cu cea mai mare grijă. Adio!” 

    41

    Πρς τατην τν πιστολν ντγραψεν νδεχομνως  λεζαρος τατα· λεζαρος ρχιερες βασιλε Πτολεμαίῳ φλ γνησίῳ χαρειν. ατς τε ρρωσο κα  βασλισσα ρσινη,  δελφ, κα τ τκνα, καλς ν χοι κα ς βουλμεθα, κα ατο δ γιανομεν.

    Drept răspuns la această scrisoare, Eleazar i-a scris cele ce urmează: „Eleazar, Mare Preot, împăratului Ptolemeu, drag prieten, salut. Sănătate Măriei Tale și împărătesei Arsinoe, surorii Măriei Tale și copiilor; dacă există sănătate putem face tot ce ne propunem. Și eu sunt sănătos. 

    42

    λαβντες τν παρ σο πιστολν μεγλως χρημεν δι τν προαρεσν σου κα τν καλν βουλν, κα συναγαγντες τ πν πλθος παρανγνωμεν ατος, να εδσιν ν χεις πρς τν θεν μν εσβειαν. πεδεξαμεν δ κα τς φιλας ς πστειλας, χρυσς εκοσι κα ργυρς τρικοντα, κρατρας πντε, κα τρπεζαν ες νθεσιν, κα ες προσαγωγν θυσιν κα ες πισκευς ν ν δηται τ ερν ργυρου τλαντα κατν,

    M-am bucurat foarte tare la primirea scrisorii Tale, văzând obiectivul nobil pe care Ți l-ai fixat. Am adunat mulțime mare de popor și am citit scrisoarea Măriei Tale pentru ca toți să cunoască marea credință ce o ai în Dumnezeul nostru. De asemenea, am arătat și vasele pe care ni le-ai trimis pentru Templu, 20 din argint și 30 din aur, cinci potire și o masă pentru rânduiala jertfelor, iar pentru a răspunde nevoilor Templului, cei 100 de talanți din argint, 

    43

    περ κμισεν νδρας τν τετιμημνων παρ σο κα ριστας, νδρες καλο κα γαθο κα παιδείᾳ διαφροντες κα τς σς γωγς κα δικαιοσνης ξιοι κατ πντα· ο κα μετδωκαν μν τ παρ σο, πρς κα παρ μν κηκασιν ρμζοντα τος σος γρμμασι.

    toate acestea fiind aduse de cei doi oameni care se bucură a încrederea Ta, Andreas și Ariste, oameni integri, renumiți datorită educației lor, vrednici în toate de încrederea și dreptatea Ta. De asemenea, ei ne-au transmis mesajele Tale, iar ca răspuns din partea mea au auzit lucrurile așa cum le-ai scris și Tu. 

    44

    πντα γρ σα σοι συμφρει, κα ε παρ φσιν στν, πακουσμεθα· τοτο γρ φιλας κα γαπσεως σημεῖόν στι. μεγλα γρ κα σ κα νεπληστα τος πολτας μν κατ πολλος τρπους εηργτηκας.

    Tot ce este spre folosul Măriei Tale, chiar dacă nu este în mod natural, voi face; este dovada unei prietenii și înțelegeri dintre noi. De asemenea, ai dat dovadă de multă umanitate în favoarea concetățenilor mei, dându-le multe avantaje în felurite chipuri. 

    45

    εθως ον προσηγγομεν πρ σο θυσας κα τς δελφς κα τν τκνων κα τν φλων· κα ηξατο πν τ πλθος, να σοι γνηται καθς προαιρ δι παντς, κα διασζ σοι τν βασιλεαν ν ερν μετ δξης κυριεων πντων θες, κα πως γνητα σοι συμφερντως κα μετ σφαλεας το γου νμου μεταγραφ.

    Așadar, am adus jertfe numaidecât pentru Măria Ta, pentru sora Măriei Tale, copiii și prietenii Tăi. Cu toții am spus că merită să se facă după dorințele Tale, pentru ca Dumnezeu, deasupra tuturor, să păstreze Imperiul Tău în pace și slavă iar traducerea Legii sfinte să se facă numaidecât și să ajungă la Tine în siguranță. 

    46

    παρντων δ πντων πελξαμεν νδρας καλος κα γαθος πρεσβυτρους, φ κστης φυλς ξ, ος κα πεστελαμεν χοντας τν νμον. καλς ον ποισεις, βασιλε δκαιε, προστξας, ς ν μεταγραφ γνηται τν βιβλων, να πλιν ποκατασταθσιν πρς μς σφαλς ο νδρες. ρρωσο.

    În prezența adunării, am ales câțiva bătrâni, oameni cinstiți și autentici, șase din fiecare trib, pe care i-am trimis la Tine cu Legea în mâinile lor. Va fi un lucru nobil, Împărate prea-drept, dacă vei porunci ca, odată isprăvită lucrarea de traducere a Legii sinfte, acești oameni să revină în siguranță acasă. Adio!” 

    47

    Εσ δ πρτης φυλς· Ἰώσηφος, ζεκας, Ζαχαρας, ωννης, ζεκας, λισσαος. δευτρας· οδας, Σμων, Σομηλος, δαος, Ματταθας, σχλεμας. τρτης· Νεεμας, Ἰώσηφος, Θεοδσιος, Βασας, ρνας, Δκις.

    Numele acestor înțelepți sunt: din primul trib – Iosif, Ezechia, Zaharia, Ioan, Ezechia și Eliseu; din al doilea trib – Iuda, Simon, Samuel, Adeu, Mathias și Esclemias; din al treilea trib – Nehemiah, Iosif, Teodosie, Baseas, Ornias și Dakis; 

    48

    τετρτης· ωνθας, βαος, λισσαος, νανας, Χαβρας, [Χελκας?]. πμπτης· σακος, Ἰάκωβος, ησος, Σαββαταος, Σμων, Λευς. κτης· οδας, Ἰώσηφος, Σμων, Ζαχαρας, Σομηλος, Σελεμας.

    din al patrulea trib – Ionatan, Abraeus, Eliseu, Ananias, Chabrias; din al cincilea trib – Isac, Iacob, Isus, Sabbateus, Simon, Levi; din al șaselea trib – Iuda, Iosif, Simon, Zaharia, Samuel și Selemiah; 

    49

    βδμης· Σαββαταος, Σεδεκας, Ἰάκωβος, σαχος, ησας, Νατθαος. γδης· Θεοδσιος, Ἰάσων, ησος, Θεδοτος, ωννης, ωνθας. ντης· Θεφιλος, βραμος, ρσαμος, Ἰάσων, νδεμας, Δανηλος.

    din al șaptelea trib – Sabbateus, Sedecias, Iacob, Isac, Iosia, Nathaeus; din al optulea trib – Teodosie, Iason, Isus, Teodot, Ioan și Ionatan; din al nouălea trib – Teofil, Abram, Abram, Iason, Endemias, Daniel ;

    50

    δεκτης· ερεμας, λεζαρος, Ζαχαρας, Βανας, λισσαος, Δαθαος. νδεκτης· Σαμοηλος, Ἰώσηφος, οδας, ωνθης. Χαβε, Δοσθεος. δωδεκτης· σηλος, ωννης, Θεοδσιος, ρσαμος, βιτης, ζεκλος. ο πντες βδομκοντα δο.

    din al zecelea trib – Ieremia, Eleazar, Zaharia, Baneas, Eliseu și Datheus; din al unsprezecelea trib – Samuel, Iosif, Iuda, Ionatan, Chabeu și Dositeu; din al doisprezecelea trib – Isael, Ioan, Teodosie, Arsamus, Abietes și Ezechiel. 72 de înțelepți în total. 

    51

    κα τ μν πρς τν το βασιλως πιστολν τοιατης τγχανεν ντιγραφς {π} τν περ τν λεζαρον.ς δ πηγγειλμην κα τ τν κατασκευασμτων διασαφσαι, ποισω. πολυτεχνίᾳ γρ διαφροντα συνετελσθη, το βασιλως πολλν πδοσιν ποιουμνου κα παρ καστον πιθεωροντος τος τεχντας. δι παριδεν οδν δναντο οδ εκ συντελσαι. πρτον δ σοι τ περ τς τραπζης ξηγσομαι.

    Cele relatate de împărat în scrisoare au primit răspuns din partea lui Eleazar și a consilierilor lui. Deoarece am promis să dau toate detaliile cu privire la obiectele donate de împărat, o voi face acum. Obiectele în stadiul final erau diferite unele de altele și purtau marca artizanului; împăratul a adus o contribuție importantă și supraveghea el însuși artizanii în făurirea obiectelor, astfel încât să nu fie neglijat niciun detaliu în fabricarea obiectului respectiv. Mai întâi voi descrie în detaliu masa de jertfă. 

    52

    προεθυμετο μν ον βασιλες προπλν τι ποισαι τος μτροις τ κατασκεασμα. προσταξε δ πυθσθαι τν ν τν τπον, πηλκη τς στιν προοσα κα κειμνη κατ τ ερν ν εροσολμοις.

    Preocuparea principală a împăratului era aceea de a face din mobilier un obiect impresionant prin măsurile lui și a poruncit să se facă cercetări pe lângă populația locală cu privire la mărimea mobilierului care se afla în templul din Ierusalim. 

    53

    ς δ πεφναντο τ μτρα, προσεπηρτησεν, ε κατασκευσει μεζονα. τινς μν ον κα τν ερων κα τν λλων λεγον μηδν πικωλειν. δ επε βολεσθαι κα πενταπλν τος μεγθεσι ποισαι, διστζειν δ μποτε χρηστος γνηται πρς τς λειτουργας.

    Când i-au dat măsurile, împăratul a venit cu o altă întrebare pentru a ști dacă aceste măsuri ar putea fi depășite. Unii preoți și leviți i-au spus că nu este nicio prescripție care să specifice acest lucru. Chiar dacă era dispus să realizeze mobilierul chiar și de cinci ori mai mare, Împăratul a zis că va ezita să facă așa ceva în cazul în care acest lucru s-ar dovedi a fi inutil pentru cult; 

    54

    ο γρ αρεσθαι τ κεσθαι μνον ν τ τπ} παρ ατο, πολ δ μλλον χριν ξειν, ἐὰν τς καθηκοσας λειτουργας π τν ατο κατεσκευασμνων ος καθκε ποινται δεντως.

    nu doar a voit, zicea el, ca darurile lui să fie dispuse în Templu, dar va fi și mai fericit dacă miniștrii responsabili s-ar achita cu sârguință de ritualurile lor folosind după rânduială mobilierul pe care intenționa să-l pună la dispoziția lor. 

    55

    ο γρ νεκεν σπνεως χρυσο τ προσυντετελεσμνα βραχμετρα καθστηκεν, λλ φανεται πρς τινα λγον, επεν, οτως συνεστηκναι τος μτροις. τι γρ πιταγς οσης οθν ν σνιζε· διπερ ο παραβατον οδ περθετον τ καλς χοντα.

    Lipsa banilor nu era motivul pentru care făcuse o măsură mai mică a darurilor completate mai înainte, ci este clar, zicea el, de ce au fost făcute astfel. Dacă ar exista o prescripție precisă în acest sens, acum nu va mai lipsi nimic. De acea nu trebuie nici încălcat, nici depășit tot ceea ce este pe măsură și bine proporționat. 

    56

    τ μν ον ποικιλίᾳ τν τεχνν κλευσεν τι μλιστα χρσασθαι, σεμνς παντα διανομενος κα φσιν χων γαθν ες τ συνιδεν πραγμτων μφασιν. σα δ ν  γραφα, πρς καλλονν κλευσε ποεν· σα δ δι γραπτν, μτρα ατος κατακολουθσαι.

    Dăduse poruncă pentru ca diversitatea artelor să fie folosită din plin, intenția lui fiind una credincioasă din toate punctele de vedere; în plus, avea un ochi bine format pentru a aprecia lucrurile bine făcute. În cazul obiectelor nedefinite, împăratul porunci să se facă atenție la frumusețea lor, nu la banii cheltuiți; în cazul unor elemente specifice, măsurile trebuiau să corespundă indicațiilor prescrise. 

    57

    Δο γρ πχεων τ μκος, τ δ ψος πχεος κα μσους συνετλουν, χρυσου δοκμου στερεν πντοθεν τν ποησιν ργασμενοι, λγω δ ο περ τι περιεπτυγμνου το χρυσο, τν δ λασμν ατν πιδεδσθαι.

    La sfârșitul lucrării, masa măsura două coate lungime, o înălțime și jumătate; meșterii au întărit lucrarea cu aur foarte scump, ceea ce înseamnă că au adăugat, nu doar un strat de aur în exterior, dar și placa de jertfă era din aur masiv. 

    58

    στεφνην δ ποησαν παλαιστιααν κυκλθεν· τ δ κυμτια στρεπτ, τν ναγλυφν χοντα σχοινδων κτυπον, τ πορείᾳ θαυμαστς χουσαν κ τν τριν μερν· ν γρ τριγωνα.

    Conturul mesei era făurit dintr-o bucată; împletiturile erau din lemn torsionat în relief; relieful era foarte bine lucrat pe trei laturi ale mesei. (Forma un triunghi). 

    59

    κα καθ καστον μρος διατπωσις τς νεργεας τν ατν διθεσιν εχεν, στε, καθ  ν μρος στρφοιτο, τν πρσοψιν εναι τν ατν, κειμνου δ κατ τς στεφνης τ μν ες ατν τν τρπεζαν πκλιμα τν διατπωσιν χειν τς ραιτητος, τ δ κτς κλμα πρς τν το προσγοντος εναι θεωραν.

    Pe fiecare latură, forma mesei era identică, astfel încât aspectul era la fel, indiferent din ce parte o priveai; când o parte a conturului mesei era așezată în jos, panta cobora până la suprafața mesei și-și păstra forma sa minunată, iar panta exterioară era vizibilă pentru toți cei care se apropiau. 

    60

    δι τν περοχν ξεαν εναι τν δο κλιμτων συνβαινε, μετωρον πικειμνην, ς προειρκαμεν, τριγνου κατεσκευασμνου, καθ  ν μρος στρφοιτο. λθων τε πολυτελν ν ατ διαθσεις πρχον ν μσον τν σχοινδων· τερος παρ τερον πλοκν εχον μμητον τ ποισει.

    Astfel, măsura celor două laturi în pantă era evidentă, fiind puțin înălțată, după cum am văzut, și de construcție triunghiulară, indiferent partea din care o priveai. Erau fixate forme din pietre scumpe pe ele între jocurile de linii; una încăleca peste cealaltă, dând o formă inegalabilă artei.

    61

    πντες δ σαν δι τρημτων κατειλημμνοι χρυσας περναις πρς τν σφλειαν. π δ τν γωνιν α κατακλεδες συνσφιγγον πρς τν συνοχν.

    Pentru o mai mare siguranță, toate elementele erau îmbinate unele cu altele datorită unor găuri prin care treceau niște drugi auriți. La colțuri existau niște încheieturi speciale cu rolul de a menține totul strâns unit. 

    62

    κ πλαγων δ κατ τν στεφνην κυκλθεν τ πρς τν νω πρσοψιν οθεσα κατεσκεαστο διλιθος, κτπωσιν χουσα προσοχς συνεχσιν ναγλυφας αβδωτας, πυκνν χοσαις τν πρς λληλα θσιν περ λην τν τρπεζαν.

    De jur împrejur în partea de sus, de fiecare parte a conturului, ieșea în evidență o bordură ovală îmbrăcată în pietre scumpe, relief ce se detașa de celelalte reliefuri zebrate și neîntrerupte, strâns îmbinate unele cu altele de jur împrejurul mesei. 

    63

    π δ τν κτπωσιν τν λθων τς οθεσας, στφανον ποησαν ο τεχνται πγκαρπον, ν περοχ προδλως χοντα βοτρων κα σταχων, τι δ φοινκων κα μλων λαας τε κα ον κα τν παραπλησων. τος δ λθους ργασμενοι πρς τν τν προειρημνων καρπν διατπωσιν, χοντας κστου γνους τν χραν, νδησαν τ χρυσίῳ κκλ περ λην τν τς τραπζης κατασκευν κατ κρταφον.

    Sub relieful pietrelor scumpe, ce forma frontiera ovală, despre care am vorbit, meșterii au mai făcut o coroană ornată cu tot felul de fructe, foarte vizibile, cu struguri și spice de grâu, curmale, mere, măsline, grenade și multe altele asemenea. Au sculptat pietrele sub forma fructelor amintite mai sus, respectând culoarea fiecărui fruct în parte, apoi le-au îmbinat folosind o bandă aurită ce înconjura tot conturul mesei de jur împrejur. 

    64

    μετ δ τν το στεφνου διθεσιν, μοως κατ τν τς οθεσας διασκευν κατεσκεαστο, κα τ λοιπ τς αβδσεως κα διαγλυφς, {δι} τ κατ μφτερα τ μρη τν τρπεζαν πρς τν χρσιν πεποισθαι, καθ  ν μρος αρωνται, στε κα τν τν κυμτων θσιν κα τν τς στεφνης εναι κατ τ τν ποδν μρος.

    După ce au terminat coroana, au făurit o altă îmbinare asemănătoare care să corespundă formei bordurii, precum și restului îmbinărilor și gravurilor, fiindcă masa fusese concepută pentru a putea fi folosită de ambele părți, indiferent care ar fi fost fața principală, astfel încât poziția îmbinărilor coroanei să corespundă mereu părții unde se aflau picioarele.

    65

    λασμα γρ ποησαν καθ λου το πλτους τς τραπζης στερεν δακτλων τεσσρων, στε τος πδας νεσθαι ες τοτο, περνας {σν} κατακλεσιν χοντας σφγχθαι κατ τν στεφνην, να, καθ  ν αρωνται μρος, χρσις · τοτο δ κατ πιφνειαν θεωρεται μφοτεροδεξου τς κατασκευς οσης.

    Au făurit și o placă metalică solidă de mărimea mesei, cu o grosime de patru degete, astfel încât puteau fi fixate picioarele, folosindu-se de niște găuri pentru a fi înfipte sub coroană, în așa fel încât să poată fi folosită indiferent pe ce parte te-ai afla. Din exterior se vedea foarte bine acest lucru, construcția fiind vizibilă de ambele părți. 

    66

    π ατς δ τς τραπζης μαανδρον κτυπον ποησαν, ν περοχ λθους χοντα κατ μσον πολυτελες τν {πολυειδν}, νθρκων τε κα σμαργδων, τι δ νυχος κα τν λλων γενν τν διαφερντων ν ραιτητι.

    Pe masa propriu-zisă, au realizat o sculptură în relief, foarte complexă, din pietre foarte scumpe și vizibile începând din interior spre exterior, din rubin de diferite feluri și din smaralde, de asemenea, din onix și din alte feluri de piatră renumite prin frumusețea lor. 

    67

    μετ δ τν το μαινδρου διθεσιν πκειτο σχιστ πλοκ, θαυμασως χουσα, ομβωτν ποτελοσα τν ν μσον θεωραν· φ  κρυστλλου λθος κα τ λεγμενον λεκτρον ντετπωτο, μμητον θεωραν ποτελον τος θεωροσι.

    După realizarea motivului, amintit mai sus, au făcut o bandă cu desene frumos aranjate, lucrare ce dădea, la prima vedere, o formă în diamant; o piatră de cristal și o alta din chihlimbar au fost aranjate în relief, dând privitorilor o imagine incomparabilă.

    68

    τος δ πδας ποησαν τς κεφαλδας χοντας κρινωτς, νκλασιν κρνων π τν τρπεζαν λαμβανντων, τ δ τς ντς προσψεως ρθν χοντα τν πετλωσιν.

    Picioarele au fost realizate din lemn sculptat sub formă de crin, crinii fiind deschiși sub masă; părțile din interior, care puteau fi văzute, erau acoperite cu foiță de aur.

    69

    δ π δφους ρεισις το ποδς νθρωπος λθου πντοθεν παλιστιαα, κρηπδος χουσα τξιν κατ τν πρσοψιν, κτ δ δακτλων τ πλτος χουσα· φ ν πκειται τ πν λασμα το ποδς.

    Suportul piciorului pe pământ era împodobit cu rubin, cu o încheietură la piciorul dinainte, de opt degete lățime. Pe acest suport era sprijinită toată greutatea piciorului. 

    70

    κατεσκεασαν δ κφοντα κισσν κνθ πλεκμενον κ το λθου, σν μπλ περιειλομενον κυκλθεν τ ποδ σν τος βτρυσιν, ο λιθουργες σαν, μχρι τς κεφαλς. δ ατ διθεσις ν τν τεσσρων ποδν, πντα νεργς πεποιημνα κα προσηγμνα, τς μπειρας κα τχνης τς περοχς παραλλκτως χοντα πρς τν λθειαν, στε κα ιπζοντος το κατ τν ἀέρα πνεματος κνησιν πιδχεσθαι τν τν φλλων θσιν, πρς τν τς ληθεας διθεσιν τετυπωμνων πντων.

    Au mai realizat, din piatră, o viță de iederă care înflorește, îmbinată în acantă și înconjurată de jur împrejurul piciorului cu viță de vie și struguri, toate sculptate în piatră, până la vârf. Același motiv era aplicat la cele patru picioare; totul era realizat și îmbinat într-un mod artistic, arătând uniformitatea preeminenței experienței și artei cu un accent realist, astfel încât poziția foilor părea efectiv că sunt mișcate de o adiere de vânt, făcându-le parcă să se miște. 

    71

    ποησαν δ τριμερς τ στμα τς τραπζης, οονε τρπτυχον, πελεκνοις συναρμοζμενα γομφωτος πρς αυτ κατ τ πχος τς κατασκευς, θατον κα νερετον τν τν ρμν κατασκευσαντες συμβολν. μιπηχου δ οκ λσσονος ν τ πχος τς λης τραπζης, στε πολλν εναι ταλντων τν λην διασκευν.

    Totul fusese modelat în așa fel încât să dea impresia unei reprezentări realiste. Marginea mesei era făcută din trei straturi, fiecare strat fiind îmbinat, unul în celălalt, prin niște încheieturi de formă rotundă de grosimea mesei; încheieturile erau făcute atât de aproape de corp încât erau invizibile și foarte greu de detectat. Grosimea mesei nu era mai mică de o jumătate de cot; toată lucrarea cântărea mai mulți talanți.

    72

    πε γρ ο προρητο τος μεγθεσιν οδν προσθεναι βασιλες, σον δει δαπανηθναι κατασκευαζομνων μειζνων, τατα ποδδωκε πλεονα· κα κατ τν προαρεσιν ατο πντα πετελσθη θαυμασως κα ξιολγως χοντα, κα τας τχναις μμητα, κα τ καλλον διαπρεπ.

    Căci împăratul, decisese să nu mai adauge nimic măsurătorilor deoarece erau necesare cheltuieli importante pentru a le mări, a mărit numărul talanților astfel încât, urmându-și propriul obiectiv, fiecare detaliu era completat într-un fel minunat și remarcabil, de neegalat în artă și de o frumusețe excepțională.

    73

    τν δ κρατρων δο μν σαν {χρυσο} τ κατασκευ, φολιδωτν χοντες π τς βσεως μχρι το μσου τν διασκευν τ πορείᾳ, κα τν τν λθων ν μσον τν φολδων σνδεσιν πολυτχνως χοντες.

    Două adăpători erau în aur masiv cu motive în relief care se întrepătrundeau de la bază spre centru, cu o injoncțiune artistică de pietre prețioase în mijlocul lucrării. 

    74

    ετα μαανδρος πκειτο πηχυαος ψει, τν δ κτπωσιν νυπρχε δι λιθσεως ποικλης, μφανων σν ραιτητι τ τς τχνης φιλπονον. π δ τοτο ῥάβδωσις, φ  διαπλοκ ῥόμβων, δικτυωτν χουσα τν πρσοψιν ως π τ στμα.

    La toate aceste se suprapunea un motiv complex cu înălțimea de un cot, încrustat în desen printr-o lucrare complexă în pietre scumpe, dând dovada unei arte meticuloase combinată cu frumusețe. Pe acest desen se întrepătrundeau împletituri cu motive circulare, dând un aspect de lesă până la gură. 

    75

    τ δ ν μσον σπιδσκοι λθων τρων παρ τροις, τος γνεσι παραλλαγν χντων, τετραδακτλων οκ λαττον, νεπλρουν τ τς καλλονς ναργς. π δ τς στεφνης το σματος κρνων τπωσις σν νθεμσι κα βοτρων σχοινια διπλοκοι διετυποντο κυκλθεν.

    Pe partea centrală erau grupate mici umblături din pietre scumpe, apropiate și de felurite tipuri, având o lungime de cel puțin patru degete, asigurând o frumusețe de nedescris ansamblului. Pe margine gurii erau forme de crini cu flori și struguri întretăiați de jur împrejur. 

    76

    ο μν ον δι το χρυσο τοιατην εχον τν κατασκευν, χωροντες πρ δο μετρητς· ο δ ργυρο λεαν εχον τν διασκευν, νοπτρον δ γεγονυαν πρς ατ τοτο θαυμασως χουσαν, στε πν τ προσαχθν παυγζεσθαι σαφστερον μλλον  ν τος κατπροις.

    Așa arăta modelul potirelor de băut aurite, susținând deasupra două măsuri mari. Cele în argint aveau un aspect neted, fiind astfel un reflector minunat adaptat acestui efect, astfel încât tot ceea ce se apropia devenea mai vizibil decât reflecția oglinzilor. 

    77

    οκ φικτν δ στν ξηγσασθαι τ προσυντελεσθντα πρς τν τς ληθεας μφασιν. ς γρ πετελσθη, τεθντων τν κατασκευασμτων τρου παρ τερον—λγω δ πρτον ργυρο κρατρος, ετα χρυσο, πλιν ργυρο κα χρυσο—παντελς νεξγητος γνετο τς προσψεως διθεσις, κα τν πρς τν θεωραν προσιντων ο δυναμνων φστασθαι δι τν περιαγειαν κα τ τς ψεως τερπνν.

    Totuși, îmi este imposibil să prezint detalii mai amănunțite ca să dau impresia realismului. Când lucrarea a fost isprăvită iar bucățile se îmbinau, adică un bol de băut în argint, apoi unul în aur, apoi altul în argint și altul în aur, efectul general al vederii era complet indescriptibil, și chiar cei care se apropiau pentru a-l vedea nu mai erau în măsură să se îndepărteze de strălucirea și minunăția ce o contemplau. 

    78

    ποικλη γρ ν τς πιφανεας νργεια. προσορντων γρ πρς ατν τν το χρυσου κατασκευν, ψυχαγωγα τις ν μετ θαυμασμο, συνεχς φ καστον πιβαλλοσης τς διανοας τεχντευμα. κα πλιν τε πρς τν τν ργυρν προσβλψαι τις θσιν θελεν, πλαμπε τ πντα κυκλθεν, ς ν τις στηκε, κα διχυσιν ποει μεζονα τος θεωμνοις· στε παντελς νεξγητον εναι τν νηργημνων τν πολυτεχναν.

    Realismul lucrării afișate în plină zi oferea un aspect foarte plăcut. În vreme ce oamenii priveau mobilierul în aur, exista o fascinație aparte, asociată cu o mirare foarte justificată, iar atenția era concentrată pe fiecare element artistic în parte. Și încă o dată, când toată lumea dorea să privească ceea ce era făurit din argint, totul se reflecta, indiferent de poziție, și provoca o senzație și mai mare printre spectatori. Astfel, caracterul artistic asupra mai multor aspecte ale capodoperelor erau dea dreptul indescriptibile. 

    79

    τς δ χρυσς φιλας διετρευσαν στεφνοις μπλου κατ μσον, περ δ τ χελη κισσο τε κα μυρσνης τι δ λαας νπλεξαν στφανον κτυπον, πολυτελες νντες λθους· κα τς λοιπς δ πορεας διηλλαγμνως πετλεσαν, παντα φιλοτιμηθντες ες περοχν δξης το βασιλως ποισαι.

    Era gravate broderii în aur, împletituri din struguri pe mijloc, iar de jur împrejur era împletită o coroană de iederă, mirt și măslin în care erau încrustate pietre scumpe. Artiștii au isprăvit individual sculpturile ce rămâneau, întrecându-se în meșteșug pentru a face o lucrare cât mai iscusită spre slava împăratului. 

    80

    καθλου γρ οτ ν τος βασιλικος πρχε ισκοφυλακοις τοιατη κατασκευ τ πολυτελείᾳ κα τεχνουργίᾳ, οτ ν τινι λλ. πρνοιαν γρ ο μικρν ποιετο βασιλες, φιλοδοξν ες τ καλς χοντα.

    Nu exista nicio lucrare de artă asemănătoare în frumusețe și meșteșug, nici în tezaurul imperial, nici în altă parte. Împăratul s-a interesat îndeaproape de această lucrare datorită gustului său neasemuit pentru operele de artă. 

    81

    πολλκις γρ τν δημσιον χρηματισμν παρει, τος δ τεχνταις παρδρευεν πιμελς, να καθηκντως τ τπ συντελσωσιν, ες ν πεστλλετο τ τν ργων. δι πντα σεμνς γεγνει, κα καταξως το τε ποστλλοντος βασιλως κα το προστατοντος ρχιερως το τπου.

    De multe ori a lăsat la o parte afacerile publice și se așeza cu grijă printre artizani pentru ca aceștia să isprăvească lucrarea în felul cel mai potrivit cu locul pentru care se realiza opera de artă. Astfel, totul s-a petrecut într-o solemnitate și într-un fel vrednic de împărat, care trimisese preoți și Marele Preot pentru a supraveghea locul. 

    82

    κα γρ τ τν λθων πλθος φθονον, κα μεγλοι τος μεγθεσιν, οκ λαττον πεντακισχιλων· κα τας τχναις κρατιστεοντα πντα, στε πενταπλασως το χρυσο τιμιωτραν εναι τν τν λθων δσιν κα τν τν τεχνν νργειαν.

    Numărul pietrelor scumpe era nelimitat și erau de mărimi mari, cel puțin 5000 în total. Întreaga lucrare dovedea iscusința și excelența, astfel încât cadoul pietrelor și lucrarea artistică în sine valorau de cinci ori mai mult decât aurul. 

    83

    πολαμβνων ον κα τοτων τν ναγραφν ναγκααν εναι, δεδλωκ σοι. τ δ ξς περιχει τν πρς τν λεζαρον δν μν γενομνην· τν δ θσιν τς λης χρας πρτον δηλσω. ς γρ παρεγενθημεν π τος τπους, θεωρομεν τν πλιν μσην κειμνην τς λης ουδαων π ρους ψηλν χοντος τν ντασιν.

    Am considerat necesar că această descriere era indispensabilă, de aceea am povestit-o. Ceea ce urmează spune drumul lui Eleazar pe care noi l-am împrumutat. Voi descrie mai întâi configurația întregii echipe. Când ne-am apropiat de acel loc, Ierusalim, am văzut orașul construit în mijlocul țării evreilor, pe o colină ce se întindea pe o mare înălțime. 

    84

    π δ τς κορυφς κατεσκεαστο τ ερν κπρεπς χον· κα ο περβολοι τρες, πρ βδομκοντα δ πχεις τ μεγθει, κα τ πλτος κλουθον κα τ μκος τς κατ τν οκον διασκευς πρχε, μεγαλομοιρίᾳ κα χορηγίᾳ κατ πντα περβαλλοσ δικοδομημνων πντων.

    Pe vârful colinei fusese construit Templul, dând impresia că domina totul. Erau trei ziduri de întărituri înalte de mai bine de 70 de coți, lărgimea și lungimea edificiului erau proporționate cu mobilierul; totul fusese construit într-un mod excepțional din toate punctele de vedere, cu măiestrie și cu sume mari de bani. 

    85

    κα το θυρματος δ κα τν περ ατ συνδσμων κατ τς φλις κα τς τν περθρων σφαλεας κδηλος ν τν χρημτων γεγονυα φειδς δαπνη.

    Era evident că nu s-a ținut cont de bani când au fost făurite porțile Templului, nici pentru închiderea lintourilor porților, nici pentru întărirea lor. 

    86

    το τε καταπετσματος διατπωσις θυρσει κατ πν μοιοττη πρχε· κα μλιστα δι τν το πνεματος ποδρομν διλειπτον κνησιν λαμβονοσης τς διυφς, δι τ π δφους γινομνης τς ποδρομς {κατατενειν} τν κλπωσιν μχρι τς νω διατσεως, δεῖάν τινα κα δυσαπλλακτον τν θεωραν χοντος το πργματος.

    Configurația catapetesmei era foarte asemănătoare cu cea a mobilierului porții și ținea cont de mișcarea continuă cauzată materialelor de curentul de aer de la suprafață. Acest curent de aer era continuu fiindcă pleca de jos și se ridica sub formă de vârtej astfel încât crea ondulații până sus, fenomenul creând astfel un spectacol foarte plăcut și de neuitat.

    87

    τε το θυσιαστηρου κατασκευ {συμμτρως χουσαν} πρς τν τπον κα τ θματα δι το πυρς ξαναλομενα τν διοικοδομν εχε, τς δ ναβσεως τς πρς ατ, πρς τν εκοσμαν χοντος το τπου καθηκντως τ κλμα τν λειτουργοντων ερων κεκαλυμμνων μχρι τν σφυρν βυσσνοις χιτσιν.

    Mobilierul altarului era pe măsura locului și jertfelor consumate în foc; la fel și urcarea până la altar era foarte iscusită; scara fusese concepută în așa fel încât să fie adaptată preoților care-și desfășurau activitatea la altarul de jertfă, fiind îmbrăcați până la mijloc cu haine din in.

    88

    δ οκος βλπει πρς ω, τ δ πσθια ατο πρς σπραν· τ δ πν δαφος λιθστρωτον καθστηκε κα κλματα πρς τος καθκοντας τπους χει τς τν δτων πιφορς νεκεν, γνεται δι τν σμξιν τν π τν θυσιν αμτων. πολλα γρ μυριδες κτηνν προσγονται κατ τς τν ορτν μρας.

    Casa este orientată spre est, iar în partea opusă avea ieșire spre vest. Temelia era împodobită în întregime din pietre scumpe și existau uluce în pantă pentru a transporta apa necesară pentru curățirea sângelui jertfelor. (Mai multe mii de animale sunt jertfite acolo în timpul sărbătorilor). 

    89

    δατος δ νκλειπτς στι σστασις, ς ν κα πηγς σωθεν πολυρρτου φυσικς πιρρεοσης, τι δ θαυμασων κα διηγτων ποδοχεων παρχντων π γν, καθς πφαινον πντε σταδων κυκλθεν τς κατ τ ερν καταβολς κα κστου τοτων σριγγας ναρθμους, καθ καστον μρος αυτ συναπτντων τν ευμτων·

    Există o aprovizionare continuă cu apă datorită ulucelor, dând sentimentul unui izvor care ar izvorî din interior, dar și datorită unor rezervoare subterane de o frumusețe extraordinară, de nedescris, care, pe o circumferință de cinci stadii de la temelia Templului dezvăluiau nenumărate canale pentru fiecare dintre ele, râurile întâlnindu-se de fiecare parte. 

    90

    κα πντα τατα μεμολιβσθαι κατ δφους κα το τοχου· π δ τοτων κεχσθαι πολ τι πλθος κονισεως, νεργς γεγενημνων πντων. εναι δ πυκν τ στματα πρς τν βσιν, ορτως χοντα τος πσι πλν ατος ος στιν λειτουργα, ς οπ κα νεματι πντα καθαρζεσθαι τ συναγμενα παμπληθ τν θυμτων αματα.

    Totul era acoperit cu plumb până la temelia zidurilor; pe ele era un strat gros de smoală, totul bine rânduit și foarte eficace. La bază existau mai multe guri, complet invizibile, știute doar de responsabilii cu jertfele, astfel încât marile cantități de sânge adunate din jertfele animalelor erau curățate de presiunea puternică și de viteza apei.

    91

    πεπεισμνος δ κα ατς τν τν ποδοχεων κατασκευν δηλσω καθς πιστθην. προγαγον γρ πλον σταδων τεσσρων κ τς πλεως, κα πρς τινα τπον κλευσαν κατακψαντα συνακοσαι το γινομνου ψφου τς παντσεως τν δτων· στε συμφανς μοι γεγονναι τ μγεθος τν γγεων, καθς δεδλωται.

    Fiind eu însumi convins, voi descrie planul construcției rezervoarelor așa cum le-am priceput și eu. Am fost condus la circa patru stadii în afara orașului și mi s-a spus să mă aplec într-un anumit loc pentru a auzi zgomotul apei care se întâlnește în canalele subterane. Rezultatul a fost acela că mărimea conductelor devenise evidentă pentru mine, după cum am arătat deja. 

    92

    τν δ ερων λειτουργα κατ πν νυπρβλητς στι τ ῥώμ κα τ τς εκοσμας κα σιγς διαθσει. πντες γρ ατοκελεστως διαπονοσι πολλς γινομνης κακοπαθεας, κα κστ τ διατεταγμνον μλει. κα διαλεπτως πηρετοσιν, ο μν τν ξυλεαν, ο δ λαιον, ο δ σεμδαλιν, ο δ τ τν ρωμτων, τεροι τ τς σαρκς λοκαυτοντες, σχι διαφερντως συγχρμενοι·

    Ministerul preoțesc era absolut de neîntrecut în vigoarea sa și în organizarea tăcerii bine rânduite: toți preoții lucrau din greu, depuneau multe eforturi, și fiecare îndeplinea funcția prestabilită. Slujba lor era neobosită, împărțeau jertfele, unii asigurau transportul lemnului, alții aduceau uleiurile, alții veneau cu făina de grâu, alții aduceau condimentele dulci, alții ofereau jertfele de ardere de tot ale bucăților de carne, cu toții săvârșeau lucrarea pentru care erau numiți. 

    93

    διαλαβντες γρ μφοτραις τν μσχων τ σκλη, πλεον ντα ταλντων δο σχεδν κστου, ναρρπτουσιν κατραις θαυμασως ψος κανν κα οχ μαρτνουσι τς πιθσεως. μοως δ κα τ τν προβτων τι δ αγν τος βρεσι κα πιμελ θαυμασως χει. κατ πν γρ κλεγομνων ος πιμελς στιν μμητα κα τ παχτητι διαφροντα, τ προειρημνον πιτελεται.

    Separă pulpele taurilor cu mâinile lor, chiar dacă aceste bucăți de carne sunt mult mai grele decât preoții; apoi, printr-o mișcare în jos despică cele două pulpe foarte perfect și cu o precizie uluitoare. Oile și caprele sunt jertfite în același fel remarcabil, indiferent de greutatea grăsimii. Cei care doresc aleg de fiecare dată animale fără pată care se remarcă prin grăsimea lor; aceasta este procedura de urmat. 

    94

    πρς δ τν νπαυσιν τπος ατος στν ποτεταγμνος, ο καθζουσιν ο διαναπαυμενοι. τοτου δ γινομνου, τν διαλελοιπτων γερονται πρθυμοι, οδενς πιτσσοντος τ τς λειτουργας.

    Au o sală de odihnă rezervată unde se așază pentru odihna prevăzută. După ce s-au odihnit, unii dintre preoții odihniți se ridică în grabă, pentru a continua slujba, însă nimeni nu se ocupă cu organizarea ministerului lor. 

    95

    τε πσα σιγ καθστηκεν, στε πολαμβνειν, μηθ να νθρωποι ν τ τπ παρεναι, πρς τος πτακοσους παρντων τν λειτουργν—κα τν προσαγντων δ τ θματα πολ τι πλθος—λλ φβ κα κα καταξως μεγλης θειτητος παντ πιτελεται.

    O tăcere generală domnește, astfel încât ai putea crede că n-ar fi acolo decât un singur om, chiar dacă numărul miniștrilor era de fiecare dată mai mare de 700, în plus de numărul mare de participanți care aduceau animale spre sacrificare. Totul este făcut cu respect și într-un fel vrednic de divinitate. 

    96

    μεγλην δ κπληξιν μν παρσχεν, ς θεασμεθα τν λεζαρον ν τ λειτουργίᾳ, τ τε το στολισμο κα τς δξης, συνσταται δι τν νδυσιν ο φορε χιτνος κα τν περ ατν λθων· χρυσο γρ κδωνες περ τν ποδρη εσν ατο, μλους χον νιντες διζοντα· παρ κτερον δ τοτων νθεσι πεποικιλμνοι οσκοι, τ χρόᾳ θαυμασως χοντες.

    A fot o ocazie de mare mirare pentru mine când l-am văzut pe Eleazar exersându-și ministerul și văzând veșmintele strălucitoare, până chiar și tunica ce o purta era împodobită cu pietre scumpe; partea de jos a tunicii era ornată cu o ghirlandă de clopoței ce făceau un zgomot aparte. Clopoțeii erau separați între ei de pomponuri sub formă de flori de culori vii. 

    97

    κατζωστο δ διαφρ ζν διαπρεπε, διυφασμν καλλστοις χρμασιν. π δ το στθους φορε τ λεγμενον λγιον, ν συνεσφιγμνοι λθοι δεκαδο, διαλλσσοντες τος γνεσι, χρυσ κεκολλημνοι, τ τν φυλρχων νματα κατ τν ξ ρχς διταξιν γενηθεσαν, παυγζοντες καστος νεξγητον τς διτητος τν φυσικν χραν.

    Purta la brâu o centură minunată țesută din cele mai frumoase culori. Pe piept purta ceea ce se numește „oracolul” de care sunt atârnate 12 pietre de diferite feluri, încercuite cu fir de aur și pe care erau scrise numele patriarhilor în ordinea originii lor, fiecare piatră arătând propria ei culoare naturală – foarte indescriptibilă. 

    98

    π δ τς κεφαλς χει τν λεγομνην κδαριν, π δ τατης τν μμητον μτραν, τ καθηγιασμνον βασλειον κτυπον π πετλ χρυσ γρμμασιν γοις νομα το θεο, κατ μσον τν φρων, δξ πεπληρωμνον, κριθες ξιος τοτων ν τας λειτουργαις.

    Pe cap poartă ceea ce se numește o „tiară”, iar pe deasupra „mitra” cea de neimitat, diadema sfântă, observându-se în relief în față, iar în centru sunt încrustate literele sfinte pe o foiță de aur, însemnând numele lui Dumnezeu, a cărei slavă este de negrăit. Purtătorul acestora este considerat vrednic de asemenea veșminte în timpul slujbelor. 

    99

    δ συμφνεια τοτων μποιε φβον κα ταραχν, στε νομζειν ες τερον ληλυθναι κτς το κσμου· κα διαβεβαιομαι, πντα νθρωπον προσελθντα τ θεωρίᾳ τν προειρημνων ες κπληξιν ξειν κα θαυμασμν διγητον, μετατραπντα τ διανοίᾳ δι τν περ καστον γαν κατασκευν.

    Aparența lor îi reduce pe oameni la tăcere și rămân înmărmuriți: un om ar putea crede că a ieșit din lumea asta și s-a trezit într-o altă lume. Spun cu tărie că fiecare om care se apropie de spectacolul pe care tocmai l-am descris va face experiența de a rămâne înmărmurit, o experiență cu nu poate fi povestită în cuvinte, ființa lui fiind transformată văzând grija sfântă pentru fiecare detaliu în parte. 

    100

    πρς γρ τν πγνωσιν πντων π τν παρακειμνην κραν τς πλεως ναβντες θεωρομεν· κεται μν ν ψηλοττ τπ, πργοις ξησφαλισμνη πλεοσι, μχρι κορυφς εμκεσι λθοις νκοδομημνων ατν, ς μεταλαμβνομεν, πρς φυλακν τν περ τ ερν τπων·

    Pentru a examina tot ceea ce înconjoară scena, am urcat spre citadela orașului și am privit de acolo. Se află pe un sit înălțat, întărit cu mai multe turnuri, care sunt la rândul lor zidite din piatră tăiată până în vârf, după informațiile mele, pentru a proteja zona din împrejurimile Templului, 

    101

    να, ἐὰν πθεσς τις νεωτερισμς πολεμων φοδος γνηται, μηθες δνηται δν ες τος περιβλους ποισασθαι τος περ τν οκον· πικειμνων κα ξυβελν π τν πργων τς κρας κα ργνων ποικλων, κα το τπου κατ κορυφν ντος τν προειρημνων περιβλων,

    astfel încât, în caz de asalt, de revoltă sau de atac al dușmanilor, nimeni să nu poată forța drumul pentru a pătrunde în interiorul clădirii înconjurate de ziduri și întărituri. Existau și catapulte amplasate pe turnurile citadelei și o mare varietate de arme de război; locul domina cartierul amintit. 

    102

    σανε φυλασσομνων τν πργων π τν πιστοττων νδρν κα τ πατρδι μεγλας ποδεξεις δεδωκτων· οτινες οκ εχον ξουσαν ξιναι τς κρας, ε μ τας ορτας, κα τοτο κ μρους, οδ εσοδεειν εων οδνα.

    Turnurile erau, pentru a spune așa, păzite de santinelele cele mai vrednice de încredere, care s-au remarcat prin vrednicia slujirii țării lor. Nu li se permitea să iasă din citadelă, decât în timpul sărbătorilor, și atunci pentru a asigura paza: nimănui nu-i era îngăduit să intre.

    103

    μετ κριβεας δ πολλς εχον, ε κα τις πιταγ γνοιτο δι το προκαθηγουμνου πρς θεωραν εσδξασθα τινας· οον κα καθ μς γεγνει. μλις γρ νπλους ντας μς δο παρεδξαντο πρς τ κατανοσαι τ τν θυσιν.

    Atunci când comandantul lor le dădea ordin să accepte vizitatori, de pildă cum era cazul nostru, puneau în aplicare ordinul în felul cel mai strict posibil, permițându-ne, împotriva inimii, chiar dacă erau doar doi, și încă neînarmați, să privim ceremoniile în timpul jertfelor.

    104

    λεγον δ κα δι ρκων πεπιστσθαι τ τοιοτον· τος γρ πντας μωμοκναι, κατ νγκην {πιτελουμνους} θεως τ κατ τν ρισμν πργμα, ντας πεντακοσους μ παραδξασθαι πλεον νθρπων πντε κατ τ ατ· το γρ ερο τν πσαν εναι φυλακν τν κραν· κα τν καταβαλλμενον ατν τν προφυλακν τν εημνων οτως σφαλσθαι.

    O asemenea procedură era stabilită sub jurământ, ziceau ei, deoarece fiecare jurase că, așa cum se obișnuiește pentru lucrurile divine {să se facă} sub jurământ, nu puteau admite decât cinci persoane odată, chiar dacă ei erau în număr de 500. Citadela, ziceau ei, asigura toată protecția templului, iar fondatorul ei dăduse astfel garanția protecției cât mai sigure a locurilor pe care le-am descris.

    105

    τς δ πλες στι τ χμα συμμτρως χον, οον τεσσαρκοντα σταδων ντος το περιβλου, καθσον εκσαι δυνατν. χει δ τν τν πργων θσιν θεατροειδ, κα φαινομνων διδων—τν ποκειμνων, τν δ πνωθεν—{εθισμνως}—, κα τς δι τοτων διεξδους. νκλασιν γρ χει τ τν τπων, ς ν π ρους τς πλεως κοδομημνης. εσ δ κα διαβθραι πρς τς διδους.

    Mărimea orașului este bine proporționată, circa 40 de stadii în circumferință, după cât pot eu estima. Decorul turnurilor sale este asemenea unui teatru, la fel ca toate căile de circulație, care se împart, unele mai jos, altele mai sus, după felul lor obișnuit ; tot la fel este și cu străzile care le traversează. Deoarece orașul este construit pe o colină, terenul este în pantă.

    106

    ο μν γρ μετωροι τν δεαν, ο δ π ατς ποιονται, κα μλιστα διεστηκτες τς δεας, δι τος ν τας γνεαις ντας, πως μηδενς θιγγνωσιν ν ο δον στν.

    Există scări ce duc la căile de circulație. Unele persoane se deplasează deasupra lor, altele dedesubtul lor, scopul fiind acela de a se îndepărta cât mai mult de strada principală pentru a fi cât mai aproape de cei care participă la riturile purificării pentru a evita să atingă la tot pasul vreun obiect interzis.

    107

    οκ λγως δ τν πλιν συμμετρίᾳ καθηκοσ κατεσκεασαν ο πρτοι, σοφς δ πινοσαντες. τς γρ χρας πολλς οσης κα καλς, κα τινων μν πεδινν, τν κατ τν Σαμαρετιν λεγομνην, κα τν συναπτντων τ τν δουμαων χρ, τινν δ ρεινν, τν {συναπτντων τ τν ουδαων χρ, χρ} πρς τν γεωργαν κα τν πιμλειαν τς γς γνεσθαι συνεχς, να κα δι τοτο οτοι τν εκαρπαν χωσιν· ο κα γινομνου γεωργεται {πντα μετ} δαψιλεας πολλς ν πσ τ προειρημν χρ.

    Există motive bine întemeiate pentru ca pionierii să construiască orașul în armonia specifică, iar planul lor era înțelept. Teritoriul era vast și frumos; unele părți erau plate, precum regiunea Samariei și cartierul Idumeii ; alte părți erau deluroase, precum cartierul Iudeii. Se vedea o grijă deosebită pentru cultivarea și păstrarea pământului în vederea asigurării celor necesare locuitorilor. Când se are în vederea această grijă, orice agricultură este însoțită de un randament pe măsură pe întreg teritoriul amintit.

    108

    τν δ πλεων σαι μγεθος χουσι κα τν κλουθον εδαιμοναν, ταταις συμββηκεν εανδρεν, μελεσθαι δ τς χρας, πντων π τ κατ ψυχν λαροσθαι νενευκτων, κα τ κατασκευ πντας νθρπους π τς δονς εκαταφρους εναι.

    In orașele care ajung la o mărime destul de impunătoare și cu o prosperitate pe măsură, populația este numeroasă și pământul este mai delăsat, deoarece toți sunt interesați să guste din plăcerile culturale, și toată lumea, așa cum vedea ea lucrurile, are tendința să dorească doar plăcerea.

    109

    τοτο δ γνετο περ τν λεξνδρειαν περβλλουσαν πσας τ μεγθει κα εδαιμονίᾳ τς πλεις. ο γρ π τς χρας ες ατν ποξενομενοι καταμνοντες φ κανν ες λττωσιν γον τ τς ργασας.

    Ce s-a petrecut la Alexandria, care depășea toate orașele în mărime și prosperitate? Locuitorii de la țară au emigrat în acest oraș și s-au instalat, antrenând astfel declinul agriculturii.

    110

    θεν βασιλες, να μ καταμνωσι, προσταξε μ πλον εκοσιν μερν παρεπιδημεν· κα τος π τν χρειν μοως δι γγρπτων διαστολς δωκεν, ἐὰν ναγκαον κατακαλσαι, διακρνειν ν μραις πντε.

    Atunci, împăratul, pentru a împiedica instalarea lor, a poruncit ca durata sejurului lor să nu depășească 20 de zile. De asemenea, a dat instrucțiuni în scris celor care erau însărcinați cu afacerile comerciale și porunci ca, în cazul în care o adunare era necesară, problema trebuia să fie reglată în cel mult cinci zile.

    111

    πρ πολλο δ ποιομενος κα χρηματιστς κα τος τοτων πηρτας πταξε κατ νομος, πως μ πορισμν λαμβνοντες ο γεωργο κα προστται τς πλεως λαττσι τ ταμιεα, λγω δ τ τς γεωργας πρσφορα.

    Pentru a arăta importanța ce o dădea acestui lucru, împăratul a numit chiar funcționari și ajutători de funcționari pe districte, împiedicând astfel agricultorii și căpeteniile orașului să se angajeze în activități comerciale, lucru ce ar reduce veniturile imperiale, adică beneficiile cuvenite din agricultură. 

    112

    παρεξβημεν δ τατα δι τ καλς μν τν λεζαρον ποδεδειχναι τ προειρημνα. μεγλη γρ στν τν γεωργουμνων φιλοπονα. κα γρ λαϊκος πλθεσι σνδενδρς στι κα σιτικος καρπος ατν χρα κα σπροις, τι δ μπλ κα μλιτι πολλ. τ μν τν λλων κροδρων κα φοινκων οδ ριθμεται παρ ατος.

    Am vrut să aduc în atenția voastră aceste detalii deoarece Eleazar m-a instruit în amănunțit cu privire la tot ce am povestit până acum. Zelul agricultorilor era într-adevăr deosebit. Pământurile lor conțineau livezi întregi de măslini și culturi de porumb și legume de tot felul, dar aveau și vii, produceau miere în mari cantități. Cât privește copacii fructiferi și palmierii producători de curmale ce se aflau pe pământurile lor nimeni nu îi poate număra. 

    113

    κτνη τε πολλ παμμιγ, κα δαψιλς τοτων νομ· δι καλς βλεψαν, τι πολυανθρωπας ο τποι προσδονται, κα τν κατασκευν τς πλεως κα τν κωμν θεντο κατ λγον.

    Au animale și dobitoace de tot felul cu pășuni întinse suficiente pentru ele. Așadar, au înțeles foarte bine că teritoriile lor trebuiau să fie bine populate și au conceput orașul și satele în consecință. 

    114

    πολ δ πλθος κα τν ρωμτων κα λθων πολυτελν κα χρυσο παρακομζεται δι τν ρβων ες τν τπον. ργσιμος γρ κα πρς τν μποραν στ κατεσκευασμνη χρα, κα πολτεχνος πλις, ο σπανζει δ οδν τν διακομιζομνων δι τς θαλσσης.

    Prin intermediul arabilor ajung aici mari cantități de mirodenii și pietre prețioase. Pământul este agricol dar este bine echipat și pentru comerț; în oraș există mai multe meserii de artă, iar mărfurile aduse de peste mări nu lipsesc, 

    115

    χει γρ κα λιμνας εκαρους χορηγοντας, τν τε κατ τν σκαλνα κα Ἰόππην κα Γζαν, μοως δ κα Πτολεμαδα τν π το βασιλως κτισμνην. μση δ κεται πρς τος προειρημνους τπους, οκ πχουσα τοτων πολ. χει δ πντα δαψιλ κθυγρος οσα πντοθεν χρα κα μεγλην σφλειαν χουσα.

    datorită porturilor foarte bine situate care le aprovizionează, precum Ascalon, Iope și Gaza, dar și Ptolemais, pe care împăratul însuși l-a fondat, poziționat într-o zonă mai centrală decât cele menționate mai devreme, însă nu foarte departe de ele. Districtul este foarte bine irigat din toate părțile, totul este aici în abundență și în siguranță. 

    116

    περιρρε δ ατν λεγμενος ορδνης ποταμς ερρους. {τς δ χρας} οκ λαττον ξακισχιλων μυριδων ρουρν κατ τ ρχαον οσης (μετπειτα δ ο γειτνιντες πβησαν ατς) ξκοντα μυριδες νδρν γκληροι καθειστκεισαν κατοντρουροι. πληρομενος δ  ποταμς, καθς Νελος, ν τας πρς τν θερισμν μραις, πολλν ρδεει τς γς·

    Fluviul Iordan curge împrejurul lui și nu seacă niciodată. La începuturi, pământul nu măsura mai mult de 60.000.000 de acri; mai apoi, popoarele învecinate au dat năvală. 600.000 de colonizatori s-au stabilit aici, fiecare primind 100 de acri de pământ. Deoarece fluviul crește în zilele când se apropie recolta, la fel ca Nilul, irigă o mare parte din aceste pământuri, 

    117

    ς ες τερον ποταμν κβλλει τ εμα κατ τν Πτολεμαων χραν, οτος δ ξεισιν ες θλασσαν. λλοι δ χειμρροι λεγμενοι κατασι, περιλαμβνοντες τ πρς τν Γζαν μρη κα τν ζωτων χραν.

    deversându-și apele într-un alt râu din regiunea Ptolemais, care se revarsă, la rândul lui, în mare. Alte fluvii și râuri mai curg pe acolo, irigând părțile dinspre Gaza și districtul Azotos. 

    118

    περιχεται δ σφαλεαις ατοφυσι, δυσεσβολος οσα κα πλθεσιν πραγμτευτος, δι τ στενς εναι τς παρδους, κρημνν παρακειμνων κα φαργγων βαθων, τι δ τραχεας οσης πσης τς περιεχοσης πσαν τν χραν ρεινς.

    Regiunea este înconjurată de scuturi naturale, făcând dificilă invazia și inaccesibilă intrarea pentru mulți oameni, datorită căilor de acces accidentate și foarte strâmte, prăpăstiilor abrupte și văilor adânci precum și a unui lanț muntos foarte accidentat. 

    119

    λγετο δ κα κ τν παρακειμνων ρων τς ραβας μταλλα χαλκο κα σιδρου συνστασθαι πρτερον. κλλειπται δ τατα, καθ ν πεκρτησαν Πρσαι χρνον, τν ττε προστατοντων ποιησαμνων διαβολν, ς χρηστος κατεργασα γνεται κα πολυδπανος,

    Exista obișnuința de a spune că minele de zinc și de fier se aflau în colinele învecinate Arabiei, însă în perioada domniei persane au fost abandonate din cauza informațiilor date de autoritățile competente ale vremii, conform cărora nu erau rentabile și foarte costisitoare. 

    120a

    πως μ δι τν μεταλλεαν τν ερημνων συμβ κα τν χραν καταφθερεσθαι, κα σχεδν δι τν κενων δυναστεαν λλοτριωθναι, παρερεσιν λαβντων ες τος τπους εσδου, δι τ τν διαβολν γεγονναι τατην.

    Închiderea lor mai avea ca scop împiedicarea ruinării locului ce ar fi rezultat în urma exploatării acestor mine, sau chiar dispariția acelei zone din cauza tiraniei, deoarece aceste autorități au găsit pretextul afirmațiilor lor mergând în zonele miniere. 

    120b

    σον ον κα περ τοτων δει, κεφαλαιωδς σεσμαγκ σοι, Φιλκρατες δελφ· τ δ τς ρμηνεας πομνως δηλσομεν.

    Ți-am explicat pe scurt, frate Philocrat, tot ceea ce trebuia știut cu privire la acest subiect, iar acum îți voi explica detaliile traducerii. 

    121

    πιλξας γρ τος ρστους νδρας κα παιδείᾳ διαφροντας, τε δ γονων τετευχτας νδξων, οτινες ο μνον τν τν ουδαϊκν γραμμτων ξιν περιεποησαν ατος, λλ κα τς τν λληνικν φρντισαν ο παρργως κατακευς·

    Eleazar a ales oameni dintre cei mai destoinici și cu un nivel foarte ridicat de pregătire datorat obârșiilor lor familiale; nu stăpâneau doar literatura iudaică, dar studiaseră cu multă seriozitate și pe cea a grecilor. 

    122

    δι κα πρς τς πρεσβεας εθετοι καθεστκεισαν, κα τοτ πετλουν τε δοι, κα πρς τς μιλας κα τς περωτσεις τς δι το νμου μεγλην εφυαν εχον, τ μσον ζηλωκτες κατστημα (τοτο γρ κλλιστν στιν), ποτεθειμνοι τ τραχ κα βρβαρον τς διανοας, μοως δ κα τ κατοεσθαι κα νομζειν περφρονεν τρους περβεβηκτες, τν δ μιλαν κα τ συνακοειν κα πρς καστον ποκρνεσθαι δεντως παραδεδεγμνοι, κα πντες τατα συντηροντες κα μλλον ν τοτοις βουλμενοι περφρειν τερος τρου, κα το καθηγουμνου πντες ξιοι κα τς περ ατν ρετς.

    Așadar erau foarte bine calificați pentru lucrarea cu pricina și au făcut o treabă așa cum o cereau împrejurările; dispuneau de o ușurință naturală în relațiile lor interpersonale și cu privire la rezolvarea interpretările Legii, calea de mijloc fiind scopul lor cel mai lăudabil; au lăsat deoparte orice spirit de ceartă și orice manieră incultă; tot la fel au reușit să treacă peste orice vanitate și dispreț față de aproapele, și s-au angajat mai degrabă să împărtășească armonios între ei, ascultând și răspunzând, cum se cuvenea. Au păstrat cu strictețe aceste reguli și au lucrat mai mult în sensul depășirii reciproce; toți și fiecare în parte erau vrednici de căpetenia lor și de calitățile lui remarcabile. 

    123

    νοσαι δ ν, ς γπησαν τν λεζαρον δυσαποσπστως χοντες, κα κενος ατος· χωρς κα το πρς τν βασιλα γεγραφναι περ τς ποκαταστσεως ατν πολλ παρεκλεσε τν νδραν ποισαι, συναντιλαμβνεσθαι παρακαλν, καθ  ν δυνμεθα.

    Se putea vedea cu ochiul liber cât erau de apropiați cu Eleazar, la fel cum și Eleazar era apropiat lor. În plus de a scrie împăratului cu privire la reintegrarea lor, l-a rugat pe Andreas să ia multe măsuri precise în acest sens, cerându-i să colaboreze la maximul capacităților lor. 

    124

    κα μν παγγελλομνων {ε φροντσειν} περ τοτων, φη κα λαν διαγωνιν· εδναι γρ, τι φιλγαθος ν βασιλες πντων μγιστον γεται τ μεταπμπεσθαι, καθ ν ν τπον νομασθ τις νθρωπος διαφρων γωγ κα φρονσει παρ τρους.

    Am promis că voi face mare atenție la aceste lucruri, la care mi-a zis că este foarte îngrijorat, deoarece împăratul, din dragoste față de cultură, considera că este de cea mai mare importanță să nu aducă la curtea sa pe oricine ci doar oameni remarcabili prin cultura lor sau de o prudență ce depășește mult contemporanii, indiferent din ce obârșie ar veni. 

    125

    μετεληφα γρ καλς ατν λγειν, τι περ αυτν χων νδρας δικαους κα σφρονας τν μεγστην ν φυλακν τς βασιλεας ξειν, συμβουλευντων παρρησίᾳ πρς τ συμφρον τν φλων· δ σνεστι τος ποστελλομνοις π ατο.

    Înțeleg astfel de ce a făcut declarația nobilă de a avea la curtea sa doar oameni integri și înțelepți, acest lucru aducând cea mai mare protecție Imperiului său; acesta era sfatul cel mai prietenos ce i l-au putut da apropiații lui spre binele său. Dorința i-a fost pe deplin respectată prin delegații pe care i-a trimis. 

    126

    κα δι ρκων πιστοτο, μ προεσθαι τος νθρπους, ε τις τρα χρεα πρς τ δαν ατ κατεπεγοι, πρς δ τν κοινν πσι τος πολταις πανρθωσιν ξαποστλλειν ατος.

    Eleazar afirma de asemenea sub jurământ că nu ar permite oamenilor să plece dacă orice altă decizie ar dăuna propriului său avantaj; el doar i-a trimis pentru îmbunătățirea comună a tuturor locuitorilor. 

    127

    τ γρ καλς ζν ν τ τ νμιμα συντηρεν εναι· τοτο δ πιτελεσθαι δι τς κροσεως πολλ μλλον δι τς ναγνσεως. προτιθμενος ον τατα κα τ τοτοις παραπλσια φανερς ν τν διθεσιν, ς ν πρς ατος.

    El spunea că viața frumoasă consistă în păstrarea poruncilor, iar acest obiectiv se obține mai mult prin ascult decât prin lectură. Prin asemenea declarații și altele asemănătoare înaintea lor arăta foarte clar dispozițiile lui față de ei. 

    128

    ξιον δ πιμνησθναι {δι} βραχων τν ποδειχθντων π ατο πρς τ δι μν πιζητηθντα. νομζω γρ τος πολλος περιεργαν χων τιν τν ν τ νομοθεσίᾳ περ τε τν βρωτν κα ποτν κα τν νομιζομνων καθρτων εναι κνωδλων.

    Merită să amintesc aici pe scurt declarațiile lui ca răspuns la întrebările puse prin mijlocirea mea. În opinia mea, omenirea, în ansamblul ei, arată o anumită neliniște cu privire la părțile legislației iudaice referitor la carne și băuturi, mai ales referitor la animalele considerate necurate. 

    129

    πυνθανομνων γρ μν, δι τ, μις καταβολς οσης, τ μν κθαρτα νομζεται πρς βρσιν, τ δ κα πρς τν φν (δεισιδαιμνως γρ τ πλεστα τν νομοθεσαν χειν, ν δ τοτοις πνυ δεισιδαιμνως) πρς τατα οτως νρξατο.

    De pildă, am întrebat de ce, ținând cont că nu există decât o singură creație, unele lucruri sunt considerate necurate pentru a fi mâncate, altele pentru a fi atinse, din cauza unei legislații minuțioase în majoritatea cazurilor, dar mai ales în aceste cazuri precise. Drept răspuns mi-a zis așa: 

    130

    Θεωρες, φη, τς ναστροφς κα τς μιλας, οον νεργζονται πργμα, διτι κακος μιλσαντες διαστροφς πιλαμβνουσιν νθρωποι, κα ταλαπωροι δι λου το ζν εσιν· ἐὰν δ σοφος κα φρονμοις συζσιν, ξ γνοας πανορθσεως ες τν βον τυχον.

    „Voi observați”, îmi zice el, „importanța ridicată de modul nostru de viață și de relațiile interpersonale, în măsura în care, prin relații rele, oamenii devin perverși și sunt mizerabili toată viața; însă, dacă se întovărășesc bine cu oameni înțelepți și prudenți scapă de ignoranță și fac progrese. 

    131

    διαστειλμενος ον τ τς εσεβεας κα δικαιοσνης πρτον νομοθτης μν, κα διδξας καστα περ τοτων, οκ παγορευτικς μνον λλ νδεικτικς, κα τς βλβας προδλους κα τς π το θεο γινομνας πιπομπς τος ατοις—

    În primul rând, legislatorul nostru a dat prescripții explicite cu privire la respectul religiei și dreptății și a publicat un ansamblu de instrucțiuni precise cu privire la ele, nu doar sub formă negativă, dar și pozitivă, precum și cu privire la relele evidente și la intervențiile lui Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe cei vinovați”. 

    132

    προϋπδειξε γρ πντων πρτον, τι μνος θες στι, κα δι πντων δναμις ατο φανερ γνεται, πεπληρωμνου παντς τπου τς δυναστεας, κα οθν ατν λανθνει τν π γς γινομνων π νθρπων κρυφως, λλ σα ποιε τις ατ φανερ καθστηκε, κα τ μλλοντα γνεσθαι—

    Eleazar începu prin a-mi demonstra că Dumnezeu este Unul, că puterea lui se vede în toate, fiecare loc fiind plin de domnia lui, și niciun lucru de pe pământ, chiar și cele mai ascunse fapte ale oamenilor nu-i sunt necunoscute, ci, dimpotrivă, toate faptele oamenilor îi sunt cunoscute, chiar și ceea ce va fi. 

    133

    τατ ον ξεργαζμενος κριβς κα πρδηλα θες δειξεν τι, κν ννοηθ τις κακαν πιτελεν, οκ ν λθοι, μ τι κα πρξας, δι πσης τς νομοθεσας τ το θεο δυνατν νδεικνμενος.

    Astfel, pregătind aceste întrebări cu precizie și punându-le în mod foarte clar, mi-a demonstrat că chiar și atunci când un om gândea să facă rău, nu va putea să scape, cu atât mai puțin după ce a înfăptuit acel rău, arătându-mi astfel puterea lui Dumnezeu prin expunerea legislației iudaice în ansamblul ei. 

    134

    ποιησμενος ον τν καταρχν τατην, κα δεξας τι πντες ο λοιπο παρ μς νθρωποι πολλος θεος εναι νομζουσιν, ατο δυναμικτεροι πολλ καθεσττες ν σβονται ματαως—

    Asta era introducerea lui; apoi mi-a dovedit că tot restul omenirii („mai puțin noi”, zicea el) crede că există mai mulți dumnezei, oamenii fiind mult mai puternici decât zeii ce îi adoră în zadar; 

    135

    γλματα γρ ποισαντες κ λθων κα ξλων, εκνας φασν εναι τν ξευρντων τι πρς τ ζν ατος χρσιμον, ος προσκυνοσι, παρ πδας χοντες τν ναισθησαν.

    Oamenii fac chipuri din piatră și lemn și spun că sunt asemenea celor care au făcut o descoperire, că aceste chipuri sunt folositoare pentru viața lor și le adoră, chiar dacă acele chipuri sunt pur materiale și nu pot fi recunoscute drept dumnezei. 

    136

    ε τι γρ κατ κεν τις {θες εη}, κατ τν ξερεσιν, παντελς νητον· τν γρ ν τ κτσει λαβντες τιν συνθηκαν κα προσυπδειξαν εχρηστα, τν κατασκευν ατν ο ποισαντες ατο· δι κενν κα μταιον τος μοους ποθεον.

    Efectiv, dacă existența unui dumnezeu ar depinde de criteriul facerii lui, ar fi de-a dreptul absurd, deoarece într-un asemenea caz, creaturile ar fi luat unele din lucrurile create și ar fi putut demonstra utilitatea lor fără a fi ei înșiși creatorii lor. De aceea este în zadar să divinizezi semenii egali ție. 

    137

    κα γρ τι κα νν ερεματικτεροι κα πολυμαθστεροι τν νθρπων τν πρν εσι πολλο, κα οκ ν φθνοιεν ατος προσκυνοντες. κα νομζουσιν ο τατα διαπλσαντες κα μυθοποισαντες τν λλνων ο σοφτατοι καθεστναι.

    Și totuși, chiar până astăzi există mai multă creativitate și erudiție decât la oamenii de altă dată; însă făcătorii de idoli sunt primii care îi și venerează. Cei care au făcut asemenea obiecte și scris aceste mituri sunt în general considerați drept fiind cei mai înțelepți dintre greci. 

    138

    τν γρ λλων πολυματαων τ δε κα λγειν, Αγυπτων τε κα τν παραπλησων, οτινες π θηρα κα τν ρπετν τ πλεστα κα κνωδλων τν πρεισιν πεποηνται, κα τατα προσκυνοσι, κα θουσι τοτοις κα ζσι κα τελευτσασι;—

    Cu siguranță nu este absolut necesar să mai arăt și restul oamenilor foarte stupizi, egiptenii și alții ca ei, care au făcut încredere animalelor și majorității șerpilor și monștrilor, care i-au venerat și cărora le-au adus sacrificii, atât vii cât și morți. 

    139

    συνθεωρσας ον καστα σοφς ν νομοθτης, π θεο κατεσκευασμνος ες πγνωσιν τν πντων, περιφραξεν μς διακποις χραξι κα σιδηρος τεχεσιν, πως μηθεν τν λλων θνν πιμισγμεθα κατ μηδν, γνο καθεσττες κατ σμα κα κατ ψυχν, πολελυμνοι ματαων δοξν, τν μνον θεν κα δυνατν σεβμενοι παρ λην τν πσαν κτσιν.

    În înțelepciunea sa, legislatorul, în studiul amănunțit al fiecărui element, și înzestrat de Dumnezeu cu cunoașterea adevărurilor universale, a decis să ne înconjoare de împrejmuiri și de ziduri din fier foarte înalte pentru a împiedica să ne amestecăm cu celelalte popoare, sub niciun chip, să păstrăm astfel nepătat atât în trupul cât și în sufletul, ținându-ne departe de credințele false și îndemnându-ne să adorăm singurul Dumnezeu atotputernic peste toată creația. 

    140

    θεν ο Αγυπτων καθηγεμνες ερες, γκεκυφτες ες πολλ κα μετεσχηκτες πραγμτων, νθρπους θεο προσονομζουσιν μς· τος λοιπος ο πρσεστιν, ε μ τις σβεται τν κατ λθειαν θεν, λλ εσν νθρωποι βρωτν κα ποτν κα σκπης·

    Astfel, căpeteniile preoților egipteni, care dirijau mai multe anchete în profunzimea lor și dețineau o experiență practică a lucrurilor, ne-au numit „oamenii lui Dumnezeu”, denumire atribuită excluziv celor care adoră adevăratul Dumnezeu nu celor interesați de carne, băuturi și haine, atitudinea lor exprimând doar această grijă. 

    141

    γρ πσα διθεσις ατν π τατα καταφεγει. τος δ παρ μν ν οδεν τατα λελγισται, περ δ τς το θεο δυναστεας δι λου το ζν σκψις ατος

    Dimpotrivă, asemenea preocupări nu contează pentru oamenii din rândurile noastre, ci toată viața noastră principala grijă rămâne domnia lui Dumnezeu. 

    142

    πως ον μηθεν συναλισγομενοι μηδ μιλοντες φαλοις διαστροφς λαμβνωμεν, πντοθεν μς περιφραξεν γνεαις κα δι βρωτν κα ποτν κα φν κα κος κα ρσεως νομικς.

    Astfel, pentru a evita ca noi să fim pervertiți în contact cu alți oameni sau prin amestecul cu oameni ce au influență rea, ne-a protejat din toate părțile, prin prescripții stricte cu privire la carne și băuturi, la atins, la privit și la auz, în conformitate cu legea.

    143

    τ γρ καθλου πντα πρς τν φυσικν λγον μοια καθστηκεν, π μις δυνμεως οκονομομενα, κα καθ ν καστον χει λγον βαθν, φ ν πεχμεθα κατ τν χρσιν, κα ος συγχρμεθα. χριν δ ποδεγματος ν δετερον πιδραμν σοι σημαν.

    Fiindcă, în general, totul este stabilit în același fel cu privire la gândirea naturală, totul fiind guvernat de o putere supremă, și existența fiecărui element are un motiv bine întemeiat, atât cu privire la lucrurile de la care ne abținem cât și cu privire la cele pe care le folosim. Pentru a-ți demonstra, voi da unul sau două exemple. 

    144

    Μ γρ ες τν καταπεπτωκτα λγον λθς, τι μυν κα γαλς τν τοιοτων χριν περιεργαν ποιομενος νομοθτει τατα Μωϋσς· λλ πρς γνν πσκεψιν κα τρπων ξαρτισμν δικαιοσνης νεκεν σεμνς πντα ναττακται.

    Să nu crezi în mod disprețuitor că Moise a adoptat acest proiect de lege din cauza unei preocupări excesive față de șoareci, nevăstuici sau alte animale asemănătoare. În realitate totul a fost stabilit solemn pentru a permite o trăire nepătată și o schimbare de viață în folosul dreptății. 

    145

    τν γρ πτηνν, ος χρμεθα, πντα μερα καθστηκε κα διαφρει καθαριτητι, πυρος κα σπροις χρμενα πρς τν τροφν, οον περιστερα τρυγνες ττακο πρδικες τι δ χνες κα τ λλα σα τοιατα.

    Păsările pe care le folosim ca alimente sunt toate domestice și de o neprihănire excepțională, hrana lor fiind formată din grâu și leguminoase – porumbei, turturele, lăcuste, potârnichi, precum și gâștele și alte păsări de acest gen. 

    146

    περ ν δ πηγρευται πτηνν, ερσεις γρι τε κα σαρκοφγα κα καταδυναστεοντα τ περ αυτ δυνμει τ λοιπ, κα τν τροφν χοντα δαπνησεν τν προειρημνων μρων μετ δικας· ο μνον δ τατα, λλ κα τος ρνας κα ρφους ναρπζουσι, κα τος νθρπους δ δικοσι νεκρος τε κα ζντας.

    Cât privește păsările interzise, vei vedea că sunt sălbatice și carnivore iar altele care stăpânesc prin forța lor și care se hrănesc în dezavantajul păsărilor domestice menționate mai sus, ceea ce este un act de nedreptate; dar nu numai asta, ele se hrănesc chiar și cu miei și capre și atacă chiar oamenii, fie vii, fie se hrănesc cu cadavrele lor. 

    147

    παρσημον ον θετο δι τοτων, κθαρτα προσονομσας, τι δον στι κατ ψυχν, ος νομοθεσα διαττακται, δικαιοσν συγχρσθαι κα μηδνα καταδυναστεειν, πεποιθτας σχι τ καθ αυτος, μηδ φαιρεσθαι μηδν, λλ κ δικαου τ το βου κυβερνν, ς τ τν προειρημνων πτηνν μερα ζα τ φυμενα τν σπρων π γς δαπαν, κα ο καταδυναστεει πρς τν παναρεσιν τν συγγενικν.

    Numindu-le necurate, a vrut să spună astfel că era o datorie de cinste pentru cei, cărora le-a fost dată legea, să practice dreptatea și să nu manipuleze, bazându-se pe propriile forțe, nici să-l priveze pe Dumnezeu de ceva, ci de a guverna viața cu dreptate, așa cum fac aceste creaturi blânde, precum păsările menționate mai sus, care se hrănesc cu plante ce cresc pe pământ și nu arată o putere de dominare ce conduce la distrugerea altor creaturi asemănătoare lor. 

    148

    δι τν τοιοτων ον παραδδωκεν νομοθτης σημειοσθαι τος συνετος, εναι δικαους τε κα μηδν πιτελεν βίᾳ, μηδ τ περ αυτος σχι πεποιθτας τρους καταδυναστεειν.

    Prin mijlocirea unor creaturi ca acestea, legislatorul ne-a dat învățătura cunoașterii oamenilor înțelepți, astfel încât ei ar trebui să fie drepți și să nu obțină nimic prin forța brutală, nici să practice stăpânirea peste alții folosindu-se de propriile forțe. 

    149

    που γρ οδ ψασθαι καθκε τν προειρημνων δι τν περ καστα διθεσιν, πς ο φυλακτον παντπασι τος τρπους ες τοτο κατακλασθναι;

    În cazul în care este imposibil de atins una din creaturile amintite mai sus din cauza obișnuințelor lor naturale cu alte creaturi, orice precauție posibilă trebuie să fie luată pentru a evita ca morala omenească să degenereze la nivelul lor? 

    150

    πντα ον τ τς συγχωρσεως μν π τοτων κα τν κτηνν τροπολογν κτθειται. τ γρ διχηλεειν κα διαστλλειν πλς νυχας σημεῖόν στι το διαστλλειν καστα τν πρξεων π τ καλς χον·

    Tot ce privește comportamentul, ce ne este permis cu privire la aceste creaturi și animale, a fost expus simbolic. Astfel, copita despărțită în două, adică despărțitura ghearelor copitei, este simbolul despărțirii binelui săvârșit prin faptele noastre, 

    151

    γρ σχς τν λων σωμτων μετ νεργεας πρεισιν π τος μους χει κα τ σκλη. μετ διαστολς ον παντα πιτελεν πρς δικαιοσνην ναγκζει τ σημειοσθαι δι τοτων· τι δ κα διτι παρ πντας νθρπους διεστλμεθα.

    deoarece forța întregului trup cu faptele sale se află în spate și în picioare. Simbolismul vehiculat prin aceste lucruri ne obligă să facem o separație în ce privește faptele noastre, având ca scop practicarea dreptății. Asta explică de altfel de ce noi suntem diferiți de ceilalți oameni. 

    152

    ο γρ πλεονες τν λοιπν νθρπων αυτος μολνουσιν πιμισγμενοι, συντελοντες μεγλην δικαν, κα χραι κα πλεις λαι σεμννονται π τοτοις. ο μνον γρ {προγουσι} τος ρσενας, λλ κα τεκοσας τι δ θυγατρας μολνουσιν. μες δ π τοτων διεστλμεθα.

    Majoritatea celorlalți oameni pierd neprihănirea în relațiile lor sexuale, făptuind astfel greșeli grave. Ținuturi și regiuni întregi sunt mândre de așa ceva: acești oameni nu doar antrenează pe alți oameni în păcatul lor, dar pătează și mamele și fetele. Noi desolidarizăm de asemenea practici. 

    153

    περ ν δ στν προειρημνος τς διαστολς τρπος, περ τοτον εναι κα τν τς μνμης κεχαρακτρικεν. πντα γρ σα διχηλε κα μηρυκισμν νγει σαφς τος νοοσιν κτθεται τ τς μνμης.

    Omul, despre al cărui comportament diferit am vorbit, este cel peste care legiuitorul a pus ștampila memoriei. De pildă, toate creaturile cu copita despicată și rumegătoarele exprimă foarte clar, pentru cei care simt asta, fenomenul memoriei. 

    154

    γρ ναμηρκησις οθν τερον, λλ τς ζως κα συστσεως πιμνησις. τ γρ ζν δι τς τροφς συνεστναι νομζει.

    Faptul de a rumega nu este nimic altceva decât memoria vieții de creatură și a compoziției sale, viața fiind compusă, în general, din hrană. 

    155

    δι παρακελεεται κα δι τς γραφς λγων οτως· μνείᾳ μνησθσ κυρου το ποισαντος ν σοι τ μεγλα κα θαυμαστ. κατανοομενα γρ κα μεγλα κα νδοξα φανεται· πρτον μν σμπηξις το σματος κα  τς τροφς διοκησις κα  περ καστον μλος διαστολ·

    Suntem îndemnați să păstrăm așadar aceste lucruri de Sfintele Scripturi, dar și de cel care spune: „Să-ți amintești de Domnul care a făcut lucruri minunate în tine”. Când înțelegem cu adevărat aceste lucruri, sunt într-adevăr mari și minunate; în primul rând structura trupului, digestia hranei și funcția specifică fiecărui mădular în parte. 

    156

    πολλ δ μλλον τν ασθσεων διακσμησις, διανοας νργημα κα κνησις ἀόρατος, τε ξτης το πρς καστν τι πρσσειν κα τεχνν ερεσις πραστον περιχει τρπον.

    Mai mult, dispoziția atât de bine gândită a simțurilor, funcționarea și activitatea invizibilă a spiritului, precum și rapiditatea reacției lui la fiecare stimul și la creația artei și artizanatului, includ un comportament de nedepășit. 

    157

    δι παρακελεεται μνεαν χειν, ς συντηρεται τ προειρημνα θείᾳ δυνμει σν κατασκευ. πντα γρ χρνον κα τπον ρικε πρς τ δι παντς μνημονεειν το κρατοντος θεο κα συντηροντος.

    Mă invită așadar să-mi amintesc felul în care binecuvântările amintite mai sus sunt păstrate și conservate de puterea divină sub providența sa, deoarece a poruncit ca în orice moment să ne amintim mereu de Dumnezeu, stăpânitor și păstrător a toate. 

    158

    κα γρ π τν βρωτν κα ποτν παρξαμνους εθως ττε συγχρσθαι κελεει. κα μν κα κ τν περιβολαων παρσημον μν μνεας δδωκεν, σατως δ κα π τν πυλν κα θυρν προστταχε μν μν τιθναι τ λγια, πρς τ μνεαν εναι θεο·

    În consecință, în materie de carne și băuturi, legea poruncește oamenilor să ofere primele recolte și să le consume imediat. Mai mult, în hainele noastre ne-a dat un semn distinctiv ca semn de amintire, la fel și pe ușorii ușilor caselor noastre pe care ne-a poruncit să punem „legile”, ca să ne amintim mereu de Dumnezeu. 

    159

    κα π τν χειρν δ διαρρδην τ σημεον κελεει περιφθαι, σαφς ποδεικνς τι πσαν νργειαν μετ δικαιοσνης πιτελεν δε, μνμην χοντας τς αυτν κατασκευς, π πσι δ τν περ θεο φβον.

    Dă ordine, de asemenea, stricte pentru ca un semn să fie purtat pe mâinile noastre, indicând clar că este datoria noastră să împlinim fiecare faptă cu dreptate, având mereu în minte propria noastră condiție, dar mai ales frica de Dumnezeu.

    160

    κελεει δ κα κοιταζομνους κα διανισταμνους μελετν τς το θεο κατασκευς, ο μνον λγ, λλ διαλψει θεωροντας τν κνησιν κα πληψιν αυτν, ταν ες πνον ρχωνται, κα τν γερσιν, ς θεα τς στι κα κατληπτος τοτων μετθεσις.

    Mai prescrie de asemenea ca oamenii, culcându-se și trezindu-se, să mediteze asupra poruncilor lui Dumnezeu, păstrând, nu doar cuvintele, dar și înțelegând mișcarea și impresia ce o au atunci când adorm și la fel când se trezesc, ce schimbare divină există între ei – dincolo de orice înțelegere. 

    161

    Δδεικται δ σοι κα τ περισσν τς λογας τς κατ τν διαστολν κα μνεαν, ς ξεθμεθα τν διχηλαν κα τν μηρυκισμν. ο γρ εκ κα κατ τ μπεσν ες ψυχν νενομοθτηται, πρς δ λθειαν κα σημεωσιν ρθο λγου.

    Ți-am dovedit deja natura extraordinar de puternică a rațiunii ce se află în spatele acestui caracter specific al memoriei atunci când ți-am vorbit despre copita despărțită în două și despre rumegătoarele de iarbă. Nu este o întâmplare că aceste lucruri fac parte din însăși ființa noastră; ci este legat de adevăr și de o rațiune dreaptă. 

    162

    διατξας γρ π βρωτν κα ποτν κα τν κατ τς φς καστα, κελεει μηθν εκ μτε πρσσειν μτε κοειν, μτε τ το λγου δυναστείᾳ συγχρωμνους π τν δικαν τρπεσθαι.

    După ce a prescris fiecare ansamblu de reguli cu privire la carne și la băuturi și tot ce se referă la atins, a prescris ca orice faptă să nu fie făcută și niciun cuvânt să nu fie rostit în zadar și că nu trebuie folosită niciodată puterea cuvântului rostit pentru a face nedreptate. 

    163

    κα π τν κνωδλων δ τατν στιν ερεν. κακοποιητικς γρ τρπος στ κα γαλς κα τν τοτοις μοων, σα διηγρευται.

    Același principiu poate fi găsit și în cazul animalelor, deoarece caracterul nevăstuicii și al șoarecului și al celorlalte creaturi asemănătoare lor, după cum s-a spus, este răutăcios. 

    164

    πντα γρ λυμανονται κα κακοποιοσι μες, ο μνον πρς τν αυτν τροφν, λλ κα ες τ παντελς χρηστον γνεσθαι νθρπ, τι ν δ ποτ ον πιβληται κακοποιεν.

    Șoarecii poluează și murdăresc totul, nu doar prin hrana lor, dar și în măsura în care fac absout inutil oricărei ființe umane tot ceea ce poate fi murdărit. 

    165

    τ τε τς γαλς γνος διζον στ· χωρς γρ το προειρημνου χει λυμαντικν κατστημα· δι γρ τν των συλλαμβνει, τεκνοποιε δ τ στματι.

    Specia nevăstuicii este unică: în afara caracterului specificat mai sus, nevăstuicile mai au încă un alt aspect ce poluează: faptul de a concepe prin ureche și de a da naștere puilor prin gură. 

    166

    κα δι τοτο τοιοτος τρπος τν νθρπων κθαρτς στιν· σα γρ δι κος λαβντες, τατα τ λγ σωματοποισαντες, κακος τρους νεκλισαν ο τν τυχοσαν πετλεσαν, μιανθντες ατο παντπασι τ τς σεβεας μολυσμ. καλς δ ποιν βασιλες μν τος τοιοτους ναιρε, καθς μεταλαμβνομεν.—

    Deci, din acest motiv, orice caracteristică asemănătoare la oameni este necurată; oamenii care aud indiferent ce și care apoi exprimă fizic cu gura la ureche, implicând astfel și alte persoane în rău, săvârșesc o faptă de necurăție foarte gravă, iar ei înșiși sunt necurați cu desăvârșire din cauza necurăției păcatului. Fapta împăratului vostru de a îndepărta asemenea persoane – fiindcă suntem informați cu privire la acest lucru – se justifică pe deplin. 

    167

    γ δ επα Τος μφανιστς οομα σε λγειν· κα γρ ακαις κα θαντοις παλγσιν ατος περιβλλει συνεχς.— δ Τοτους γρ κα λγω· γρ παγρπνησις νθρπων πωλείᾳ νσιος.

    Am zis: „Vă referiți la informatori, presupun, deoarece le impune sistematic pedepse și o moarte chinuită”. „Într-adevăr, la ei mă refer”, îmi zise el. „A fi cu băgare de seamă pentru a omorî oameni este ceva necuviincios. 

    168

    δ νμος μν κελεει μτε λγ μτε ργ μηδνα κακοποιεν. κα περ τοτων ον, σον π βραχ {διεξλθον, προσυποδεξας} σοι διτι πντα κεκαννισται πρς δικαιοσνην, κα οδν εκ καταττακται δι τς γραφς οδ μυθωδς, λλ να δι λου το ζν κα ν τας πρξεσιν σκμεν δικαιοσνην πρς πντας νθρπους, μεμνημνοι το δυναστεοντος θεο.

    Legea noastră interzice să facem rău cuiva, fie în gând, fie în faptă. De aceea am rezumat pe scurt aceste lucruri, arătându-ți că toate prescripțiile au fost stabilite cu dreptate în cap și că nicio prescripție nu a fost făcută în Scriptură fără un scop anume sau într-un fel fantezist, ci cu intenția ca noi să putem practica, prin întreaga noastră viață, dreptatea față de toți oamenii prin faptele noastre amintindu-ne de Dumnezeu atot-stăpânitor. 

    169

    περ βρωτν ον κα τν καθρτων ρπετν κα κνωδλων κα πς λγος νατενει πρς δικαιοσνην κα τν τν νθρπων συναναστροφν δικααν.

    Cât privește cărnurile, reptilele necurate, animalele, orice judecată sunt îndreptate toate spre dreptatea și promovarea relațiilor între oamenii drepți”. 

    170

    μο μν ον καλς νμιζε περ κστων πολογεσθαι· κα γρ π τν προσφερομνων λεγε μσχων τε κα κριν κα χιμρων, τι δε τατα κ βουκολων κα ποιμνων λαμβνοντας μερα θυσιζειν, κα μηθν γριον, πως ο προσφροντες τς θυσας μηθν περφανον αυτος συνιστορσι, σημεισει κεχρημνοι το διατξαντος. τς γρ αυτο ψυχς το παντς τρπου τν προσφορν ποιεται τν θυσαν προσγων.

    În opinia mea, era obișnuit să prezinte argumente valabile pentru fiecare categorie în parte. De pildă, când vorbea despre jertfe cum ar fi viței, berbeci și capre, spunea că era datoria noastră să fie luate din turme și de pe pășuni, jertfind astfel animalele domestice, nicidecum animalele sălbatice, pentru a-i împiedica pe cei care oferă jertfe să fie conștienți în ei înșiși de orice exces, văzând că urmează simbolul legislatorului lor. Astfel, omul care aduce jertfe face o ofrandă din toate puterile ființei lui. 

    171

    κα περ τοτων ον νομζω τ τς μιλας ξια λγου καθεστναι· δι τν σεμντητα κα φυσικν δινοιαν το νμου προγμαι διασαφσα σοι, Φιλκρατες, δι ν χεις φιλομθειαν.

    În sfârșit, cred că în ce privește aceste chestiuni, detaliile cu privire la felul nostru de a trăi, merită să fie povestite. De aceea, datorită dragostei tală față de știință, iubite Philocrat, am cedat ideii să-ți expun solemnitatea specifică legii. 

    172

    δ λεζαρος ποιησμενος θυσαν κα τος νδρας πιλξας κα πολλ δρα τ βασιλε κατασκευσας προπεμψεν μς μετ σφαλεας πολλς.

    Eleazar a adus un sacrificiu, a ales oamenii și a pregătit o grămadă de cadouri pentru împărat. Apoi ne-a trimis pe drumul nostru cu mare escortă. 

    173

    ς δ παρεγενθημεν ες λεξνδρειαν, προσηγγλη τ βασιλε περ τς φξεως μν. {παρειμνοι} δ ες τν αλν νδρας τε κα γ, φιλοφρνως σπασμεθα τν βασιλα κα τς πιστολς ποδεδκαμεν τς παρ το λεαζρου.

    Când am ajuns la Alexandria, vestea sosirii noastre a fost adusă împăratului. Andreas și cu mine am fost invitați la curte, am prezentat omagiile noastre împăratului și i-am înmânat scrisorile lui Eleazar. 

    174

    περ πολλο δ ποιομενος τος πεσταλμνοις νδρσιν ντυχεν, κλευσε τος λοιπος πντας πολσαι τος π τν χρειν, καλεν δ τος νθρπους.

    Împăratul era nerăbdător să-i întâlnească pe membrii delegației. A poruncit așadar să fie trimiși afară toți funcționarii de la curte și să fie aduși acești oameni de vază. 

    175

    ο πσι παραδξου φανντος—δι τ κατ θος εναι, πεμπταους ες πρσωπον ρχεσθαι βασιλε τος περ χρσιμον φικνουμνους, τος δ παρ βασιλων πλεων ν περοχας μλις ν τρικοντα ες τν αλν παρεσθαι—τος δ κοντας τιμς καταξιν μεζονος, κα τν περοχν κρνων το πμψαντος, πολσας ος νμιζε περισσος, πμενε περιπατν, ως ν παραγινομνους σπσηται.

    Caracterul fără precedent al acestui demers era foarte clar pentru noi toți, fiindcă devenise o obișnuință ca vizitatorii mai însemnați să fie prezentați împăratului în a cincea zi de la sosirea lor, reprezentanții împăraților sau ai orașelor importante fiind rareori admiși la curte înainte de 30 de zile. Totuși, a considerat că noii veniți meritau o cinste mai mare, ținând seama de cinstea celui care-i trimisese. Așadar, i-a lăsat pe toți funcționari să plece, considerându-i în plus, și a rămas doar cu delegații nou sosiți până ce a putut saluta întreaga delegație. 

    176

    παρελθντων δ σν τος πεσταλμνοις δροις κα τας διαφροις διφθραις, ν ας νομοθεσα γεγραμμνη χρυσογραφίᾳ τος ουδαϊκος γρμμασι, θαυμασως {εργασμνου το μνος}, κα τς πρς λληλα συμβολς νεπαισθτου κατεσκευασμνης, ς εδεν βασιλες τος νδρας, πηρτα περ τν βιβλων.

    Aceștia au venit cu darurile ce le fuseseră încredințate și cu pielea foarte frumos lucrată pe care era înscrisă Legea în litere de aur, în caractere evreiești; pergamentul a fost lucrat cu multă chibzuință iar îmbinarea literelor era aproape imperceptibilă. Când împăratul a văzut delegații, a început să pună întrebări cu privire la cărți, 

    177

    ς δ πεκλυψαν τ τν νειλημτων κα τος μνας νελιξαν, πολν πιστς χρνον κα προσκυνσας σχεδν πτκις επεν Εχαριστο μν, νδρες, μν, τ δ ποστελαντι μλλον, μγιστον δ τ θε, οτινς στι τ λγια τατα.

    și când i-au arătat ceea ce era sub învelitoare și au desfăcut pergamentul, a făcut o pauză mare, apoi de circa șapte ori s-a înclinat zicând: „Vă ofer mulțumirile mele, domnilor, și mai cu seamă celui care v-a trimis, dar mai ales lui Dumnezeu despre care vorbesc aceste oracole”. 

    178

    μοθυμαδν δ πντων επντων π μαν φωνν, τν τε παραγεγονντων κα τν συμπαρντων, Ε βασιλε, προχθη δακρσαι τ χαρ πεπληρωμνος. γρ τς ψυχς ντασις κα τ τς τιμς περτενον δακρειν ναγκζει κατ τς πιτυχας.

    Toți cei veniți și toți cei prezenți au zis într-un singur glas: „Este bine, împărate!” Împăratul era emoționat până la lacrimi, atât era de cuprins de bucurie. Intensitatea sentimentului asociat cu măreția cinstei primite i-a împins pe mulți oameni la lacrimi în acele clipe de succes. 

    179

    κελεσας δ ες τξιν ποδοναι τ τεχη, τ τηνικατα σπασμενος τος νδρας επεν Δκαιον ν, θεοσεβες νδρες, ν χριν μς μετεπεμψμην, κενοις πρτον σεβασμν ποδοναι, μετ τατα τν δεξιν μν προτεναι· δι πεποηκα τοτο πρτον.

    Împăratul a poruncit ca darurile să fie așezate în ordine, apoi a salutat numaidecât delegația zicând: „Se cuvine, oameni ai lui Dumnezeu, să cinstim documentele pe care vi le-am cerut, iar apoi, să vă dați mâna dreaptă ca semn de salut, asta însemnând primul meu act de recunoștință. 

    180

    μεγλην δ τθειμαι τν μραν τατην, ν παραγεγνατε, κα κατ νιαυτν πσημος σται πντα τν τς ζως μν χρνον· συνττυχε γρ κα τ κατ τν νκην μν προσπεπτωκναι τς πρς ντγονον ναυμαχας. δι κα δειπνσαι σμερον μεθ μν βουλσομαι.

    Consider această zi a sosirii voastre ca fiind de cea mai însemnată importanță, și în fiecare an al vieții mele va fi marcată această zi, deoarece, din fericire, ziua coincide cu victoria mea pe mare împotriva lui Antigona. Așadar, va fi o cinste pentru mine să iau masa cu voi în acea zi. 

    181

    πντα {δ μν}, επε, παρσται καθηκντως, ος συγχρσησθε, κμο μεθ μν. τν δ σμενισντων κλευσε καταλματα δοθναι τ κλλιστα πλησον τς κρας ατος, κα τ κατ τ συμπσιον τοιμζειν.

    Orice masă la care veți lua parte, continuă împăratul, va fi servită după tradițiile voastre, iar eu voi mânca la fel ca voi”. Ei și-au arătat bucuria față de invitația făcută, iar împăratul porunci să li se dea cele mai frumoase apartamente în apropierea cetății și să se pregătească banchetul. 

    182

    δ {ρχεδατρος} Νικνωρ Δωρθεον προσκαλεσμενος, ς {ν} π τοτων ποτεταγμνος, κλευσε τν τοιμασαν ες καστον πιτελεν. ν γρ οτω διατεταγμνον π το βασιλων, μν τι κα νν ρς· σαι γρ πλεις εσν, {α τος ατος} συγχρνται πρς τ ποτ κα βρωτ κα στρωμνς, τοσοτοι κα προεσττες σαν· κα κατ τος θισμος οτως σκευζετο, ταν παραγνοιντο πρς τος βασιλες, να κατ μηθν δυσχερανοντες λαρς διεξγωσιν· κα περ τοτους γεγνει.

    Administratorul șef, Nicanor, l-a chemat pe Doroteu, însrcinatul cu pregătirea ospețelor, și i-a cerut personal să se ocupe de fiecare invitat. „Iată, zise el, ceea ce a poruncit împăratul; iar unele din aceste lucruri le poți vedea chiar acum”. Numărul delegaților însemnați este egal cu numărul orașelor, toate păstrând aceleași obiceiuri în materie de băutură, hrană și lenjerie de pat. Toate pregătirile au fost făcute conform acestor obiceiuri pentru ca, atunci când se vor prezenta înaintea împăratului, să nu aibă niciun motiv de nemulțumire, ci totul să se desfășoare în cea mai mare armonie. 

    183

    προσεχστατος γρ ν νθρωπος Δωρθεος εχε τν τν τοιοτων προστασαν. συνστρωσε δ πντα τ δι ατο χειριζμενα, πρς τς τοιατας ποδοχς διαμεμερισμνα. διμερ τε ποησε τ τν κλισμν, καθς προσταξεν βασιλες· τος γρ μσεις κλευσεν ν χερα κατακλναι, τος δ λοιπος μετ τν αυτο κλισαν, οδν λλιπν ες τ τιμν τος νδρας.

    Era experiența lor. Doroteu, însărcinat cu aceste pregătiri, era un om foarte minuțios. A rânduit tot mobilierul de care se îngrijea și tot ceea se afla în inventarul său pentru o asemenea recepție. A așezat fotoliile pe două rânduri, conform poruncii imperiale, deoarece împăratul poruncise ca jumătate din oameni să se așeze în dreapta sa, iar cealaltă jumătate în spatele tronului său împărătesc, fără să cruțe niciun efort pentru a dovedi cinstea față de acești delegați. 

    184

    ς δ κατεκλθησαν, κλευσε τ Δωροθέῳ τος θισμος ος χρνται πντες ο παραγινμενοι πρς ατν π τς ουδαας, οτως πιτελεν. δι τος εροκρυκας κα θτας κα τος λλους, ος θος ν τς κατευχς ποιεσθαι, παρτσατο· τν δ παραγεγοντων σν μν λισσαον ντα τν ερν πρεσβτερον ποισασθαι κατευχν, ς ξιολγως στς επε

    Când au luat fiecare loc, a poruncit lui Doroteu să facă totul conform tradițiilor celor invitați veniți din Iudeea. Doroteu i-a neglijat atunci pe eroii sacri, pe miniștrii jertfelor și pe ceilalți al căror rol era acela de a înălța rugăciuni. În schimb, însă, l-a invitat pe Eleazar, „decanul preoților, invitații noștri”, să facă o rugăciune. El s-a ridicat și a rostit aceste cuvinte memorabile 

    185

    Πληρσαι σε, βασιλε, πντων τν γαθν ν κτισεν παντοκρτωρ θες· κα δη σοι τατ χειν κα γυναικ κα τκνοις κα τος μονοοσι πντα νκλειπτα τν τς ζως χρνον.

    „Dumnezeu cel Atot-puternic să te înzestreze, împărate, cu toate binecuvântările ce le-a creat – și să-ți îngăduie ție, soției tale, copiilor tăi și tuturor celor ce împărtășesc opiniile tale, să vă bucurați de orice binecuvântare fără limite, în toate zilele vieții voastre”. 

    186

    Επνοτος δ τατα τοτου κατερργη κρτος μετ κραυγς κα χαρς εφροσνου πλεονα χρνον· κα τ τηνικατα πρς τ τρπεσθαι δι τν τοιμασμνων τρπησαν, τν λειτουργιν πασν δι τς το Δωροθου συντξεως πιτελουμνων· ν ος κα βασιλικο παδες σαν, κα τν τιμωμνων π το βασιλως.

    După cuvintele acestui om, s-a iscat un tunet de apaluze și strigăte și o bucurie euforică a pus stăpânire peste convivi timp îndelungat. Apoi, toți și-au întors privirile numaidecât spre plăcerea bucatelor pregătite, toate serviciile fiind asigurate prin grija lui Doroteu, chiar și pentru războinicii imperiali și pentru invitații de marcă ai împăratului. 

    187

    τε δ καιρν λαβεν κ διαστματος, ρτησε τν χοντα τν πρτην νκλισιν (σαν γρ καθ λικαν τν νπτωσιν πεποιημνοι) Πς ν τν βασιλεαν μχρι τλους πταιστον χων διατελο;

    După un anumit timp, când a găsit o ocazie, împăratul a cerut celui care ocupa primul fotoliu (erau așezați în funcție de vârsta lor): „Cum aș putea păstra regatul până la sfârșit fără să fiu atacat?” 

    188

    βραχ δ πισχν επεν Οτως ν μλιστα διευθνοις, μιμομενος τ το θεο δι παντς πιεικς. μακροθυμίᾳ γρ χρμενος, κα βλιμζων τος ξους πιεικστερον, καθς εσιν ξιοι, μετατιθες κ τς κακας κα ες μετνοιαν ξεις.

    După o scurtă pauză, zise: „Ați guverna mai bine imperiul dacă ați imita bunătatea veșnică a lui Dumnezeu. Dând dovadă de răbdare și tratând cu mai multă indugență pe cei care merită pedepse, îi veți converti de la rău și îi veți conduce la regrete”. 

    189

    παινσας δ  βασιλες τν χμενον ρτα Πς ν καστα πρττοι; δ πεκρθη Τ δκαιον ε πρς παντας διατηρο, αυτ καλς τ καστα πρξει, διαλαμβνων τι πν ννημα σαφς στι θε· καταρχν δ θεου φβου λαμβνων ν οδεν διαππτοις.

    Împăratul îl felicită pentru răspunsul său și întrebă pe următorul invitat: „Cum ar trebui să acționez în orice situație?” Răspunsul dat a fost: „Dacă am practica dreptatea către toți, ne-am achita cu bine de fiecare faptă în parte, crezând că fiecare gând este cunoscut de Dumnezeu. Să trăim în frica de Dumnezeu ca principiu de bază și nu vom săvârși erori”. 

    190

    Κα τοτον δ ε μλα παραδεξμενος τερον πηρτα Πς ν μοους αυτ χοι τος φλους; κκενος επεν Ε θεωροησαν πολλν σε πρνοιαν ποιομενον ν ρχεις χλων· σ δ τοτο πρξεις πιβλπων ς θες εεργετε τ τν νθρπων γνος,  γεαν ατος κα τροφν κα τ λοιπ κατ καιρν παρασκευζων παντα.

    A primit cu mare căldură acest răspuns și a întrebat pe un alt invitat: „Cum ar trebui să ne comportăm astfel încât prietenii să semene cu noi?” Acesta răspunse: „Dacă prietenii tăi ar vedea grija deosebită ce o acorzi supușilor tăi. Poți face acest lucru respectând felul în care Dumnezeu binecuvântează omenirea, dându-i sănătate, hrană și toate celelalte daruri la timpul potrivit. 

    191

    Συνεπιμαρτυρσας δ τοτ τν χμενον ρτα Πς ν ν τος χρηματισμος κα διακρσεσιν εφημας {τυγχνοι} κα π τν ποτυγχανντων; δ επεν Ε πσιν σος γνοιο τ λγ, κα μηδν περηφνως μηδ τ περ σεαυτν σχι πρσσοις κατ τν μαρτανντων.

    L-a felicitat și pe acesta și a întrebat pe un alt invitat: „Cum aș putea obține, în raportele și în judecățile mele, aprobarea chiar și din partea celor care pierd procesul?” Răspunsul a fost: „Dacă ești drept cu toți în ceea ce spui și dacă nu faci nimic din aroganță sau nu folosești propria forță împotriva răufăcătorilor. 

    192

    τοτο δ ποισεις τν διταξιν βλπων τν π το θεο· τ γρ κετευμενα συντελεσθαι τος ξοις, τος δ ποτυγχανυσιν δι νερων πρξεων σημανεσθαι τ βλαβερν ατος, ο κατ τς μαρτας οδ {κατ} τν μεγαλωσνην τς σχος τπτοντος ατος, λλ πιεικείᾳ χρωμνου το θεο.

    Vei reuși acest lucru dacă vei ține seamă de metoda lui Dumnezeu. Rugăciunile celor care merită primesc răspuns, însă cei care au lipsuri, fie prin vise, fie prin fapte, sunt supuși unor prejudicii deloc benefice; dimpotrivă Dumnezeu nu-i lovește în funcție de ofensele lor, nici din toate puterile lui, ci arată mereu îndurare”. 

    193

    Ε δ κα τοτον κατεπαινσας ρτα τν ξς Πς ν ν τας πολεμικας χρεαις ἀήττητος εη; δ επεν Ε μ πεποιθς πρχοι τος χλοις μηδ τας δυνμεσιν, λλ τν θεν πικαλοτο δι πντων, να τς πιβολς ατ κατευθν δικαως διεξγοντι πντα.

    Împăratul îi dădu dreptate și acestui invitat și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea rămâne neînvins înaintea provocărilor războiului?” Invitatul răspunse: „Dacă nu ți-ai pune încrederea în armata ta și în forțele tale, ci invocându-l necontenit pe Dumnezeu pentru a conduce lucrarea sa deoarece Dumnezeu se ocupă de toate cu dreptate”. 

    194

    ποδεξμενος δ κα τοτον τν τερον ρτα Πς ν φοβερς εη τος χθρος; δ επεν Ε τ τν πλων κα δυνμεων παρασκευ πολλ χρμενος {εδεη} τατα ντα κεν π πλεονα χρνον πρς τ συμπρασμα δρ τι· κα γρ θες διδος νοχς κα νδεικνμενος τν τς δυναστεας φβον γκατασκευζει πσ διανοίᾳ.

    L-a felicitat la fel și pe acest invitat și l-a întrebat pe următorul: „Cum aș putea fi respectat de dușmanii mei?” Răspunsul a fost: „Dacă, în ciuda arsenalului militar și forțelor tale, ai ști că aceste lucruri sunt nefolositoare pentru a duce la bun sfârșit ceva durabil. Dumnezeu, acordând un armistițiu și instalând astfel frica față de puterea lui, își face loc în toate sufeltele”. 

    195

    Κα τοτον δ παινσας επε πρς τν χμενον Τ κλλιστον ατ πρς τ ζν ν εη; κκενος φη Τ γινσκειν τι θες δυναστεει τν πντων, κα π τν καλλστων πρσεων οκ ατο κατευθνομεν τ βουλευθντα· θες δ τελειο τ πντων κα καθηγεται δυναστεων.

    L-a felicitat și pe acest invitat și l-a întrebat pe următorul: „Ce înseamnă pentru tine binecuvântarea supremă pentru a trăi?” Răspunsul: „A ști că Dumnezeu este Domnul tuturor și că nu cârmuim noi înșine proiectele noastre în cele mai bune fapte, ci Dumnezeu este cel ce cârmuiește toate lucrările oamenilor și le conduce cu puterea sa suverană”. 

    196

    πιφωνσας δ κα τοτ καλς λγειν τν τερον ρτα Πς ν κραια συντηρσας παντα τος γγνοις τν ατν παραδιδο διθεσιν π τλει; δ επεν Εχμενος ε πρς τν θεν γαθς πινοας λαμβνειν πρς τ μλλοντα πρσσεσθαι, κα τος γγνοις παρακελευμενος μ κπλττεσθαι τ δξ μηδ τ πλοτ θεν γρ εναι τν χαριζμενον τατα, κα ο δι αυτος χει τν περοχν πντων.

    I-a lăsat de înțeles acestui invitat că vorbea bine și l-a întrebat pe următorul: „Să presupunem că observ toate preceptele divine în totalitatea lor, cum aș putea transmite în cele din urmă aceeași atitudine și odraslelor mele?” Răspunsul a fost: „Rugându-l neîncetat pe Dumnezeu pentru a-ți inspira intenții bune asupra a ceea ce trebuie făcut și îndemnându-ți odraslele să nu fie orbite de măreția bogățiilor sau a onorurilor – cel care dă asemenea lucruri este Dumnezeu, iar oamenii nu au nimic în posesia lor datorită propriilor merite”. 

    197

    πιμαρτυρσας δ τοτοις το μετ τατα πυνθνετο Πς τ συμβανοντα μετρως φροι; κενος δ φησεν Ε πρληψιν λαμβνοις, τι γγοναν π το θεο πντες νθρωποι μετασχεν τν μεγστων κακν, σατως δ κα γαθν, κα οκ στιν νθρωπον ντα τοτων μιγ γενσθαι· θες δ τν εψυχαν δδωσιν, ν κετεειν ναγκαον.

    Împăratul l-a felicitat și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum aș putea suporta cu seninătate tot ce mi se întâmplă?” Răspunsul a fost: „Doar dacă admiți ca principiu de bază că Dumnezeu i-a creat pe toți oamenii pentru a împărtăși cele mai rele și cele mai însemnate binecuvântări și că este imposibil, ca om, să nu le ai pe amândouă. Însă Dumnezeu, căruia trebuie să ne rugăm neîncetat, înzestrează pe tot omul cu mult curaj. 

    198

    Φιλοφρονηθες δ κα τοτον καλς επεν παντας ποφανεσθαι· περωτσας δ τι να καταλξω τ νν χον, να κα πρς τ τρπεσθαι τραπντες δως διεξγωμεν. ν δ τας μετ τατα ξ ξς μραις κα παρ τν λοιπν ξς μαθσομα τι πλον.

    A fost mulțumit și de acest răspuns și a zis că toți i-au dat răspunsuri pe măsura așteptărilor sale. „Voi mai pune încă o întrebare, zice el, după care mă voi opri pentru moment, pentru ca să ne putem concentra mai mult asupra banchetului și să petrecem un timp cât mai agreabil. În următoarele șase zile voi mai învăța multe lucruri de la ceilalți invitați”. 

    199

    ετ πηρτα τν νδρα Τ πρας νδρεας στν; δ επεν Ε τ βουλευθν ρθς ν τας τν κινδνων πρξεσιν πιτελοτο κατ πρθεσιν. τελειοται δ π το θεο πντα σοι καλς βουλευομν, βασιλε, συμφερντως.

    Apoi l-a întrebat pe următorul invitat: „Care este limita curajului?” Răspunsul: „Dacă intenția este împlinită corect așa cum era prevăzută în faptele ce comportă riscuri. Dacă intențiile tale sunt cinstite, împărate, atunci totul este săvârșit în mod avantajos pentru tine de Dumnezeu”. 

    200

    πιφωνησντων δ πντων κα κρτ σημηναμνων πρς τος φιλοσφους επεν βασιλες (οκ λγοι γρ παρσαν τοτοις) Οομαι διαφρειν τος νδρας ρετ κα συνιναι πλεον, οτινες κ το καιρο τοιατας ρωτσεις λαμβνοντες, ς δον στν ποκκρινται, πντες π θεο το λγου τν καταρχν ποιομενοι.

    Toată adunarea a aplaudat și chiar foarte tare, iar împăratul zise filosofilor, care erau destui în acea adunare: „Cred că acești oameni sunt foarte virtuoși și dau dovadă de o înțelegere mai mare a lucrurilor, deoarece, atunci când le punem întrebări de acest gen pe nepregătite, ei dau totuși răspunsuri foarte potrivite, toate făcând din Dumnezeu temelia argumentației lor”. 

    201

    Μενδημος δ  ρετριες φιλσοφος επε Να, βασιλε· προνοίᾳ γρ τν λων διοικουμνων, κα πειληφτων ρθς τοτο, τι θεκτιστν στιν νθρωπος, κολουθε πσαν δυναστεαν κα λγου καλλονν π θεο κατρχεσθαι.

    Filosoful Menedemus din Eritreia zise: „Da, într-adevăr, împărate, deoarece tot universul este guvernat de Providență și plecând de la principiul că omul este o creatură a lui Dumnezeu, este de la sine înțeles că orice tărie și orice frumusețe a argumentării au originea în Dumnezeu”. 

    202

    το δ βασιλως πινεσαντος τ περ τοτων ληξεν, τρπησαν δ πρς εφροσνην. πιλαβοσης δ τς σπρας τ συμπσιον λθη.

    Împăratul s-a arătat a fi de acord cu acest răspuns și întrebările au luat sfârșit. Apoi s-au bucurat cu toții de ospăț, care s-a terminat odată cu lăsarea serii. 

    203

    Τ δ μετ τατα πλιν κατ τν ατν διταξιν τ τς ναπτσεως κα συμποσας πετελετο. καθ δ νμιζεν βασιλες εκαιρον εναι πρς τ πυνθνεσθα τι τν νδρν, πηρτα τος ξς τν ποκεκριμνων τ προτρ μρ.

    A doua zi după amiază, pregătirile pentru locurile festivităților s-au reluat în aceeași ordine. Când împăratul a considerat necesar să pună întrebări invitaților, adresa întrebările lui vecinilor celor care dăduseră răspunsuri în ziua precedentă. 

    204

    πρς τν νδκατον δ ρξατο τν κοινολογαν ποιεσθαι· δκα γρ σαν ο ρωτημνοι τ προτρ. σιγς δ γενομνης πυνθνετο Πς ν πλοσιος διαμνοι;

    A început dialogul cu al 11-lea invitat. Într-adevăr, ziua precedentă fuseseră interogați 10 invitați. Când s-a făcut tăcere, întrebă: „Cum aș putea rămâne bogat?” 

    205

    βραχ δ πισχν τν ρτησιν κδεχμενος επεν Ε μηδν νξιον τς χς μηδ σελγς πρσσοι, μηδ δαπν ες τ κεν κα μταια συντελο, τος {δ} ποτεταγμνους εεργεσίᾳ πρς ενοιαν γοι τν αυτο· κα γρ θες πσιν ατιος γαθν στιν, κατακολουθεν ναγκαον.

    După o scurtă pauză, invitatul care primise întrebarea zise: „Dacă nu ai face nimic nevrednic sau oribil cu bunurile tale și dacă nu ai contribui, prin cheltuieli inutile, la realizarea unor obiective zadarnice și nefolositoare; astfel îți atragi și bunăvoința supușilor în favoarea ta. Iar sursa binecuvântărilor pentru toată lumea este Dumnezeu însuși, pe care trebuie să-l cinstim necontenit. 

    206

    παινσας δ  βασιλες τοτον τερον πηρτα Πς ν τν λθειαν διατηρο; δ πρς τοτο πεκρθη Γινσκων τι μεγλην ασχνην πιφρει τ ψεδος πσιν νθρποις, πολλ δ μλλον τος βασιλεσιν· ξουσαν γρ χοντες βολονται πρσσειν, τνος νεκεν ν ψεσαιντο; προσλαμβνειν δ δε τοτ σε, βασιλε, διτι φιλαλθης θες στιν.

    Împăratul îl felicită și pe acest invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum aș putea rămâne mereu în adevăr?” Răspunsul a fost: „Dându-ți seama că minciuna este o rușine oribilă pentru fiecare om, cu atât mai mult pentru un împărat. Căci, dacă poți face tot ce voiești, ce motiv ai mai avea să minți? Este datoria ta, împărate, să accepți acest principiu suplimentar conform căruia Dumnezeu iubește adevărul”. 

    207

    ποδεξμενος δ ε μλα κα τοτον πιβλψας επεν Τ στι σοφας διδαχ; δ τερος πεφνατο Καθς ο βολει σεαυτ τ κακ παρεναι, μτοχος δ τν γαθν πρχειν πντων, ε πρσσοις τοτο πρς τος ποτεταγμνους κα τος μαρτνοντας, ε τος καλος κα γαθος τν νθρπων πιεικστερον νουθετος· κα γρ θες τος νθρπους παντας πιεικείᾳ γει.

    L-a aprobat la fel de călduros și pe acest invitat și, privind cu atenție la următorul, l-a întrebat: „Ce ne învață înțelepciunea?” Acesa zise: „În măsura în care nu dorești să cadă rele peste tine, dar te faci complice al tuturor binecuvântărilor (aceasta ar fi înțelepciunea), dacă pui asta în practică cu subalternii tăi, chiar și cu cei nedrepți, și dacă îi corectezi cu blândețe atât pe cei buni cât și pe cei nedrepți, deoarece Dumnezeu cârmuie pe toți în milostivire”. 

    208

    παινσας ατν τ μετ ατν επε Πς ν φιλνθρωπος εη; κκενος φη Θεωρν ς ν πολλ χρν κα κακοπαθεαις μεγσταις αξει τε κα γεννται τ τν νθρπων γνος· θεν οτε εκπως δε κολζειν, οτε ακαις περιβλλειν· γινσκων τι τ τν νθρπων ζν ν δναις τε κα τιμωραις καθστηκεν. πινον ον καστα πρς τν λεον τραπσ κα γρ θες λεμων στιν.

    Împăratul îl felicită și pe acesta pentru răspunsul său și zise următorului invitat: „Cum pot fi prieten cu oricine?” El zise: „Observând cu atenție cum omenirea crește și este creată de-a lungul mai multor ani, trece prin suferințe grele, este datoria ta să nu implementezi cu ușurință pedepse, nici să supui oamenii la primejdii, știind că viața omului este făcută din suferințe și din pedepse. Dacă păstrezi în suflet toate acestea, atunci vei fi prietenul milostivirii, la fel cum Dumnezeu este milostivire”. 

    209

    ποδεξμενος δ τοτον πυνθνετο το κατ τ ξς Τς ναγκαιτατος τρπος βασιλεας; Τ συντηρεν, επεν, ατν δωροδκητον, κα νφειν τ πλεον μρος το βου, κα δικαιοσνην προτιμν κα τος τοιοτους φιλοποιεσθαι· κα γρ θες φιλοδκαις στιν.

    Împăratului îi plăcu și acest răspuns și întrebă pe următorul invitat: „Care ar fi cea mai necesară îndeletnicire a domniei?” Răspunsul a fost: „Ca împăratul să nu fie corupt, să practice moderația toată viața, să respecte dreptatea înainte de toate și să-și facă prieteni de acest fel, fiindcă însuși Dumnezeu iubește dreptatea”. 

    210

    πισημνας κα τοτον πρς τν τερον επε Τ τ τς εσεβεας στ κατστημα; κενος δ φη Τ διαλαμβνειν τι πντα δι παντς θες νεργε κα γινσκει, κα οθν ν λθοι δικον ποισας κακν ργασμενος νθρωπος· ς γρ θες εεργετε τν λον κσμον, οτως κα σ μιμομενος πρσκοπος ν εης.

    L-a felicitat de asemenea și pe acest invitat și îi zise vecinului său: „Care este esența credinței?” Acesta răspunse: „Înțelegerea faptului că Dumnezeu este mereu în lucrare în toate și este atot-știutor, iar omul nu-i poate ascunde vreo faptă nedreaptă sau rea. Într-adevăr, așa cum Dumnezeu face bine lumii întregi, tot la fel, imitându-l, vei fi ireproșabil”. 

    211

    πιφωνσας δ τοτ πρς τν τερον επε Τς ρος το βασιλεειν στν; δ φη Τ καλς ρχειν αυτο, κα μ τ πλοτ κα τ δξ φερμενον περφανον κα σχημν τι πιθυμσαι, ε καλς λογζοιο. πντα γρ σοι πρεστιν ς οδν. θες δ προσδες στι κα πιεικς. κα σ καθσον νθρωπος ννει, κα μ πολλν ργου, τν δ κανν πρς τ βασιλεειν.

    Împăratul încuviință și întrebă pe următorul invitat: „Ce înseamnă a domni?” Răspunsul a fost: „A ști să te stăpânești, a nu fi dominat de gustul după bogății și după onoruri, nici să ai, așadar, dorințe exagerate sau ndemne – a domni bine înseamnă să ai o gândire bună. Ai tot ce-ți trebuie. Așa cum Dumnezeu nu are nevoie de nimic și totuși este milostiv, la fel și tu, trebuie să gândești omenește, să nu dorești în  mod exagerat, să te mulțumești doar cu cele necesare pentru o bună guvernare”. 

    212

    Κατεπαινσας δ ατν, πηρτα τν τερον Πς ν τ κλλιστα διαλογζοιτο; πεκρθη δ κενος Ε τ δκαιον π παντς προβλλοι συνεχς, κα νομζοι τν δικαν το ζν στρησιν εναι· κα γρ θες δι παντς τος δικαοις γαθ προσημανει μγιστα.

    I-a mulțumit și acestuia și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum am putea trezi în noi cele mai bune gâbduri?” Acesta răspunse: „Punând întodeauna dreptatea ca principiu în toate și admițând că nedreptatea înseamnă negarea vieții, deoarece Dumnezeu dă mereu celor drepți cele mai însemnate binecuvântări”. 

    213

    Τοτον δ παινσας επε πρς τν ξς Πς ν ν τος πνοις τραχος εη; δ φη Δυσαπολγητον ρτηκας πργμα. συναναφρειν γρ ο δυνμεθα ν τοτοις τος κατ τν πνον αυτος, λλ περιεχμεθα λογστ κατδε} ασθσει.

    Îl felicită și pe acesta și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea dormi fără să fim deranjați?” Acesta răspunse: „Ai pus o întrebare cu privire la un subiect la care se poate răspunde cu greu, deoarece conștiința de sine este imposibilă în lumea somnului iar noi suntem îngrădiți în această zonă de o senzație ce depășește rațiunea. 

    214

    πσχομεν γρ κατ τν ψυχν π τος ποππτουσιν ς θεωρουμνους· λογιστομεν δ, καθσον πολαμβνομεν κα π πλαγος κα ν πλοοις πολεν, πτασθαι φερομνους κα διαρειν ες τρους τπους, κα τοιατα τερα, κα  ταθ πολαμβνων μ καθεστναι.

    În forul nostru interior, experiența lucrurilor ce au loc în timpul somnului este în așa fel încât ne dă impresia că totul este real; totuși, totul este irațional în măsura în care ne imaginăm că suntem pe mare sau în vapoare sau că suntem duși prin văzduh pe aripi și zburăm spre alte locuri și alte lucruri de acest fel, iar noi credem că toate acestea se petrec într-adevăr. 

    215

    πλν σον μοιγε φικτν, οτω διεληφα· κατ πντα τρπον σ, βασιλε, κα τ λεγμενα κα τ πραττμενα πρς εσβειαν πανγειν, οτως {αυτ} συνιστορς, τι τ κατ ρετν συντηρν οτε χαρζεσθαι προαιρ παρ λγον, οδ ξουσίᾳ χρμενος τ δκαιον αρεις.

    O spun cât mai clar posibil. Din toate punctele de vedere, împărate, te rog să-ți revizuiești cuvintele și faptele, arătând respect față de Dumnezeu, pentru ca să poți înțelege, în conștiința ta, că ești pe calea virtuții. Să nu expui în mod negândit și nepotrivit cu statutul tău intențiile tale și să nu distrugi dreptatea prin felul în care îți exerciți puterea. 

    216

    π πλεον γρ, ν ος καστος πργμασιν γρηγορς τν διαγωγν ποιεται, κα καθ πνον ν τος ατος δινοια τν ναστροφν χει, ς δ πντα διαλογισμν κα πρξιν π τ κλλιστα τρεπομνην κατευθνει κα γρηγορς κα ν πν. δι κα περ σ δι παντς στιν εστθεια.

    În majoritatea cazurilor, într-adevăr, subiectele care îi preocupă pe toți oamenii când sunt treji sunt aceleași la care s-au gândit înainte de a adormi, iar Dumnezeu orientează toate gândurile și faptele acestui om, trezit sau adormit, povățuind astfel pe tot omul spre scopurile cele mai mărețe. Aici trebuie să vezi stabilitatea ce te înconjoară mereu”. 

    217

    Κατευφημσας δ κα τοτον επε πρς τν τερον πε σ δκατος τν πκρισιν χεις, ς ν ποφν, πρς τ δεπνον τραπησμεθα.

    Împăratul a adăugat la răspunsul acestui invitat următoarele: „Deoarece tu ești al zecelea care mi-a răspuns, acum ne vom concentra asupra cinei, după întrebarea asta”. Și a întrebat: „Cum am putea evita să facem ceva nedemn de noi înșine?” 

    218

    ρτα δ Πς ν μηδν νξιον αυτν πρσσοιμεν; δ επεν πβλεπε δι παντς ες τν σεαυτο δξαν κα τν περοχν, να τοτοις κλουθα κα λγς κα διανο, γινσκων τι πντες ν ρχεις περ σο κα διανοονται κα λαλοσιν.

    Răspunsul a fost: „Să ai mereu un ochi asupra slavei și importanței tale în imperiu, pentru a putea spune și gândi ceea ce este în acord cu ele, știind că toți supușii tăi te cunosc și vorbesc despre tine. 

    219

    ο γρ λχιστν σε δε τν ποκριτν φανεσθαι· τ γρ πρσωπον, { δον ατος} στιν ποκρνεσθαι, τοτο συνθεωροντες κλουθα πντα πρσσουσι· σ δ οχ πκρισιν χεις, λλ ληθς βασιλεεις, θεο δντος σοι καταξως τν τρπων τν γεμοναν.

    Nu trebuie să fii mai mic decât actorii! Efectiv, ei dau importanță personajului pe care-l joacă și fac toate cele în coerență cu personajul jucat. Totuși, rolul tău nu este un rol interimar, tu ești cu adevărat un împărat, Dumnezeu ți-a dat autoritatea pe care comportamentul tău o merită”. 

    220

    Το δ βασιλως ε μλα συγκροτσαντος μετ φιλοφροσνης π πλεονα χρνον, τος νθρπους καθυπνον παρεκλουν. κα τ μν πρς τοτους ς ληξεν, π τν ξς τρπησαν τς συμποσας διταξιν.

    Împăratul a răspuns prin aplauze îndelungi și călduroase, după care i-a poftit pe invitați la somn. Când împăratul a isprăvit cu divertismentul, cu toții s-au întors spre bucatele de a doua zi pentru banchet. 

    221

    Τ δ χομν, τς ατς διατξεως γενηθεσης, τε καιρν πελμβανεν βασιλες εναι το πυνθνεσθα τι τν νδρν, ρτα τν πρτον τν πολιπντων πρς τν ξς ρτησιν Τς στιν ρχ κρατστη;

    A doua zi, organizarea era ca în ziua precedentă și, atunci când împăratul a considerat necesar să pună întrebări invitaților, l-a întrebat pe primul dintre cei care nu primise încă întrebări: „Care este cea mai înaltă formă de suveranitate?” 

    222

    κενος δ φη Τ κρατεν αυτο κα μ συγκαταφρεσθαι τας ρμας. πσι γρ νθρποις φυσικν εναι τ πρς τι τν δινοιαν ῥέπειν·

    Invitatul răspunse: „A avea stăpânire de sine și a nu fi condus de instinct” Împăratul zise că tot omul este înclinat în gândirea lui spre o anumită direcție sau spre alta.

    223

    τος μν ον πολλος π τ βρωτ κα ποτ κα τς δονς εκς στι κεκλσθαι, τος δ βασιλεσιν π χρας κατκτησιν, κατ τ τς δξης μγεθος· πλν ν πσι μετριτης καλν. δ  θες δδωσι, τατα λαμβνων σνεχε· τν δ νεφκτων μ πιθμει.

    „Majoritatea oamenilor este susceptibilă să se preocupe de cele necesare gurii, mâncare și băutură, și de plăcerile trupești, iar împărații de cuceriri teritoriale, în fincție de măreția statutului lor. Totuși, moderația este un lucru bun pentru toți oamenii. Așadar, ceea ce Dumnezeu îți dă, primește și păstrează; să nu dorești ceea ce este inaccesibil”. 

    224

    Τος δ ηθεσιν ρεσθες πρς τν χμενον επε Πς ν κτς εη φθνου; διαλιπν δ κενος φη Πρτον ε νοσαι, τι θες πσι μερζει δξαν τε κα πλοτου μγεθος τος βασιλεσι, κα οδες περ αυτν στι βασιλες· πντες γρ θλουσι μετασχεν τατης τς δξης, λλ ο δνανται· θεο γρ στι δμα.

    Împăratul s-a arătat mulțumit de acest răspuns și zise următorului invitat: „Cum putem fi eliberați de invidie?” După o scurtă pauză, invitatul răspunse: „Întâi de toate, conștientizând faptul că Dumnezeu dă slavă și bogății tutror împăraților și fiecăruia în parte; niciun împărat nu duce lipsă. Toți ar dori să poată avea toate, însă nu reușesc, este un dar al lui Dumnezeu”. 

    225

    παινσας δ τν νδρα δι πλεινων πηρτα τν τερον Πς ν καταφρονοη τν χθρν; δ επεν σκηκς πρς πντας νθρπους ενοιαν κα κατεργασμενος φιλας, λγον οθενς ν χοις· τ δ κεχαριτσθαι πρς πντας νθρπους κα καλν δρον εληφναι παρ θεο τοτ στι κρτιστον.

    Împăratul a făcut un îndelung elogiu acestui invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum am putea stăpâni peste dușmani?” Acesta răspunse: „Practicând bunătatea cu toți oamenii și favorizând legături de prietenie nu vei avea nicio obligație față de nimeni. A practica bunătatea față de toți oamenii și a primi un cadou frumos de la Dumnezeu, iată bunurile cele mai de preț”. 

    226

    Συναινσας δ τοτοις τν ξς κλευσεν ποκριθναι, πρς ατν επν Πς ν δοξαζμενος διαμνοι; επε δ Τ προθυμίᾳ κα τας χρισι πρς τος λλους μεταδοτικς ν κα μεγαλομερς οδποτ ν πολποι δξης· να δ τ προειρημνα σοι διαμν, τν θεν πικαλο δι παντς.

    A fost de acord cu răspunsul și porunci următorului invitat să-i răspundă la întrebarea: „Cum am putea păstra cinstea pe care am primit-o?” Răspunsul a fost: „Dacă, prin hotărâre și generozitate îți vei dovedi larghețea și dărnicia față de alții, nu-ți va lipsi niciodată cinstea. Să te rogi neîncetat lui Dumnezeu pentru ca aceste calități să fie mereu ale tale”. 

    227

    Εφημσας δ τοτον τερον ρτα Πς τινα δε φιλτιμον εναι; κενος δ φη Πρς τος φιλικς χοντας μν οονται πντες τι πρς τοτους δον· γ δ πολαμβνω, πρς τος ντιδοξοντας φιλοτιμαν δεν χαριστικν χειν, να τοτ τ τρπ μετγωμεν ατος π τ καθκον κα συμφρον αυτος. δε δ τν θεν λιτανεειν, να τατ πιτελται· τς γρ πντων διανοας κρατε.

    I-a făcut complimente și acestuia și întrebă pe următorul invitat: „Față de cine trebuie ca un om să fie generos?” „Este de datoria fiecărui om, zise acesta, de a fi generos față de toți cei care sunt deschiși. Este opinia generală. Convingerea mea este că noi trebuie, de asemenea, să dăm dovadă de caritate generoasă și față de dușmanii noștri, astfel îi putem întoarce spre ceea ce este bun și avantajos. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu ca aceste lucruri să se întâmple, fiindcă doar el știe gândurile tuturor”. 

    228

    Συνομολογσας δ τοτοις τν κτον κλευσεν ποφνασθαι πυνθανμενος Τσι δε χαρζεσθαι; κενος δ πεκρθη Γονεσι δι παντς, κα γρ θες πεποηται ντολν μεγστην περ τς τν γονων τιμς. πομνως δ τν τν φλων γκρνει διθεσιν, προσονομσας σον τ ψυχ τν φλον. σ δ καλς ποιες παντας νθρπους ες φιλαν πρς αυτν καθιστν.

    Împăratul se arătă de acord cu răspunsul și îi ceru celui de-al 6-lea invitat să răspundă. Întrebarea era: „Pe cine trebuie să cinstim cu adevărat?” Răspunsul: „Față de părinți, mereu, deoarece o poruncă importantă a lui Dumnezeu se referă la cinstea datorată părinților. Apoi, strâns legat, este cinstea datorată prietneilor, numindu-i pe prieteni egalii tăi. Faci foarte bine dacă reușești să-ți faci din toți oamenii prietenii tăi”. 

    229

    Παρακαλσας δ κα τοτον πυνθνετο κα το μετπειτα Τ καλλονς ξιν στιν; δ επεν Εσβεια. κα γρ ατη καλλον τς στι πρωτεουσα. τ δ δυνατν ατς στιν γπη· ατη γρ θεο δσις στιν· ν κα σ κκτησαι πντα περιχων ν ατ τ γαθ.

    Împăratul l-a felicitat și pe acesta și puse întrebarea următorului invitat: „Ce merită să fie considerat drept frumusețe?” Invitatul răspunse: „Credința, deoarece este vorba despre o formă preeminentă frumuseții. Dinamica ei este iubirea, un dar divin pe care l-ai dobândit și tu, în iubire fiind incluse toate binecuvântările”. 

    230

    Λαν δ φιλοφρνως πικροτσας επε πρς τερον Πς ν πτασας πλιν τς ατς κρατσαι δξης; δ φη Σ μν ο δυνατν στι πτασαι, πσι γρ χριτας σπαρκας, α βλαστνουσιν ενοιαν, τ μγιστα τν πλων κατισχουσα περιλαμβνει τν μεγστην σφλειαν·

    Împăratul l-a aplaudat călduros și îl întrebă pe vecinul său: „Cum am putea, după un pas greșit, să dobândim încă o dată aceeași slavă?” Răspunsul: „Pentru tine, o cădere este practic imposibilă, deoarece ai dat tuturor oamenilor daruri din care se naște bunăvoința, iar acest lucru este rezultatul faptului că cea mai puternică armă aduce cea mai mare siguranță. 

    231

    ε δ τινες πταουσιν, φ ος πταουσιν, οκτι χρ τατα πρσσειν, λλ φιλαν κατακτησαμνους δικαιοπραγεν. θεο δ δρον γαθν ργτην εναι κα μ τν ναντων.

    Totuși, dacă unii se clatină, în viitor trebuie să evite planul de acțiune care a provocat căderea lor, să-și facă prieteni și să se comporte cu dreptate. A face lucruri bune este un dar al lui Dumnezeu nu contrariul”. 

    232

    Συναρεσθες δ τοτοις πρς τν τερον επε Πς ν κτς γνοιτο λπης; δ φησεν Ε μηδνα βλπτοι, πντες δ φελο, τ δικαιοσν κατακολουθν· τος γρ π ατς καρπος λυπαν κατασκευζειν.

    S-a arătat foarte mulțumit de aceste cuvinte și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum am putea fi eliberați de mâhnire?” Răspunsul: „Urmând calea dreptății, fără a cauza nedreptate nimănui și ajutând pe toți. Roadele dreptății produc libertate în fața mâhnirii. 

    233

    κετεειν δ τν θεν, να μ τ παρ τν προαρεσιν μν νακπτοντα βλπτ, λγω δ οον θνατο τε κα νσοι κα λπαι κα τ τοιατα. {ατ} δ σο εσεβε καθεσττι τοτων οδν ν προσλθοι.

    Trebuie, continuă el, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca răul să nu vină din evenimente incompatibile cu conduita – vreau să zic moartea, boala, durerea și alte lucruri asemănătoare. În ce te privește, temându-te de Dumnezeu așa cum o faci, niciunul din aceste rele nu se poate abate asupra ta”. 

    234

    Καλς δ κα τοτον παινσας τν δκατον ρτα Τ μγιστν στι δξης; δ επε Τ τιμν τν θεν· τοτο δ στν ο δροις οδ θυσαις, λλ ψυχς καθαρτητι κα διαλψεως σας, καθς π το θεο πντα κατασκευζεται κα διοικεται κατ τν ατο βολησιν· ν κα σ διατελες χων γνμην, πρεστι σημειοσθαι πσιν κ τν π σο συντετελεσμνων κα συντελουμνων.

    Împăratul îl lăudă îndelung și pe acesta și întrebă pe al 10-lea: „Care este cea mai înaltă formă de slavă?” Răspunsul: „Slava lui Dumnezeu. Acest lucru nu se face prin daruri sau jertfe, ci cu o inimă curată și o dispoziție credincioasă, deoarece toate sunt poruncite de Dumnezeu și rânduite după voința sa. Aceasta este și atitudinea ta, iar roadele le poți vedea privind realizările tale din trecut și cele prezente”. 

    235

    Μετ μεζονος δ φωνς πντας ατος βασιλες σπζετο κα παρεκλει, συνεπιφωνοντων τν παρντων, μλιστα δ τν φιλοσφων. κα γρ τας γωγας κα τ λγ πολ προχοντες ατν σαν, ς ν π θεο τν καταρχν ποιομενοι. μετ δ τατα βασιλες ες τ φιλοφρονεσθαι προλθε δι τν προπσεων.

    Cu glas tare, împăratul le-a mulțumit tuturor și i-a încurajat pe toți; toți oamenii au auzit glasul său, în special filosofii, deoarece acești oameni depășeau cu mult pe toți ceilalți prin elocință și pricepere, punctul lor de plecare fiind mereu însuși Dumnezeu. După acestea, împăratul păși înaintea lor cu o față senină și îi îndemnă pe toți la petrecere. 

    236

    Τ δ πιοσ κατ τ ατ τς διατξεως το συμποσου γενομνης, καθς εκαιρον γνετο τ βασιλε, τος ξς ρτα τν προαποκεκριμνων, επε δ τ πρτ Τ φρονεν ε διδακτν στιν; ς δ επε Ψυχς στιν κατασκευ δι θεας δυνμεως πιδχεσθαι πν τ καλν, ποστρφεσθαι δ τναντα.

    A doua zi, pregătirile pentru banchet erau la fel ca cele din ziua precedentă, iar când i s-a părut oportun împăratului, începu iar cu întrebările adresate invitaților, începând cu cei unde rămăsese ziua precendentă. Așadar, îl întrebă pe primul dintre invitați: „Înțelepciunea practică poate fi oare predată?” Răspunsul: „Este o dispoziție a sufletului, mediatizată de puterea lui Dumnezeu, aceea de a accepta tot ceea ce este frumos și de a refuza contrariul”. 

    237

    Συνομολογσας δ τν χμενον ρτα Τ πρς γεαν μλιστα συντενει; κενος δ φη Σωφροσνη· τατης δ οκ στι τυχεν, ἐὰν μ θες κατασκευσ τν δινοιαν ες τοτο.

    A fost de acord și îl întrebă pe următorul invitat: „Ce contribuie cel mai mult la sănătate?” El zise: „Stăpânirea de sine, lucru imposibil de la sine, dacă Dumnezeu nu dispune inima și spiritul spre El”. 

    238

    Παρακαλσας δ τοτον πρς τν τερον φη Πς ν γονεσι τς ξας ποδη χριτας; ς δ επε Μηδν ατος λυπσας· τοτο δ οκ στιν, ε μ θες τς διανοας γεμν γνοιτο πρς τ κλλιστα.

    Împăratul îl felicită și pe acest invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum am putea arăta părinților recunoștința pe care o merită?” Răspunsul: „A nu le produce nicio durere, lucru imposibil dacă Dumnezeu nu cârmuiește spiritul spre cele mai nobile scopuri”. 

    239

    Προσεπινεσας δ τοτ τν ξς ρτα Πς ν φιλκοος εη; κενος δ επε Διαλαμβνων τι πντα συμφρει γινσκειν, πως ν πρς τ συμβανοντα κλεγμενς τι τν κροαμνων νθυποτιθες πρς τ τν καιρν ν ντιπρσσηται, σν χειραγωγίᾳ θεο· τοτο δ στν, α τν πρξεων τελεισεις π ατο.

    Ridică din cap în semn de aprobare și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea fi un ascultător atent?” Acesta răspunse: „Stimând că orice cunoaștere este de folos, astfel încât în fața dificultății un om să poată pune în practică una din învățămintele acumulate, să se opună situației iscate și să intervină cu ajutorul lui Dumnezeu – asta înseamnă că săvârșirea faptelor noastre trece prin el”. 

    240

    Τοτον δ παινσας πρς τν τερον επε Πς ν μηθν παρνομον πρσσοι; πρς τοτο φησε Γινσκων τι τς πινοας θες δωκε τος νομοθετσασι πρς τ σζεσθαι τος βους τν νθρπων, κλουθος εης ν ατος.

    Împăratul îl felicită și pe acest om și spuse următorului: „Cum am putea evita să facem ceva contrar Legii?” Invitatul răspunse: „Conștientizând că Dumnezeu a dat legislatorilor drept scop să salveze viața oamenilor, astfel îi veți urma”. 

    241

    ποδεξμενος δ ατν πρς τερον επε Τς φλεια συγγενεας στν; δ πεφνατο Ἐὰν τος συμβανουσι νομζωμεν τυχοσιν μν λαττοσθαι, κα κακοπαθμεν ς ατο, φανεται τ συγγενς σον σχῦόν στι—

    Împăratul îl abrobă și pe acest invitat și spuse următorului: „Care este valoarea de bază a familiei?” Răspunse: „Dacă credem că suntem necăjiți din cauza evenimentelor dificile și suferim asemenea lor, atunci se arată trăinicia legăturilor familiale, 

    242

    τελουμνων δ τοτων κα δξα κα προκοπ παρ τος τοιοτοις πρξει· τ γρ συνεργς ενως γινμενον ς ξ αυτο διλυτον πρς παντα—μετ δ εημερας, μηδν προσδεσθαι τν κενων· λλ δον {θεν} κετεειν, πντα γαθοποιεν.

    iar când această nefericire va deveni eveniment al trecutului, slava și succesul vor fi ale noastre în ochii lor, deoarece ajutorul dat cu bună voie este indestructibil în sine orice-ar fi; odată cu prosperitatea, ajutorul nu mai este necesar, nu-ți rămâne decât să te rogi lui Dumnezeu să-ți dea toate binecuvântările sale”. 

    243

    σατως δ κενοις ποδεξμενος ατν λλον ρτα Πς φοβα γνεται; επε δ Συνιστοροσης τς διανοας μηδν κακν πεπραχναι, θεο κατευθνοντος ες τ καλς παντα βουλεεσθαι.

    Împăratului îi plăcu și acest răspuns, apoi îl întrebă pe următorul invitat: „Ce este curajul?” Răspuns: „Când spiritul este conștient că nu a făcut niciun rău, deoarece Dumnezeu îi îndrumă pe oameni spre reflecții bune în toate. 

    244

    Τοτ δ πιφωνσας πρς λλον επε Πς ν προχερως χοι τν ρθν λγον; δ επεν Ε τ τν νθρπων τυχματα δι παντς πιβλποι· γινσκων τι θες φαιρεται τς εημερας, τρους δ δοξζων ες τ τιμσθαι προγει.

    Împăratul aprobă și acest răspuns și spuse următorului: „Cum am putea avea o judecată bună la momentul potrivit?” Răspuns: „Având mereu o privire spre nefericirile omenirii, știind că Dumnezeu înlătură prosperitatea unora, mărind-o în același timp pe a altora și cârmuindu-i pentru a primi cinstirea”. 

    245

    Καλς δ κα τοτον ποδεξμενος τν ξς ποκριθναι παρεκλει Πς ν μ ες ῥᾳθυμαν, μηδ π τς δονς τρποιτο; δ Προχερως χων, επεν, τι μεγλης βασιλεας κατρχει κα πολλν χλων φηγεται, κα ο δε περ τερν τι τν δινοιαν εναι, τς δ τοτων πιμελεας φροντζειν· θεν δ ξιον, πως μηθν λλπ τν καθηκντων.

    Împăratul a arătat aprobarea sa călduroasă și față de acest răspuns și a pus întrebarea următorului invitat: „Cum aș putea evita să recurg la lenevie și plăceri?” „Având în primul rând în mintea ta, zise acesta, că domnești peste o Împărăție mare și că ai mulți oameni în subordine de aceea este de datoria ta să nu te concentrezi asupra altor lucruri secât să te gândești la bunăstarea lor. Ar trebui să ceri de la Dumnezeu ca să nu neglijezi nimic din responsabilitățile tale”. 

    246

    παινσας δ κα τοτον τν δκατον {ρτα Πς ν πιγινσκοι} τος δλ τιν πρς ατν πρσσοντας; δ πεφνατο πρς τοτο Ε παρατηροτο τν γωγν λευθριον οσαν, κα τν εταξαν διαμνουσαν ν τος σπασμος κα συμβουλαις κα τ λοιπ συναναστροφ τν σν ατ, κα μηθν περτενοντας το δοντος ν τας φιλοφρονσεσι κα τος λοιπος τος κατ τν γωγν.

    Împăratul l-a felicitat și pe acest om și l-a întrebat pe al 10-lea invitat: „Cum i-aș putea recunoaște pe cei care se conduc fals față de mine?” Răspunsul la această întrebare: „Observând dacă se comportă bine față de tine și dacă gesturile și salutul lor sunt la înălțimea demnității tale; văzându-i cum se comportă în timpul reuniunilor și în restul vieții sociale; văzând dacă depășesc limitele impuse în momentele de destindere și în alte circumstanțe ale vieții de zi cu zi. 

    247

    θες δ τν δινοιαν {ξει} σοι, βασιλε, πρς τ κλλιστα. Συγκροτσας πντας τ παινσας κατ νομα, κα τν παρντων τατ ποιοντων, π τ μλπειν τρπησαν.

    Dumnezeu va cârmui spiritul tău, împărate, spre cele mai nobile scopuri”. I-a aplaudat pe toți și i-a felicitat pe fiecare în parte; adunarea de față a făcut la fel și apoi și-au văzut de restul ceremoniilor. 

    248

    Τ δ χομν τν καιρν λαβν πηρτα τν ξς Τς στιν μλεια μεγστη; πρς τοτ φη Ε τκνων φροντς τις εη, κα μ κατ πντα τρπον γαγεν {σπεδοι}· εχμεθα γρ ε πρς τν θεν, οχ οτως περ αυτν ς περ τν γγνων, να παρ πντα ατος τ γαθ. τ δ πιδεσθαι παιδα σωφροσνης μετασχεν, θεο δυνμει τοτο γνεται.

    A doua zi, împăratul găsi oportunitatea și-l întrebă pe următorul invitat: „Care este cel mai nefericit fel de neglijență?” La aceasta, invitatul răspunse: „Dacă cineva își neglijează copiii și nu face totul pentru a-i crește cum se cuvine. Căci noi ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu pentru noi înșine și pentru copiii noștri, ca binecuvântarea să coboare peste ei. Dorința copiilor ca ei să aibă un anumit control nu se întâmplă decât prin puterea lui Dumnezeu”. 

    249

    Φσας δ ελογεν λλον ρτα Πς ν φιλπατρις εη; Προτιθμενος, επεν, τι καλν ν δίᾳ κα ζν κα τελευτν. δ ξενα τος μν πνησι καταφρνησιν ργζεται, τος δ πλουσοις νειδος, ς δι κακαν κπεπτωκσιν. εεργετν ον παντας, καθς συνεχς τοτ πιτελες, θεο διδντος σο πρς πντα χριν, φιλπατρις φανσ.

    Zicându că a vorbit bine, împăratul întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea fi un bun patriot?” Răspunse: „Adoptând ideea că este nobil să trăiești și să mori în propria țară. O țară străină provoacă dispreț săracilor, celor bogați rușine, la fel și oamenilor exilați pentru crime. Făcând binele față de toți, ducând în același timp o bună politică, vei fi fără îndoială un patriot bun, Dumnezeu urmând a te înzestra cu darurile sale în ochii tuturor. 

    250

    Τοτου δ κοσας το κατ τ ξς πυνθνετο Πς {ν} ρμσαι γυναικ; {Γινσκων} τι μν θρασ στιν, φη, τ θλυ γνος, κα δραστικν φ  βολεται πργμα, κα μεταππτον εκπως δι παραλογισμο, κα τ φσει κατεσκεασται σθενς· δον δ στ κατ τ γις χρσθαι, κα μ πρς ριν ντιπρσσειν.

    L-a ascultat și pe acest om, apoi l-a întrebat pe următorul: „Cum am putea ajunge la un acord cu o femeie?” „Recunoscând, zise acesta, că sexul feminin este îndrăzneț, foarte pragmatic pentru a obține ceea ce dorește, ușor susceptibil în a-și schimba părerea din cauza slăbiciunii rațiunii lui și a  constituției lui slabe prin natură. Este necesar să se lucreze cu asemenea persoane într-un fel sănătos, evitând provocările ce pot conduce la certuri. 

    251

    κατορθοται γρ βος, ταν κυβερνν εδ, πρς τνα σκοπν δε τν διξοδον ποιεσθαι. θεο δ πικλσει κα βος κυβερνται κατ πντα.

    Căci viața prosperă atunci când cârmaciul cunoaște obiectivul pe unde trebuie să-și croiască trecerea. Viața este în totalitate cârmuită de rugăciuni către Dumnezeu”. 

    252

    Συνανθομολογησμενος δ τοτ τν ξς ρτα Πς {ν} ναμρτητος εη; δ φησεν ς παντα πρσσων κα μετ διαλογισμο κα μ πειθμενος διαβολας, λλ ατς ν δοκιμαστς τν λεγομνων κα κρσει κατευθνων τ τν ντεξεων κα δι κρσεως πιτελν τατα ναμρτητος, φησεν, ν εης, βασιλε. τ δ πινοεν τατα κα ν τοτοις ναστρφεσθαι θεας δυνμες στιν ργον.

    Împăratul își arătă acordul pentru un asemenea răspuns și-l întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea fi fără greșeală”? Răspunsul: „Făcând toate cu o judecată chibzuită, fără a fi influențat de declarații false, ci fiind propriul său judecător asupra celor spuse și, conform judecății sale, făcând toate în mod cinstit după cererile primite și, tot conform acestei judecăți, făcând să se obțină cele cerute – astfel vei fără greșeală, împărate. Având aceste intenții și a se cârmui în lumina lor este o lucrare ce necesită puterea lui Dumnezeu. 

    253

    Διαχυθες δ τος ερημνοις τν τερον ρτα Πς ν κτς θυμο γνοιτο; πρς τοτ επε Γινσκων τι πντων ξουσαν χει, κα, ε χρσαιτο θυμ, θνατον πιφρει· περ νωφελς κα λγεινν στιν, ε τ ζν φελεται πολλν, δι τ κριον εναι. πντων δ πηκων ντων κα μηδενς ναντιουμνου, τνος χριν θυμωθσεται;

    Fiind încurajat de acest răspuns, îl întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea evita furia?” Răspunsul: „Realizând că puterea îți este absolută și prin urmare orice recurs la furie conduce la moarte, fapt ce este într-adevăr ceva inutil și foarte urât de făcut, deoarece mulți se vor vedea privați de viață doar prin simplul fapt că sunt supuși. Însă, dacă toți sunt ascultători și nu există opoziție, la ce folos să te înfurii? 

    254

    γινσκειν δ δε, διτι θες τν πντα κσμον διοικε μετ εμενεας κα χωρς ργς πσης· τοτ δ κατακολουθεν ναγκαῖόν στ σε, φησεν, βασιλε.

    Trebuie să știi că Dumnezeu cârmuiește întregul univers cu bunătate și fără furie, iar tu, împărate, zise, trebuie să-l urmezi”. 

    255

    Καλς δ ποκεκρσθαι φσας τοτον πυνθνετο το μετπειτα Τ στιν εβουλα; Τ καλς παντα πρσσειν, πεφνατο, μετ διαλογισμο, κατ τν βουλν παρατιθντα κα} βλαβερ τν κατ τ ναντον το λγου διστημα, να πρς καστον πινοσαντες μεν ε βεβουλευμνοι, κα τ προτεθν μν πιτελται. τ δ α κρτιστον, θεο δυναστείᾳ πν βολευμα {τελεωσιν ξει} σοι τν εσβειαν σκοντι.

    I-a adus la cunoștință că a dat un răspuns pe măsură și-l întrebă pe următorul invitat: „Ce este o judecată bună?” Răspunsul: „Să faci bine în toate, ținând de fiecare dată seama, atunci când facem discernământ, de aspectele nefaste ale argumentului contrar, astfel încât, după ce am acordat atenție la toate detaliile, deciziile noastre să fie bune și să-și atingă obiectivul. Ceea ce este cel mai important, cu puterea lui Dumnezeu, toate obiectivele vor fi atinse dacă sunem credincioși”. 

    256

    Κατωρθωκναι δ κα τοτον επν λλον ρτα Τ στι φιλοσοφα; Τ καλς διαλογζεσθαι πρς καστον τν συμβαινντων, πεφνατο, κα μ κφρεσθαι τας ρμας, λλ τς βλβας καταμελετν τς κ τν πιθυμιν κβαινοσας, κα τ πρς τν καιρν πρσσειν δεντως μετριοπαθ καθεσττα. να δ πστασιν τοτων λαμβνωμεν, θεραπεειν δε τν θεν.

    Împăratul zise că și acest om răspunse bine și-l întrebă pe următorul invitat: „Ce este filosofia?” „A avea o judecată bine întemeiată despre fiecare eveniment, răspunse, și să nu ne lăsăm conduși de impulsuri, dar să studiem cu grijă consecințele nefaste ale pasiunilor, dând dovadă de cumpătarea cuvenită și necesară în săvârșirea lucrurilor ce se prezintă înaintea ochilor. Însă, pentru a împlini bine aceste lucruri, este absolut necesar să-l slujim pe Dumnezeu”. 

    257

    πισημνας δ κα τοτον τερον ρτα Πς ν ποδοχς {ν ξενιτείᾳ} τυγχνοι; Πσιν σος γινμενος, φη, κα μλλον ττων καθυπερχων φαινμενος πρς ος ξενιτεει. κοινς γρ θες τ ταπεινομενον προσδχεται κατ φσιν, κα τ τν νθρπων γνος τος ποτασσομνους φιλανθρωπε.

    Împăratul îl aplaudă și pe acest om și-l întrebă pe următorul: „Cum am putea afla primire în străinătate printre străini?” „Printr-un comportament egal față de toți, zise acesta, și părând inferior mai degrabă decât superior celor printre care el este străin. În general, Dumnezeu, prin natura sa, primește ceea ce este smerit, iar omenirea se dovedește a fi bună față de cei care sunt subalterni”. 

    258

    πιμαρτυρσας δ τοτοις λλον ρτα Πς {} ν κατασκευσ κα μετ τοτο διαμν; πρς τοτ επεν Ε μεγλα κα σεμν τας ποισεσιν πιτελο, πρς τ φεσασθαι τος θεωροντας δι τν καλλονν, κα μηθνα τν κατεργαζομνων τ τοιατα παραπμποι, μηδ τος λλους μισθ συντελεν ναγκζοι τ πρς τν χρεαν.

    Împăratul arătă acordul său pentru un asemenea răspuns și-l întrebă pe următorul: „Cum ar supraviețui în viitor structura ce o construim?” Răspuns: „Dacă realizările, rezultatul faptelor, sunt mărețe și minunate, pentru ca cei care le văd să le protejeze datorită frumuseții lor; dacă nu neglijează pe cei care realizează asemenea opere și nu-i obligă pe alții să completeze prin meșteșugul lor fără nicio plată. 

    259

    διανοομενος γρ ς θες πολυωρε τ τν νθρπων γνος, χορηγν ατος κα γεαν κα εαισθησαν κα τ λοιπ, κα ατς κλουθν τι πρξει τν κακοπαθειν ποδιδος τν ντμειψιν. τ γρ κ δικαιοσνης τελομενα, τατα κα διαμνει.

    Ținând seama de felul în care Dumnezeu se îngrijește de oameni dându-le sănătate, discernământ și toate celelalte, vor realiza ei însuși așa ceva oferind o indemnizație pentru chinurile îndurate. Căci faptele, care au o valoare permanentă, sunt cele săvârșite cu dreptate”. 

    260

    Ε δ κα τοτον ερηκναι φσας τν δκατον ρτα Τ στι σοφας καρπς; δ επε Τ μ συνιστορεν αυτ κακν πεπραχτι, τν δ βον ν ληθείᾳ διεξγειν.

    Împăratul zise că și acest om a vorbit bine și-l întrebă pe al 10-lea invitat: „Care este rodul înțelepciunii?” Răspunsul: „O conștiință clară în a nu săvârși răul și a-și trăi viața în adevăr. 

    261

    κ τοτων γρ κρατστη χαρ κα ψυχς εστθει σοι γνεται, μγιστε βασιλε, κα λπδες π θε καλα κρατοντ σοι τς ρχς εσεβς. ς δ συνκουσαν πντες πεφνησαν σν κρτ πλεονι. κα μετ τατα πρς τ προπιεν βασιλες [λαμβνειν] τρπη, χαρ πεπληρωμνος.

    Din acestea rezultă cea mai mare bucurie și o stăpânire de sine tare, împărate puternic, precum și speranța în Dumnezeu, atunci când dirijezi Imperiul cu devotament”. Când au auzit acestea toți și-au făcut auzită mulțumirea printr-o avalanșă de aplauze. Apoi, împăratul, plin de bucurie, începu să bea în cinstea și pentru sănătatea lor. 

    262

    Τ δ ξς καθς πρτερον διταξις ν τν κατ τν πτον πιτελουμνων, καιρο δ γενομνου τος πολιπντας βασιλες πηρτα. πρς τν πρτον δ φη Πς ν μ τραπεη τις ες περηφαναν;

    A doua zi, organizarea era aceeași ca în ziua precedentă cât privește detaliile ospățului, iar când s-a ivit prilejul, împăratul începu cu întrebările sale adresate invitaților. La început zise: „Cum ar putea ca un om să evite a fi arogant?” 

    263

    πεκρθη δ Ε τν στητα τηρο, κα παρ καστον αυτν πομιμνσκοι, καθς νθρωπος ν νθρπων γεται. κα  θες τος περηφνους καθαιρε, τος δ πιεικες κα ταπεινος ψο.

    Răspunsul: „Menținând imparțialitatea și amintindu-și, în cazul fiecărui individ în parte, că fiecare este un om chemat să guverneze oameni. Mai mult, Dumnezeu îi nimicește pe cei orgolioși și îi înalță pe cei blânzi și smeriți”. 

    264

    Παρακαλσας δ ατν τν ξς πηρτα Τσι δε συμβολοις χρσθαι; τος δι πολλν, φη, πεπειραμνοις πραγμτων κα τν ενοιαν συντηροσιν κραιον πρς ατν κα τν τρπων σοι μετχουσιν ατ. θεο πιφνεια γνεται πρς τ τοιατα τος ξοις.

    Împăratul îl felicită și întrebă pe următorul invitat: „La cine ar trebui sa fac apel ca să mi-i iau drept consilieri?” „La cei care au dobândit experiență în multe lucruri de stat, zise acesta, și au mereu loialitate față de stat și față de cei în slujba statului. Dumnezeu îi înzestrează pe unii oameni, care merită, cu un asemenea dar”. 

    265

    παινσας δ ατν λλον ρτα Τς στι βασιλε κτσις ναγκαιοττη; Τν ποτεταγμνων φιλανθρωπα κα γπησις, πεκρνατο. δι γρ τοτων λυτος ενοας δεσμς γνεται. τ δ γνεσθαι κατ προαρεσιν τατα θες πιτελε.

    L-a felicitat și întrebă pe următorul invitat: „Care este cea mai însemnată virtute pentru un împărat?” „Iubirea și afecțiunea față de supușii săi, zise acesta. Astfel, legătura bunătății este nezdruncinată. Cât privește realizarea acestor obiective, Dumnezeu le face conform cu voința sa”. 

    266

    Κατεπαινσας δ ατν τρου διεπυνθνετο Τ πρας στ λγου; κκενος δ φησε Τ πεσαι τν ντιλγοντα, δι τς ποτεταγμνης τξεως τς βλβας πιδεικνντα· οτω γρ λψ τν κροατν οκ ντικεμενος, συγχρμενος δ παν πρς τ πεσαι. θεο δ νεργείᾳ κατευθνεται πειθ.

    Împăratul îl felicită și puse întrebarea următorului invitat: „Care este scopul vorbirii?” „A convinge adversarul în dezbatere, zise el, subliniind erorile lui într-un mod ordonatt. Astfel, vei căștiga interlocutorul tău, fără a fi un antagonist, ci folosind elogii pentru a-l convinge. Iar convingerea reușește datorită acțiunii lui Dumnezeu”. 

    267

    Ε δ λγειν φσας ατν τερον ρτα Πς ν, παμμιγν χλων ντων ν τ βασιλείᾳ, τοτοις {ρμσαι}; Τ πρπον κστ συνυποκρινμενος, επε, καθηγεμνα λαμβνων δικαιοσνην· ς κα ποιες θεο σοι διδντος ε λογζεσθαι.

    Împăratul spuse că vorbise bine și acesta și-l întrebă pe următorul invitat: „Înaintea mulțimii heterogene a împărățiilor, cum am putea fi în armonie cu ele?” „Adoptând rolul ce convine fiecăruia, având drept principiu director dreptatea – după cum de altfel asta este practica ta astăzi, Dumnezeu îță dă o rațiune sigură”. 

    268

    Φιλοφρονηθες δ τοτ πρς τν τερον επεν π τσι δε λυπεσθαι; πρς τατα πεκρθη Τ συμβανοντα τος φλοις ταν θεωρμεν πολυχρνια κα νκφευκτα γινμενα. τελευτσασι μν γρ κα κακν πολελυμνοις οχ πογρφει λπην λγος· λλ φ αυτος ναφροντες κα τ πρς αυτος συμφρον λυπονται πντες νθρωποι. τ δ κφυγεν πν κακν θεο δυνμει γνεται.

    Împăratul se arătă satisfăcut și de acest răspuns și zise următorului invitat: „Înaintea căror lucruri ar trebui să fim îngrijorați?” La care acesta zise: „Înaintea nefericirilor prietenilor noștri când îi vedem culcați și incurabili. Când au murit și sunt eliberați de rău, rațiunea nu ne mai arată față de ei nicio durere. Însă când oamenii suportă ei înșiși ceea ce le este spre folos, toată lumea suferă. Fuga de rău se datorează doar puterii lui Dumnezeu”. 

    269

    ς δει δ φσας ατν ποκρνεσθαι πρς τερον επε Πς δοξα γνεται; κενος δ φησεν ταν περηφανα καθηγται κα θρσος ληκτον, τιμασμς πιφεται κα δξης ναρεσις. θες δ δξης πσης κυριεει, ῥέπων ο βολεται.

    Împăratul afirmă că acest om a vorbit așa cum ar fi trebuit și-l întrebă pe următorul invitat: „Cum se poate naște nepopularitatea?” Acesta zise: „Atunci când aroganța și încrederea în sine fără limite domină, necinstea urmează și distrugerea bunei reputații. Dumnezeu are control asupra oricărei reputații, orientând-o spre acolo unde i se pare lui că e bine”. 

    270

    Κα τοτ δ πικυρσας τ τς ποκρσεως τν ξς ρτα Τσι δε πιστεειν αυτν; Τος δι τν ενοιαν, επε, συνοσ σοι, κα μ δι τν φβον μηδ δι πολυωραν, πανγουσι πντα πρς τ κερδανειν. τ μν γρ γαπσεως σημεον, τ δ δυσνοας κα καιροτηρησας· ς γρ π τ πλεονεκτεν {ρμται} προδτης πφυκε. σ δ πντας ενους χεις θεο σοι καλν βουλν διδντος.

    Confirmă răspunsul bun al acestuia și-l întrebă pe următorul invitat: „Cui merită să ne încredințăm?” „Celor care sunt atrași de loialitatea față de tine, zise el, nu din frică sau flaterie, având drept unic scop un câștig personal. Primul este un semn de afecțiune, al doilea de neafecțiune și de oportunism. Omul, al cărui scop nu este decât succesul, este un trădător prin natură. Cât te privește, tu ai bunăvoința tuturor, fiindcă Dumnezeu îți dă sfaturi bune”. 

    271

    οφς δ ατν επν ποκεκρσθαι, τρ επε Τ βασιλεαν διατηρε; πρς τοτ φη Μριμνα κα φροντς, ς οδν κακουργηθσεται δι τν ποτεταγμνων ες τος χλους τας χρεαις· καθς σ τοτο πρσσεις θεο σοι τν σεμνν πνοιαν διδντος.

    Spuse că răspunsul acestui om era înțelept și zise următorului invitat: „Ce face ca o împărăție să dăinuie?” La asta răspunse: „Grija și preocuparea necesară pentru ca nicio nedreptate să nu fie făcută supușilor din partea funcționarilor numiți pentru a rezolva problemele lor – tocmai aceasta este și politica ta, Dumnezeu fiind cel care ți-a dat o asemenea nobilă intenție”. 

    272

    Θαρσνας δ τοτον τερον πηρτα Τ διαφυλσσει χριτα κα τιμν; δ επεν ρετ. καλν γρ ργων στν πιτλεια, τ δ κακν ποτρβεται· καθς σ διατηρες τν πρς παντας καλοκγαθαν παρ θεο δρον τοτ χων.

    Împăratul adresă acestui om un cuvânt de încurajare și întrebă pe următorul invitat: „Ce face ca respectul și cinstea să dăinuie?” Acesta zise: „Virtutea, deoarece ea săvârșește fapte bune și renunță la rău; la fel cum și tu ai grijă de integritatea ta, primind acest dar de la Dumnezeu”. 

    273

    Κεχαρισμνως δ κα τοτον ποδεξμενος τν νδκατον πηρτα (δι τ δο πλεονζειν τν βδομκοντα) Πς ν κατ ψυχν κα ν τος πολμοις ερηνικς χοι; δ πεφνατο Διαλαμβνων τι κακν οδν εργασται τν ποτεταγμνων οθεν, πντες δ γωνιονται περ τν εεργετημτων, εδτες, κν κ το ζν ποτρχωσιν, πιμελητν σε τν βων.

    Împăratul s-a arătat recunoscătoru acestui om pentru răspunsul dat și întrebă pe al 11-lea invitat (erau cu doi mai mult decât 70): „Cum am putea avea pace în sufletul nostru și în același timp război?” Răspunsul: „Știind că niciun rău nu a fost făcut niciunuia din supușii tăi și că toți se bat din cauza binefacerilor primite, știind că, chiar dacă-și dau viața, tu te vei îngriji de bunurile lor. 

    274

    ο γρ διαλεπεις πανορθν παντας το θεο σοι καλοφροσνην δεδωκτος. πισημνας δ κρτ πντας ατος πεδξατο φιλοφρονομενος, κα προπνων κστ πλεῖόν τι πρς τ τερφθναι {τρπη}, μετ εφροσνης τος νδρσι συνν κα χαρς πλεονος.

    Tu nu încetezi să ajuți pe toată lumea, fiindcă Dumnezeu ți-a dat darul bunătății”. Împăratul i-a aplaudat din toată inima și primi cele spuse, apoi începu să bea în sănătatea lor și revenind la bucuria ospățului se amestecă printre invitați cu bucurie și mare plăcere. 

    275

    Τ βδμ δ τν μερν, πλεονος παρασκευς γενομνης, προσπαραγινομνων πλεινων τρων π τν πλεων (σαν γρ κανο πρσβεις), πηρτησεν βασιλες καιρο γενομνου τν πρωτεοντα τν πολιπντων τς ρωτσεως Πς ν παραλγιστος {εη};

    În ziua a șaptea, după multe pregătiri și în mijlocul mulțimii venite din mai multe orașe (deoarece era o mulțime mare de delegați), împăratul, când a socotit potrivit, întrebă pe primul dintre cei care nu primise încă nicio întrebare: „Cum am putea evita să fim înșelați?” 

    276

    κενος δ φη Δοκιμζων κα τν λγοντα κα τ λεγμενον κα περ τνος λγει, κα ν πλεονι χρν τ ατ δι τρων τρπων περωτν. τ δ νον χειν ξν κα δνασθαι κρνειν καστα θεο δρημα καλν στιν· ς σ τοτο κκτησαι, βασιλε.

    Răspunsul: „Făcând o anchetă asupra vorbitorului, discursului său și temei puse în discuție și efectuând aceleași anchete pe o perioadă mai mare de timp prin tot felul de mijloace. A avea un spirit dinamic și capacitatea de a discerne toate este  un dar minunat de la Dumnezeu – iar tu, împărate, l-ai primit din belșug”. 

    277

    Κρτ δ πισημηνμενος βασιλες τερον πηρτα Δι τ τν ρετν ο παραδχονται τν νθρπων ο πλεονες; τι φυσικς παντες, επεν, κρατες κα π τς δονς τρεπμενοι γεγνασιν· ν χριν δικα πφυκε κα τ τς πλεονεξας χμα.

    Împăratul aplaudă cu bucurie răspunsul și întrebă pe următorul invitat: „De ce majoritatea oamenilor nu cinstește virtutea?” „Fiindcă toți oamenii, zise acesta, au devenit, prin natură, insensibili și dedați plăcerilor, de unde și nedreptatea care a crescut precum și cupiditatea. 

    278

    τ δ τς ρετς κατστημα κωλει τος πιφερομνους π τν δονοκρασαν, γκρτειαν δ κελεει κα δικαιοσνην προτιμν. δ θες πντων γεται τοτων.

    Dispoziția virtuoasă, dimpotrivă, îi constrânge pe cei dedați regulilor plăcerii și le poruncește să respecte mai mult stăpânirea de sine și dreptatea. Dumnezeu cârmuiește toate aceste lucruri”. 

    279

    Ε δ ποκεκρσθαι τοτον επν βασιλες ρτα Τσι δε κατακολουθεν τος βασιλες; δ φη Τος νμοις, να δικαιοπραγοντες νακτνται τος βους τν νθρπων· καθς σ τοτο πρσσων ἀένναον μνμην καταββλησαι σεαυτο, θείῳ προστγματι κατακολουθν.

    Împăratul spuse că acest om a dat un răspuns corect și-l întrebă pe următorul invitat: „De cine ar trebui să fie cârmuiți împărații?” Răspunsul: „De legi, astfel încât practicând dreptatea, să poată ameliora viața oamenilor. În acest sens, tu ai stabilit o memorie perpetuă de tine însuți, după porunca lui Dumnezeu”. 

    280

    Επν δ κα τοτον καλς λγειν τν χμενον ρτα Τνας δε καθιστνειν στρατηγος; ς δ επεν σοι μισοπονηραν χουσι, κα τν γωγν ατο μιμομενοι, πρς τ δι παντς εδοξαν χειν ατος, τ δκαια πρσσουσι· καθς σ τοτο πιτελες, επε, μγιστε βασιλε, θεο σοι στφανον δικαιοσνης δεδωκτος.

    Spuse că și acest om a vorbit bine și-l întrebă pe următorul invitat: „Cine ar trebui să fie numiți prim-miniștri?” Răspunsul: „Oameni care urăsc răutatea și, imitând stilul tău de viață, făptuiesc dreptatea astfel încât ajung să câștige reputația supușilor, după cum ai face tu, împărate, zise acesta, și să ajungă la acest scop, Dumnezeu înzestrând pe asemenea oameni cu coroana dreptății”. 

    281

    ποδεξμενος δ ατν μετ φωνς π τν χμενον πιβλψας επε Τνας δε καθιστνειν π τν δυνμεων ρχοντας; δ πεφνατο Τος νδρείᾳ διαφροντας κα δικαιοσν, κα περ πολλο ποιουμνους τ σζειν τος νδρας τ νικν, τ θρσει {παραβλλοντας} τ ζν. ς γρ θες ε ργζεται πσι, κα σ τοτον μιμομενος εεργετες τος π σεαυτν.

    Aprobă prin apalauze răspunsul, îl privi pe următorul invitat și-l întrebă: „Pe cine ar trebui să numesc drept comandat al armatei?” Acesta zise: „Om cu o vitejie și o dreptate impecabile, care preferă să salveze viața oamenilor prin victoriile dobândite, riscând cu mare dăruire, propria lui viață. Așa cum Dumnezeu revarsă binecuvântarea sa peste toți oamenii, la fel și tu, imitându-l, ești un mare binefăcător pentru supușii tăi”. 

    282

    δ ποκεκρσθαι φσας ατν ε, λλον ρτα Τνα θαυμζειν ξιν στιν νθρωπον; δ φη Τν κεχορηγημνον δξ κα πλοτ κα δυνμει, κα ψυχν σον πσιν ντα· καθς σ τοτο ποιν ξιοθαμαστος ε το θεο σοι διδντος ες τατα τν πιμλειαν.

    Împăratul zise că și acest răspuns îi era pe plac și întrebă pe următorul invitat: „Ce om merită admirația?” Răspunsul: „Omul înzestrat cu slavă, bogăție și putere, însă care, în sufletul lui, se simte egal cu toți, la fel cum tu, prin comportamentul tău, meriți toată admirația, Dumnezeu fiind cel care ți-a inspirat să te îngrijești de toate acestea”. 

    283

    πιφωνσας δ κα τοτ πρς τν τερον επεν ν τσι δε πργμασι τος βασιλες τν πλεω χρνον διγειν; δ επεν ν τας ναγνσεσι κα ν τας τν πορειν πογραφας διατρβειν, σαι πρς τς βασιλεας ναγεγραμμναι τυγχνουσι πρς πανρθωσιν κα διαμονν νθρπων. σ πρσσων νφικτον λλοις δξαν κκτησιν θεο σοι τ βουλματα συντελοντος.

    Împăratul îl felicită și pe acest om și întrebă pe următorul invitat: „Cu ce ar trebui să se preocupe, cu precădere, un împărat?” Acesta zise: „Trebuie să citească mult, să citeaască descrierile de călătorie care au fost așternute în scris pentru împărății în scopul îmbunătățirii permanente a vieții oamenilor. Este exact ceea ce faci tu, dobândind astfel o slavă mai mare decât a celorlalți, în vreme ce Dumneze realizează planul său în tine”. 

    284

    νεργς δ κα τοτον προσειπν τερον ρτα Τνας δε ποιεσθαι τς διαγωγς ν τας νσεσι κα ῥᾳθυμαις; δ φη Θεωρεν σα {παζεται} μετ περιστολς κα πρ φθαλμν τιθναι τ το βου μετ εσχημοσνης κα καταστολς γινμενα {βίῳ συμφρον κα καθκον}. νεστι γρ κα ν τοτοις πισκευ τις.

    Împăratul îl felicită cu mare căldură și pe acest om și întrebă pe următorul invitat: „Care ar trebui să fie ținuta în momentele de destindere și agrement?” Răspunsul: „A-l privi pe cel ce se destinde cu restricție și a privi cu atenție ceea ce se face în viață cu decență și moderație – lucrul acesta este necesar pentru o viață bună. Există efectiv o valoare terapeutică în aceste lucruri, 

    285

    πολλκις γρ κα κ τν λαχστων αρετν τι δεκνυται. σ δ πσαν σκηκς καταστολν δι τν νεργεν φιλοσοφες δι καλοκγαθαν π θεο τιμμενος.

    fiindcă deseori chiar și în lucrurile cele mai mici, ceva măreț se poate revela privirii. Tu ești exersat în materie de moderație și dai dovadă de iubire înțeleaptă în activitățile tale, primid astfel răsplata de la Dumnezeu pentru bunătatea ta morală”. 

    286

    Εαρεστσας δ τος προειρημνοις πρς τν νατον επε Πς δε δι τν συμποσων διεξγειν; δ φησε Παραλαμβνοντα τος φιλομαθες κα δυναμνους πομιμνσκειν τ {χρσιμα τ βασιλείᾳ} κα τος τν ρχομνων βοις—μμελστερον μουσικτερον οκ ν εροις τι τοτων·

    Împăratul se arătă mulțumit și cu acest răspuns și îl întrebă pe al 9-lea invitat: „Cum ar trebui să ne comportăm în timpul ospețelor?” Răspuns: „Invitând oameni dornici să învețe și care sunt în măsură să-ți amintească lucrurile necesare pentru propășirea împărăției și pentru o viață bună a supușilor.

    287

    οτοι γρ θεοφιλες εσι πρς τ κλλιστα πεπαιδευκτες τς διανοας—καθς κα σ τοτο πρσσεις, ς ν π θεο σοι κατευθυνομνων παντων.

    Nu vei găsi niciodată o mai bună armonie sau muzică, deoarece asemenea oameni îi sunt plăcuți lui Dumnezeu; în viața lor țintesc spre scopuri nobile. Aceasta este și formarea ta, împărate, iar toate planurile tale sunt bine cârmuite de Dumnezeu”. 

    288

    Διαχυθες δ π τος ερημνοις, πυνθνετο το μετπειτα Τ κλλιστν στι τος χλοις, ξ διτου βασιλα κατασταθναι {π} ατν,  κ βασιλως βασιλα; κενος δ φη Τ ριστον τ φσει.

    Se arătă foarte mulțumit de aceste cuvinte și întrebă pe următorul invitat: „Ce este cel mai frumos pentru mulțime: să aibă un împărat, domnind peste ei, care înainte era un om de rând, sau un împărat de viță împărătească?” El răspunse: „Alternativa care prin natură este cea mai bună.  

    289

    κα γρ κ βασιλων βασιλες γινμενοι πρς τος ποτεταγμνους νμερο τε κα σκληρο καθστανται· πολλ δ μλλον κα τινες τν διωτν κα κακν πεπειραμνοι κα πενας μετεσχηκτες ρξαντες χλων χαλεπτεροι τν νοσων τυρννων ξβησαν.

    Unii împărați de viță împărătească se dovedesc a fi cruzi și duri cu supușii lor; însă mai rău: unii împărați de obârșie comună, având experiența nefericirii și sărăciei, atunci când ajung să guverneze peste oameni s-au dovedit a fi mai cruzi decât cei mai dârzi și nebuni tirani. 

    290

    λλ ς προεπον, θος χρηστν κα παιδεας κεκοινωνηκς δυνατν ρχειν στ· καθς σ βασιλες μγας πρχεις, ο τοσοτον τ δξ τς ρχς κα πλοτ προσχν, σον πιεικείᾳ κα φιλανθρωπίᾳ πντας νθρπους περρκας το θεο σοι δεδωρημνου τατα.

    Însă, după cum am spus deja, un personaj nobil, care a avut parte de o educație aleasă este în măsură să împărățească. Așa cum tu, împărate puternic, nu te deosebești nici prin slavă și nici prin bogățiile mari ale Imperiului tău de alții, decât prin faptul că îi depășești pe toți oamenii în moderație și în omenie – Dumnezeu este cel care te-a înzestrat cu asemenea daruri”. 

    291

    π πλεονα χρνον κα τοτον παινσας τν π πσιν ρτα Τ μγιστν στι βασιλεας; πρς τοτο επε Τ δι παντς ν ερν καθεστναι τος ποτεταγμνους, κα κομζεσθαι τ δκαιον ταχως ν τας διακρσεσι.

    Împăratul îl felicită și pe acest om prin aplauze îndelungate și îl întrebă pe ultimul invitat: „Car ar fi cea mai importantă caracteristică a unui imperiu?” Acesta zise: „Să se asigure că supușii trăiesc mereu în pace și să garanteze că obțin dreptatea repede atunci când este cazul. 

    292

    τατα δ γνεται δι τν γομενον, ταν μισοπνηρος κα φιλγαθος κα περ πολλο ποιομενος ψυχν νθρπου σζειν· καθς κα σ μγιστον κακν γησαι τν δικαν, δικαως δ πντα κυβερνν ἀένναον τν περ σεαυτν δξαν κατεσκευσας, το θεο σοι διδντος χειν γνν κα μιγ παντς κακο τν δινοιαν.

    Aceste lucruri se realizează datorită împăratului, când el urăște răul, iubește binele și ține cont de salvarea omului. Așa cum tu consideri nedreptatea ca fiind cel mai mare rău și așa cum felul tău de a guverna în toate lucrurile ți-a adus slava nepieritoare – Dumnezeu permițându-ți să ai un spirit curat de orice rău”. 

    293

    Καταλξαντος δ τοτου κατερργη κρτος μετ φωνς κα χαρς π πλεονα χρνον. ς δ πασατο, βασιλες λαβν ποτριον πεχατο κα τν παρντων πντων κα τν ερημνων λγων. π πσι δ επε Τ μγιστ μοι γγονεν γαθ παραγενηθντων μν·

    Când a terminat de vorbit, s-au stârnit aplauze îndelungate și strigăte de bucurie. Odată ce calmul a revenit, împăratul luă o cupă cu vin și o ridică în cinstea tuturor invitaților și le mulțumi pentru înțeleptele răspunsuri la întrebările lui. S-a adresat tuturor zicând: „Cele mai mari binefaceri mi-au venit datorită prezenței voastre. 

    294

    πολλ γρ φλημαι, καταβεβλημνων μν διδαχν μο πρς τ βασιλεειν. κστ δ τρα τλαντα προσταξεν ργυρου δοθναι κα τν ποκαταστσοντα παδα. συνεπιφωνησντων δ πντων, χαρς πληρθη τ συμπσιον, διαλεπτως το βασιλως ες εφροσνην τραπντος.

    Efectiv, am tras mari foloase de pe urma învățăturilor voastre cu privire la împărăție așa cum mi le-ați prezentat”. Porunci să se dea trei talanți de argint fiecăruia dintre ei, precum și sclavului care urma să facă distribuirea. Toți au strigat de bucurie, invitații erau plini de bucurie, împăratul revenind mereu la festivitățile ospățului. 

    295

    γ δ πεπλενακα,} τοτοις, Φιλκρατες, συγγνμην χειν. τεθαυμακς γρ τος νδρας πρ τ δον, ς κ το καιρο τς ποκρσεις ποιοντο πολλο χρνου δεομνας,

    Dacă am insistat atât de îndelung asupra acestor întrebări, dragă Philocrat, îți cer iertare. Însă eu i-am admirat foarte tare pe acești oameni, felul în care răspundeau întrebărilor puse, instantaneu, fără a-și lua mult timp pentru reflecție, 

    296

    κα το μν ρωτντος μεμεριμνηκτος καστα, τν δ ποκρινομνων καταλλλως χντων τ πρς τς ρωτσας, ξιοι θαυμασμο κατεφανοντ μοι κα τος παροσι, μλιστα δ τος φιλοσφοις. οομαι δ κα πσι τος παραληψομνοις τν ναγραφν πιστον φανεται.

    iar, în vreme ce împăratul reflectase îndelung la fiecare întrebare, cei care răspundeau dădeau răspunsurile unele după altele – meritau cu adevărat să fie admirați, de mine și de auditoriu, dar mai ales de filosofi. Cred că cei care vor citi aceste rânduri vor ști să le aprecieze la justa lor valoare. 

    297

    ψεσασθαι μν ον ο καθκν στι περ τν ναγραφομνων· ε δ κα τι παραβαην, οχ σιον ν τοτοις· λλ, ς γγονεν, οτως διασαφομεν φοσιομενοι πν μρτημα. διπερ πειρθην ποδεξμενος ατν τν το λγου δναμιν παρ τν ναγραφομνων καστα τν γινομνων ν τε τος χρηματισμος το βασιλως κα τας συμποσαις μεταλαβεν.

    Astfel, a spune minciuni cu privire la subiectele care fac obiectul unei cronici nu este lucru înțelept; dacă aș comite cea mai mică eroare, ar fi necinstit. Dimpotrivă, povestesc lucrurile așa cum s-au întâmplat, evitând orice eroare. Am încercat așadar, acceptând din inimă tăria argumentării, să prezint, bazându-mă pe arhive, detaliile evenimentelor ce au avut loc cu ocazia audienței cu împăratul și ospețelor oferite. 

    298

    θος γρ στι, καθς κα σ γινσκεις, φ ς ν [μρας] βασιλες ρξηται χρηματζειν, μχρις ο κατακοιμηθ, πντα ναγρφεσθαι τ λεγμενα κα πρασσμενα, καλς γινομνου κα συμφερντως.

    După cum știi prea bine, obiceiul vrea ca, încă de la începutul domniei unui împărat și până la sfârșit, tot ceea ce se face și se spune să fie consemnat. Este o procedură excelentă și de folos, 

    299

    τ γρ πιοσ τ τ πρτερον πεπραγμνα κα λελαλημνα πρ το χρηματισμο παραναγινσκεται, κα, ε τι μ δεντως γγονε, διορθσεως τυγχνει τ πεπραγμνον.

    căci a doua zi, înaintea începerii activităților zilnice, tot ceea ce s-a spus și a fost consemnat este citit, și în caz de nevoie, se aduc și corecturile necesare. 

    300

    πντ ον κριβς {παρ τν} ναγεγραμμνων, ς λχθη, μεταλαβντες κατακεχωρκαμεν, εδτες ν χεις φιλομθειαν ες τ χρσιμα.

    Deci, toată această descriere am făcut-o, făcând referințe exacte la documentele sigure, după cum am spus, cunoscând dorința ta vie pentru a ști lucrurile ce au o valoare. 

    301

    Μετ δ τρες μρας Δημτριος παραλαβν ατος, κα διελθν τ τν πτ σταδων νχωμα τς θαλσσης πρς τν νσον, κα διαβς τν γφυραν, κα προσελθν ς π τ βρεια μρη, συνδριον ποιησμενος ες κατεσκευασμνον οκον παρ τν ϊνα, διαπρεπς χοντα κα πολλς συχας φεδρον, παρεκλει τος νδρας τ τς ρμηνεας πιτελεν, παρντων σα πρς τν χρεαν δει καλς.

    Trei zile mai târziu, Demetrius i-a luat pe invitați cu sine, a traversat marea, circa opt stadii, în direcția insulei, a traversat podul și s-a îndreptat spre Nord. Acolo i-a adunat într-o casă amenajată cu grijă lângă un pârâu – o clădire impunătoare și foarte liniștită – și i-a invitat pe acești oameni să realizeze lucrarea traducerii, tot necesarul de care ar avea nevoi urmând a fi distribuit cu multă generozitate. 

    302

    ο δ πετλουν καστα σμφωνα ποιοντες πρς αυτος τας ντιβολας· τ δ κ τς συμφωνας γινμενον πρεπντως ναγραφς οτως τγχανε παρ το Δημητρου.

    S-au apucat de treabă, punându-se de acord între ei cu privire la fiecare punct, comparând versiunile lor. Rezultatul acordului lor a fost transformat de Demetrius într-o copie unică conformă. 

    303

    κα μχρι μν ρας ντης τ τς συνεδρεας γνετο· μετ δ τατα περ τν το σματος θεραπεαν πελοντο γνεσθαι, χορηγουμνων ατος δαψιλς ν προροντο πντων.

    Lucrarea întâlnirii lor dura până pe la ora a noua, după care li se dădea drumul să meargă la odihnă și să se destindă; tot ceea ce-și doreau le era dat cu promptitudine. 

    304

    κτς δ κα καθ μραν, σα βασιλε παρεσκευζετο, κα τοτοις Δωρθεος πετλει· προστεταγμνον γρ ν ατ δι το βασιλως. μα δ τ πρωΐᾳ παρεγνοντο ες τν αλν καθ μραν, κα ποιησμενοι τν σπασμν το βασιλως, πελοντο πρς τν αυτν τπον.

    În afară de toate acestea, Doroteu le dădea, de asemenea, tot ce era pregătit pentru împărat – aceasta era porunca ce o primise de la împărat. La ora întâi a zilei, cu toții mergeau la curte și, după ce dădeau binețe împăratului, reveneau la casa lor. 

    305

    ς δ θος στ πσι τος ουδαοις, {πονιψμενοι} τ θαλσσ τς χερας, ς ν εξωνται πρς τν θεν, τρποντο πρς τν νγνωσιν κα τν κστου διασφησιν.

    Urmând obișnuința tuturor evreilor, se spălau pe mâini în mare în timpul rugăciunii lor către Dumnezeu, apoi reveneau la citirea și interpretarea fiecărui punct în parte. 

    306

    πηρτησα δ κα τοτο Τνος χριν πονιζμενος τς χερας τ τηνικατα εχονται; διεσφουν δ, τι μαρτριν στι το μηδν εργσθαι κακν· πσα γρ νργεια δι τν χειρν γνεται· καλς κα σως μεταφροντες π τν δικαιοσνην κα τν λθειαν πντα.

    Am pus și eu întrebarea: „Care este scopul pentru care vă spălați pe mâini în timp ce rostiți rugăciunile?” Mi-au spus că, efectiv, nu au săvârșit niciun rău, dar orice activitate era făcută cu ajutorul mâinilor. Astfel, ei aduc, prin munca lor legitimă și sfântă, slavă și cinstire lui Dumnezeu. 

    307

    καθς δ προειρκαμεν, οτως καθ κστην ες τν τπον, χοντα τερπντητα δι τν συχαν κα καταγειαν, συναγμενοι τ προκεμενον πετλουν. συντυχε δ οτως ν μραις βδομκοντα δυσ τελειωθναι τ τς μεταγραφς, οονε κατ πρθεσν τινα το τοιοτου γεγενημνου.

    Astfel, după cum am spus mai devreme, se întruneau în fiecare zi în zonele special amenajate, pline de liniște și luminoase și înfăptuiau lucrarea lor. Rezultatul a fost unul minunat: în 72 de zile traducerea a fost făcută, parcă după un plan prestabilit. 

    308

    Τελεωσιν δ τε λαβε, συναγαγν Δημτριος τ πλθος τν ουδαων ες τν τπον, ο κα τ τς ρμηνεας τελσθη, παρανγνω πσι, παρντων κα τν διερμηνευσντων, οτινες μεγλης ποδοχς κα παρ το πλθους τυχον, ς νμεγλων γαθν παρατιοι γεγοντες.

    Odată lucrarea terminată, Demetrius a întrunit toată adunarea evreilor în locul unde se realizase traducerea și o citi înaintea tuturor, în prezența traducătorilor, care au primit mari laude din partea mulțimii ascultătorilor; aceștia le-a mulțumit pentru ploaia de binecuvântări ce a căzut peste ei datorită prezenței lor. 

    309

    σατως δ κα τν Δημτριον ποδεξμενοι παρεκλεσαν μεταδοναι τος γουμνοις ατν, μεταγρψαντα τν πντα νμον.

    La fel și ei, și-au exprimat recunoștința față de Demetrius și i-au cerut, acum când lucrarea era isprăvită, să dea o copie și căpeteniilor lor. 

    310

    καθς δ νεγνσθη τ τεχη, στντες ο ερες κα τν ρμηνων ο πρεσβτεροι κα τν π το πολιτεματος ο τε γομενοι το πλθους επον πε καλς κα σως διηρμνευται κα κατ πν κριβωμνως, καλς χον στν, να διαμεν ταθ οτως χοντα, κα μ γνηται μηδεμα διασκευ.

    În vreme ce cărțile erau citite, preoții s-au ridicat cu traducătorii înțelepți și cu mulțimea evreilor și căpeteniile poporului și au spus: „De când a fost realizată această versiune, legitim și în mod inspirat, în toate privințele, este bine ca lucrarea să rămână astfel și să nu se mai facă vreo revizuire”. 

    311

    πντων δ πιφωνησντων τος ερημνοις, κλευσαν διαρσασθαι, καθς θος ατος στιν, ε τις διασκευσει προστιθες μεταφρων τι τ σνολον τν γεγραμμνων ποιομενος φαρεσιν, καλς τοτο πρσσοντες, να δι παντς ἀένναα κα μνοντα φυλσσηται.

    Aprobând cu toții ceea ce fusese spus, au poruncit să fie rostită o blasfemie, după obicei, împotriva acelora care, fie ar dori să modifice o parte oarecare a textului scris, fie ar voi să suprime un text. Era un pas bun înainte pentru ca acele cuvinte să fie păstrate cu sfințenie și să rămână astfel pentru totdeauna. 

    312

    Προσφωνηθντων δ κα τοτων τ βασιλε μεγλως χρη· τν γρ πρθεσιν, ν εχεν, σφαλς δοξε τετελεισθαι. παρανεγνσθη δ ατ κα πντα, κα λαν ξεθαμασε τν το νομοθτου δινοιαν. κα πρς τν Δημτριον επε Πς τηλικοτων συντετελεσμνων οδες πεβλετο τν στορικν ποιητν πιμνησθναι;

    Auzind vorbindu-se despre aceste evenimente, împăratul se bucură enorm, deoarece i se părea că proiectul pe care-l avea se realizase întocmai, în cele mai mici detalii. A citit întreg textul și s-a minunat cu adevărat de profunzimea geniului legislatorului. Spuse lui Demetrius: „Cum de o lucrare de o asemenea amploare fiind isprăvită, niciun istoric sau poet nu a arătat vreun interes?” 

    313

    κενος δ φη Δι τ σεμνν εναι τν νομοθεσαν κα δι θεο γεγονναι· κα τν πιβαλλομνων τινς π το θεο πληγντες τς πιβολς πστησαν.

    Acesta răspunse: „Fiindcă legislația este vrednică de respect și provine de la Dumnezeu, iar unii dintre cei care au încercat să o refuze, loviți de Dumnezeu drept pedeapsă, s-au abținut”. 

    314

    κα γρ φησεν κηκοναι Θεοπμπου, διτι μλλων τιν τν προηρμηνευμνων πισφαλστερον κ το νμου προσιστορεν ταραχν λβοι τς διανοας πλεον μερν τρικοντα· κατ δ τν νεσιν ξιλσκεσθαι τν θεν, σαφς ατ γενσθαι, τνος χριν τ συμβανν στι.

    Mai mult, el zise că-l auzise pe Theopompus afirmând că atunci când urma să dea citire, într-un fel înșelător, anumitor pasage din Legea care fusese tradusă, era zguduit vreme de 30 de zile; a făcut promisiune de reparație înaintea lui Dumnezeu în momentul unei reculegeri, cerând să fie clarificată cauza pentru care i s-au întâmplat toate acestea. 

    315

    δι νερου δ σημανθντος, τι τ θεα βολεται περιεργασμενος ες κοινος νθρπους κφρειν, ποσχμενον δ οτως ποκαταστναι.

    I s-a revelat într-un vis că se datora dorinței sale nechibzuite de a revela lucrurile lui Dumnezeu omului de rând; atunci a încetat fapta sa și și-a cerut iertare. 

    316

    κα παρ Θεοδκτου δ το τν τραγδιν ποιητο μετλαβον γ, διτι παραφρειν μλλοντς τι τν ναγεγραμμνων ν τ ββλ πρς τι δρμα τς ψες πεγλαυκθη· κα λαβν πνοιαν, τι δι τοτ ατ τ σμπτωμα γγονεν, ξιλασμενος τν θεν ν πολλας μραις ποκατστη.

    De asemenea, am aflat și eu de la poetul tragic, Theodectus, că atunci când ar fi dorit să introducă într-o piesă de teatru un text din cele aflate în Biblie, a fost lovit de cataractă la ochi. Și-a dat sema că din acest motiv i se întâmpla asemenea lucru, atunci și-a exprimat părerea de rău înaintea lui Dumnezeu timp de mai multe zile și a fost vindecat. 

    317

    Μεταλαβν δ  βασιλες, καθς προεπον, περ τοτων τ παρ το Δημητρου, προσκυνσας κλευσε μεγλην πιμλειαν ποιεσθαι τν βιβλων κα συντηρεν γνς.

    Când împăratul primi, după cum am spus, descrierea lui Demetrius cu privire la lucrare, s-a înclinat și a poruncit să se aibă mare grijă de aceste cărți și să fie cinstite cum se cuvine. 

    318

    παρακαλσας δ κα τος ρμηνες, να παραγνωνται πυκντερον πρς ατν, ἐὰν ποκατασταθσιν ες τν ουδαων,—δκαιον γρ επε τν κπομπν ατν γενσθαι· παραγενηθντες δ, ς θμις, ξειν ατος φλου·, κα {πολυωρα} τς μεγστης τεξεσθαι παρ ατο.

    I-a invitat de asemenea și pe traducători să-l mai viziteze și după ce se vor întoarce în Iudeea. Se cuvine, zise el, ca plecarea să aibă loc, însă când vor reveni îi va trata așa cum se cuvine, ca pe niște prieteni, și vor primi din partea lui ospitalitatea cea mai generoasă posibil. 

    319

    τ δ πρς τν κπομπν ατν κλευσεν τοιμζειν, μεγαλομερς τος νδρσι χρησμενος. κστ γρ στολς δωκε τν κρατστων τρες κα χρυσου τλαντα δο κα κυλκιον ταλντου κα τρικλνου πσαν κατστρωσιν.

    A poruncit să fie pregătită plecarea lor și i-a tratat pe acești oameni cu toată cinstea cuvenită; oferi fiecăruia câte trei veșminte țesute din cel mai fin in, câte doi talanți de aur, câte o cupă de un talant și câte un mobilier complet pentru o sală de mese. 

    320

    πεμψε δ κα τ λεαζρ μετ τς κπομπς ατν ργυρποδας κλνας δκα κα τ κλουθα πντα κα κυλκιον ταλντων τρικοντα κα στολς δκα κα πορφραν κα στφανον διαπρεπ κα βυσσνων θονων στος κατν κα φιλας κα τρυβλα κα κρατρας χρυσος δο πρς νθεσιν.

    A trimis de asemenea și lui Eleazar, în bagajele lor, 10 divane cu picioare de argint, însoțite de toate accesoriile necesare, o ceașcă de 30 de talanți, 10 veșminte, o draperie violet, o coroană minunată, 100 de tricotaje din in, vase, boluri și două cupe de aur pentru sfințire. 

    321

    γραψε δ κα παρακαλν, να, ἐάν τινες τν νδρν προαιρνται πρς ατν νακομισθναι, μ κωλσ, περ πολλο ποιομενος τος πεπαιδευμνοις συνεναι, κα ες τοιοτους τν πλοτον κατατθεσθαι δαψιλς, κα οκ ες μταια.

    A mai scris și o invitație pentru ca în cazul în care unul din acei oameni ar dori să revină, nu va fi niciun obstacol, deoarece acorda o atenți deosebită cercului de oameni de cultură și investea cu generozitate bogățiile lui în asemenea oameni nu în cheltuieli inutile. 

    322

    Σ δ, καθς πηγγειλμην, πχεις τν διγησιν, Φιλκρατες. τρπειν γρ οομα σε τατα τ τν μυθολγων βιβλα. ννευκας γρ πρς περιεργαν τν δυναμνων φελεν δινοιαν, κα ν τοτοις τν πλεονα χρνον διατελες. πειρσομαι δ κα τ λοιπ τν ξιολγων ναγρφειν, να διαπορευμενος ατ κομζ το βουλματος τ κλλιστον παθλον.

    Iată, dragă Philocrat, după cum ți-am promis, descrierea mea. Sper ca ceea ce ți-am povestit să-ți placă mai mult decât cărțile de mitologie, deoarece înclinația ta este în direcția grijii față de lucrurile benefice spiritului cărora le consacri cel mai mult timp. Voi încerca de asemenea să-ți scriu și restul din cele de folos, pentru ca, parcurgând toate acestea, să poți dobândi nobila răsplată pe care ți-o dorești. 

     

     


    votre commentaire
  • Domnului meu, venerabil și mult iubit, confratelui său în preoție, Jeronim, Augustin îi transmite salutul său în Domnul.

    O neînțelegere pe fondul dialecticii oratorice

    1. Cred că înainte ca tu să citești această scrisoare ai primit deja o alta de la mine, ce ți-am trimis-o prin slujitorul lui Dumnezeu, fiul meu, diaconul Ciprian. Citind-o, poate ți-ai dat bine seama, în modul cel mai sigur, că provenea de la mine, acea scrisoare despre care mi-ai spus că un exemplar a ajuns și la tine; deduc asta din cele scrise de tine deoarece mă lovești din toate părțile și mă bați cu pumnii, cum era neobrăzatul Dares care primea pumni de la Entellus (aluzie fină făcută aici de Augustin la lupta dintre tânărul Dares și bătrânul Entellus, imagine des folosită de Ieronim, care se inspiră din Virgil - Eneide 5, 368-408), care se lăsa bătut fără replică. Acuma totuși îți răspund la această scrisoare (Scrisoarea 102 a lui Ieronim către Augustin) pe care mi-ai tirmis-o prin scumpul meu fiu Asterius. Din această scrisoare am aflat tăria mărturiei tale caritabile mereu atât de binevoitoare care te caracterizează deja, dar și unele urme de rană pe care eu ți le-aș fi procurat. De aceea, când eram cuprins de farmecul lecturii de îndată mă cuprindea și tristețea. Ceea ce m-a mirat întâi de toate este faptul că tu spui că nu ai vrut să crezi cu ușurință că exemplarul ce-l țineai în mâini era cel al scrisorii mele pentru a evita ca eu să nu încep a-mi pune serioase întrebări cu privire la rana ce mi-a procurat-o răspunsul tău, în vreme ce tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că acea scrisoare provenea de la mine, iar apoi să răsăunzi în consecință. Apoi mă inviți, în cazul în care acea scrisoare ar fi de la mine, să ți-o spun fără ocolișuri sau să-ți trimit un exemplar de autenticitate incontestabilă pentru ca mai apoi să ne lansăm într-o dezbatere cu privire la Sfintele Scripturi fără nicio rezervă. Într-adevăr, cum am putea avea o discuție fără rezerve pe această temă dacă tu nu faci decât să mă rănești? Iar dacă nu m-ai fi rănit, ce motiv aș fi avut că fără să fi fost rănit de tine să-ți fi cerut motivul pentru care aș fi fost rănit de tine? Toate acestea s-au întâmplat fiindcă tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că scrisoarea cu pricina provenea de la mine, adică să-ți fi permis să mă rănești doar după ce ți-ai fi făcut o opinie dreaptă. Dacă, așadar, nu m-ai fi rănit cu răspunsul tău, nu aș putea nici eu să-ți cer vreo justificare. Dar fiindcă tu îmi scrii în așa fel încât să mă rănești, ce am putea avea în comun ca să putem purta o discuție sinceră pe tema Sfintelor Scripturi? Nici vorbă ca eu să rămân rănit, în cazul în care tu ai dori acest lucru și ai voi să-mi dovedești într-un fel convingător că acest text al Scripturii (este vorba despre textul din Scrisoarea către galateni 2, 11-14 - discuția aprinsă dintre Paul și Petru pe tema "prefăcătoriei" lui Petru și a intenției lui de a-i iudaiza pe păgâni) l-ai înțeles în felul cel mai apropiat de adevăr decât l-am înțeles eu. În această situație cu siguranță voi ține seama de știința și iscusința ta ce mi le-ai revela, sau m-aș ridica din eroarea în care aș fi căzut, dacă tu mi-ai demonstra cu certitudine acest lucru.

    Reproșuri

    2. Însă tu, iubite frate, dacă considerai că nu erai rănit de cuvintele mele, nu ai gând nici că eu aș fi putut fi rănit de răspunsul tău. Fără dor și poate, într-adevăr, nu mi-aș fi putut închipui de la tine așa ceva ca, fără să-mi închipui că erai rănit, tu să-mi răspunzi în așa fel încât să mă rănești. Sau, fie nu mi-ai răspuns în acest spirit și ai crezut despre mine că pot fi rănit din cauza prostiei mele exagerate. Că tu ai putut avea o asemenea opinie despre mine, mă rănește desigur. Însă tu, care nu m-ai cunoscut niciodată așa, nu ar fi trebuit să crezi că aș fi putut fi așa, tu care nu ai voit să faci încredere cu ușurință unei copii a scrisorii mele, deoarece tu știai prea bine stilul meu de a scrie. Așadar, dacă ai remarcat, nu fără motiv, că aș avea motive să mă plâng, dacă ai fi crezut cu ușurință că unele scrisori ar fi fost de la mine în vreme ce nu erau, cu atât mai multe motive aș fi avut eu să mă plâng deoarece am fost judecat cu ușurință așa cum nu mă cunoștea cel care mă judeca! Nu ar fi trebuit în niciun fel să gândești că răspunsul tău nu conținea nimic care să mă rănească, în acest caz cum aș fi putut fi atât de nechibzuit pentru a fi rănit de răspunsul ce mi-l dădeai și care nu conținea nimic jignitor.

    Obiecții și morală

    3. Așadar, tu erai pregătit să mă rănești răspunzându-mi, fiind absolut convins că acea scrisoare era de la mine. Ori, deoarece vreau să cred că nu m-ai fi rănit fără să ai un motiv bine întemeiat, nu-mi rămâne decât să-mi recunosc propriul păcat, fiindcă eu aș fi fost cel care te-aș fi rănit primul prin acea scrisoare despre care nu aș putea spune că nu era de la mine. De ce atunci să înnot împotriva curentului apei (cf. Si 4, 32) și să nu încerc mai degrabă să obțin iertarea? Dacă te-am rănit, te rog așadar, prin milostivirea lui Cristos (cf. 2 Co 10, 1), să mă ierți și să nu-mi răspunzi cu rău la rău (cf. Rm 12, 17) rănindu-mă la rândul tău. Însă mă vei răni dacă vei trece sub tăcere o eroare pe care ai fi găsit-o în faptele și cuvintele mele. Iar, dacă tu critici la mine ceea ce nu merită să fie criticat, atunci tu vei fi cel care te vei răni nicdecum eu; îmi doresc mult ca faptele tale și sfintele reguli ce le trăiești să nu te facă să dorești cumva să mă rănești, reproșându-mi lucruri din răutate, în vreme ce știi prea bine că un spirit aflat în adevăr, așa cum ești tu, nu poate face asta. Iar pentru toate acestea, fie vei relua cu inimă bună, chiar dacă nu există greșeală, ceea ce tu crezi că merită să fie criticat, [fie vei trata cu toată afecțiunea unui tată pe cel ce nu-l poți refuza]. Se poate întâmpla, într-adevăr, ca ceva să ți se pară diferit de ceea ce constituie adevărul, fără însă ca tu să faci ceva care să nu fie cnoform cu ceea ce dorește caritatea. Iar eu însumi, voi primi cu bunăvoință o critică amicală, chiar dacă ceea ce poate fi apărat pe bună dreptate nu merită să fie criticat; iar dacă nu, voi recunoaște în același timp în bunăvoința ta și greșeala mea și, în măsura în care Domnul îmi dă capacitatea, mă voi arăta recunoscător în una și corectat în cealaltă.

    Rolul criticii aduse unui prieten. Trebuie ca Ieronim să accepte dezbaterea

    4. De ce oare ar trebui să-mi fie teamă, ca de viciile lui Entellus, de cuvintele tale care sunt poate dure, însă cu siguranță salvatoare? Celălalt primea lovituri, nu era îngrijit, și astfel era învins nu vindecat. Însă eu, dacă, împăcat sufletește, te las să-mi administrezi o corecție medicinală, nu voi suferi. Dacă, dimpotrivă, o slăbiciune, fie omenească sau chiar a mea, nu poate, chiar și atunci când sunt certat pe bună dreptate cu privire la ea, decât să fie atât de firavă încât nu se mai poate, atunci este mai bine să suferi în timp ce ești îngrijit cu privire la o bubă la cap decât să te lași fără îngrijiri medicale și fără să te vindeci. Este ceea ce spunea într-un fel destul de profund cel care a zis că dușmanii care ceartă sunt în majoritatea cazurilor mai de folos decât prietenii care se tem să critice. Primii, într-adevăr, în timp ce fac multă gălăgie, ne spun uneori adevăruri pe care le corectăm. Ceilalți, dimpotrivă, dau mărturie despre exercitarea la nivel mai mic a unui exercițiu de dreptate decât cel care ar trebui, deoarece le este teamă să nu pună în primejdie prietenia. Astfel, chiar dacă boul, ce tu pretinzi a fi, este obosit de uzura bătrâneții trupului tău, totuși nu la fel este și vioiciunea inimii tale, răspândind așa cum trebuie sudoarea pentru a lucra în via Domnului; așadar, dacă am spus ceva necuvenit, asigură-te cu mai multă convingere. Greutatea vârstei tale nu trebuie să-mi fie o povară, în măsura în care pleava greșelii mele este bine scuturată (cf. Mt 3, 12).

    Ieronim trebuie să accepte dezbaterea cu Augustin

    5. De aceea ceea ce ai scris la finalul ultimei tale scrisori, citesc adesea și meditez cu profundă venerație și totodată cu mare regret: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dar eu zic: dacă am locui cel puțin în regiuni ale lumii mai apropiate una de alta, astfel încât, dacă nu putem schimba cuvinte prin dialog, cel puțin scrisorile dintre noi să fie mai dese! Însă pentru moment, ochii și urechile noastre sunt despărțite de o distanță atât de mare încât îmi amintesc faptul că mai ieri eram tânăr pe când scriam Sfinției tale cu privire la cuvintele apostolului din Scrisoarea către galateni și iată că am îmbătrânit și tot mai aștept răspunsul de la tine, în vreme ce știu prea bine că copiile scrisorilor mele au ajuns cu bine la tine, prin nu știu ce mijloace, înaintea scrisorilor propriu zise pe care ți le-am trimis prin grijă personală. Pote cel ce trebuia să-ți înmâneze scrisoarea mea, ori nu ți-a dus-o, ori cea trimisă de tine nu mi-a înmânat-o. Însă acele scrisori, care au ajuns totuși în mâinile mele, mi se par de o așa mare bogăție încât nu am decât o singură dorință, dacă s-ar putea, să trăiesc în preajma ta. Deoarece nu pot face asta, mă gândesc să trimit unul din discipolii mei pentru ca el să-mi transmită și mie învățăturile tale, dacă cel puțin consideri că merit un răspuns din partea ta. Cu siguranță eu nu posed, și nu voi poseda niciodată, o știință atât de vastă în Sfintele Scripturi ca ce de care te bucuri tu, iar eu dacă știu câte ceva în acest domeniu, indiferent cât ar fi, știința asta o folosesc spre educarea poporului lui Dumnezeu. Dar a-mi acorda timp liber pentru a mă scufunda în studii mai profunde decât ceea ce credincioșii mei pot înțelege, ocupațiile mele bisericești mă împiedică cu desăvârșire.

    Ura care îi macină pe creștini distruge credința

    6. Sincer îți spun că nu știu absolut nimic despre anumite scrieri pline de răutate pe seama ta, nici cum au ajuns până în Africa, nici cum s-au propagat. Totuși am primit răspunsul tău cu privire la aceste răutăți. Citindu-l, trebuie să-ți mărturisesc, m-am întristat foarte tare văzând că între persoane atât de dragi și atât de apropiate, unite prin legăturile prieteniei atât de bine cunoscute de aproape toate Bisericile, discordia putea produce o așa mare nenorocire. Desigur, se vede bine din scrisoarea ta cât de mult te stăpânești și cât de mult te străduiești să nu-ți scoți ghearele indignării tale pentru a nu răspunde la răutate cu răutate (cf. 1 P 3, 9). Însă, dacă, citind aceste lucruri am fost cuprins de uimire și durere mare, mă întreb ce efect ar fi putut avea asupra mea asemenea scrieri împotriva ta dacă ar fi ajuns în mâinile mele? "Vai lumii pentru scandaluri!" (Mt 18, 7). Iată că se întâmplă, se adeverește cele spuse de Adevăr: "Din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci" (Mt 24, 12). Ce inimi vor mai putea să se plece una peste cealaltă cu încredere? Cum se va mai putea instala afecțiunea în inimile unor asemenea oameni fără să stârnească îndoieli? Ce prieten nu va fi de temut ca un posibil dușman dacă asemenea lucru s-a produs între Ieronim și Rufin, fapt ce stârnesște lacrimi în ochii mei? O, mizerie a unei condiții de mizerie! O, știință ce nu ești în măsură să înveți să respecți dorințele prietenilor de acum fără a avea preștiința prietenilor din viitor! Dar de ce ar trebui să cred că unul ar trebui să plângă peste celălalt știut fiind faptul că omul nu știe ce va deveni mai târziu? Totuși știe, într-o oarecare măsură, și totuși!, ce este în prezent; însă ceea ce va fi în viitor, ignoră cu desăvârșire.

    Augustin îl întreabă ceva pe Ieronim și acesta trebuie să răspundă

    7. Dar putem merge și mai departe! Dacă la sfinți și la fericiții îngeri există cunoașterea de sine, dar și preștiința cu privire la ceea ce vor fi, cum se explică faptul că diavolul nu a putut rămâne mereu fericit în vreme ce, fiind un înger bun mai întâi, deținea cunoașterea cu privire la păcatul său în viitor și cu privire la pedeapsa veșnică? Cu privire la acest aspect, trebuie să-ți mărturisesc, nu pricep absolut nimic. Despre asta, atât cât poate fi cu putință să avem o opinie, aș dori să aud părerea ta. Ține seama de ceea ce sunt în stare să facă aceste locuri și aceste mări care ne separă fizic. Dacă eu aș putea fi această scrisoare, cea pe care tu tocmai o citești acuma, cu siguranță îmi vei da imediat răspuns la întrebarea mea. Însă, în aceste condiții, cine știe când mă voi bucura de un răspuns din partea ta? Când mi-l vei trimite? Când va ajunge la mine? Și totuși, să presupunem că într-o zi se va întâmpla lucrul acesta, chiar dacă nu așa de repede pe cât mi-aș dori, voi aștepta cu nerăbdare atât cât îmi stă în ființă! Revin acum la cuvintele tale de odinioară, atât de pline de regrete sincere, și, la rândul meu, mi le aproprii: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dacă totuși, chiar și din puținul pe care-l știu, te-aș mai putea învăța eu pe tine ceva!

    Augustin este trist din cauza neînțelegerilor dintre Ieronim și Rufin

    8. Iar în aceste cuvinte, nu doar în ale tale, dar și în ale mele, aflu plăcere și noi forțe și, în ciuda dorinței neprefăcute, dar totuși fără perspective ce o avem unul pentru celălalt, nu pot spune că mă simt mângâiat. Sunt din noi înțepat de boldul atât de ascuțit al durerii când mă gândesc la faptul că Dumnezeu v-a dăruit la amândoi cu atâta generozitate și abundență ceea ce ne dorim atât de mult noi doi, adică să savurăm, în cea mai mare intimitate, mierea Sfintelor Scripturi și că s-a strecurat pacostea unui flagel atât de amar între voi - acest flagel este atât de josnic! Și cum ar putea fi altfel? Cine ar putea spune contrariul? Pe vremea când ați părăsit toate cele lumești pentru ca, ușurați de toate atracțiile pământești, să-l urmați pe Cristos cu mai multă ușurință și pe când trăiați împreună pe acele ținuturi pe unde însuși Cristos a mers pe când era om asemenea nouă și ne-a zis: "Pacea mea o dau vouă, pacea mea o las vouă" (In 14, 27), vouă, bărbați înputerea vârstei și care trăiați din cuvintele Domnului, vi s-a putut întâmpla așa ceva! Cu adevărat, "viața omului pe pământ este o încercare" (Iob 7, 1). Vai de mine, ce mult mi-aș dori să vă pot întâlni pe amândoi deodată! Fără îndoială, în tulburarea mea, în durerea mea, în neliniștea mea, m-aș arunca la picioarele voastre, aș plânge din toate puterile mele, v-aș ruga cu toată dragostea mea, atât pe unul cât și pe celălalt, dar și pe amândoi deodată să vă rugați pentru cei slabi pentru care Cristos a murit (cf. 1 Co 8, 11) și care, în marea lor spaimă, vă privesc acuma ca într-o piesă de teatru a acestei vieți, să nu scrieți unul împotriva celuilalt asemenea lucruri care, deoarece nu le puteți distruge în ciuda acordului vostru, vă vor împiedica să vă puneți de acord și care, chiar dacă veți cădea de acord, vă veți teme să citiți din teama de a nu reaprinde scânteia litigiului. 

    Augustin îl cheamă pe Ieronim la caritate și dialog

    9. Însă eu spun acum Sfinției tale: niciodată nu m-am temut atât de tare de furia ta decât atunci când am citit ceva într-o scrisoare pe care tu mi-ai trimis-o. Nu este vorba despre atât de textul în care vorbești cu privire la Entele și boul obosit și unde îmi dădea mai degrabă impresia că glumeai cu veselie decât că amenințai sub impulsul mâniei, ci mai degrabă textul în care spuneai că ești serios în ceea ce scrii - fără îndoială mi-am depășit atribuțiile atunci când am vorbit, însă nu și teama mea - și unde scriai: "din teama ca răspunsul meu să nu provoace probabil răni și reproșuri meritate". Te întreb: dacă asta se poate întâmpla ce mai căutăm împreună sau de ce mai discutăm pentru ca inimile noastre să afle o pășune în care să nu existe amărăciunea discordiei, nu? Însă nu pot să nu spun ceea ce mi se pare absolut necesar să corectezi în scrierile tale, iar tu de asemenea să faci la fel dar fără să se întrevadă gelozia și să rănească prietenia noastră, în caz contrar să lăsăm deoparte toate acestea și să ne preocupăm de viețile noastre și de mântuirea noastră. Să vorbim despre subiecte care nu stârnesc împotrivire între noi pentru ca nimic din ceea ce construim împreună să nu fie în zadar! (cf. 1 Co 8, 1). În ce mă privește, mă simt departe de această desăvârșire despre care stă scris: "Dacă cineva nu rănește prin cuvânt, atunci acela este desăvârșit!" (Iac 3, 2). Dar eu cred cu tărie că pot cere și obține cu ușurință iertarea de la tine, în milostivirea lui Dumnezeu, dacă cumva te-am șocat cu ceva, iar tu trebuie să mi te deschizi pentru ca, după ce te-am auzit, "să-ți câștigi un frate" (cf. Mt 18, 15). Cu siguranță, distanțele ce ne separă și ne împiedică să ne oferim iertarea reciproc nu constituie un motiv suficient pentru ca tu să mă lași în îndoială. Pe scurt, în domeniul în care dorim să dobândim cunoștințe, dacă știu, dacă cred, dacă presupun că dețin ceva adevărat, însă tu ai o părere și o opinie diferită, atât cât îmi permite Domnul, mă voi strădui să susțin argumentația fără să te ofensez. Cât despre ofensa ta, când îmi voi da seama de furia ta, nu voi implora nimic altceva decăt iertarea de la tine.

    Augustin îi arată lui Ieronim că doar prietenia învinge păcatul

    10. Acum însă cred că nu ar fi trebuit să ai niciun motiv să te încingi așa de tare, decât dacă aș fi spus ceva ce nu trebuia sau dacă nu aș fi spus ceea ce trebuia, deoarece - ceea ce nu mă miră - ne cunoaștem reciproc mai puțin decât suntem cunoscuți de semenii noștri și de prietenii cei mai apropiați. Iar eu trebuie să-ți mărturisesc: mă las mai ușor antrenat de caritatea lor decât oboseala din cauza scandalurilor din această lume și pot să mă odihnesc liniștit fără probleme. Fiindcă simt că acolo se află Dumnezeu în mâinile căruia pot să mă încredințez fără probleme și în care îmi aflu odihna fără probleme. Iar în această lipsă de probleme, pe care o trăiesc din plin, nu-mi este absolut deloc teamă de incertitudinea zilei de mâine a umanității fragile după care gemeam mai sus. Într-adevăr, atunci când simt pe cineva că este înflăcărat de iubirea creștină și că, datorită ei, îmi devine un prieten fidel, tot ceea ce îi încredințez cu privire la proiecte și reflecții, nu le încredințez unui om, ci celui în care trăiește Dumnezeu și în care este prezent Dumnezeu. "Dumnezeu, într-adevăr, este iubire, iar cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu" (1 In 4, 16); dacă se îndepărtează de Dumnezeu, nu poate decât să provoace o durere proporționată cu fericirea ce o simțea pe când trăia în Dumnezeu. Însă, totuși, cel ce din prieten intim a devenit dușman personal poate inventa mai degrabă unele motive ingenioase decât fapte pentru a alimenta mânia. Dar la acest lucru poate ajunge cu ușurință oricine fără să ascundă ceea ce a făcut și fără să facă ceea vrea să ascundă. Fiindcă milostivirea lui Dumnezeu permite celor buni și credincioși să trăiască liberi și fără griji cu prietenii lor ce îi vor avea, indiferent cine ar fi ei, să nu scoată la iveală păcatele celuilalt săvârșite împotriva lor înșiși și să nu săvârșească ei înșiși păcatele pe care le condamnă la alții. Într-adevăr, atunci când un răufăcător inventează o minciună, fie nu este crezut deloc, fie doar reputația lui - deoarece mântuirea nu intră în calcule - este zdruncinată. Însă dacă răul este propagat, dușmanul este intim, chiar dacă nu s-a remarcat prin vorbăria sau cicăleala niciunui prieten intim. Dar care este acel om înțelept care să nu vadă cu câtă răbdare și tu suporți, nădăjduind consolarea conștiinței tale, faptele incredibile ale dușmăniei unuia din prietenii tăi care altădată ți-a fost foarte apropiat și cum ceea ce el aruncă în public împotriva ta și care află poate crezare la câțiva consideri ca fiind "arme de stânga" cu care luptăm împotriva diavolului la fel ca "armele de dreapta" (cf. 2 Co 6, 7)? Totuși aș fi preferat să-l știu mai puțin înarmat în acest sens și mai blând decât tine în această privință. Iată un mare motiv de tristețe și de uimire să vezi că într-o asemenea prietenie se poate ajunge la o așa mare dușmănie. Ar fi o bucurie, chiar una dintre cele mai de seamă, ca dintr-o asemenea dușmănie să se poată reveni la unirea inimilor de odinioară.


    votre commentaire
  • Simbolismul cifrei 666

    Despre acest simbolism s-au scris foarte multe. Aici doresc să aduc în atenția cititorilor doar unele ipoteze și posibilități de interpretare a cestei cifre, plecând de la comentarii patristice.

    Originea cifrei se află în cartea Apocalipsei:

    „Şi am văzut o altă Fiară ridicându-se din pământ: avea două coarne ca de miel şi vorbea ca dragonul. Ea folosește întreaga autoritate a Fiarei celei dintâi, în faţa ei, şi face ca tot pământul şi toţi locuitorii lui să se prosterne înaintea Fiarei dintâi, căreia i se vindecase rana de moarte. Şi face semne mari: face chiar să cadă foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi-i înșală pe locuitorii pământului prin semnele pe care i-a fost dat să le facă înaintea Fiarei, zicându-le celor care locuiesc pe pământ să facă un chip al Fiarei care avea rana [produsă] de sabie şi totuși trăia. Şi i-a fost dat să dea un duh chipului Fiarei, aşa încât şi chipul Fiarei să vorbească şi să facă în aşa fel încât cei care nu se vor prosterna înaintea chipului Fiarei să fie uciși. Ea a făcut ca toţi – mici şi mari, bogați şi săraci, liberi şi sclavi – să pună un indiciu pe mâna lor dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată vinde sau cumpăra decât dacă are semnul numelui Fiarei sau numărul numelui ei. În aceasta este înţelepciunea: cine are minte să calculeze numărul Fiarei, căci este un număr de om. Numărul ei este șase sute șaizeci şi șase (666)” (13, 11-18).

    După cum spune textul, trebuie să înțelegem ceva din această cifră, 666, să fie interpretată cumva, în ea se ascunde un mister pe care cititorul din toate timpurile a fost nevoit să-l înțeleagă într-un fel sau altul. Cele mai fanteziste interpretări au fost trecute în revistă, literale sau pseudo-științifice, în toate domeniile și în toate conspirațiile; cifra 666 a produs spaimă, a câștigat adepți și, în cele din urmă, își păstrează integralitatea misterului său nedeslușit.

    Interpretarea trebuie căutată în altă parte, pe plan simbolic și spiritual. Irineu de Lyon (120/130-202) este Părintele Bisericii care a expus poate cu cea mai mare claritate simbolistica acestei cifre. Pentru acest teolog, la fel ca pentru autorii biblici și autorii contemporani lui, cifrele au o simbolistică aparte, o semnificație, chiar un suflet. Din cele mai vechi timpuri creștine, „7” este cifra perfecțiunii pământești: 4 (cifra lumii create: cele patru puncte cardinale) + 3 (cifra divină prin excelență, fiindcă în creștinism îl reprezintă pe Dumnezeu, Unul și Întreit) = 7. „7” este și cifra creației deoarece totul a fost creat în șapte zile. De câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea, îl întreabă într-o zi Petru pe Isus, oare până la șapte ori? Până la 70 X 7, îi răspunde Isus, adică întotdeauna (cf. Mt 18, 21-22). Cifra „8” este simbolul lumii transfigurate, desăvârșite, în timp ce „6” este simbolul lipsei, neîmplinirii. În ziua a șaptea, spune Biblia, Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea lui (cf. Gn 2, 2). Adică, în ziua a șaptea Dumnezeu contemplă lucrarea sa și se poziționează într-o relație de libertate cu ea, dar și de veșnicie. Odihna lui Dumnezeu este ne-intervenția sa în lume pentru a respecta libertatea locuitorilor ei creați după chipul și asemănarea sa (cf. Gn 1, 26-27), adică dotați cu liberul arbitru. Însă această ne-intervenție nu este pasivă și nici indiferență. Dimpotrivă, este Prezență, Lumină infuză în inima materiei care nu a ajuns încă la transfigurare, la îndumnezeire. Creația nu este singură, ea experimentează permanent o relație care este viață, dinamism, desăvârșire, extaz de iubire vie cu Infinitul.

    Ori, „6” refuză să intre în această dinamică a vieții veșnice și beatifice. „6” refuză desăvârșirea, închide porțile, se închide într-o viziune finită asupra lui însuși. „6” se desprinde de transcendență și, făcând astfel, se închide în sine însuși. În loc să se lase îndumnezeit de iubirea lui Dumnezeu, în loc să se lase purtat pe puntea curcubeului care duce în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde Pământul și Cerul se întâlnesc, „6” se oprește la capătul punții și se declară autosuficient. Bucurându-se de autosuficiența sa uită că îi datorează totul Creatorului și că Acesta îl inundă mereu de iubirea sa. Cel ce se oprește la „6” este contrar lui Cristos care-și dă viața pentru omenirea pe care o iubește mai mult decât orice; este Anticristul, privindu-se doar pe sine fără să-i pese de restul lumii. Contrar stăpânirii vieții și libertății inițiate de Cristos care învinge moartea și deschide omul spre veșnicie, Anticristul nu propune decât sclavia absurdă a morții.

    De ce „6” se repetă de trei ori pentru a ajunge la „666”? Ar trebui să vedem aici principiul cifrei „6” aplicat la cele trei nivele ale ființei umane: trup-suflet-spirit. Dictatura finitudinii și non-sensului odată stabilită, Anticristul poate să-și întindă domnia și tirania sa totală:

    1.     Asupra trupului: nevoind să se deschidă veșniciei, refuzând-o în mod liber și voit, neliniștea morții reușește foarte repede să pună stăpânire pe ființa umană conștientă de fragilitatea sa fizică. Această frică de moarte, despre care Părinții Bisericii vor spune că este cea mai penibilă consecință a căderii în păcat, este o frică ce înmărmurește, o neliniște ce stârnește toate mecanismele pentru a o uita, o durere ce împinge la distrugerea altor vieți pentru a aduna cât mai multe resurse, cât mai multe bunuri într-un reflex cupid de auto-prezervare. Dacă am fi eliberați de frica de moarte, cât rău nu s-ar putea evita! Robia omului de către om, de care se bucură Dușmanul speciei umane, este consecința acestui rău. Anticristul este întrupat în toate sclaviile moderne, în toate semnele ce reduc trupul la un obiect – prostituție, pornografie, droguri, dependență de alcool, etc. Tirania trupului, primul „6”, distruge orice formă de iubire, de caritate sau chiar de empatie vis-a-vis de celălalt. Reduce aproapele la un obiect de exploatat, un lucru de care ne putem folosi și abuza.

    2.     Asupra sufletului: fiecare perioadă de obscurantism – iconoclasm bizantin, protestant, extremiști sau talibani – distruge expresia artistică, amprenta Luminii lui Dumnezeu în lume. Fiindcă rădăcinile care introduc în Sursa Trină produc copaci producători de artă, de frumos, de bucurie, de profunzime a gândirii, toate aceste lucruri pe care Dușmanul le urăște, deoarece fac să se micșoreze domnia lui. El este cel care acționează în practică prin două tehnici de sclavie a sufletului: obscurantismul superstițios și prevestirea idiocrației. Prima este pusă în evidență prin dezvelirea spiritului religios care se opune inteligenței, rațiunii, imaginarului (virtuți care vin de la Dumnezeu), iar a doua este înjosirea masei unse cu doze masive de platitudini și vulgarități scuipate de televiziuni peste tot în lume și de multe site-uri internet. Adevărată otravă pentru suflet, este o contra-cultură nocivă care se distinge, nu de un mesaj contestatar bine construit, nu de o viziune singulară asupra lumii, ci de o acțiune involutivă ce distruge orice cultură și prin consecință orice civilizație. Al doilea „6” distruge orice formă de uimire și de inteligență. Fie cenzurând sau împingând către extreme delicvescența, tirania exersată asupra sufletului permite secătuirea inimilor, taie elanul dorinței de Dumnezeu sau instalează o societate de consum ce va întreține și amplifica tirania trupului, fiecare din cele trei elemente ale lui „666” fiind susținut de celelalte două.

    3.     Asupra spiritului: este o viziune amăgitoare și falsă despre Dumnezeu, despre voința și despre natura sa – represiuni, pedepse, dolorism, discriminări, masochism... Lista este, din păcate, extrem de lungă și dureroasă. Dureroasă, deoarece instinctul omului în demersul său către Dumnezeu ar trebui să rezulte din civilizațiile nemuritoare, extrăgând forțele lor din Izvorul Nemuritor. Într-o revenire a balansoarului, omul are reflexul de a refuza imaginile idolatrice despre un Dumnezeu teribil, înfricoșător, însă cade atunci într-un ateism tot la fel de catastrofic pe planul evoluției lui personale și colective. Trece de la dictatura idolului la refuzul conștient al originii lui și al destinației lui divine. Al treilea „6” este poate cel mai teribil dintre toți, fiindcă zidește ziduri între Creator și creatura sa iubită. Din Tată Prea iubitor și personal, cum este în realitate, Dumnezeu devine, într-un spirit pervertit, un supraveghetor de școală, un jandarm, un urmăritor sau, invers, o energie mecanică diluată sau un mare neant.

    Triplul „6” este o treime hulitoare și inversată. Mai mult decât un simbol, este o emanație vomitată de abis, centru spiritual al urii și involuției. Forță profană, energia triplă a entropiei foarte prezentă în universul nostru, se infiltrează peste tot ca o pată de ulei, astfel încât putem considera că suntem într-adevăr un teritoriu ocupat de Dușman. Nicio instituție, nicio conștiință, nicio epocă, nicio civilizație nu este la adăpost; singura noastră speranță este să deschidem brațele Harului care va putea să ne ajute să trecem de la neîmplinirea lui „6” la plinătatea lui „7” pentru a termina cu desăvârșirea lui „8”, transfigurați în sânul dumnezeirii veșnice.


    1 commentaire
  • Sărbătoarea liturgică a sfântului Ieronim, 30 sept. 2019, marchează începutul unui an dedicat acestui mare Părinte al Bisericii, care a lăsat una dintre cele mai bogate moșteniri teologice și cele mai numeroase studii biblice posterității creștine. Acum 1600 de ani trecea în lumea drepților acela care a dat tradiției creștine de expresie latină Biblia în limba Vulgata, adică pe înțelesul acelora care nu aveau acces la limba greacă sau ebraică. Biserica catolică s-a hrănit cu această traducere vreme de secole, iar astăzi, chiar dacă Dei Verbum (C.V. II) a încurajat traducerea Sfintei Scripturi în toate limbile poporului creștin, textul Bibliei Vulgata rămâne de referință în lumea catolică, așa cum textul Septuagintei (LXX) rămâne o referință pentru tradiția ortodoxă. În acest an jubilar, Papa Francisc a simțit nevoia, de a invita poporul creștin dreptcredincios să se familiarizeze tot mai mult cu nesecatele comori spirituale conținute în textele Sfintelor Scripturi. Însuși sfântul Ieronim spunea că: "A ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos", de aceea Papa Francisc insistă în acest document, cu valoare normativă pentru Biserica Catolică, să se organizeze o zi a Cuvântului Domnului, Duminica a III-a din timpul ordinar al anului liturgic, pentru ca toți credincioșii să fie tot mai sensibilizați cu bogăția conținută în Revelație, să se roage cu texte din Biblie și să se deprindă cu îndeltniciri adecvate pentru modelarea vieții creștine în funcție de învățăturile din Sfânta Scriptură. Redau aici o traducere cât mai fidelă a textului Sfântului Părinte și vă invit pe toți cei care doriți să vă lăsați surprinși de comorile ascunse în acest "ogor sfânt" să vă îndemnați și să vă întreceți în citirea, meditarea și împărtășirea Cuvântului Domnului pentru ca viața să devină o rugăciune sub privirile Tatălui Milostiv, Fiului Mântuitor și Duhului Sfințitor, AMIN!

    Scrisoare apostolică sub formă de

    «MOTU PROPRIO»

    A Suveranului Pontif Francisc

    APERUIT ILLIS 

    Prin care este instituită
    DUMINICA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 

     

    1. „Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile” (Lc 24, 45). Acesta este unul din ultimele gesturi înfăptuite de Domnul înviat, înaintea înălțării sale la cer. Apare discipolilor în timp ce sunt întruniți în același loc, frânge pâinea și le deschide mintea ca să priceapă Sfintele Scripturi. Acestor oameni înspăimântați și decepționați, le revelează sensul misterului pascal: adică, conform proiectului veșnic al Tatălui, Isus trebuia să sufere și să învie din morți pentru a oferi convertirea și iertarea păcatelor (cf. Lc 24, 26.46-47) și promite darul Duhului Sfânt care le va da tăria de a fi martori ai acestor mistere ale mântuirii (cf. Lc. 24, 49). Relația dintre cel Înviat, comunitatea credincioșilor și Sfânta Scriptura este una vitală pentru identitatea noastră. dacă Domnul nu ne introduce în tainele Sfintei Scripturi, ne este imposibil să înțelegem profunzimea ei. Totuși contrariul este la fel de adevărat: fără Sfânta Scriptură, evenimentele misiunii lui Isus și ale Bisericii sale în lume rămân indescifrabile. Pe bună dreptate, sfântul Ieronim scria: „Ignoranța Scripturilor înseamnă ignoranța lui Cristos” (In Is. Prol: PL 24, 17).

     

    2. În concluzia jubileului extraordinar al Milostivirii, cerusem să ne gândim la „o duminică consacrată în întregime Cuvântului Domnului, pentru a înțelege bogăția inepuizabilă ce izvorăște din acest dialog constant între Dumnezeu și Poporul său” (Misericordia et misera, nr. 7) A consacra în mod special o duminică din Anul liturgic Cuvântului lui Dumnezeu ne permite, întâi de toate, să retrăim în Biserică gestul celui Înviat care ne deschide și nouă comoara Cuvântului său pentru ca noi să putem fi în lume vestitori ai acestei bogății inepuizabile. În acest sens, învățăturile sfântului Efrem Sirul îmi vin în minte: „Cine este așadar în măsură să înțeleagă toată comoara ce se află într-un singur cuvânt al tău, Doamne? Ceea ce noi înțelegem este cu mult mai puțin decât ceea ce nu înțelegem, ca niște oameni însetați care se adapă la un izvor. Perspectivele cuvântului tău sunt numeroase, după cum numeroase sunt și orientările celor care îl studiază. Domnul a colorat cuvântul său cu multe frumuseți pentru ca fiecare din cei care se hrănesc din el să poată contempla ceea ce iubește. În cuvântul său el a ascuns toate comorile pentru ca fiecare din noi să găsim o bogăție în ceea ce medităm” (Comentarii la Diatessaron, 1, 18).

    Prin această scrisoare doresc așadar să răspund la numeroasele cereri care au ajuns la mine din partea poporului lui Dumnezeu pentru ca, în toată Biserica, să se poată celebra în unitatea intențiilor Duminica Cuvântului lui Dumnezeu. A devenit de altfel o practică curentă să se trăiască momente în care comunitatea creștină se concentrează pe marea valoare ce o ocupă Cuvântul lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. În multe Biserici locale s-au născut numeroase inițiative pentru a face ca Sfânta Scriptură să fie accesibilă credincioșilor, fapt ce-i face să fie recunoscători pentru un asemenea dar, îi angajează să trăiască din ea în fiecare zi și îi face responsabili pentru a o mărturisi în deplină coerență.

    Conciliul Vatican II a dat un impuls important în redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu prin Constituția Dogmatică Dei Verbum. Din aceste pagini, care merită neîncetat să fie meditate și trăite, reiese în mod clar natura Sfintei Scripturi transmise din generație în generație (cap. 2), inspirația ei divină (cap. 3) care cuprinde Vechiul și Noul Testament (cap. 4 și 5) și importanța ei pentru viața Bisericii (cap. 6). Pentru a face să crească mai mult această învățătură, Benedict al XVI-lea a convocat, în anul 2008, o Adunare Sinodală a Episcopilor pe tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viața și misiunea Bisericii” în urma căruia a publicat Exortația apostolică Verbum Domini care constituie o învățătură inevitabilă pentru comunitățile noastre. În acest document, caracterul performativ al Cuvântului lui Dumnezeu este aprofundat într-un mod special mai ales atunci când din el, în acțiunea liturgică, izvorăște caracterul său specific sacramental. Este bine așadar să nu lipsească niciodată din viața poporului nostru raportul decisiv cu acest Cuvânt viu pe care Domnul nu încetează niciodată să-l adreseze Miresei sale, pentru ca ea să poată crește în iubire și în mărturisirea credinței.

     

    3. Stabilesc așadar ca a treia Duminica din Timpul Ordinar să fie consacrată celebrării, reflecției și proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Această duminică a Cuvântului lui Dumnezeu va veni deci să ia loc într-un moment ideal din această perioadă a anului în care suntem invitați să întărim legăturile noastre cu comunitățile iudaice și să ne rugăm pentru unitatea creștinilor. Nu este vorba doar despre o simplă coincidență temporară: celebrarea Duminicii Cuvântului lui Dumnezeu exprimă o valoare ecumenică, deoarece Sfânta Scriptură indică celor ce se pun în atitudine de ascultare calea de urmat pentru a ajunge la unitatea autentică și trainică.

    Comunitățile vor găsi mijloacele potrivite pentru a trăi această duminică drept o zi solemnă. Va fi foarte important, în orice caz, ca în celebrarea euharistică să se poată introduce textul sfânt în așa fel încât să se sublinieze în mod evident adunării duminicale valoarea normativă ce o deține Cuvântul lui Dumnezeu. În această duminică, în mod special, va fi util să se sublinieze proclamarea lui și să se adapteze omilia în așa fel încât să se scoată în evidență slujirea adusă Cuvântului Domnului. Episcopii vor putea, în această duminică, să celebreze ritul lectoratului sau să încredințeze ministere asemănătoare pentru a reaminti importanța proclamării Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul liturgiei. Este fundamental, într-adevăr, să se întreprindă toate eforturile necesare pentru a forma câțiva credincioși să fie adevărați vestitori ai Cuvântului, având o pregătire adecvată, după cum acest lucru se face de altfel în mod obișnuit pentru acoliți sau miniștri extraordinari ai sfintei împărtășanii. În același fel, preoții în parohii vor putea găsi forma cea mai adaptată pentru a înmâna Biblia, sau una din cărțile ei, întregii adunări, pentru a face să reiasă importanța de a continua citirea ei în viața de zi cu zi, să fie aprofundată și să se roage cu Sfânta Scriptură, referindu-se cu precădere la Lectio divina.

     

    4. Revenirea Poporului lui Israel în țara sa, după exilul babilonian, a fost marcat în mod semnificativ de citirea din cartea Legii. Biblia ne oferă o descriere emoționantă a acestui moment în cartea lui Neemia. Poporul era adunat la Ierusalim pe locul Porții Apelor și asculta Legea. Împrăștiat din cauza deportării, acum se afla adunat în jurul Sfintei Scripturi ca și cum ar fi fost „un singur om” (Ne 8, 1). La citirea cărții sfinte, poporul „asculta” (Ne 8, 3), știind că regăsea în acest cuvânt sensul evenimentelor trăite. Reacția poporului la proclamarea acestor cuvinte a fost emoția nestăpânită și lacrimile: „Esdra citea un text din cartea Legii lui Dumnezeu apoi leviții traduceau, dădeau sensul, și astfel se putea înțelege. Neemia guvernatorul, Esdra care era preot și scrib, și leviții care dădeau explicațiile, au spus întregului popor: Această zi este consacrată Domnului Dumnezeului vostru! Să nu țineți doliu, să nu plângeți!” Fiindcă toți plângeau auzind cuvintele Legii. [...] Nu vă întristați: bucuria Domnului este tăria voastră!” (Ne 8, 8-10). Aceste cuvinte conțin o mare învățătură. Biblia nu poate fi doar patrimoniul unora și cu atât mai puțin o colecție de cărți pentru câțiva privilegiați. ea aparține, înainte de toate, poporului convocat pentru a o asculta și a se recunoaște în acest Cuvânt. Deseori există tendințe care încearcă să monopolizeze textul sfânt restrângându-l la anumite cercuri sau grupuri alese. Nu poate fi așa. Biblia este cartea Poporului Domnului care, în ascultare, trece de la împrăștiere și dezbinare la unitate. Cuvântul lui Dumnezeu unește și face un singur popor.

     

    5. În această unitate favorizată de ascult, păstorii au în primul rând marea responsabilitate să explice și să permită tuturor să înțeleagă Sfânta Scriptură. Deoarece este cartea poporului, cei care au vocația să fie miniștrii Cuvântului trebuie să resimtă cu tărie exigența de a-l face accesibil comunității lor. Omilia, în special, îmbracă o funcție cu totul specială, fiindcă ea deține „un caracter aproape sacramental” (Evangelii Gaudium, nr. 142). A ajuta poporul să intre în profunzime în Cuvântul lui Dumnezeu, folosind un limbaj simplu și adaptat celui care ascultă, permite preotului să ajute de asemenea la „descoperirea frumuseții imaginilor pe care Domnul le folosește pentru a stimula practicarea binelui” (Evangelii Gaudium, nr. 142). Este o oportunitate pastorală ce nu trebuie neglijată!

    Pentru mulți dintre credincioșii noștri, într-adevăr, este unica ocazie ce o au pentru a simți frumusețea Cuvântului lui Dumnezeu și a-l vedea aplicat la propria lor viață de zi cu zi. Așadar, trebuie să se consacre timpul necesar pregătirii omiliei. Nu se poate improviza comentariul lecturilor sfinte. Pentru noi, ca predicatori, ni se cere să nu depășim măsura cu predicile noastre sau cu argumentări străine. Când ne oprim pentru a medita și a ne ruga cu textele sfinte, suntem în măsură să vorbim cu inima pentru a atinge inimile oamenilor care ne ascultă, pentru a spune esențialul care reiese și care aduce rod. Să nu încetăm niciodată a consacra timp și a ne ruga cu Sfânta Scriptură pentru ca ea să fie primită „pentru ceea ce este într-adevăr, nu un cuvânt omenesc, ci însuși Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tes 2, 13). Este de dorit, de asemenea, ca responsabilii de cateheze, în virtutea ministerului ce le este încredințat, să ajute la creșterea în credință, resimțind urgența de a se reînnoi prin familiarizarea cu studiul Sfintelor Scripturi, permițând să favorizeze un adevărat dialog între cei care îi ascultă și Cuvântul lui Dumnezeu.

     

     

    6. Înainte de a se arăta discipolilor închiși în cenacol și a le deschide inteligența pentru Sfintele Scripturi (cf. Lc 24, 44-45), cel Înviat apare la doi dintre ei pe drumul ce ducea de la Ierusalim la Emaus (cf. Lc 24, 13-35). Descrierea evanghelistului Luca subliniază că era în ziua învierii, adică duminică. Acești doi discipoli discută cu privire la ultimele evenimente ale pătimirii și morții lui Isus. Drumul este marcat de tristețea și decepția sfârșitului tragic al lui Isus. Speraseră în El, văzându-L drept Mesia eliberator, însă s-au aflat înaintea scandalului celui Răstignit. Discret, cel Înviat se apropie și merge cu discipolii, însă aceștia nu-l recunosc (cf. Lc 24, 16). Drum făcând, Domnul îi întreabă, dându-și seama că nu înțeleseseră sensul pătimirii și morții sale; îi numește „nepricepuți și grei de inimă în a crede” (Lc 24, 25) și, „începând cu Moise și cu toți Profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele ce se refereau la El” (Lc 24, 27). Cristos este primul exeget! Scripturile din vechime nu au anticipat doar ceea ce El a realizat, ci El însuși a voit să fie fidel acestui Cuvânt pentru a arătă în mod clar unica istorie a mântuirii care află în Cristos împlinirea sa desăvârșită.

     

    7. Biblia, așadar, ca Scriptură Sfântă, vorbește despre Cristos și îl vestește ca fiind Cel care trebuie să traverseze prin suferință ca să intre în slava sa (cf. Lc 24, 26). Nu doar o parte, ci toată Scriptura vorbește despre El. Moartea și învierea sa sunt de neînțeles fără Scripturi. De aceea una din mărturisirile de credință cele mai vechi subliniază faptul că „Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, și a fost înmormântat; a înviat a treia zi, după Scripturi, și i s-a arătat lui Petru” (1 Co 15, 3-5). Deoarece Scripturile vorbesc despre Cristos, suntem în măsură să credem că moartea și învierea sa nu aparțin descrierilor mitologice, ci istoriei și se află în centrul credinței discipolilor săi. Legătura între Sfânta Scriptură și credința credincioșilor este profundă. Deoarece credința provine din ascultare, iar ascultarea este centrată pe cuvântul lui Cristos (cf. Rm 10, 17), invitația care decurge este urgența și importanța că toți credincioșii noștri trebuie să se dedice ascultării Cuvântului Domnului, atât în acțiunea liturgică cât și în rugăciunea și reflecția personală.

     

    8. Călătoria celui Înviat cu discipolii din Emaus se termină cu masa. Călătorul misterios acceptă invitația insistentă făcută de cei doi însoțitori: „Rămâi cu noi, fiindcă seara se apropie, iar ziua e pe sfârșite” (Lc 24, 29). Stând la masă cu ei, Isus ia pâinea, rostește binecuvântarea, o frânge și le-o dă lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut (cf. Lc 24, 31). Din această scenă înțelegem cât de strânsă este legătura dintre Sfânta Scriptură și Euharistie. Conciliul Vatican II ne învață: „Biserica a venerat întotdeauna Sfintele Scripturi la fel cum o face și pentru însuși Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în cadrul Sfintei Liturgii, să ia pâinea vieții de la masa Cuvântului lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos pentru a-l împărți credincioșilor” (Dei Verbum, nr. 21).

    Frecventarea constantă a Sfintelor Scripturi și celebrarea Euharistiei fac posibilă recunoașterea între persoanele care se aparțin. În postura de creștini suntem un singur popor care merge în istorie, întărit de prezența Domnului printre noi, care ne vorbește și ne hrănește. Această zi consacrată Bibliei se dorește a fi, nu „o dată pe an”, ci un eveniment pentru tot anul, fiindcă avem o nevoie urgentă să devenim familiarizați și intimi ai Sfintelor Scripturi și ai Celui Înviat, care nu încetează să frângă Cuvântul și Pâinea în comunitatea celor credincioși. De aceea avem nevoie să intrăm constant în încredere cu Sfânta Scriptură, dacă nu inima va rămâne rece și ochii vor rămâne închiși, loviți de multele forme de orbire. Scriptura și Sacramentele sunt așadar nedespărțite. Atunci când sacramentele sunt introduse și luminate de Cuvânt, se dovedesc a fi cu adevărat scopul unui drum pe care însuși Cristos deschide spiritul și inima pentru a recunoaște acțiunea sa mântuitoare. Este necesar, într-un asemenea context, să nu uităm învățătura care ne vine din Apocalipsă. Aici se spune că Domnul stă la ușă și bate. Dacă cineva aude glasul său și îi deschide, va intra și va cina cu el (cf. Ap 3, 20). Cristos Isus, prin Sfânta Scriptură, bate la ușa noastră; dacă auzim și deschidem ușa spiritului nostru și cea a inimii noastre, atunci va intra în viața noastră și va rămâne cu noi.

     

    9. În Scrisoarea a doua către Timotei, care este într-o oarecare măsură testamentul spiritual al sfântului Paul, apostolul îi recomandă colaboratorului său fidel să frecventeze constant Sfânta Scriptură. Paul este convins că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu; este de folos pentru învățătură, pentru a denunța răul, pentru a ridica și pentru a educa în dreptate” (1 Tim 3, 16). Această recomandare a lui Paul către Timotei stă la temelia argumentării de către Constituția conciliară Dei Verbum atunci când vorbește despre marea temă a inspirației Sfintei Scripturi, o temelie din care izvorăște, în particular, finalitatea mântuitoare, dimensiunea spirituală și principiul întrupării pentru Sfânta Scriptură.

    Reamintind mai întâi recomandarea lui Paul către Timotei, Dei Verbum subliniază: „Cărțile din Scriptură învață cu tărie, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu a voit să-l vadă consemnat în Sfintele Scripturi pentru mântuirea noastră” (nr. 11). Deoarece acestea ne învață în vederea mântuirii datorită credinței în Cristos (cf. 2 Tim 3, 15), adevărurile ce se află în ele sunt spre mântuirea noastră. Biblia nu este o colecție de cărți de istorie, nici cronici, însă ea este orientată în întregime spre mântuirea integrală a omului. Înrădăcinarea de netăgăduit în istorie a cărților conținute în textul sfânt nu trebuie să ne facă să uităm această finalitate primordială: mântuirea noastră. Totul este îndreptat spre această finalitate înscrisă în însăși natura Bibliei, care este alcătuită ca o istorie a mântuirii în care Dumnezeu vorbește și făptuiește pentru a merge în întâmpinarea tuturor oamenilor, pentru a-i mântui din păcat și din moarte. Pentru a atinge acest scop mântuitor, Sfânta Scriptură, sub acțiunea Duhului Sfânt, transformă în Cuvântul lui Dumnezeu cuvântul oamenilor scris într-un fel uman (cf. Dei Verbum nr. 12). Rolul Duhului Sfânt în Sfânta Scriptură este fundamental. Fără acțiunea sa, riscul de a fi închis în text ar fi întotdeauna un pericol, ușurând astfel interpretarea fundamentalistă, față de care trebuie să rămâne întotdeauna la mare distanță pentru a nu trăda caracterul inspirat, dinamic și spiritual cuprins în textul sfânt. Așa ne reamintește și Apostolul, „litera ucide, însă Duhul dă viață” (2 Co 3, 6). Duhul Sfânt transformă deci Sfânta Scriptură într-un Cuvânt viu al lui Dumnezeu, trăit și transmis în credința poporului său sfânt.

     

    10. Acțiunea Duhului Sfânt nu se referă doar la formarea Sfintei Scripturi, dar este activ și în cei care se pun sub ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este importantă afirmația Părinților conciliari conform căreia Sfânta Scriptură trebuie să fie „citită și interpretată la lumina aceluiași Duh Sfânt prin care a fost scrisă” (Dei Verbum nr. 12). Cu Isus Cristos, revelația lui Dumnezeu atinge împlinirea sa desăvârșită; totuși, Duhul Sfânt continuă acțiunea sa. Efectiv, ar fi reductor să limităm acțiunea Duhului Sfânt doar la natura divin inspirată a Sfintelor Scripturi și la diferiții ei autori. Este necesar să avem încredere în acțiunea Duhului Sfânt care continuă să realizeze forma sa particulară de inspirație atunci când Biserica învață Sfânta Scriptură, când Magisteriul o interpretează în mod autentic (cf. Dei Verbum nr. 10) și când fiecare credincios face propria sa normă spirituală. În acest sens, putem înțelege cuvintele lui Isus atunci când, discipolilor care îi confirmă că au înțeles sensul cuvintelor lui, le spune: „De aceea, orice scrib devenit discipol al Împărăției Cerurilor este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi și lucruri vechi” (Mt 13, 52).

     

    11. Dei Verbum precizează, în sfârșit: „Cuvintele lui Dumnezeu, trecând prin limbajul oamenilor, au devenit asemenea limbajului oamenilor, la fel cum în trecut Cuvântul Tatălui veșnic, asumând slăbiciunea trupului nostru, a devenit asemenea oamenilor” (nr. 13). Asta înseamnă că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dă formă și sens relației dintre Cuvântul lui Dumnezeu și limbajul omenesc, condiționat de contextele istorice și culturale. În acest eveniment ia formă Tradiția, care și ea este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Dei Verbum nr. 9). Deseori se întâmplă să separăm Sfânta Scriptură și Tradiția, fără să înțelegem că ele împreună sunt unica sursă a Revelației. Caracterul scris al primei nu micșorează cu nimic faptul ca ea să fie pe deplin cuvânt dătător de viață; tot la fel, Tradiția vie a Bisericii, care o transmite neîncetat de-a lungul veacurilor din generație în generație, deține această carte sfântă ca o „regulă supremă a credinței” (Dei Verbum nr. 21). De altfel, înainte ca ea să devină text scris, Sfânta Scriptură a fost transmisă oral și menținută vie datorită credinței unui popor care o recunoștea ca fiind propria sa istorie și principiul identității lui printre celelalte popoare. Credința biblică are ca fundament deci Cuvântul viu, nicidecum o carte oarecare.

     

    12. Când Sfânta Scriptură este citită în același spirit cu cel al autorului care a inspirat-o, rămâne mereu nouă. Vechiul Testament nu este niciodată vechi odată ce îl facem să intre în Noul Testament, deoarece totul este transformat de unicul Duh Sfânt care îl inspiră. Tot textul sfânt deține o funcție profetică: nu privește viitorul, ci prezentul celui care se hrănește din acest Cuvânt. Isus însuși spune foarte clar la începutul ministerului său: „Astăzi se împlinește acest cuvânt al Scripturii pe care l-ați auzit” (Lc 4, 21). Cel ce se hrănește în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu se face, asemenea lui Isus, contemporan persoanelor pe care le întâlnește; nu este ispitit să cadă în nostalgii sterile din trecut, nici în utopii lipsite de consistență din viitor.

    Sfânta Scriptură împlinește acțiunea sa profetică înainte de toate cu privire la cel care o ascultă. Provoacă blândețe și amărăciune. Să ne amintim de cuvintele profetului Ezechiel: când Domnul îl invită să mănânce sulul cărții, el mărturisește: „în gura mea era dulce ca mierea” (Ez 3, 3). Chiar și evanghelistul Ioan, aflându-se pe insula Patmos, retrăiește aceeași experiență ca Ezechiel să mănânce cartea, însă el adaugă ceva specific: „În gura mea era dulce ca mierea, însă, după ce am mâncat-o, a umplut stomacul meu de amărăciune” (Ap 10, 10). Efectul dulceții Cuvântului lui Dumnezeu ne îndeamnă să o împărtășim cu cei pe care îi întâlnim pentru a le spune certitudinea speranței ce o conține (cf. 1 P 3, 15-16). Amărăciunea, dimpotrivă, este deseori oferită atunci când ne dăm seama cât ne este de dificil să trăim Cuvântul într-un mod incoerent, sau chiar este refuzat să fie atins măcar cu degetul, deoarece nu este considerat ca fiind dătător de sens vieții. Este așadar necesar să nu ne obișnuim niciodată cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne hrănim din el pentru a descoperi și a trăi în profunzime relația noastră cu Dumnezeu și cu frații noștri.

     

    13. O altă provocare din Sfânta Scriptură este cea care privește caritatea. Neîncetat, Cuvântul lui Dumnezeu reamintește iubirea milostivă a Tatălui care cere copiilor săi să trăiască în caritate. Viața lui Isus este expresia deplină și perfectă a acestei iubiri divine care nu reține nimic pentru sine însuși, dar se oferă tuturor fără rezerve. În parabola săracului Lazăr găsim o învățătură prețioasă: în timp ce Lazăr și bogatul mor, acesta din urmă, văzându-l pe cel sărac în sânul lui Abraham, cere ca el să fie trimis la frații săi pentru a-i avertiza să trăiască în iubirea față de aproapele pentru a evita ca și ei să ajungă în acele chinuri unde se află el. Răspunsul este unul fără replică: „Îl au pe Moise și profeții, să-i asculte” (Lc 16, 29). A asculta Sfintele Scripturi pentru a practica milostivirea este o mare provocare pentru viața noastră. Cuvântul lui Dumnezeu este în măsură să ne deschidă ochii pentru a ne permite să ieșim din individualismul care ne conduce la asfixie și la sterilitate și în același timp deschide larg calea împărtășirii și solidarității.

     

    14. Unul din episoadele cele mai semnificative ale raportului dintre Isus și discipoli este textul schimbării lui Isus la față. Isus urcă pe munte pentru a se ruga împreună cu Petru, Iacob și Ioan. Evangheliștii își amintesc bine că, în timp ce fața și hainele lui Isus străluceau, doi oameni stăteau de vorbă cu el: Moise și Ilie, care întruchipează Legea, respectiv Profeții, adică Sfintele Scripturi. Reacția lui Petru, la această vedere, este plină de o mirare extraordinară: „Doamne, ce bine e să fim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie” (Lc 9, 33). În acel moment un nor i-a acoperit cu umbra lui și discipolii au fost plini de frică. Schimbarea la față reamintește sărbătoarea corturilor, când Esdra și Neemia citeau textul sfânt poporului, după revenirea din exil. În același timp, ea anticipă slava lui Isus în pregătirea pentru scandalul pătimirii, slavă divină care este în același timp evocată de norul care îi învăluie pe discipoli, simbolul prezenței Domnului. Această schimbare la față este asemănătoare cu cea a Sfintei Scripturi care se coboară pentru a hrăni viața credincioșilor. După cum reamintește Verbum Dei: „În înțelegerea articulației dintre diferitele sensuri ale Scripturii, devine decisiv să înțelegem trecerea de la literă la duh. Nu este vorba despre o trecere automată și spontană; ci este vorba mai degrabă de o depășire a literei” (nr. 38).

     

    15. Pe drumul recepționării Cuvântului lui Dumnezeu ne însoțește Maica Domnului recunoscută fericită pentru că a crezut că se va împlini în ea ceea ce Domnul i-a vestit (cf. Lc 1, 45). Fericirea Mariei precedă toate fericirile rostite de Isus pentru cei săraci, cei mâhniți, cei smeriți, făcătorii de pace și cei persecutați, fiindcă este condiția necesară pentru oricare altă fericire. Niciun sărac nu este fericit pentru că este sărac; devine fericit, asemenea Mariei, dacă crede în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este ceea ce reamintește un mare învățat în Sfintele Scripturi, sfântul Augustin: „Cineva din mijlocul mulțimii, cuprins în mod particular de entuziasm, strigă: Fericit sânul care te-a purtat. Iar el îi răspunde: Fericiți mai degrabă cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează. Este ca și cum ar spune: mama mea, pe care o numești fericită, este fericită tocmai pentru că păstrează Cuvântul lui Dumnezeu, nu fiindcă în ea Cuvântul s-a făcut trup și a trăit printre noi, ci fiindcă ea păstrează Cuvântul lui Dumnezeu însuși prin care ea a fost creată și care, în ea, s-a făcut trup” (Com. Evg. după Ioan, 10, 3).

     

    Duminica Cuvântului lui Dumnezeu să facă să crească în Poporul Domnului religiozitatea și asiduitatea familiară cu Sfintele Scripturi, după cum autorul sacru învăța încă din vremurile străvechi „Cuvântul este lângă tine, este în gura și în inima ta, pentru ca tu să-l pui în practică” (Dt 30, 14)

    Dat la Roma, în catedrala Sfântul Ioan din Lateran, 30 sept 2019, în memoria liturgică a Sfântului Ieronim, la acest început al jubileului de 1600 de ani de la moartea sa.


    « Sacramentalitatea Cuvântului se înțelege prin analogie la prezența reală a lui Cristos sub speciile pâinii și vinului consacrate. Apropiindu-ne de altar și luând parte la banchetul euharistic, noi ne împărtășim în mod real cu trupul și sângele lui Cristos. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare implică recunoașterea lui Cristos însuși prezent care ni se adresează pentru a fi ascultat » Verbum Domini, 56.


    votre commentaire
  • Găina: simbolul înțelepciunii, al Bisericii sau al sufletului. Când Isus spune în Evanghelia după Matei că ar fi dorit să-i adune pe fiii lui Israel așa cum o găină își adună puii sub aripile sale (Mt 23, 37), aici simbolul găinii este Cristos. Augustin cunoaște foarte bine grija maternă a găinii pentru puii ei și vede în ea iubirea necondiționată a lui Cristos față de oameni. Găina care-și protejează ouii și clocește ouăle alteia este și o imagine a Bisericii dar și a înțelepciunii, pe do parte, și a sufletului, pe de altă parte. Augustin spune în comentariul la Ps 90: "Nu este fără motiv faptul că Înțelepciunea lui Dumnezeu este comparată cu o găină", deoarece Înțelepciunea se pune în slujba oamenilor, asigură protecția credincioșilor în fața puterilor rele, așa cum găina își îngrijește puii de atacurile păsărilor de pradă, "fiindcă noi eram slabi, Înțelepciunea lui Dumnezeu a devenit slabă, fiindcă Cuvântul s-a făcut trup". Credinciosul (anima înseamnă aplicarea la individ) este invitat să imite înjosirea voluntară a Înțelepciunii lui Dumnezeu și iubirea sa față de oameni, încă slabi în credință.

    Ursul: simbolul diavolului. În cartea Regilor se povestește că doi urși ies din pădure pentru a ânca tinerii care își bătuseră joc de profetul Elizeu (2 Regi 2, 24). Greșeal a tinerilor este de neiertat deoarece Elizeu este prefigurarea lui Cristos, iar sub forma ursului este diavolul care își dă misiunea de a-i pedepsi.

    Pelican, bufniță, vrabie: în traducerea Septuagintei și a Vetus Latina, pelicanul, cucuveaua și pasărea fenix se găsesc împreună în Psalmul 101, 7-8. În interpretare simbolică, pelicanul este Cristos în timpul pătimirii, fiindcă Psalmul spune: "Am devenit asemenea pelicanului în pustiu". Se spune despre pelican că își deschide pieptul cu ciocul pentru a țâșni sânge cu care își învie puii morți. Cristos, prin sângele său izvorât din coasta străpunsă pe cruce, a redat viață omenirii decăzute. Augustin merge mai departe și spune că Isus Cristos este pelican prin nașterea sa, cucuvea prin moartea sa și pasărea fenix prin învierea sa.


    votre commentaire
  • En 387 saint Jerome écrit a Paula et Eustochia sur son commentaire fait a l'épître de saint Paul aux Galates. (http://www.clerus.org/bibliaclerusonline/es/frk.htm#j)

    1) Mort de la vénérable Albina. — Commentaires d'Origène. — Ses Stromates. — Grand nombre d'ouvrages sur l'épître de saint Paul aux Galates. — Attaques de Porphyre au sujet de la conduite contradictoire de saint Pierre et de saint Paul. — Abolition des cérémonies judaïques par la nouvelle loi. 

    2) Saint Jérôme blâme les prédicateurs de son temps de leurs prétentions oratoires. — Il parle des infirmité, qui nuisent à ses travaux. — Devoir du commentateur. — Discrédit d'Aristote et de Platon depuis la promulgation de l'Évangile. — Simplicité de la parole évangélique

    3) Nombreuses hérésies en Galatie. — Le grec, langue parlée dans tout l’Orient . — L’idiome des Galates semblable à celui des habitants de Trêves. — Décadence de la langue latine.

     

    1) Peu de jours se sont écoulés depuis qu'ayant terminé mes éclaircissements sur la lettre de Paul à Philémon , je me décidai à passer à sa lettre aux Galates, laissant dans l'intervalle beaucoup de choses en arrière, lorsqu'il m'arriva tout à coup des lettres de Rome, m'annonçant que la vieille et vénérable Albina était retournée dans le sein de Dieu, et que Marcella la sainte avait été expulsée de la maison maternelle. C'est maintenant, ô Paula ! ô Eustochia ! c'est maintenant que je sens le besoin de vos consolations. Et puisque notre séparation, par des espaces immenses de terre et de mer, me les interdit momentanément, j'ai voulu appliquer sur-le-champ à la blessure que je venais de recevoir le baume salutaire des saintes Ecritures. Je n'ignore point, il est vrai, la ferveur de son zèle (de Marcella) ; sa grande foi m'est connue ; je sais la vivacité de la flamme dont son coeur est embrasé; je sais qu'elle est au-dessus de son sexe; que l'oubli des hommes est une de ses vertus; je sais qu'elle est prête au roulement du tambour des saintes Ecritures, pour parler un langage figuré, je sais qu'elle est prête à traverser la mer Rouge de ce siècle. Certes, quand je me trouvais Rome elle n'était jamais si heureuse que lorsqu'elle pouvait me questionner sur les saintes Ecritures. Et contrairement aux disciples de Pythagore, elle n'approuvait point en aveugle toutes les réponses que je lui faisais, et mon autorité ne prévalait dans son esprit qu'après l'examen de sa raison; elle approfondissait toute question, et dans toutes ses appréciations elle faisait preuve de sagacité ; aussi la considérais-je plutôt comme un juge que comme un élève. Je pense donc bien mériter de Marcella absente, et de vous qui l'êtes aussi présentement, en entrant dans un domaine où nul des écrivains de notre langue ne s'est avisé de pénétrer, et que peu d'auteurs grecs ont exploré , malgré l'importance du sujet. Je n'ignore point qu'un certain Caius Marius Victorinus, qui enseigna aux jeunes Romains les principes de la rhétorique, écrivit des commentaires sur l'Apôtre; mais par cela même que l'enseignement des lettres mondaines l'occupait spécialement, son ignorance des saintes Ecritures ne peut être mise en doute; d'ailleurs n'est-il point de toute évidence que personne ne peut, ex professo, traiter un sujet qu'il ignore, quoique ce même sujet puisse lui servir de texte pour d'éloquentes divagations? Suis-je donc insensé et téméraire, moi qui promets ce qu'il n'a pu tenir? Je n'en crois rien. J'ai été d'autant plus timide et d'autant plus prudent en cette occasion que, sentant l'insuffisance de mes forces, j'ai résolu de me guider par les commentaires d'Origène; cet auteur a laissé cinq volumes de commentaires sur la lettre de Paul aux Galates. Il a rempli en outre le dixième livre de ses Stromates d'un discours fort et concis, consistant en éclaircissements sur la lettre précitée. Il a composé, de plus, différents traités et morceaux choisis, qui seuls, à la rigueur, pourraient nous suffire. Je passe Dydime, Laodicenus, tout récemment sorti du giron l'Eglise ; Alexandre , l'ancien hérétique; Eusèbe d'Emésène , Théodore d'Héraclée , tous ont écrit sur ce sujet des fragments de commentaires. Si je faisais un choix au milieu de tous ces ouvrages, on pourrait bien ne point le dédaigner. Je dois avouer, dans la simplicité de mon coeur, que cela m'est passé sous les yeux, et que m'en appropriant une notable partie j'ai fait venir un secrétaire qui a écrit sous ma dictée, et comme cela se présentait, les recherches d'autrui et les miennes propres ; je n'ai retenu, du reste, ni l'ordre de distribution, ni les termes. ……

    Tout en indiquant brièvement le sujet de cette lettre ici, nous devons annoncer que l’épître de Paul aux Galates, et celle qu'il adresse aux Romains, sont absolument sur le même sujet ; mais elles diffèrent en cela que l'une se distingue par un sens plus profond et des arguments d'une bien plus grande portée….

    Il n'est aucun discours de l'Apôtre, soit parlé, soit en forme de lettres, où il ne prenne à tâche d'enseigner l'abolition des prescriptions sévères de l'ancienne loi; de tout ce qui était resté d'observance religieuses en cérémonies et en figures, comme le repos du sabbat, la circoncision, la célébration du retour des calendes et de trois autres solennités par année; le choix des mets, les deux bains de rigueur prescrits quotidiennement; toutes pratiques abolies par l'Évangile. Ce n'est point le sang des victimes, mais la pureté de la foi, qui nous rend méritants dans l'esprit du livre saint. Dans une autre occasion cette question s'étant offerte à Paul, discourant sur un autre sujet, on s'échauffa tellement de part et d'autre qu'on faillit en venir aux mains. Dans ces deux lettres se dessinent parfaitement, comme j'ai eu occasion de le dire, l'abolition de l'ancienne loi et l'introduction de la nouvelle. Celle qu'il adresse aux Galates a cela de particulier qu'il n'y parle point à ceux qui avaient reçu des Juifs leur croyance en Jésus-Christ, et qui regardaient comme nécessaire l'observation des cérémonies anciennes, mais à ceux que les Gentils avaient convertis à l'Évangile, et qui, s'écartant de nouveau du véritable culte, s'en étaient laissé imposer par les affirmations hétérodoxes de ceux qui prétendent que Pierre, Jacques et toutes les Eglises de Judée avaient mêlé les prescriptions de l'Évangile avec celles de l'ancienne loi. Aussi Paul change-t-il de langage selon qu'il prêche en Judée ou chez les autres nations. En s'adressant à ces dernières, il ne manque pas de leur dire qu'elles croiraient en vain au Christ si elles négligeaient ce que les apôtres recommandaient.

    C'est pour cela qu'il marche prudemment et à égales distances entre deux voies opposées, afin que tout en s'inclinant devant l'autorité et la valeur des traditions, il ne méconnaisse point l'autorité de l'Évangile, et que tandis qu'il se fait l'apologiste de la grâce, il ne soit pas le détracteur de l'enseignement des apôtres. C'est ainsi qu'il s'avance par des voies prudentes et comme par des chemins couverts; si donc il enseigne que Pierre fit pratiquer la circoncision au peuple qui lui était confié, c'est afin, dira-t-il, de ne point blesser dans ses moeurs le peuple qu'il veut convertir, et pour lui faire croire plus facilement au scandale de la croix; s'il annonce le contraire aux Gentils, il dira qu'il avance, dans l'intérêt de la vérité, ce qu'il niait ailleurs dans l'intérêt de la vraie foi. C'est ce que ne voulaient point comprendre Bataneotes et ce misérable Porphyre ; c'est pour cela que ce dernier, dans le premier livre de l’ouvrage qu'il a dirigé contre nous, n'a point manqué de signaler cette divergence de doctrine (entre Pierre et Paul). Mettant une mauvaise foi évidente dans sa manière d'interpréter l'Évangile, il s'efforça de prouver que l'un avait erré, tandis que l'autre avait fait preuve d'une hardiesse répréhensible; et tandis que les principaux membres de l'Église se disputaient entre eux, il les accusait en masse d'avoir forgé un dogme à leur guise.

    Nous avons abordé, à votre prière, ces divers points, et nous vous avons montré la légèreté de certains jugements. Plus tard, et en son lieu, nous approfondirons cette matière.

     

    2) Dans ce troisième volume, Paula et Eustochia, nous allons poursuivre nos commentaires sur l'épître aux Galates: nous ne nous dissimulons plus l'insuffisance de nos forces; nous savons que le ruisseau déjà si faible de notre intelligence s'écoule avec un murmure de moins en moins distinct. Nous voyons avec peine que les recherches de l'éloquence commencent à envahir les chaires de nos Eglises; que, négligeant la simplicité et la vérité de l'expression affectionnées par les apôtres, nos docteurs s'expriment comme s'ils parlaient dans un athénée et devant un auditoire choisi, et comme s'ils voulaient enlever les applaudissements des fidèles. Nous déplorons que l'art pernicieux des rhéteurs, de cet art qui s'appuie sur le sophisme, se produise devant tous comme une vile courtisane, moins dans le but d'enseigner les peuples que dans celui de capter leurs suffrages et afin de charmer, comme le psaltérion et la flûte mélodieuse, les sens des auditeurs ; de telle sorte que les paroles du Seigneur au prophète Ezéchiel peuvent fort bien s'appliquer à notre temps : "Et tu as été pour eux comme le son d'une cithare harmonieuse et bien accordée; ils écoutaient tes enseignements, mais pour ne pas les suivre."

    Que faire donc? se taire... Mais il est écrit : "Tu ne te présenteras pas devant le Seigneur sans être chargé de bonnes oeuvres." Et Isaïe, selon le texte hébreu, s'écrie en gémissant: "Malheur à moi, parce que je me suis tu." Parler? Mais la lecture des livres hébreux fait oublier toutes les grâces, toute l'élégance de la diction et de l'élocution latine. Vous savez vous-même que depuis quinze ans je n'ai ouvert ni Cicéron, ni Virgile, ni un auteur quelconque de la littérature profane; et s'il se glisse dans mes écrits quelques réminiscences de ces modèles, c'est comme le souvenir vague d'un songe évanoui. Je laisse à juger aux autres quels fruits j'aurais tirés de l'étude approfondie de cette langue; pour moi, je sais ce que j'y aurais perdu. Puis je ne puis écrire moi-même à cause de la faiblesse de ma vue et de toute ma pauvre machine. Par mon zèle et mon ardeur au travail, je ne puis racheter la lenteur de ma composition; car je procède un peu à la manière de Virgile, qui, dit-on, perfectionnait ses oeuvres en les léchant sans cesse, comme l'ours ses petits.

    Il me faut donc employer un secrétaire et lui dicter sans interruption ce qui me vient à la pensée ; autrement, c'est-à-dire si je veux prendre le temps de la réflexion , dans l'espoir de trouver quelque chose de meilleur, son silence m'avertit, et il s'impatiente, il fronce le sourcil et m'annonce, par sa pantomime, que sa plume est oisive. Qu'une composition liué raire, produit d'un esprit solide, soit remarquable d'invention et conçue en termes fleuris, jamais elle n'acquiert, à moins que l'auteur ne l'ait polie lui-même, cette profondeur qui est jointe à l’élégance; mais, comme il arrive parfois aux riches cultivateurs, elle est plutôt chargée de ses richesses qu'elle n'en est ornée. Pourquoi tous ces préambules? A cette seule fin que vous et ceux qui s'aviseront de me lire n'aillent pas s'imaginer que je fais ici un panégyrique ou de la controverse, mais bien des commentaires; c'est-à-dire que j'écris, non pour m'attirer des éloges, mais afin de faire comprendre à tous ce qui a été dit par un autre, et comment cela a été dit. Mon devoir de commentateur est d'éclaircir les passages obscurs, de mettre en relief ce qui est clair, et de m'abstenir dans le doute. C'est pourquoi l'oeuvre du commentateur a été appelée explication. Pour ceux qui recherchent les grands effets d'éloquence, qui se complaisent dans les déclamations, ils peuvent choisir, dans deus langues différentes, de Démosthène ou de Cicéron, de Polemon ou de Quintilien.

    Un auditoire chrétien n'est point celui d'une académie et d'un lycée; il se compose du peuple. C'est pourquoi l'Apôtre nous dit: "Considérez, mes frères, qui sont ceux d'entre vous qui ont été appelés à la foi. Il y a peu de sages selon la chair, peu de puissants et peu de nobles; mais Dieu a choisi les moins sages, selon le monde, pour confondre les sages; il a choisi les faibles, selon le monde, pour confondre les forts. Il a choisi les plus vils et les plus misérables, selon le monde, et ce qui n'était rien pour détruire ce qu'il y a de plus grand."

    La sagesse n'ayant pas ouvert les yeux du monde, et n'ayant pu lui faire reconnaître Dieu, dans l'ordre, dans la variété et dans l'harmonie de ses créations, il plut à Dieu de sauver les hommes de foi par la folie de la prédication. S'il n'employa pas la sagesse de la parole, c'est afin que la croix ne fût pas privée du Sauveur. Qu'ont fait les sages, les rhéteurs, les scrutateurs des phénomènes naturels? Le monde a été sauvé, non par l'éloquence persuasive de la sagesse humaine, mais par la manifestation de la vertu et de l'inspiration divine; afin de faire voir que la foi des vrais croyants n'est point dans la sagesse des hommes, mais dans la vertu de Dieu. C'est dans cet esprit que l'Apôtre disait aux Corinthiens : "Et moi, mes frères, lorsque je suis venu à vous pour vous annoncer le témoignage de Jésus-Christ, je ne suis point venu avec les discours élevés d'une éloquence et d'une sagesse humaine. Car je n'ai point fait profession parmi vous de savoir autre chose que Jésus-Christ est Jésus-Christ crucifié." Et pour qu'il ne vous vienne pas à l'esprit qu'en vous parlant ainsi je me fais l'écho de la folie, voici ce que Paul, avec la sagacité d'un esprit prévoyant, répond d'avance à une objection semblable . "Mais nous prêchons la sagesse de Dieu dans son mystère; sagesse qui était demeurée cachée et qu'aucun des princes de ce monde n'a connue." Combien trouve-t-on maintenant de lecteurs d'Aristote ? combien de lecteurs de Platon? Combien de gens à qui le nom de ce dernier n'est pas même connu? C'est à peine si quelques vieillards oisifs les parcourent. Quant aux apôtres, ces grossiers campagnards, ces pauvres pêcheurs, le monde entier s'en occupe et leurs noms sont dans toutes les bouches. Aussi est-ce dans le langage le plus simple qu'on doit exposer leurs paroles si simples; leurs paroles, dis-je, et non le sens intime de ces paroles. Du reste si, à votre prière, je puis parvenir, en commentant les saintes épîtres, à me pénétrer de l'esprit qui les dicta; de même que vous voyez l'orgueil et la vanité former l'apanage des écrivains de notre époque, de même vous verrez briller dans ces sublimes auteurs la grandeur et la majesté de la véritable sagesse. Pour vous dire en peu de mots ma façon de penser tout entière, je ne veux pas que mes écrits soient d'une difficile intelligence pour ceux qui y auront recours, afin de mieux comprendre l'Apôtre; je ne veux point qu'ils soient obligés, pour m'entendre, de réclamer le secours d'un autre interprète.

     

    3) Ma tâche serait longue si, après l'Apôtre et les saintes Ecritures, J'essayais de signaler les vices ou les vertus de chaque nation. Quoi qu'il en soit, nous voilà parvenus à la démonstration de cette proposition; à savoir que les Galates se sont toujours fait remarquer par leur folie et leur mauvais naturel. Quiconque a visité Ancyre, leur métropole, sait comme moi par combien de schismes elle a été divisée et souillée, jusqu'à nos jours. Il me suffira de citer les Cataphryges, les Ophites, les Lorborites et les Manichéens. Nous commençons à connaître les noms de ces fléaux de l'humanité. Mais qui jamais, dans aucune partie de l'empire romain, a entendu parler des Passaloryncites, des Ascodrobes, des Artotyrites, et autres sectes plus nombreuses que les dénominations diverses qu'on peut leur appliquer? Les traces de ces antiques aberrations se sont conservées jusqu'à nos jours. En résumé, nous nous contenterons de dire, comme nous l'avons fait au commencement, que les Galates, à l'exclusion de la langue grecque parlée dans tout l'Orient, se seraient d'un idiome qui avait avec celui des habitants de Trèves une analogie frappante et presque complète. Nous ne chercherons pas à savoir s'il se corrompit par la suite; ce qu'il y a de certain, c'est que les Africains firent subir d'assez importantes modifications à la langue phénicienne, et que notre latinité elle-même se transforme tous les jours sous l'influence des lieux et des temps divers.


    votre commentaire
  • Simbolismul toiagului-șarpe al lui Moise în exegeza sfântului AugustinDumnezeu l-a ales pe Moise, conform textelor biblice, să elibereze din mâna egiptenilor Poporul lui Israel aflat în robie de mai multe secole. La început timid, Moise intră în "jocul" lui Dumnezeu, îi cere să-i spună numele ("Eu sunt cel care sunt"), a da numele în Biblie înseamnă a pune posesie peste cel numit, iar apoi experientează puterea brațului lui Dumnezeu în eliberarea poporului. Cu toiagul său este chemat să facă mai multe minuni înaintea Faraonului până ce acesta se va învoi să dea drumul poporului să plece în pustiu. Toiagul lui Moise a câștigat în exegeza creștină semnificații dintre cele mai interesante. Redau aici un text tradus din limba franceză, 

    M. Dulaey, « Le bâton changé en serpent (Ex 7, 8-13) », Mélanges T. Van Bavel, Louvain, 1990, p. 781-795, pe are l-am îmbogățit cu propriile mele reflecții. Sfântul Augustin marchează o etapă definitivă în interpretarea toiagului lui Moise, legându-se de orice detaliu conținut în text, pentru a propune o hrană spirituală tuturor celor care fac parte din Corpus Christi prin credință.

    Simbolismul toiagului lui Moise în exegeza sfântului Augustin

    Exegeză augustiniană a textului biblic Ex 4, 2-4 și Ex 7, 8-12

    Textele biblice analizate de sfântul Augustin:

    Textul 1:         1 Moise a răspuns şi a zis: ,,Dar dacă nu mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul!»?”. 2 Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?”. El a răspuns: „Un toiag”. 3 [Domnul] i-a zis: „Aruncă-l la pământ!”. El l-a aruncat la pământ şi [toiagul] a devenit şarpe, iar Moise a fugit din fața lui. 4 Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă!”. El şi-a întins mâna şi l-a apucat şi [șarpele] a devenit toiag în mâna lui. 5 „Ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”.

    Textul 2:         8 Domnul le-a spus lui Moise şi Aaron: 9 ,,Când Faraon vă va spune: «Faceţi o minune!», să-i spui lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon»! Şi acesta se va preface într-un şarpe”. 10 Moise şi Aaron au venit la Faraon şi au făcut după cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui şi a devenit şarpe. 11 Dar şi Faraon a chemat niște înţelepţi şi nişte vrăjitori; au făcut şi ei, magii Egiptului, la fel prin vrăjitoriile lor. 12 Fiecare şi-a aruncat toiagul şi s-au prefăcut în şerpi, dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. 13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi nu i-a ascultat, precum spusese Domnul.

    Din vasta literatură produsă de sfântul Augustin nu putea lipsi desigur o exegeză amănunțită cu privire la toiagul lui Moise și semnificația lui simbolică. Știm că la rugul aprins, Moise, înspăimântat și auzind glasul Domnului, îi cere un semn lui Dumnezeu care să certifice misiunea lui de a scoate poporul lui Israel din robia Egiptului. Tradiția yahvistă, primul text, și tradiția sacerdotală, al doilea text, povestesc același lucru, minunea transformării toiagului în șarpe: prima are loc la rugul aprins înaintea lui Moise, a doua înaintea Faraonului.

     

    1.     Toiagul transformat în șarpe, în comentariile dinaintea lui Augustin

    Primii comentatori creștini ai acestor texte au văzut în șarpe simbolul satanei și forțelor răului. Toiagul, dimpotrivă, este o figură a lui Cristos, moștenire iudaică, unde Mesia era numit uneori „toiagul” sau „sceptrul lui Dumnezeu” („Virga uirtutis, uirga oris tui. Le bâton du Christ dans le christianisme ancien”, în: Mélanges U. Fasola, Roma, Cite de Vatican, 1989).

    Conflictul dintre Moise și Faraon devine imaginea confruntării dintre puterea lui Dumnezeu și forțele răului. Întâlnim această idee cu precădere la Irineu de Lyon și Iustin Filosoful. Irineu scrie: „Moise, ca să facă să apară o figură a lui Cristos, a aruncat toiagul pe pământ, pentru ca întrupându-se, să poată învinge și înghite orice răutate a egiptenilor care se ridica împotriva economiei lui Dumnezeu, iar pentru ca egiptenii înșiși să dea mărturie că degetul lui Dumnezeu este cel care lucrează pentru salvarea poporului, nicidecum fiul lui Iosif tâmplarul” (Irineu, Haer. 3, 21, 8 (SC 211, p. 422 & Iustin, Dial, 79, 4).

    Origen vede în toiagul lui Moise o imagine a crucii prin care este învins prințul acestei lumi, sau învățătura creștină despre Cristos răstignit care învinge orice înțelepciune omenească (Origen, Hom. in Ex. 4, 6, SC 321, p 130 & Hom in Hier. 19, 12 (SC 238, p. 222). Aceeaşi temă, conflictul dintre puterea lui Dumnezeu și puterile malefice, este subliniată și de Origen. Paulin de Nola va merge pe aceeași linie (Paulin, N. carm. 26, 355-356, CSEL 30, 2, p. 259), dar și Quodvultetus, pentru care toiagul lui Moise, devorând șerpii vrăjitorilor din Egipt, reprezintă învățătura lui Cristos care învinge orice erezie. Irineu de Lyon acordă atenției și unui alt aspect de detaliu din text: odată aruncat la pământ toiagul se preschimbă în șarpe. Astfel el vede în acest detaliu o figură a lui Cristos întrupat care lucrează fiind înzestrat de Duhul lui Dumnezeu. În gândirea episcopului de Lyon, această simbolistică a toiagului lui Moise este în concordanță cu ramura ieșită din Iese (Irineu, Dem. 59, SC 62, p. 123-124), idee exprimată de altfel și în tratatul Despre Paște, a lui Ps. Hipolit romanul, care spune că toiagul prin care Moise și Aron au făcut semne în popor este „semnul puterii divine și sprijinul tăriei Cuvântului (...), toiagul peste care cele șapte duhuri sfinte ale lui Dumnezeu s-au coborât” (Ps. Hipolit, Pasc. 35, SC 27, p. 159).

    Ilarie de Poitiers preia această tradiție a interpretării simbolice a toiagului lui Moise; toiagul îl simbolizează pe Cristos iar șarpele pe diavol. Episcopul de Poitiers însă aduce și ceva nou în această simbolistică: constatând că minunea este dublă, schimbarea toiagului în șarpe, și schimbarea inversă, șarpele în toiag, își pune întrebarea asupra semnificației: „Vine apoi, ca semn al credinței, schimbarea toiagului în șarpe și a șarpelui în toiag. Însă această dublă schimbare semnifică întărirea în credință, nicidecum o schimbare a ordinii naturale. Fiindcă toiagul semnificând puterea suverană, iar șarpele reprezentând diavolul, suntem îndreptățiți să credem în cel care, în vreme ce era Dumnezeu din veșnicie, era considerat ca fiind Belzebut, dându-i-se acest nume și considerându-l astfel, însă recunoscut, prin schimbarea învierii, drept Dumnezeul cel veșnic existând din veșnicie” (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 127). Toiagul este așadar un sceptru reprezentând puterea supremă a lui Dumnezeu, asimilat cu Isus Cristos, vector al acestei puteri pentru om; Isus este numit în Biblie Puterea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 1, 24). Toiagul schimbat în șarpe reamintește că Isus a fost considerat demon în timpul vieții pământești: „Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulțimile se mirau. Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Belzebut, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”… dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceți că eu îi scot pe diavoli cu Belzebut. Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Belzebut, fiii voştri cu cine îi scot?” (Lc 11, 14-19). Ilarie nu spune explicit că schimbarea toiagului în șarpe figurează întruparea Domnului, însă putem deduce foarte limpede că această transformare are ceva de-a face cu kenoza, deoarece revenirea șarpelui sub forma inițială de toiag simbolizează învierea și manifestarea condiției divine a Fiului. Într-un alt text, toiagul care îi învinge pe magicienii Faraonului simbolizează pentru Ilarie crucea lui Cristos (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 130).

    Ambroziu de Milano exprimă în mod explicit simbolul morții și învierii Domnului când explică textul cu toiagul/șarpe. În comentariul la psalmul 118, episcopul de Milano se străduiește să țină seama de cele două faze ale toiagului: toiag și șarpe / șarpe și toiag. „La porunca Domnului, Moise a aruncat toiagul la pământ și acesta a devenit șarpe, iar Moise a fugit de el; a apucat șarpele de coadă și acesta a redevenit toiag, totuși Moise nu recunoștea încă misterul prin care se arăta că Domnul Isus va coborî din ceruri, după ce s-ar fi golit de sine însuși, ar îndura chinurile crucii și, aruncat într-un mormânt, va învia conform profețiilor din Lege, redevenind șarpe în slava lui Dumnezeu și participând la puterea tronului divin. Să prinde așadar și noi coada șarpelui răstignit pentru a fi în măsură să cunoaștem efectul puterii lui divine” (Ambroziu, In Ps 118 ser. 3, 24, CSEL 62, p 55). Șarpele trântit la pământ simbolizează așadar venirea lui Cristos în trup, kenoza sa pătimirea sa și înmormântarea sa; revenirea șarpelui în stadiul de toiag simbolizează sceptrul împărătesc, puterea divină, învierea lui Cristos și natura sa divină.

    Într-un text din De officiis, Ambroziu insistă mai mult asupra imaginii întrupării simbolizate în textul din Exod: „A aruncat toiagul și acesta a devenit șarpe care i-a înghițit pe ceilalți șerpi ai egiptenilor, semnificând astfel că Cuvântul se va face trup, că acest trup va anihila veninul șarpelui înverșunat prin tain spovezii și a iertării păcatelor. Toiagul este Cuvântul divin, împărătesc, plin de putere, emblema puterii. Toiagul devine șarpe deoarece cel care era Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl, s-a făcut om, născut din Fecioară. Înălțat pe cruce ca șarpele a adus ca un medicament peste rănile omenirii. De aceea însuși Domnul spune: Precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel și Fiul omului trebuie să fie înălțat (In 3, 14)” (Ambroziu, De officiis 3, 15, 94). Episcopul de Milano face aluzie aici la prima minune, schimbarea toiagului în șarpe. Toiagul simbolizează Cuvântul mai mult decât puterea, iar acest Cuvânt este „drept” sau „just”, conform Ps 44, 7: „Sceptrul dreptății este sceptrul domniei tale”. Toiagul aruncat la pământ devine simbolul întrupării, iar paralela cu textul din Numeri 21, 9 - șarpele de aramă, un alt text în care intervine șarpele și lemnul – ne conduce explicit la sacrificiul crucii lui Cristos.

    Grigore de Elvira interpretează în același sens cu Ambroziu textul biblic. El merge până acolo încât asociază imaginea lui Cristos-Căpetenie distrugător al șerpilor magilor din Egipt. Scrie: „Simbolul toiagului lui Moise este acela al lui Cristos care i-a înghițit pe ceilalți șerpi, deveniți astfel în urma magiei egiptenilor asupra bastoanelor lor, iar, odată luat de coadă, redevine toiag. Păcatul nu putea fi înghițit plecând de la păcat (cf. Rm 8, 9 VL), ci doar prin toiag, adică prin puterea divină. Prin această putere a fost învins diavolul într-un trup uman care purta în el imaginea șarpelui ispititor. Astfel puterea divină înghite în ea orice putere a șarpelui, care este diavolul, și, datorită unei noi transformări, revine la aspectul său original după ce a distrus păcatul de la rădăcină” (Grigore, I. in Ct. 4, 27, CC 69, p. 206). Accentul este pus, ca la Ambroziu, pe întruparea Cuvântului – schimbarea în toiag – drept condiție a victoriei asupra răului – înghițirea șerpilor de toiagul-șarpe, Fiul lui Dumnezeu cu dubla natură. Într-un alt context asemănător, în tratatul Despre Solomon, Grigore exprimă aceleași idei. După ce a citat Rm 8, 3: peccatum de peccato damnauit – în vederea păcatului, a condamnat păcatul în trupul său, și 2 Cor 5, 21: cel care nu era păcătos, l-a făcut păcat pentru noi, Grigore scrie: „Pentru același motiv Moise, în pustiu a înălțat pe un stâlp un șarpe de aramă, acesta fiind simbolul trupului lui Cristos înălțat pe cruce, pentru ca oricine îl va privi să nu piară; prin încălcare poruncii divine, trupul omului a devenit posesia șarpelui. De aceea, în alt loc, Moise a aruncat la pământ toiagul său care a luat înfățișarea și trupul unui șarpe. Asta s-a întâmplat deoarece acest toiag era simbolul trupului lui Cristos care va înghiți orice putere egipteană prefigurată de șerpii înghițiți de toiagul-șarpe al lui Moise” (Grigore, I. Solom. 7, 16 (CC 69, p. 256). Așadar, pentru episcopul de Elvira, care asemenea lui Ambroziu recurge la paralela dintre toiagul-șarpe și șarpele de aramă înălțat pe un stâlp de Moise, șarpele nu este simbolul morții, ci al păcatului; în acest sens, Cristos, care a sumat păcatul nostru pe cruce, poate fi numit șarpe, deoarece omul, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă, de la căderea sa în păcat, imaginea șarpelui cărui i s-a supus de bună voie, devenind astfel sclavul păcatului, și prin consecință, al morții.

    La Părinții greci, Grigore de Nyssa și Chiril al Alexandriei, toiagul-șarpe este simbolul întrupării. Însă ei nu merg până acolo încât să vadă în revenirea șarpelui la statutul de toiag simbolul învierii. Doar Grigore de Nyssa spune timid că cel care pentru noi s-a făcut toiag redevine toiag pentru a-i pedepsi pe cei vinovați; Chiril spune cam același lucru: pentru el toiagul redevine toiag pentru întărirea puterii divine și credinței celor ce cred în Cristos (Grigore NYSSA. Mos. 2, 31-34 (SC  1, p. 124-127) ; Chiril de Alexandria. A glaph. Gen.  2 (PG  69, 469-471). Faptul că Epifan de Salamina, Ancor. 96, GCS, p. 117, face apel la Ex 4, 2-4, ca argument în favoarea învierii, reprezintă dovada atot-puterniciei divine, în măsură să transforme natura lucrurilor, deci și a trupului muritor, material, într-un trup înviat, spiritual). Toiagul-șarpe ca simbol al întrupării și al învierii pare a fi o creație teologică occidentală.

     

    2.     Toiagul-șarpe în exegeza sfântului Augustin

    Augustin revine de mai multe ori asupra acestui episod. În toiagul lui Moise transformat în șarpe, apoi redevenit la natura lui primară, episcopul de Hipona vede simbolul morții șl al învierii; el va contribui substanțial la îmbogățirea acestui simbol în teologia posterioară.

    Pentru prima dată imagina toiagului lui Moise apare în Contra Faust, lucrare scrisă între anii 397-400: „Cristos însuși îmi face semn în toiagul lui Moise: devenit șarpe pe pământ, a fost simbolul morții lui, moarte venită în lume prin șarpe. Însă, – faptul că el a fost prins de coadă simbolizează acest lucru –, mai târziu, după ce a împlinit toate, la finalul lucrării lui, Cristos a redevenit prin înviere ceea ce era mai înainte; deci, după ce moartea a fost distrusă datorită restaurării vieții, nu mai apare nimic din acel șarpe. Tot la fel și noi, care suntem trupul său, trăind în această condiție muritoare, timpul ne va conduce spre moarte; însă, la consumarea veacurilor, coada timpului, pentru a spune așa, va fi prinsă, pentru ca nu cumva să mai scape printre degetele mâinii, de puterea Judecătorului suprem; când ultimul dușman, moartea, va fi distrus (cf. 1 Cor 15, 26), vom învia și vom fi în mâna lui Dumnezeu toiagul / sceptrul domniei lui (cf. Ps 44, 7) (Augustin, C. Faust. 12, 28, CSEL 25, p. 356). În acest comentariu al textului din Ex 7, 8-12, șarpele este simbolul timpului, imagine scurgerii timpului așa cum șarpele lunecă printre degetele celui care încearcă să-l prindă; în filigran se poate întrezări șarpele de la origini, cauza morții omului. Toiagul transformat în șarpe și invers este figura morții și învierii lui Cristos, nu a întrupării. Augustin analizează alte două detalii ale textului: coada șarpelui, simbolul sfârșitului veacurilor, și mâna lui Moise, simbolul puterii lui Dumnezeu, Judecătorul timpului escatologic. Un alt lucru nou apare aici, simbolul șarpelui-toiag nu se aplică doar lui Cristos, ci și omului, mădular al trupului lui Cristos; șarpele devenit toiag este o prefigurare a învierii și restaurării omenirii la învierea finală, escatologică.

    În cartea a treia din tratatul De Trinitate, scrisă în jurul anului 400, Augustin reia această temă făcând o paralelă cu episodul șarpelui de bronz. „Prin șarpe trebuie să înțelegem moartea, care a intervenit în Paradisul pământesc din cauza șarpelui, conform acestei figuri de stil care desemnează efectul prin cauză. Toiagul preschimbat în șarpe este așadar Cristos în moartea sa, iar șarpele redevenit toiag este Cristos în învierea sa, Cristos total, cu Trupul său, care este Biserica, așa cum va fi la sfârşitul veacurilor, acesta fiind simbolizat de coada șarpelui pe care Moise o prinde pentru ca el să redevină toiag. Șerpii magicienilor, simbolul morților din lume, nu vor putea învia în Cristos decât dacă vor crede în el și vor intra în Trupul său, dacă nu vor fi înghițiți de El, pentru a spune așa” (De Trinitate 3, 10, 20, BA 15, p. 314-315). În acest text, Ex 4, 4-6 și Ex 7, 8-12 sunt văzute în suprapunere. Dacă exegeza cristologică a toiagului-șarpe rămâne, este analizată rapid. Augustin insistă de această dată pe o interpretare eclezială: „Christus in resurrectionem totus cum corpore suo, quod est Ecclesia”. Șarpele lui Moise fiind Trupul lui Cristos, șerpii magicienilor devin în sens opus o figură a morților spirituale, care sunt necredincioșii; șarpele Cristos îi înghite, adică în asimilă și deci, în el, redevin toiag, adică vor învia; încorporarea în Biserică, prin credință, este condiția necesară pentru tot omul. Dacă în Contra Faustum domina tema toiagului transformat în șarpe, deci tema condiției noastre muritoare, în De Trinitate figura șarpelui de bronz asumă această semnificație, fiind pusă în valoare mai multe figura învierii conținută în imaginea șarpelui redevenit toiag.

    Sermon 6, datând din jurul anilor 408-411, consacrat în întregime episodului rugului aprins, comentează pe larg semnele pe care Dumnezeu i le dă lui Moise la muntele Horeb. „Toiagul simbolizează domnia, șarpele, condiția muritoare. Șarpele este cel care l-a făcut pe om să guste moartea. Domnul a voit să asume această moarte. Așadar, toiagul aruncat pe pământ ia forma șarpelui pentru ca Împărăția lui Dumnezeu, adică Cristos Isus, a venit pe pământ. El a îmbrăcat condiția noastră muritoare, pe care a și înălțat-o pe cruce. Iar voi știți că, în timp ce poporul din vechime călătorea prin pustiu, popor cu mintea grea și orgolios, murmura împotriva lui Dumnezeu, șerpi veninoși s-au abătut asupra lor și îi mușca, toți căzând pradă mușcăturilor. În milostivirea sa, Dumnezeu le-a dat și remediul care aducea vindecarea pentru viața prezentă, însă prevestea Înțelepciunea ce va veni. Dumnezeu i-a zis lui Moise: Înalță pe un stâlp un șarpe din bronz în mijlocul pustiului și spune poporului că tot omul care a fost mușcat de șerpi să contemple acel șarpe. Iar oamenii mușcați de șerpii veninoși îl contemplau pe șarpele de bronz și era vindecaţi. domnul confirmă acest semn în Evanghelie, atunci când, în dialogul său cu Nicodim, spune: La fel cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca toți cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 14-15). Adică, toți cei care au fost mușcați de șerpi, care sunt păcatele noastre, contemplându-l pe Cristos, vor redobândi sănătatea prin iertarea păcatelor. Așadar, frații mei, această condiție muritoare care a fost asumată de Domnul trebuie să fie numaidecât soarta Bisericii, Trupul său, al cărei Cap, în ceruri, este El însuși. astfel, Biserica cunoaște condiția muritoare care i-a fost dată prin șiretenia diavolului. Moartea se datorează primului păcat al oamenilor, însă apoi, datorită lui Isus Cristos Domnul, vom redobândi viața veșnică. Dar când va reveni Biserica la viață și când va reveni la stadiu Împărăției? La sfârșitul veacurilor. Acesta este motivul pentru care Moise a ținut de coadă șarpele, adică la sfârșitul veacurilor, pentru a-l readuce pe om la stadiul său inițial” (Sermon 6, 7, CCL 41, p. 65). În această omilie, tipologia șarpelui-toiag și cea a șarpelui de bronz nu mai sunt suprapuse, ci sunt amestecate. Cele două figuri simbolizează condiția umană păcătoasă asumată de Cristos pentru mântuirea noastră, însă Augustin merge și mai departe pentru a spune că șarpele de bronz reprezintă în special moartea Domnului din cauza păcatului omului, iar toiagul care, aruncat pe pământ, se transformă în șarpe, este mai degrabă simbolul întrupării. Toiagul aruncat la pământ este puterea împărătească a lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, care vine la oameni asumând condiția lor muritoare, adică devenind șarpe. Interpretarea toiagului care devin șarpe este cristologică; în revanșă, interpretarea șarpelui care se transformă în toiag este eclezială și nu mai este o figură a învierii lui Cristos. Augustin pune așadar accentul pe restaurarea finală a condiției omului: viața veșnică, dăruită omului la sfârșitul veacurilor – simbolul cozii șarpelui lui Moise.

    Sermon 8, predică ținută la Cartagina în anul 411 despre minunile înfăptuite de Moise înaintea Faraonului, comentează textul biblic din Ex 7, 8-12. „...Spun pe scurt că toiagul simbolizează împărăția lui Dumnezeu, iar această Împărăție este deci poporul lui Dumnezeu. Șarpele simbolizează timpul și condiția muritoare, deoarece prin șarpe a venit moartea. Căzând, să spunem așa din mâna lui Dumnezeu pe pământ, oamenii au devenit muritori. Astfel, toiagul aruncat pe pământ de Moise a devenit șarpe. Magicienii Faraonului au făcut la fel; aruncați la pământ, toiagurile lor au devenit șerpi. Însă șarpele lui Moise, adică toiagul său, i-a înghiţit pe ceilalți șerpi ai magicienilor. Atunci, prins de coadă, redevine toiag așa cum era mai înainte și stăpânirea a revenit în mâna sa. Toiagurile magicienilor sunt popoarele necredincioase. Totuși, aceste popoare necredincioase, învinse de numele lui Cristos, sunt, pentru a spune așa, înghițite de șarpele lui Moise când vin în Trupul lui Cristos, și aceasta până atunci când, ca Împărăție a lui Dumnezeu, ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu, iar acest lucru se va întâmpla la sfârșitul acestui veac muritor, aceasta fiind semnificația cozii șarpelui” (Sermon 8, 3, CCL 41, p. 81). Vedem că și aici toiagul este simbolul Împărăției lui Dumnezeu, care este Biserica. Însă aici, toiagul baston nu este doar prefigurarea întrupării, ci imaginea căderii în păcat, care este cauza întrupării Cuvântului; iar imaginea toiagului aruncat la pământ de Moise nu mai este aplicat doar lui Cristos, ci întregii omeniri căzute în păcat. Șarpele revenit la stadiul inițial de toiag este simbolul omenirii muritoare care redevine Împărăție a lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, în mâna lui Dumnezeu – simbolul cozii șarpelui, figură a timpului și a mortalității. Șarpele lui Moise care îi înghite pe ceilalți șerpi ai magicienilor egipteni: toiagurile magicienilor sunt popoli impiorum, o colectivitate deci, nu indivizi. În acest text, interpretarea cristologică este micșorată în profitul unei interpretări ecleziologice.

    Comentând textul din Ps 73, 2: „Adu-ţi aminte de adunarea ta, pe care ai câștigat-o odinioară, de tribul pe care l-ai răscumpărat ca moştenire a ta, de Muntele Sionului, pe care [ţi-ai stabilit] locuința!”, Augustin revine încă o dată, în timpul postului mare din 412, asupra minunilor înfăptuite de Moise cu toiagul său; „Ce înseamnă asta? Căci aceste lucruri nu s-au petrecut în zadar. Să întrebăm așadar Scripturile Divine. Ce i-a inspirat șarpele omului? Moartea. Deci moarte vine de la șarpe. Dacă moartea vine de la șarpe, toiagul preschimbat în șarpe este Cristos în moartea sa. De aceea, atunci când poporul din vechime peregrina prin pustiu și fusese mușcat de șerpi veninoși, Domnul i-a poruncit lui Moise să ridice un șarpe de bronz pe un stâlp în pustiu și să le spună oamenilor că cel care a fost mușcat de șerpi va fi vindecat privind spre șarpele de bronz. Și așa s-au petrecut lucrurile. Astfel, oamenii care erau mușcați de șerpi erau vindecați de venin privind spre șarpele de bronz. A fi vindecat de mușcătura șarpelui, ce mare mister! Ce înseamnă asta, a fi vindecat de șarpe privind spre șarpe? A fi salvat din moarte crezând într-un mort. Totuși, Moise este cuprins de frică și fuge. Ce înseamnă această fugă a lui Moise dinaintea șarpelui? Ce altceva, fraților, dacă nu aceste eveniment povestit de evanghelistul care ne spune: Cristos a murit, iar discipolii său au fost cuprinși de frică și au luat-o la fugă spre speranța în care trăiseră mai înainte. Însă ce spune textul? „Prinde-l de coadă”. Ce înseamnă această coadă? Prinde-l prin spate. Înseamnă același lucru cu textul care spune: „Mă vei vedea din spate” (Ex 33, 23). Mai întâi toiagul a devenit șarpe, însă prins de coadă, șarpele redevine toiag. Mai întâi Cristos a fost supus morții; apoi a înviat. În coada șarpelui trebuie să vedem simbolul sfârșitului veacului acestuia, căci aceasta este condiția muritoare acum în Biserică: unii trăiesc, alții mor de moarte, căci prin șarpe moartea a fost semănată în lume. Însă la sfârșitul veacului acestuia – la coadă, pentru a spune așa – ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu și vom deveni pentru totdeauna Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să se împlinească acest text al Scripturii: „Ai răscumpărat toiagul / sceptrul moștenirii tale” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1008). Avem aici sinteza interpretării augustiniene a textelor biblice din cartea Exodului. Pe de o parte, avem o exegeză cristologică, afirmată clar: episodul biblic se aplică mai întâi lui Cristos, întrupat, mort și înviat. Astfel, fuga lui Moise dinaintea toiagului schimbat în șarpe devine prevestirea abandonului discipolilor lui Cristos în momentele pătimirii. Iar porunca dată lui Moise, „Prinde-l de coadă”, se referă tot la Cristos: a lua șarpele de coadă înseamnă a înțelege ceea ce este în spate, ca în Ex 33, 23, unde Moise îl vede pe Dumnezeu din spate. Textul lui Augustin este un pic enigmatic aici. Nu explică în detaliu aici, ceea ce face în alte locuri, ceea ce înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu din spate, decât poate a-l vedea prin prisma întrupării, în enigmă. Așadar, această expresie, nu toiagul aruncat la pământ, devine simbol purtător al temei întrupării.

    Aplicare simbolului toiagului-șarpe Bisericii rămâne însă prezentă. Pare să se juxtapună interpretării cristologice, fără să ne dăm seama totuși de ce. Citind cu atenți întreaga omilie, deslușim învățătura lui Augustin despre Biserică drept Trup al lui Cristos. Episcopul revine asupra textului din Ex 7, 8-12 atunci când comentează Ps 73, 14, unde LXX vorbește despre dragonul învins și dat ca hrană. Dragonul este corpus diaboli – adoratorii diavolului devin trupul său, la fel cum adoratorii lui Cristos formează Trupul său – iar acest trup al diavolului pe măsură ce mădularele sale trec de partea lui Cristos, adică sunt înghițite de Trupul lui Cristos. Înghițite așa cum vițelul de aur a fost redus în praf iar Moise îl dă evreilor spre a-l înghiți:

    „Poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a adunat în jurul lui Aaron şi i-a zis: ,,Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. Aaron le-a zis: ,,Scoateți cerceii de aur din urechile soțiilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceți-i la mine!”. Şi tot poporul şi-a scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus la Aaron. El i-a luat din mâinile lor, i-a turnat într-un tipar şi a făcut un vițel turnat. Şi ei au zis: ,,Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului”. Când a văzut Aaron, a zidit un altar înaintea lor şi a strigat: ,,Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului!”. A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Poporul s-a așezat să mănânce şi să bea; apoi s-au sculat să joace. Domnul i-a zis lui Moise: „Coboară, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a pervertit! S-au abătut repede de la calea pe care le-o poruncisem; şi-au făcut un vițel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: «Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului»”. Domnul i-a zis lui Moise: ,,Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare”. Moise l-a înduplecat pe Domnul Dumnezeul său, zicând: ,,Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare şi cu braț puternic? Pentru ce să zică egiptenii: «Cu răutate i-a scos, ca să-i ucidă printre munți şi ca să-i șteargă de pe faţa pământului?». Potolește-ţi aprinderea mâniei şi iartă răutatea poporului tău! Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Israel, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuți: «Voi înmulți descendența voastră ca stelele cerului şi voi da urmașilor voştri toată țara aceasta, de care am vorbit; şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna»!”. Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său. Moise s-a întors şi a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe ambele părți, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, gravat pe table. Iosue a auzit glasul poporului care striga şi i-a zis lui Moise: ,,Este un strigăt de bătălie în tabără”. [Moise] a zis: ,,Nu este sunet de cântec de victorie, nici sunet de cântec de înfrângere, ci eu aud un sunet de cântare”. Când s-a apropiat de tabără, [Moise] a văzut vițelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de poalele muntelui. A luat vițelul pe care-l făcuseră şi l-a ars în foc; l-a măcinat până când a devenit praf; a presărat praful pe apă şi a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” (Ex 32, 1-20).

    Tot despre a înghiți este vorba și în textul din Fap 10, 13, când Domnul îi spune lui Petru să mănânce din toate animalele necurate apărute în timpul vedeniei de la Iope; la fel este vorba despre înghițit și în acest text din Ex 7, 8-12: „Trebuia, fără îndoială, ca trupul care aparținea diavolului să treacă, prin credință, în Trupul lui Cristos. Diavolul a fost nimicit când și-a pierdut mădularele. Aceasta este realitatea prevestită prin șarpele lui Moise. Magicienii au făcut ca el și, aruncând toiegele la pământ, s-au transformat în șerpi, însă șarpele lui Moise a înghițit toate toiegele magicienilor” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1015). Interpretarea este asemănătoare cu cea din De Trinitate și din Sermon 8; noutatea ar fi doar aceea că, Augustin, în acea vreme, lucrând la Cetatea lui Dumnezeu, expresia capătă o încărcătură tyconiană (Tyconius este un autor creștin din sec. al IV-lea, de tendință donatistă, care a lăsat o metodă hermeneutică biblică, așa numitele Reguli hermeneutice, din care se va inspira Augustin și majoritatea Părinților Bisericii de limbă latină), șerpii magicienilor devenind corpus diaboli care se opuneau șarpelui care este Corpus Christi.

    Așadar, nu putem decât să constatăm cât de mult a îmbogățit Augustin interpretarea textelor din Exod cu privire la toiagul-șarpe. Șarpele este simbolul mai degrabă al mortalității decât al păcatului și al răului, după cum am văzut că era cazul la Irineu, Ilarie și Grigore de Elvira. Augustin pune în paralel textul din Ex 4, 2-4 cu episodul șarpelui din bronz. A-l prinde de coadă pe șarpe înseamnă a adera la credința în Cristos și a deveni mădular al Trupului său. Probabil această interpretare, Augustin o ține de la Ambroziu, care scrie: „Să-l prindem așadar și noi de coadă pe acest șarpe răstignit, pentru ca și noi să experimentăm puterea lui divină” (Com. Ps 118), și stabilește o paralelă între Moise prinzând de coadă șarpele și femeia care i-a cuprins picioarele lui Isus pentru a le unde cu parfum frumos mirositor: picioarele, precum coada, indică extremități. la Ambroziu, Moise fuge dinaintea șarpelui fiindcă nu a recunoscut în el misterul lui Cristos, el neputând să facă acest lucru fără ca însuși Domnul să-i deschidă ochii și doar atunci când a apucat șarpele de coadă i s-a deschis gura pentru a-l predica pe Cristos (Com. Ps 118, hom. 3, 24, CSEL 62, p. 55). Acest detaliu poate să-i fi sugerat lui Augustin apropiere dintre fuga lui Moise și cea a discipolilor în momentele pătimirii. Gura lor nu se deschide decât după înviere și Cincizecime. Toate acestea lasă să se întrevadă clar o influență majoră a lui Ambroziu asupra exegezei augustiniene a toiagului-șarpe. Cu toate acestea, sub condeiul lui Augustin, episodul biblic devine o parabolă a căderii omului și a restaurării lui în condiția de fiu al lui Dumnezeu. O interpretare eclezială dublează interpretarea cristologică a primilor Sfinți Părinți. conform unui principiu de exegeză deseori invocat de Augustin, dacă toiagul îl simbolizează pe Cristos, nu este doar Cristos cel întrupat în trecut, ci Cristos Total, Trupul său care-și desfășoară existența în întreaga istorie. Omenirea întreagă a căzut din mâinile lui Dumnezeu în momentul păcatului proto-părinților noștri, cum s-a întâmplat cu toiagul căzut din mâinile lui Moise, și astfel a devenit muritoare. Reînvigorată de mâna lui Dumnezeu redevine toiag, sceptru și Împărăție a lui Dumnezeu, după ce mai întâi au fost înghițite toate celelalte toiaguri-șerpi ale magicienilor, adică după ce necredincioșii au venit la credință. Este o temă specific augustiniană, precum și tema legată de interpretarea cozii șarpelui ca simbol al sfârșitului veacurilor. Grigore cel Mare se inspiră din exegeza lui Augustin și în același timp aduce un sens diferit, deoarece în opinia lui episodul biblic este un simbol al sorții poporului evreu nu al întregului neam omenesc. Grigore de Nyssa și Chiril de Alexandria înaintează exegeza cu privire la simbolul întrupării Cuvântului, însă ignoră toată această interpretare eclezială întâlnită la Augustin și care pare să nu se fi dezvoltat în Occident.

    Episcopul de Hipona dă dovadă de creativitate în materie de exegeză, folosind totuși teme arhaice, precum Cristos-toiag, pe care le-a primit de la înaintașii lui. Cu Augustin, exegeza tipologică a textului a atins culmi. Isidor de Sevilia, fascinat de simbolistica lui Augustin, când va scrie Întrebări despre Geneză nu va face decât să compună un puzzle de texte preluate din Contra Faust și din Comentariul la Ps 73 al sfântului Augustin.


    votre commentaire
  • Tablele Legii lui MoiseȘtim cu toții că Moise s-a urcat pe muntele Sinai unde a primit cele 10 porunci, Decalogul, pe două table de piatră, scrise chiar de degetul lui Dumnezeu (vezi Dt 4, 13 - Dt 5, 22 - Dt 10, 1-2). Plecând de la acest însemnat episod biblic, mulți sunt cei care s-au întrebat de ce două table ale Legii? Și dacă au fost două, câte porunci au fost scrise pe prima și câte pe a doua? Filon din Alexandria a influențat mulți Părinți ai Bisericii care au vrut să vadă în această descriere un mesaj simbolic. Astfel s-a ajuns ca unii să susțină că cele 10 porunci au fost împărțite în mod egal pe cele două table, cinci pozitive pe prima și cinci negative pe a doua; alții au susținut că de fapt ar fi fost scrise patru porunci pe prima și șase pe a doua; în sfârșit alții, printre care pare să se numere și Augustin, susțin că trei porunci au fost scrise pe prima tablă, poruncile ce se referă la relația omului cu Dumnezeu, Unul și Întreit, și șapte au fost scrise pe a doua tablă, poruncile ce se referă la relațiile dintre oameni, șapte fiind și numărul simbolic al omului (3 facultăți ale sufletului + patru componente ale trupului).

    Am tradus aici un articol din limba franceză (M. DULAEY, « Le Décalogue, les Tables de la Loi et la catéchèse », dans Le décalogue au miroir des Pères, R. GOUNELLE, J.-M. PRIEUR (éd.), Cahiers de Biblia Patristica 9, Strasbourg 2008, p. 49-63) pe care l-am mai completat astfel încât să redau cât mai bine sensul deslușit de Părinții Bisericii cu privire atât la Tablele Legii în sine cât și cu privire la mesajul și cateheza creștină ce se desprind din acest episod biblic.

    „Când a terminat Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31, 18). Acest verset ne-ar putea face să credem că toate prescripțiile religioase și cultuale proclamate în Ex 24, 12 (Domnul i-a spus lui Moise: ,,Urcă la mine pe munte şi rămâi acolo! Eu îţi voi da niște table de piatră cu legea şi poruncile pe care le-am scris ca să-i înveți pe ei) erau înscrise pe primele table pe care Moise le-a sfărâmat, trântindu-le de pământ la coborârea de pe munte, văzând vițelul de aur făurit de poporul aflat sub cârmuirea fratelui său Aron, și doar pe următoarele două ar fi fost gravat Decalogul: „[Moise] a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopți. N-a mâncat pâine şi n-a băut apă. Şi a scris pe table cuvintele legământului, cele zece cuvinte – decalogul” (Ex 34, 28). Însă, remaniere deuteronomistă ne scoate din această încurcătură și afirmă clar că, în ambele cazuri, doar cele 10 porunci se aflau pe tablele de piatră:

    1.     „El v-a vestit legământul său pe care v-a poruncit să-l păziți – cele zece cuvinte – şi le-a scris pe două table de piatră” (Dt 4, 13).

    2.     „Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul către toată adunarea voastră pe munte, din mijlocul focului, din nor şi din negură, cu glas puternic, fără să mai adauge nimic. Le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat mie” (Dt 5, 22).

    3.     „În acel timp, Domnul mi-a zis: «Cioplește două table de piatră ca cele dintâi şi urcă la mine, pe munte! Fă-ţi şi o arcă din lemn! Eu voi scrie pe table cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat; şi tu să le pui în arcă!»” (Dt 10, 1-2).

    Tradiția posterioară s-a conformat acestui punct de vedere: „Doar Decalogul era înscris pe tablele legii; restul erau învățături date de Moise la porunca lui Dumnezeu” (Origen, Cat. Deut. PG 17, 25A). Însă întrebarea rămâne: de ce două table și cum au fost repartizate cele 10 porunci pe cele două table? Cum ar putea vedea un creștin în păstrarea Decalogului condiția intrării în stăpânirea Țării Promise?, conform Dt 5, 29-33: „Domnul a auzit cuvintele pe care mi le-aţi spus. Domnul mi-a zis: «Am auzit cuvintele pe care ţi le-a spus poporul acesta: tot ce au zis este bine. 29 O, de-ar fi inima lor aşa ca să se teamă de mine şi să păzească poruncile mele mereu, ca să le fie bine lor şi copiilor lor totdeauna! Mergi şi spune-le: ‹Întoarceţi-vă la corturile voastre!›. Dar tu rămâi aici cu mine şi-ţi voi spune toate poruncile, hotărârile şi judecățile pe care să-i înveți să le împlinească în țara pe care le-o dau ca s-o ia în stăpânire!». Băgați de seamă să le împliniți după cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru! Să nu vă abateți nici la stânga, nici la dreapta! Să mergeți pe toate căile pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru ca să trăiți, să vă fie bine şi să vi se lungească zilele în țara pe care o luați în stăpânire!” Acestea sunt întrebările la care au dorit să răspundă Părinții Bisericii care au schițat pe tema darului Legii o întreagă cateheză, deseori bazată pe un limbaj simbolic aparte.

     

    I.              Decalogul și Tablele Legii

     

    1      Repartiția poruncilor pe Tablele Legii

    Numărul 10 simbolizează perfecțiunea. Este numărul care se obține prin adunarea primelor patru cifre: 1+2+3+4 = 10. Ideea perfecțiunii, de origine pitagoriciană, este aplicată Decalogului de gânditorii alexandrini: de Filon mai întâi, apoi de autorii creștini a căror gândire a fost influențată de Filon: „Numărul 10 este recunoscut perfect cu desăvârșire”, spune Clement Alexandrinul, iar Origen revine deseori asupra acestei teme. Însă, deoarece există două Table ale Legii, trebuie descompuse într-un fel. Cum le putem descompune?

    2x5 porunci: varianta cea mai la îndemână ar fi aceea, propusă de Filon de altfel, repartizarea în mod egal a prescripțiilor pe cele două Table ale Legii. Moise, spune Filon, „a împărțit cele 10 porunci în două grupe de câte cinci pe care le-a gravat pe cele două table. Prima grupă, conținând cinci porunci, sunt de primă importanță, în vreme ce celelalte cinci, înscrise pe a doua tablă, au fost considerate de importanță secundă. Atât primele cât și cele din urmă au fost considerate excelente și mântuitoare, deoarece marcau trasee și căi împărătești ducând spre același obiectiv, asigurând sufletului, în căutare perpetuă a binelui suprem, o traiectorie fără greșeală”; prima tablă conține poruncile superioare, pozitive, și cea de-a doua, poruncile negative, interdicțiile (Filon, Decalogue 50-51, p. 66-67). Cu siguranță și Origen împărțea în același fel poruncile pe cele două table, deoarece face deseori referire, când vorbește despre numărul 10, la cele cinci sensuri ale trupului, care, în opinia lui sunt dublate de cinci sensuri spirituale (Origen, Hom. Gen. 16, 6 – SC 7b, p. 390 & Hom. Num. 5, 2, 2 – SC 415, p. 128). Irene de Lyon merge și el în aceeași direcție: „fiecare tablă pe care Moise a primit-o de la Dumnezeu conținea câte cinci porunci” (Irene, Haer. 2, 24, 4 – SC 294, p. 244). Exist ă și un micuț tratat, De decem uirginibus, de la sfârșitul sec. al III-lea, precum și Ilarie de Poitiers care spun că o asemenea repartiție este mai mult decât evidentă și sustenabilă (Decem uirg., PLS 1, 173, 41, unde autorul refuză paralela făcută de un autor anterior între Decalog și cele 10 fecioare din parabola de la Matei, 25, 1-13; Ilarie, In Mat. 27, 3 – SC 258, p. 204, 7-10, admite o asemenea paralelă fără nicio problemă).

    4+6 porunci: „cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta este prima poruncă însoțită de o promisiune” spune scrisoarea către efeseni 6, 2. Origen se întreabă de ce sfântul Paul poate spune că cinstirea adusă părinților, aflată pe a cincea poziție în Decalog, este prima porunci? (Origen, Cat. Eph. 6, 2-3, JThSt 3, 1902, p. 568). La jumătatea sec. al IV-lea, Ambrosiaster, în a șaptea întrebare din lucrarea sa Quaestiones pune aceeași întrebare, însă nu încearcă să aducă răspuns sau explicații, cum a făcut Origen. Efesieni 6, 2 înseamnă că trebuie să fim conduși cu gândul la faptul că a cincea poruncă se află în fruntea poruncilor înscrise pe a doua tablă: „Cum ar putea această poruncă să fie prima dacă nu aflându-se în fruntea celei de-a doua table?” (Ambrosiaster, Quaest. 7, CSEL 50, p. 30-31). Pentru exegetul roman erau așadar patru porunci pe prima tablă și șase pe a doua: „fiindcă primele patru porunci sunt cu privire la Dumnezeu – înțelegem asta din faptul că sunt înscrise pe prima tablă – iar celelalte sunt cu privire la relațiile dintre oameni [...], și constatăm că ultimele șase porunci sunt înscrise astfel pe cea de-a doua tablă, dintre care prima este: cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Apostolul a spus: „Este prima poruncă ce conține o promisiune” (Ef 6, 2), pentru a face distincția astfel între poruncile cu privire la Dumnezeu și cele cu privire la relațiile dintre oameni” (Ambrosiaster, In Epf. 6, 3, CSEL 81, 3, p. 120-16-24). Folosirea acestui verset paulin nu este atestată înaintea Ambrosiasterului – doar anti-gnosticii foloseau acest verset biblic pentru a-i combate susținând că cele două Testamente nu pot fi decât lucrarea unuia și aceluiași Dumnezeu, deoarece se află în ambele aceleași porunci; vezi Tertulian, Adv. Marc. 5, 18, 11, CCL 1, p. 719, 17-25; Origen, De Princ. 2, 4, 2, SC 252, p. 284; Augustin, C. Adim. 6, BA 17, p. 240). O asemenea împărțire a poruncilor este susținută și de Augustin, de Pelagius și de Eucher de Lyon; de asemenea, un mic tratat, datat din sec. al VII-lea, păstrat la Muntele Cassin, merge în același sens.

    3+7 porunci: Augustin, care a citit foarte devreme comentariile Ambrosiasterului despre scrisoarea către efeseni a sfântului Paul, nu ignoră această ipoteză a împărțirii poruncilor pe cele două table: „Mă întreb cum ar trebui să împărțim cele 10 porunci ale Legii, scrie el în 419, în lucrarea sa Întrebări despre Exod, există patru porunci (până la porunca despre sabat) care se referă la Dumnezeu, iar celelalte șase, dintre care prima poruncă este aceea de a cinsti pe tatăl și mama ta, care se referă la om, sau mai degrabă trei și șapte?” (Augustin, Întrebări despre Exod, 2, 71, 1, CCL 33, p. 102, 1137-1147). Această ultimă împărțire, care este susținută de lucrare mai veche, necunoscută, pare a fi preferată deoarece „se vede clar astfel că poruncile ce țin de Dumnezeu subliniază explicit misterul Sfintei Treimi” (Augustin, Întrebări despre Exod, 2, 71, 2, CCL 33, p. 102, 1153-1155). Augustin a adoptat cu ușurință această din urmă soluție, mai puțin prin prisma examinării Decalogului însuși, ci mai degrabă ținând cont de simbolistica numerelor. În De Doctrina Christiana, lucrare scrisă în anul 396, spune: „Numărul 10 exprimă cunoașterea Creatorului și creaturii, fiindcă Treimea este numărul Creatorului, iar numărul șapte semnifică creatura, în trupul și în sufletul său. În suflet, într-adevăr, există trei elemente, de aceea „trebuie să-l iubim pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său și din tot cugetul său” (Mt 22, 37); iar în trup apar clar cele patru elemente din care este format el” (Augustin, De Doctr. 2, 16, BA 11, 2 p. 174-175). Trei porunci pe prima tablă, șapte pe a doua; Augustin a vorbit deseori despre această temă, în special în Omilia 9, care poate fi datată din anul 394 sau 395, fără ca el să mai intre în subtilitățile simbolisticii numerelor. Mai apoi vorbește despre 3+7 porunci, însă fără nicio aluzie de acum înainte la împărțirea lor pe cele două table ale legii (vezi Augustin, C. Faust. 15, 4. 7, CSEL 25, p. 423 s. ; In Ps. 32, 2, 1, 5-6, CCL 38, p. 250-251 ; Ep. 55, 11, 20 ; In Ps. 125, 9 ; 143, 16 ; Ser. 8, 18 ; 248, 4 ; 250, 3 ; Ser. Wilmart 2, 3. Interesul pentru această temă pare a fi specific doar perioadei în care Augustin era preot. Există totuși și o excepție: Ser. 249, 2, PL 38, 1162, ce nu poate fi datată mai devreme de 412. Tema reapare apoi, sub influența lui Augustin, în EUCH. Instr. CCL 66, p. 169 ; Ps. AUG. Ser., PLS 2, 1300 ; CAES. Ser. 100 a, 12-13, CCL 103, p. 415 ; ISID. In Ex. 29-31, PL 83, 301-304. 

    II.            Simbolul

    1.     Două table: unitate sau separație?

    De ce degetul lui Dumnezeu a înscris Decalogul pe două table și nu pe una singură? Foarte devreme s-a născut ideea că, în legământul său cu oamenii, Dumnezeu prevăzuse deja cele două Testamente; Clement Alexandrinul în sec. al III-lea propune ipoteza că cele două table erau prefigurarea celor două Testamente (Clement, Stromate 6, 133, SC 446, p. 329). Mai mulți Sfinți Părinți acceptă această interpretare: autorul lucrării, din sec. al III, sau poate chiar începutul sec. al IV-lea, Carmen aduersus Marcion, precum și Efrem Sirul, Grigore de Elvira, Maxim de Torino, Eucher de Lyon și Ioan Casianul fac parte din această listă (Ps. TERT. Carm. adu. Marc. 4, 172-174, CCL 2, p. 1446 (CPL 36) ; EPHREM. Hymn. Eccl. 44, 4-5, CSCO 199, p. 106-107 ; GREG. I. Tract. 2, 19, CCL 69, p. 17, 165 ; MAX. TUR. Ser. 20, 5, Banterle, p. 104 ; EUCH. Form., CCL 66, p. 62, 1002 ; CASS. Conl. 14, 10, SC 54, p. 195 ; cf. CASSIOD. In Ep. Paul. Prol., PL 68, 415). Imaginea aceasta arată unitatea revelației divine înfăptuite în doi timpi, dacă, așa cum un sculptor creștin din antichitate, avem în minte tabletele romane ce leagă o chingă. Însă, existența celor două table putea foarte bine introduce ideea unei separații. Nu este o întâmplare dacă Augustin, în polemica sa cu maniheul Faustus – și doar în acel loc – preferă expresia „dipticul creștinilor” decât „cele două table ale Legii” (Augustin, Contr. Faust. 15, 4. 7, CSEL 25, p. 325). Pentru autorul lucrării, din sec. al III-lea, De montibus Sinai et Sion, împărțirea în două table este simbolul despărțirii între cei care cred în Isus Christos și necredincioșii (Ps. Cypr, Mont. 3, CSEL 3, 3, p. 106, 10-17). În opinia lui există o tablă pozitivă și una negativă, fără îndoială fiindcă acest autor anonim face distincția, ca Filon, între cinci porunci pozitive și cinci negative. O interpretare asemănătoare se află și la Ilarie de Poitiers: „Moise, scrie el, primise cele 10 porunci înscrise pe două table: dubla pagină, făcând distincția între caracterele specifice dreptei și stângii, marca separația între buni și răi, întruniți totuși sub un singur Testament” (Ilarie, In Mat. 27, 3, SC 258, p. 204). Două table ar însemna așadar ierarhia simbolică obișnuită între dreapta și stânga.

    2.     Decalogul și dubla poruncă a iubirii

    Augustin nu a inventat împărțirea celor 10 porunci în 3+7 pe tablele Legii. În schimba a revenit deseori la această împărțire deoarece i se părea în mod clar că dubla poruncă a iubirii este rezumată în toată Legea. Efectiv, plecând de la constatarea făcută de Ambrosiaster, chiar dacă numărătoarea este diferită, că poruncile primei table stabilesc raporturile omului cu Dumnezeu, cele de pe a doua tablă, raporturile dintre oameni, Augustin a trecut la ideea că prima tablă conține porunca iubirii de Dumnezeu iar a doua cea a iubirii față de aproapele. Tema îi este familiară încă din anii 394-395 (Augustin, In Ps. 32, 1, 2, CCL 38, p. 244, 2-5). „Decalogul, spune el, se referă la cele două porunci, adică iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele [...] De aceea cele două table ale Legii au fost date [...], trei pe prima cu privire la Dumnezeu, șapte pe a doua tablă cu privire la aproapele” (Augustin, Ser. 9, 7, CCL 41, p. 120, 264-265; p. 121, 278-283). „La fel cum există două porunci ale iubirii în care sunt cuprinse toată Legea și Profeții, după cum spune Domnul (cf. Mt 22, 40), care arată evident că iubirea este împlinirea desăvârșită a Legii, tot la fel, Legea a fost înscrisă pe aceste două table” (Augustin, Ser. 33, 2, CCL 41, p. 414, 40-43). Cele două table ale Legii conținând Decalogul sunt așadar imaginea celor două porunci ale iubirii. Se pare că înaintea lui alți autori nu a folosit această imagine.

    3.     Decalogul și psalterionul

    Conform unei tradiții latine, Decalogul avea drept simbol harpa cu zece coarde a psalmistului GREG. I. In Ps. 91, 6, CCL 69, p. 214, 33-35 ; imaginea este cunoscută de Ps. CYPR. Centes., CSEL 3, 3, p. 80, 179. Nu este de origine alexandrină, nu o găsim la Filon, Clement sau Origen. Nu apare în Orient decât odată cu Vasile cel Mare. In Ps. 32, 2, PG 29, 328 A ; DID. In Ps. 32, 2, PG 39, 1324 A, nu face aluzie decât pentru a sublinia perfecțiunea cifrei 10. Augustin folosește deseori în predica sa imaginea psalterionului, acest „instrument perfect” îi permite să pună accentul pe un punct important (AUG. In Ps. 32, 2, 6, CCL 38, p. 251, 4-11 ; Ser. 9, 6-8, CCL 41, p. 117-122 ; Conf. 3, 8, 16, BA 13, p. 392). Păstrarea poruncilor din frică înseamnă a purta cu sine psalterionul fără a cânta la el (AUG. In Ps. 91, 5, CCL 39, p. 1282, 5-9 ; In Ps. 143, 16, CCL 40, p. 2084, 8-13 ; cf. Ser. 9, 8, CCL 41, p. 122, 293-294 : „Poporul evreu purta cu sine psalterionul, nu cânta la el fiindcă, dacă se cântă la el, este o plăcere, însă dacă ne este teamă, este o povară”; Ser. 32, 8, p. 402, 160-176). Ca instrument, într-adevăr, psalterionul simbolizează lucrările, în vreme ce a cânta din psalterion simbolizează bucuria creștinului care păstrează poruncile cu iubire (AUG. Ser. 33, 1, 5-6 ; In Ps. 137, 3, CCL 40, p. 1980, 2 ; Cat. rud. 23, 41, BA 11, 1, p. 191).  

    III.         Decalogul și cateheza

    1      Legea lui Moise și Legea Evangheliei

    Interpretarea tipologică a Exodului este cunoscută chiar de la primele generații ale creștinilor, după cum stă drept mărturie Irineu de Lyon, și nu a încetat să hrănească cateheza și predica (Irineu, Haer. 4, 30, SC 100, p. 770-771). De aceea se miră de faptul că episodul major al darului Decalogului lui Moise nu ocupă decât un loc modest. În realitate, primii scriitori creștini sunt de acord pentru a spune că Muntele Fericirilor, cel al Schimbării la Față, sau chiar Biserica, sunt noul Sinai (CHROM. Ser. 39, SC 164, p. 216-217 ; In Mat. 17, 1, 1-4, CCL 9A, p. 268-269 : este vorba, la el, de muntele Măslinilor; QUODVULTD. Prom. 2, 1, SC 101, p. 287 ; Ps. CYPR. Mont. 1, CSEL 3, 3, p. 105), unde Cristos și cuvântul său înlocuiesc Legea lui Moise (cf. BARN. Ep. 4, 7-8, SC 172, p. 98-99 ; JUST. Dial. 11, 2-4, Archambauld, p. 50- 55 ; IREN. Haer. 4, 33, 14, p. 840 ; 4, 34, 2, p. 850 ; CHROM. In Mat. 54A, 1, CCL 9 A, Suppl., p. 628, 11-15. Fiul lui Dumnezeu este cel care dăruiește ambele Testamente, spune Chromace). Adevăratul dar al Legii divine este darul Duhului Sfânt la Cincizecime. Pentru Ambrosiaster, nu este întâmplător dacă darul Duhului Sfânt are loc în a 50-a zi după Paștele evreilor, când aceștia celebrau darul Legii pe muntele Sinai: „În ziua în care Legea a fost dată, spune el, Duhul Sfânt vine asupra discipolilor pentru ca ei să primească autoritatea și să vestească Legea Evangheliei” (Quaest. 95, 2, CSEL 50, p. 168). Darul Legii prefigurează predica creștină. Există asimilare între Legea dată lui Moise și Evanghelie, conform unei exegeze foarte vechi a textului din Isaia 2, 4: „Din Sion va ieși Legea și din Ierusalim Cuvântul Domnului”. Pe baza unui alt verset din Isaia 51, 4: „Din mine va ieși Legea”, Ieronim scrie astfel: „Aici se vede clar Legea Evangheliei, Legea spirituală care va ieși din Sion, nu cea care a fost dată lui Moise pe Sinai” (Ieronim, In Is. 14 (51, 4-5), CCL 73A, p. 560, 26-29). Deci, dacă Sfinții Părinți nu spun explicit că darul Legii lui Moise prefigurează darul Evangheliei creștinilor, ei folosesc deseori mai multe imagini care ne dau de înțeles acest lucru. Ar trebui să mai vorbim și despre opoziția, frecvent întâlnită la Sfinții Părinți, între Legea scrisă pe piatră și cea scrisă în inimă; despre paralela dintre tablele gravate de degetul lui Dumnezeu și inimile marcate de „degetul lui Dumnezeu”, figură a Duhului Sfânt (Aug. In Ps. 90, 2, 8, CCL 39, p. 1274, 24-36 ; Ciu. 16, 43, BA 36, p. 330 ; Spir. litt. 16, 28 ; HIER. In Mat. 2 (12, 28), SC 242, 163-168); sau despre primele table zdrobite de Moise când a văzut că poporul adora vițelui de aur și înlocuite de alte table, în care Sfinții Părinți văd o imagine a Noului Testament (PS. BARN. Ep. 4, 7, SC 172, p. 98 ; CLEM. A. Paed. 3, 94, 1, SC 158, p. 178 ; ORIG. Hom. Gen. 9, 1, SC 7b, p. 242, 85 s. ; COMM. Instr. 1, 38, CCL 128, p. 32, 5 ; AMBRST. In 2 Cor. 3, 2, CSEL 81, 2, p. 213, 25 s. ; Script. Arr., Coll. Veron. 6, CCL 87, p. 104 ; AUG. Quaest. Hept. 2, 166, 2, CCL 33, p. 148 ; CAES. Ser. 104, 4, CCL 103, p. 431 ; ISID. Quaest. Ex. 30, PL 83, 303). Nu avem un text precis care să spună asta, ci o multitudine de texte care ne conduc spre această idee: darul Legii este figura predicării Evangheliei. Paul vorbea despre „Legea Duhului”; apoi se vorbește foarte des despre „Legea Evangheliei” (Ro 8, 2 ; TERT. Mon. 8, 1, SC 343, p. 162 ; ORIG. Hom. Jos. 9, 4, SC 71, p. 253 ; HIER. In Is. 10 (33, 2), CCL 73, p. 413, 57 ; AMBR. In Ps. 118, 13, 19 ; PAUL. N. Carm. 22, 154- 155, CSEL 30, p. 193, etc. Lex euangelica este frecvent întâlnită după Ciprian de Cartagina, Ep. 63, 17, 2, CCL 3 C, p. 314, 420). Ammien Marcelin denumește chiar creștinismul cu numele de christiana lex (AMM. Hist. 15, 7, 6. 8 ; 20, 7, 7 ; 25, 10, 15).

    2. Darul Legii și cateheza

    „A fi instruit de Lege” înseamnă a primi cateheza, spunea Egeria în urma pelerinajului său la Ierusalim (Egeria, Peregr. 46, 2, SC 296, p. 308; 46, 6, p. 314). Pentru Origen, intrarea în pustiu la ieșirea din Marea Roșie simbolizează intrarea în catecumenat: „În haltele pustiului, în fiecare zi, te vei strădui să ascuți Legea lui Dumnezeu și să contempli fața lui Moise pe care ti-o descoperă slava Domnului” (Origen, Hom. Jos. 4, 1, SC 71, p. 149). Încercările poporului evreu în pustiu sint simbolul punerii la încercare a catecumenului: „Nu ești considerat încă în măsură să auzi aceste cuvinte; nu vei fi în stare decât odată ce vei ajunge pe Muntele Sinai. După ce ai făcut mai multe lucrări, după ce ai trecut peste mai multe încercări și ispite vei merita să primești preceptele libertății...” (Origen, Hom. Ex. 8, 1, SC 321, p. 243). Trebuie, în pustiu, „să se dea dovadă de recepție a Legii lui Dumnezeu, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu”, „Legea Evangheliei care a fost înscrisă în inimile noastre” (Origen, Hom. Ex. 9, 1, SC 321, p. 279; Hom Jos. 9, 4, SC 271, p. 253). În locul tablelor de piatră primite de Moise se insistă pe tablele de carne ale inimilor omenești, unde Legea cea nouă este înscrisă de degetul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt (cf. CLEM. A. Paed. 3, 94, 1, SC 158, p. 178. Antiteza paulină (cf. 2 Co 3, 3), prezentă deja la Clement, revine de mai multe ori la Origen: ORIG. Hom. Ex. 9, 1, SC 321, p. 278 ; Hom. Jos. 9, 3, SC 71, p. 248 ; Hom. Num. 10, 3, SC 415, p. 288 etc. Cf. QUODVULTD. Prom. 2, 1, SC 101, p. 287). Însă Legea Evangheliei a fost rezumată în vederea credincioșilor simpli în Simbolul credinței pe care catecumenii trebuie să-l învețe pe de rost și să-l rostească public în fața episcopului înaintea botezului (Isidor, Sent. 1, PL 83, col. 586-587); Ciprian vorbește despre lex symboli (Ciprian, Ep. 69, 7, 1, CCL 3C, p. 480, 755). Augustin admite că „a cunoaște legea” poate însemna „învățătura dată neofiților și catecumenilor înaintea botezului prin explicarea simbolului” (Augustin, Gest. Pel. 2, 4, BA 21, p. 438). „Dă-mi tabletele inimii tale”, spune Grigore de Nazianz catecumenului, „voi scrie în tine cu degetul lui Dumnezeu un nou Decalog, voi scrie în tine pe scurt mântuirea” (Grigore, Orat. 40, 45, SC 358, p. 304). Și pentru Ambroziu, credința este cea care este scrisă pe tabla inimii (Ambroziu, Spir. 3, 3, 14: „Ai grijă ca tableta să nu și se spargă”; „dacă credința este deficientă, tableta inimii tale se sparge”). Celor 10 porunci, în opinia lui Grigore de Nazianz, corespund cele două articole ale credinței care se află în Crez, cărora se mai adaugă și faptul de a număra faptele izvorâte din credință: „În al zecelea rând, lucrează pentru a face binele pe fundalul acestor dogme, deoarece credința fără fapte este moartă” (Grigore, Orat. 40, 45, SC 358, p. 306). Dacă omul credincios trebuie să învețe pe de rost acest Simbol al credinței, fără a-l scrie, spune Augustin catecumenilor, se datorează faptului că Legea cea nouă trebuie înscrisă doar pe tablele inimii (Augustin, Ser. 212, 2, PL 38, 1060). Ideea aceasta o găsim și la Ieronim care spune: „Simbolul credinței și speranței noastre nu se scrie cu hârtie și cerneală, ci pe tablele inimii de carne” (Ieronim, C. Ioh. 28, PL 23, 380A). Această imagine cu referire la Crez se găsește și la Cezar de Arles precum și în texte mai târzii (Cezar, Ser. 9, CCL 103, p. 47).

    În sec. al V-lea, într-o predică a lui Petru Crisologul despre Simbolul credinței se află paralela cea mai explicită între darul Legii lui Moise pe munte și traditio symboli catecumenului. Când Dumnezeu urma să dea Legea, spune el, a porunci poporului să se curețe, fiindcă nu ne putem apropia de Dumnezeu când suntem afectați de spurcăciunea lumii; dacă Legea, care nu este decât figura și umbra harului, necesită o asemenea purificare, cu atât mai mult învățătura care are în centru misterul dumnezeirii. Autorul conclude astfel: „Să nu curățim așadar inimile, să ne deschidem ochii, să deblocăm inteligența, să degajăm toate ușile sufletului nostru pentru a fi în măsură să auzim, să simțim, să reținem și să păstrăm mereu în secretul inimii noastre Simbolul care este pactul legământului credinței noastre” (Crisologul, Ser. 59, 2, CCL 24, p. 330). Astfel, traditio legis poate fi sinonimul lui traditio symboli. Această concluzie nu este fără un interes aparte pentru iconografie.

    3. Decalogul și iconografia

    Înainte ca în sec. al IV-lea să se fi născut imaginea admisă mai de toată lumea și numită traditio legis, conform inscripției ce se află uneori, unde Cristos, înconjurat de prinții apostolilor, îi înmânează lui Petru un sul desfăcut, artiștii creștini l-au închipuit deseori pe Moise primind Legea, în particular pe sarcofage. Scena este ușor de identificat, însă este mult mai greu în a-i desluși sensul. Aceste reprezentări sunt întâlnite cu mici variante: Moise, tinerel sau bărbos, are deseori piciorul pe o stâncă (urcă pe munte) și primește, din mâna lui Dumnezeu, tabletele sau sulul Legii. Uneori un detaliu ne pune pe pistă cu privire la semnificația dată scenei. În cubiculumul Exodului, la catacomba Jordanilor, un raport este stabilit între darul Legii și Cristos învățător. Pe capacul unui sarcofag din Trinquetaille, din jurul anului 325, tableta pe care mâna lui Dumnezeu i-o întinde lui Moise este înscris un chrism, le fel cum și pe sulul care îi este înmânat pe un sarcofag de la Sfântul Petru din Vatican, sau pe cel din Leucadius la Taragona. Înmânarea Legii lui Moise este așadar simbolul darului lex euangelii pe care Dumnezeu îl face credinciosului, adică învățătura creștină. Sarcofagul pe două registre al lui Junius Bassus, în jurul anului 359, arată fără ambiguitate că, în spiritul celui care a poruncit lucrarea, este Cristos cel care înmânează tablele Legii. Într-o scenă care, în registrul inferior, ocupă un spațiu liber lăsat de succesiunea arcadelor și deschizăturilor de deasupra ferestrelor, un miel – Mielul lui Dumnezeu – întinde o tabletă unui alt miel; acesta din urmă este fără îndoială simbolul catecumenului. Sarcofagul din Trinquetaille întărește această idee: la picioarele lui Moise primind Legea este reprezentat un iepure rozând struguri, imagine biblică cunoscută de catecumenii care se hrănesc din Cuvântul Domnului. Sarcofagele unde darul Legii este direct asociat cu minunea izvorului, figura botezului, sunt poate de înțeles în această lumină. Lampa de bronz din sec. al XVII-lea din locuința romană a Valerii sur le Caelius reprezintă barca Bisericii unde Petru se ține în rugăciune la cârmă, în vreme ce Paul ține direcția; deasupra stâlpului se pot citi aceste cuvinte: „Domnul dă Legea lui Valeriu”. Obiectul este poate un dar de botez care celebrează ziua în care Valeriu, primind lex euangelii, a înaintat în credința apostolilor.

     
    « Le Décalogue, les Tables de la Loi et la catéchèse », dans
     Le
    R. G
    OUNELLE
    , J.-M. P
    RIEUR 
     (éd.),
     Cahiers de

    votre commentaire
  • Scrisoare decretală cu privire la cărțile biblice recunoscute canonice de Biserică 

    I. Cu privire la credința în Isus Cristos trebuie să o mărturisim astfel:

    Duhul Sfânt sălășluiește în Cristos sub șapte forme: 1) Duhul Înțelepciunii: "Cristos puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu"; 2) Duhul Inteligenței: "Îți voi da înțelepciunea, te voi instrui pe calea pe care vei merge"; 3) Duhul Sfatului: "Numele său este Îngerul marelui Sfat"; 4) Duhul Științei: "Datorită preștiinței cunoașterii lui Isus Cristos"; 5) Duhul Puterii: ca mai devreme, "puterea lui Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu"; 6) Duhul Adevărului: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața"; 7) Duhul Fricii de Dumnezeu: "Începutul înțelepciunii este frica de Domnul".

    Totuși, Cristos poartă mai multe nume în Sfintele Scripturi: Domnul, fiindcă este Duh; Cuvânt, fiindcă este Dumnezeu; Fiu, fiindcă este Monogen din Tatăl; Om, fiindcă s-a născut dintr-o Fecioară; Preot, fiindcă s-a oferit ca jertfă; Vierme, fiindcă a înviat din morți; Munte, fiindcă este puternic; Cale, fiindcă este drept; Poartă, fiindcă cel care trece prin el este în viață; Miel, fiindcă a suferit; Piatră, fiindcă este unghiul zidirii; Căpetenie, fiindcă arată viața; Soare, fiindcă luminează; Adevăr, fiindcă vine de la Tatăl; Viață, fiindcă este creator; Pâine, fiindcă este prețios; Samaritan, fiindcă este protector și milostiv; Cristos, fiindcă a primit ungerea; Isus, pentru că este mântuitor; Dumnezeu, fiindcă vine de la Dumnezeu; Înger, fiindcă este trimis; Angajament, fiindcă este mijlocitor; Viță de vie, fiindcă suntem răscumpărați prin sângele său; Leu, fiindcă este rege; Stâncă, fiindcă este sprijin; Floare, fiindcă este minunat; Profet, fiindcă revelează viitorul.

    Trebuie să mai mărturisim că Duhul nu este doar Duhul Tatălui, sau doar Duhul Fiului, ci Duhul Tatălui și al Fiului, fiindcă stă scris: "Dacă cineva iubește lumea, Duhul Tatălui nu este în el", și mai stă scris în alt loc: "Cine nu-l are pe Duhul lui Cristos, acesta nu este în el". Astfel, Duhul Sfânt trebuie să fie înțeles ca fiind numit al Tatălui și al Fiului, ceea ce însuși Fiul spune în Evanghelie: Duhul Sfânt vine de la Tatăl și vă va vesti din ceea ce îi voi transmite eu.

    II. Cu privire la scrierile divine, primite și recunoscute de Biserica universală, precum și cu privire la cele ce trebuie evitate, trebuie să spunem:

    1. Ordinea cărților Vechiului Testament: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosue fiul lui Nave, Judecători, Rut, Regi (patru cărți), Paralipomenes (Cronici, două cărți), Psalmi, Solomon (trei cărți: Proverbe, Ecclesiast, Cântarea Cântărilor), Înțelepciunea lui Solomon, Eclesiastic; apoi vin Profeții: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Oseea, Amos, Miheea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Hanacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia; apoi urmează cărțile istorice: Iob, Tobit, Esdra, Ester, Iudita, Macabei (două cărți).

    2. Ordinea cărților Noului Testament recunoscute de Biserica universală, receptate și venerate drept inspirate, sunt: Evangheliile (patru cărți: după Matei, după Marcu, după Luca, după Ioan); apoi Faptele apostolilor; apoi scrisorile apostolului Paul (14 la număr: către romani, două către corinteni, către efeseni, două către tesalonicieni, către galateni, către filipeni, către coloseni, două către Timotei, către Tit, către Filemon, către evrei); apoi Apocalipsa sfântului Ioan; apoi mai avem scrisorile catolice sau pastorale (șapte la număr: două al e sfântului Petru, una a sfântului Iacob, una a sfântului apostol Ioan, două ale unui alt Ioan, numit cel Bătrân, și una a apostolului Iuda, numit și Zelotul). Acesta este canonul Noului Testament.

    III. Cu privire la cărțile bune de citit și la cele care nu sunt recomandate în Biserică, papa Gelasie și cei 70 de oameni de mare erudiție, episcopi aflați în comuniune cu Scaunul Apostolic al Romei, decretează cele ce urmează:

    1. După toate aceste scrieri profetice, evanghelice și apostolice pe care le-am enumerat mai sus și pe care este zidită Biserica catolică și apostolică, prin harul lui Dumnezeu, am considerat necesar să spunem și aceasta, și anume, că Bisericii catolice și apostolice, răspândite pe întreg pământul, îi revine unica încăpere numțială a lui Cristos; trebuie știut că Sfânta Biserică romană nu se poziționează înaintea celorlalte Biserici prin edictele sinoadelor, ci a primit întâietatea tocmai din cuvântul evanghelic al Domnului și Mântuitorului când a spus: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar porțile infernului nu o vor birui, iar eu îți voi da ție cheile Împărăției cerurilor și tot ceea ce vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și tot ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri".

    2. La apostolii aleși de Domnul se mai adaugă și fericitul apostol Paul, "Vasul ales", care nu într-un alt moment, după cum spun ereticii în nebunia lor, ci în același moment, în aceeași zi, a fost încoronat de aceeași moarte slăvită ca Petru, în orașul Roma, sub împăratul Nero; și tot în același fel, amândoi au consacrat lui Cristos Biserica romană, de care am pomenit mai sus, iar prin prezența lor și prin victoria lor măreață, ei au așezat Roma înaintea tuturor celorlalte orașe din lumea întreagă.

    3. Primul scaun al apostolului Petru este așadar Biserica Romei, care nu are nici pată, nici riduri, nici nimic de acest gen. Al doilea scaun consacrat în cinstea fericitului Petru, de către discipolul său și evanghelist Marcu, este cel al Alexandriei. Marcu însuși, discipol al apostolului Petru în Egipt, a propovăduit cuvântul adevărului și viața lui s-a sfârșit tot prin martiriu. Al treilea în cinste este un alt scaun al fericitului apostol Petru, cel de la Antiohia, fiindcă el a fondat această Biserică înainte de a merge la Roma și tot aici discipolii lui Cristos au primit pentru prima dată numele de "creștini", pentru a numi această "sectă nouă".

    IV. Chiar dacă nimeni nu poate pune altă temelie decât cea care a fost zidită de însuși Cristos, Biserica sfântă, adică Biserica Romei, nu se opune, în vederea edificării ei, în afară de Sfintele Scripturi, Vehiul și Noul Testament, pe care le primim ca normă a credinței, acceptării altor scrieri ziditoare:

    1. Astfel acceptăm deciziile sfântului conciliu de la Niceea, după mărturia celor 318 Părinți, prezidat de Augustul Constantin cel Mare, în timpul căruia ereticul Arie a fost condamnat; sfântul conciliu de la Constantinopol, prezidat de Augustul Teodosie cel Mare, în timpul căruia ereticul Macedonius a primit condamnarea bine meritată; sfântul conciliu de la Efes în timpul căruia Nestorius a fost condamnat cu acordul fericitului papă Celestin, reprezentat de Chiril, episcopul slăvitului scaun al Alexandriei, și de episcopul Arcadius, trimis din Italia; sfântul conciliu din Calcedon, prezidat de Augustul Marcian și de episcopul Anatolius al Constantinopolului, în timpul căruia ereziile lui Nestorius și Eutihie, împreună cu cea a lui Dioscor și a complicilor lui, au fost condamnați. Însă admitem, de asemenea, alte concilii, dacă au mai existat, care s-au ținut în vremea Sfinților Părinți până astăzi și despre care am decretat că trebuie respectate și primite cu autoritatea celor patru. Am mai adăugat aici, de asemenea, lucrările Sfinților Părinți care sunt acceptați și citiți în Biserică:

    2. lucrările fericitului Ciprian, martir și episcop de Cartagina; lucrările fericitului Grigore, episcop de Nazianz; lucrările fericitului Vasile, episcop de Capadocia; lucrările fericitului Ioan, episcop al Constantinopolului; lucrările fericitului Teofil, episcop al Alexandriei; lucrările fericitului Chiril, episcop al Alexandriei; lucrările fericitului Ilarie, episcop de Poitiers; lucrările fericitului Ambroziu, episcop de Milano; lucrările fericitului Augustin, episop de Hipona; lucrările fericitului preot Ieronim; lucrările fericitului Prosper, om dreptcredincios; scrisoarea fericitului papă Leon adresată lui Falvian, episcopul Constantinopolului; cel care s-ar împotrivi, cu privire la această scrisoare, chiar și modificând sau combătând doar o "iota", și nu o primește cu venerație și respect în toatalitatea ei, să fie anatemă; lucrările și tratatele tuturor Părinților orthodocși care nu au deviat cu nimic dela comuniunea Bisericii Romane, nici nu s-au despărțit de credința ei, sau de învățătura ei, ci au participat la comuniunea ei datorită harului lui Dumnezeu până la sfârșitul zilelor lor, decretăm ca ele să fie citite; tot la fel, trebuie să fie bine primite și cu venerație scrisrorile decretale ale fericiților papi scrise cu diferite ocazii de pe Scaunul Apostolic al Romei pentru a-i sfătui pe diferiți Părinți; de asemenea, Faptele sfinților martiri, care strălucesc prin mărturia chinurilor lor pentru credință, trebuie să fie primite și citite cu venerație de credincioși. Printre catholici, cine se îndoiește că majoritatea martirilor au suportat suferințele cu răbdare, nu din proprie forță, ci datorită harului lui Dumnezeu și a susținerii comunității? Însă, conform unui obicei din vechime și conform unei prudențe particulare nu sunt citite în Sfânta Biserică a Rome, deoarece numele celor care le-au scris sunt complet necunoscute și sunt considerați de necreștini și de ignoranți drept superfluu sau chiar depășite de realitatea faptelor. Aceasta este soarta Faptelor martirilor lui Cyric și Iulia, precum și a lui Gheorghe, care se pare, au fost scrise de eretici. De aceea, după cum s-a mai spus, ca să nu existe nici cel mai mic prilej de batjocură, nu sunt citite în Sfânta Biserică a Romei. Totuși, această Biserică a Romei, veneră cu o devoțiune aparte pe toți martirii precum și luptele lor slăvite, care sunt mai bine cunoscute de Dumnezeu decât de oameni. De asemenea, primim cu deosebită venerație Viețile lui Paul, Antonie, Ilarion și a tuturor ermiților, însă doar acelea care au fost publicate de fericitul Ieronim. Tot la fel, Faptele fericitului Silvestru, care a cârmuit Biserica de pe Scaunul Apostolic, chiar dacă numele celui care le-a redactat rămâne necunoscut, totuși știm că sunt mulți catholici care le citesc în orașul Roma și, datorită vechimii lor, acest lucru este imitat de mai multe Biserici.

    De asemenea, Descrierea descoperirii Sfintei Cruci precum și Descrierea descopoeririi capului sfântului Ioan Botezătorul sunt noutăți care sunt cinstite, iar unii catholici chiar le citesc. Însă dacă aceste lucrări ajung în mâinile catholicilor, fraza fericitului apostol Paul trebuie să le vină în minte: "Scrutați totul, rețineți ce este bun". Tot la fel și Rufin, un om dreptcredincios, a publicat mai multe cărți dintr-o lucrare bisericească și a interpretate chiar unele cărți ale Scripturii. Însă, deoarece venerabilul Ieronim l-a învinuit cu privire la anumite lucruri, cum ar fi liberul arbitru, noi credem ceea ce gândea fericitul Ieronim, iar acest lucru nu este valabil doar despre Rufin, dar și despre toți cei pe care acest om, deseori pomenit, îi învinuie din zel nestăpânit pentru Dumnezeu și pentru drapta credință. Mai primim ca lucrări ce trebuie citite unele cărți ale lui Origen, pe care fericitul Ieronim nu le condamnă. Însă toate celelalte, condamnate de Ieronim, decretăm și noi că trebuie condamnate odată cu autorul lor.

    De asemenea, Cronica lui Eusebiu al Cezareii, cărțile lui despre Istoria bisericească, chiar dacă este cam inflamat în primele cărți ale povestirii lui iar mai apoi compune o carte întreagă pentru a-i face elogiul și a-l justifica pe schismaticul Origen, totuși datorită cunoașterii excepționale a lucrurilor despre care vorbește, care sunt de folos pentru învățătură, nu decretăm nicidecum să fie respinse. Tot la fel, îl lăudăm pe Orosiu, un savant de excepție, care a scris și publicat o Istorie minunată și scurtă, foarte folositoare împotriva calomniilor adversarilor noștri, păgânii. La fel și lucrarea venerabilului Sedulius, Despre Paște, scrisă în versuri hexametre, îi aducem mari elogii. În fine, nu disprețuim nici cartea aplicată a lui Juvecus, ci o admirăm.

    V. Decrete cu privire la cărțile scrise și publicate de eretici sau schismatici. Biserica catholică și apostolică nu le acceptă în niciun fel; printre acestea amintim doar câteva aici cu scopul de a fi reținute în memoria credincioșilor pentru a fi evitate cu desăvârșire de catholici; de asemenea vom da și o listă cu lucrări apocrife.

    În primul rând decretăm că sinodul de la Sirmium, convocat de Cezar Constanțiu, fiul lui Constantin, întrunit de Taurus, este condamnat acum și întotdeauna.

    Apoi, iată o listă a cărților apocrife: Itinerariul, pus sub patornajul apostolui Petru, numit și "Cele nouă cărți ale sfântului Clement"; Faptele, sub numele apostolului Andrei; Faptele, sub numele apostolului Toma; Faptele, sub numele apostolului Petru; Faptele, sub numele apostolului Filip; Faptele, sub numele apostolului Mathias; o Evanghelie, sub numele lui Barnaba; o Evanghelie, sub numele lui Iacob cel Mic; o Evnaghelie, sub numele apostolului Petru; o Evanghelie, sub numele lui Toma, în uz la manihei; Evanghelii, sub numele lui Bartolomeu; Evanghelii, sub numele lui Andrei; Evangheliile falsificate de Lucian; Evangheliile falsificate de Hesichius; Cartea copilăriei Mântuitorului; Cartea nașterii Mântuitorului și a Mariei sau "Moașa"; cartea numită Păstorul; toate cărțile scrise de Leucius, adept al diavolului; cartea numită a Temeliilor; cartea numită Comoara; cartea fiilor lui Adam Leptogeneseos; poemele despre Cristos reunite în versuri virgiliene; cartea numită Faptele lui Tecla și Paul; cartea numită Nepotis; cartea Proverbelor scrisă de eretici și pusă sub numele sfântului Sixt; Apocalispa, zisă a lui Paul; Apocalipsa, zisă a lui Toma; Apocalipsa, zisă a lui Ștefan; cartea numită Trecerea sfintei Maria - Transitus santae Mariae; cartea numită Penitența lui Adam; cartea zisă a lui Og Gigantul care, conform ereticilor, a combătut cu dragonul după potop; cartea numită Testamentul lui Iob; cartea numită Penitența lui Origen; cartea numită Penitența sfântului ciprian; cartea numită Penitența lui Jamnes și Mambres; cartea numită Destinul apostolilor; cartea numită Lauda apostolilor; cartea numită Canonul apostolilor; cartea Fizicianul, scrisă de eretici și pusă sub numele fericitului Ambroziu; Istoria lui Eusebiu Pamfil; lucrările lui Tertulian; lucrările lui Lactanțiu, numită și Firmianus; lucrările lui Africanus; cărțile lui Pstumianus și Gallus; cărțile lui Montan, Priscila și Maximila; cărțile lui Faust maniheul; cărțile lui Commodius; cărțile celuilalt Clement al Alexandriei; cărțile lui Thascius Cyprianus; cărțile lui Arnobius; cărțile lui Ticonius; cărțile lui Cassian, preot din Galia; cărțile lui Victorinus din Petteau; cărțile lui Faust de Riez, în Galia; cărțile lui Frumentius Caecus; poemul despre Cristos scris în veersuri virgilien; Scrisoarea lui Isus către Abgar; Scrisoarea lui Abgar către Isus; Patimile lui Cyric și Iulia; Pătimirea lui Gheorghe; scrierea intitulată Interzicerea lui Solomon; toate inscripțiile înscrise, nu de către îngeri - după cum susțin ei - ci de către diavoli.

    Toate acestea și tot ceea ce este asemănător acestora și au fost învățate oamenilor sau scrise de către Simon Magul, Nicolae, Cerint, Marcion, Vasilide, Ebion, Paul de Samosata, Fotin și Bonose care au născocit erori asemănătoare, Montan și cu el adepțiil lui necurați, Apolinarie, Valentin maniheul, Faust africanul, Sabelius, Arie, Macedonius, Eunomie, Novat, Sabatius, Calist, Donat, Eustatie, Iovinian, Pelagiu, Iulian de Elcana, Celestius, Maximian, Priscilian din Spania, Nestorius al Constantinopolului, Maxim Cinicul, Lampetius, Dioscor, Eutihie, Petru și un alt Petru, unul care a urcat pe scaunul Alexandriei, celălalt pe cel al Antiohiei, Acaciu al Constantinopolului și adepții lui, și nu numai ei, dar și toți ereticii și tot ceea ce au învățat și scris adepții ereticilor și schismaticilor, a căror nume nu au fost reținute, îi declarăm, nu doar respinși dar și eliminați de întreaga Biserică romană, catholică și apostolică, și condamnați pentru totdeauna, cu autorii și lectorii lor, prin blasfemia de neclintit a anatemei.


    votre commentaire
  • Întreaga viață și experiență spirituală a sfântului Augustin (343-430) poate fi citită la lumina experienței "fiului" risipitor din parabolă. Puține sunt lucrările și discursurile în care să nu facă aluzie la renumita parabolă povestită de Isus în Evanghelia după sfântul Luca, cap. 15. Totuși, doar un discurs găsim la sfântul Augustin în care să explice pe față această parabolă. Discursul se află într-o lucrare intitulată: Întrebări cu privire la Evanghelia după Luca, întrebarea 33. Însuși episcopul de Hipona povestește scopul acestei lucrări: Lucrarea de față nu este o explicare detaliată a Evangheliei după Luca. Cineva, citind această evanghelie cu mine, mă întreba cu privire la dificultățile întâlnite, alegând întrebările după priceperea sa și după cum credea el de cuviință. De aceea multe texte, printre care poate unele chiar mai dificile, au fost lăsate la o parte. Interlocutorul meu cunoștea semnificația lor și nu dorea să pierdem timp prețios discutând despre subiecte pe care le stăpânea cu fermitate; de aceea insista să descopere de preferință ceea ce ignora. În plus, cititorul va constata că unele lucruri nu sunt prezentate aici în ordinea cuvenită, așa cum se află în Evanghelie. Revăzute, fără să țin seama de o logică anume, atunci când timpul îmi permitea, aceste întrebări luau forma unor subiecte discutate deja. Am aflat că au fost întrunite și adunate într-o lucrare aceste explicații dictate fără pretenția unui discurs construit, după cum m-am priceput. Atunci mi-a fost teamă ca schimbarea ordinii subiectelor tratate să nu-l tulbure pe cititor, stârnit de textul Evangheliei să caute în această scriere explicația unui text pe care nu-l înțelege; iar pentru a ușura cercetarea de care fiecare are nevoie, am numerotat cu numere ordinea întrebărilor. Așadar, întrebarea a 33-a se referă la semnificația parabolei "fiului risipitor": cine este Tatăl; cine sunt cei doi fii: unul care pleacă spre ținuturi îndepărtate după ce-și adună averea, celălalt pleacă să lucreze la câmp, deci niciunul nu rămâne în casa tatălui; cine este vițelui îngrășat? cine este iedul? ce înseamnă inelul pe deget, haina cea dintâi, încălțămintea în picioare; ce înseamnă demersul fiului de a reveni, sărutul tatălui pe obraz, ospățul pregătit de slujitori la porunca tatălui; ce înseamnă reproșurile fiului cel mare făcute tatălui; de ce nu vrea să intre în casa tatălui să participe la bucuria revenirii fratelui său, etc...? Pentru a da răspuns la toate aceste întrebări, Augustin face apel la procedeul de hermeneutică biblică numit "alegoria". Cititorul, după un examen profund al parabolei, trebuie să fie în măsură să vadă adevăratul sens al acestor lucruri pomenite de Isus în parabolă, cu atât mai mult cu cât o parabolă, în sine, este purtătoare de un sens ce scapă, la prima vedere, sau la o citire superficiale, înțelegerii.

    Întrebarea XXXIII: Fiul risipitor.

    Acest om care are doi fii este Dumnezeu, Tatăl a două popoare care sunt ca două ramuri ale rasei umane, poporul celor rămași fideli cultului unui singur Dumnezeu și poporul celor idolatri, care l-au abandonat pe Domnul. Însă trebuie să mergem până la originea creației omului pentru a aprofunda această istorie. Fiul cel mare este figura fidelității cultului adus adevăratului Dumnezeu. Cel mai tânăr pleacă pentru o țară îndepărtată. El a cerut de la tatăl său partea lui de avere. Așa este sufletul care se lasă sedus de puterea magică a averii. Averea sa, adică viața, inteligența, memoria, măreția și promptitudinea geniului, toate aceste daruri primite din partea bunătății divine sunt puse la dispoziția sa de liberul arbitru; de aceea, "tatăl a îmăprțit averea sa celor doi fii".

    Cel mai tânăr a plecat pentru o țară îndepărtată. Și-a bătut joc de darurile naturale, l-a abandonat pe tatăl său; părăsind Creatorul s-a dedat la plăcerile creaturilor. Ni se spune că "după câteva zile, adunându-și toate bunurile, a plecat spre o țară îndepărtată". Asta înseamnă că puțin timp după crearea rasei umane, sufletul, această creatură rațională, a dorit să fie, datorită liberului său arbitru, stăpân absolut peste sine însuși și peste facultățile lui și să se despartă de Creatorul său pentru a se baza pe propriile forțe. Însă cu cât se îndepărta mai tare de Cel care era izvorul vieții lui, cu atât se vedea epuizat mai mult. De aceea Evanghelia spune că ducea o viață de desfrâu și excese, trăind împrăștiat și risipit în voluptățile exterioare, care s-au adeverit a-l goli pe dinăutru; omul care se dedă la asemenea lucruri dă naștere la deșertăciuni și îl ababdonează pe Dumnezeu care este înlăuntrul lui. Această regiune îndepărtată este uitarea de Dumnezeu. Foametea din acea țară înseamnă privarea de cuvântul adevărului. Locuitorul acelui ținut, numit prințul aerului, este unul care face parte din armata Satanei. Casa lui din țarină reprezintă felul de putere de care dispune, iar porcii reprezintă spiritele necurate care sunt deasupra lui. Roșcovele cu care se hrănesc porcii reprezintă proverbele din popor, goale și zgomotoase, cu care sunt pline lucrările poetice și diferitele discursuri consacrate laudei idolilor sau miturile zeilor păgânilor și care îi îmbucură pe diavoli. De aceea tânărul, dorind să se sature cu roșcove căuta în acest ținut îndepărtat un aliment care să fie hrănitor și sănătos și care i-ar fi putut aduce fericire, însă nimeni nu-i putea da așa ceva. De aceea parabola spune: "nimeni nu-i dădea din roșcovele porcilor".

    Însă, intrând în sine, adică dezlipindu-se de iluziile înșelătoare și de starea lui deșartă procurată de lumea din exterior și adunându-și gândurile în interiorul conștiinței lui, își spune: "câți mercenari au pâine din belșug în casa tatălui meu". Cum poate fi știut acest lucru de un om care s-a scufundat, cum erau și idolatrii, într-o atât de mare uitare de Dumnezeu? Aceste cuvinte nu sunt cumva expresia unei treziri a sufletului prin predicarea Evangheliei? Existau pe atunci mulți predicatori ai adevărului, printre care mai mulți erau cârmuiți, nu de iubirea față de adevărul însuși, ci de dorința de a dobândi bunuri materiale. Despre aceștia spunea Apostolul: "Mulți dintre cei care predică Evanghelia nu o fac cu inima curată" (Fil 1, 17), făcând din pietate o afacere (cf. 1 Tim 6, 5). Nu predicau o altă Evanghelie, cum făceau ereticii, predicau Evanghelia lui Paul, însă într-un alt spirit decât cel al Apostolului. De aceea sunt numiți, pe bună dreptate, mercenari. Ei împart aceeași pâine a Cuvântului și în aceeași casă, totuși nu sunt chemați la moștenirea cerească, ci lucrează pentru o moștenire pieritoare. Despre ei se spune în Evanghelie: "Adevăr vă spun, aceștia au primit răsplata" (Mt 6, 2).

    Își spune așadar: "mă voi ridica", deoarece era într-adevăr foarte îndepărtat, "voi merge la tatăl meu", devenise sclavul celui care-l trimisese să-i păzească porcii. Celelalte cuvinte spun înclinația unui suflet care se pregătește pentru căință făcând mărturisirea păcatelor sale, însă care nu o face încă. Nu se deschide încă tatălui său, însă promite să i se deschidă atunci când îl va revedea. Înțelegeți așadar acum ceea ce înseamnă a reveni la tatăl său: înseamnă a reveni în Biserică prin credință, iar pentru a putea mărturisi credința dătătoare de Viață este neceasră mai întâi împlinirea îndatoririlor creștinești. Dar ce-și propune să-i spună Tatălui? Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primește-mă ca unul din mercenarii tăi. 

    Am păcătuit împotriva cerului, acest lucru are oare acelși înțeles cu: am păcătuit împotriva ta? În acest caz ar trebui să înțelegem prin "cer", maiestatea suverană a Tatălui; în acest sens spune Psalmistul: "Răsare de la un capăt al cerurilor și-l străbate până la celălalt capăt" (Ps 18, 7), adică din sânul Tatălui însuși. Sau mai degrabă, "am păcătuit împotriva cerului" vrea oare să spună: în prezența sufletelor sfinte, care sunt tronul lui Dumnezeu; "și împotriva ta" până în templul intim al conștiinței?

    "Și, ridicându-se, plecă spre tatăl său. Iar pe când era încă departe", înainte ca el să aibă de la Dumnezeu o idee strălucită, însă tocmai atunci când Dumnezeu îl căuta cu ardoare, "taăl l-a vaăzut". Expresia este foarte potrivită; se spune, de asemenea, că Dumnezeu nu îi vede pe cei necredincioși și pe cei mândri și de aceea nu-i are înaintea ochilor săi; căci, a fi înaintea ochilor săi nu se referă de obicei decât la persoane iubite. "Și a fost cuprins de milă; alergând în întâmpinarea lui, i s-a aruncat pe grumaz". Tatăl nu l-a părăsit nicio clipă pe Fiul său Unic, prin care a realizat această cursă, venind în întâmpinarea noastră, înjosindu-se până la noi; fiindcă Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine (cf. 2 Cor 5, 19), și însăși Domnul a declarat astfel: "Tatăl meu, care rămâne în mine, face el însuși lucrările pe care le fac eu" ((In 14, 10). Dar oare ce să însemne altceva faptul că i s-a aruncat pe grumaz, dacă nu faptul că s-a înjosit întinzăndu-și brațul pentru a-l cuprinde? "Cui i-a fost revelat brațul Domnului" (Is 53, 1). Acest braț nu este, cu siguranță, altul decât Domnul nostru Isus Cristos.

    "Și l-a sărutat". A fi mângâiat cu un cuvânt al harului divin, care face să se nască speranța iertării păcatelor, înseamnă a obține de la Tatăl, după revenirea din multele rătăciri, sărutul carității. Atunci începe pentru cel care intră în Biserică mărturisirea păcatelor sale. Fiul risipitor nu spune tot ce-și propusese să spună: "Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Fiindcă Dumnezeu dorește să acționeze cu harul său asupra a ceea el se recunoște nevrednic din cauza păcatelor lui. Nu mai adaugă ceea ce-și propusese când își făcuse examenul de conștiință: "Primește-mă ca pe un mercenar al tău". Când trăia lipsit de pâine, era hotărât să accepte chiar și soarta mercenarilor, dar după ce tatăl său l-a îmbrățișat, nu mai arată pentru acea condiție decât repulsie și nu mai cere așa ceva.

    Haina dintâi simbolizează demnitatea perdută de Adam; slujitorii care o aduc sunt predicatorii iertării lui Dumnezeu. Inelul pus pe deget este sigiliul Duhului Sfânt, semn că participă din plin la harul iertării. Încălțămintea din picioare înseamnă că este pregătit să propovăduiască Evanghelia iertării prin detașarea de bunurile pământești. Vițelul îngrășat este însuși Domnul, însă îngrășat cu insultele oamenilor. Porunca este dată să aducă vițelul cel îngrășat; ce înseamnă asta dacă nu propovăduirea Domnului, și propovăduindu-l, să fie făcut hrană pentru a intra în pântecele fiului extenuat de foame? Porunca este dată ca acest vițel să fie înjunghiat și pregătit, adică să se propovăduiască amintirea morții Mântuitorului; iar noi știm că el este jertfit real pentru fiecare dintre noi atunci când mărturisim că a murit pentru noi. "Să ne bucurăm", spune textul sfânt; aici trebuie să spun care este motivul acestei bucurii: "Pentru că acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost regăsit". Iar acum acest ospăț și această bucurie se celebrează pe tot pământul unde se află Biserica răspândită și implantată. Căci acest vițel îngrășat este trupul și sângele Domnului care se oferă Tatălui ceresc și hrănește toată familia sa.

    Fiul cel mare, care nu a plecat pentru o țară îndepărtată, dar care nu se află acasă nici el, este poporul lui Israel după trup. Este la câmp, adică, în interiorul aceleiași moșteniri și bogății a Legii și Profeților, el se dedică de preferință muncii câmpului și respectării tuturor prescripțiilor iudaice. Printre ei se află un mare număr de oameni însuflețiți de asemenea sentimente și mai există, din păcate foarte mulți, printre noi. Revenind de la câmp se apropie de casă; cu alte cuvinte, fiind preocupat, fără dragoste, de o muncă pământească se împotrivește libertății de care se bucură Biserica, după Scripturi. Aude muzică și dansuri, adică oamenii plini de Duhul Sfânt, care proclamă Evanghelia într-un singur glas, conform recomandării Apostolului: "Vă îndemn, fraților, le spune el, în numele lui Isus Cristos, Domnul nostru, să faceți în așa fel încât să aveți un singur glas" (1 Cor 1, 10). Mai aude și concertele de laudă înălțate către Dumnezeu, ca dintr-o singură inimă și dintr-un singur suflet. Cheamă pe unul din slujitori și îl întreabă despre cele ce se petrec, cu alte cuvinte, deschide cărțile Profeților și, forțându-i, îi întreabă într-o oarecare măsură pentru a ști ce înseamnă sărbătorile pe care le celebrează Biserica, în afara căreia el se află. Slujitorul tatălui său îi spune: "Fratele tău a revenit, iar tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a aflat sănătos". Fratele tău era, într-adevăr, la capătul pământului. Însă ceea ce face să crească și mai tare bucuria celor care cântă Domnului un cântec nou este faptul că aceste laude vin de la capătul pământului (cf. Is 42, 10); iar pentru a celebra revenirea celui care fusese absent a fost dat morții omul durerilor, obișnuit al suferințelor (cf. Is 53, 3); iar cei cărora nu le fusese propovăduit încă, l-au văzut; iar cei care nu auziseră încă vorbind despre el, l-au contemplat.

    Dar și acum Israel se mânie și refuză să intre. Atunci când toată mulțimea popoarelor va intra, Tatăl său va ieși la momentul potrivit pentru ca tot Israelul să fie mântuit. Acest popor a căzut în parte în orbire, asta înseamnă absența fiului cel mare aflat la câmp, până ce desăvârșirea celui mai tânăr revenit din lunga lui rătăcire în mijlocul idolatriei popoarelor, pentru a mânca vițelul cel îngrășat în casa părintească (cf. Rom 11, 25). Într-o zi, vocația evreilor la mântuire, aderând la Evanghelie, se va arăta pe deplin. Acesta este sensul demersului făcut de Tatăl care încearcă să-l introducă pe fiul cel mare în casă.

    Răspunsul acestuia face să se nască două întrebări: cum putem spune despre poporul evreilor că nu a încălcat niciodat poruncile lui Dumnezeu? Și ce înseamnă că nu a primit niciodată un ied ca să se bucure cu prietenii săi? Cât privește prima întrebare, putem deduce cu ușurință că nu este vorba despre toate poruncile, ci despre cea care este cea ma importantă și necesară, vreau să spun, aceea care interzice adorarea altui Dumnezeu decât a unicului Dumnezeu adevărat, Creatorul a toate (cf. Ex 22, 3); înțelegem astfel că acest fiu nu-i întruchipează pe toți israeliții în parte, ci doar pe aceia dintre ei care nu au părăsit niciodată cultul Dumnezeului adevărat pentru a da cult idolilor. Într-adevăr, chiar dacă acest fiu, care se afla desigur la câmp, dorea lucruri pământești, totuși de la Dumnezeul unic aștepta el aceste lucruri, care sunt comune cu ale animalelor. De aceea sinagoga este personificată astfel în acest psalm al lui Asaf: "Eram ca un dobitoc în fața voastră, dar eram pururea cu voi" (Ps 72, 23). Este ceea ce vrea să spună și mesajul tatălui, formulat în textul parabolei astfel: "Tu ești mereu cu mine". Nu-i reproșează fiului său un fel de minciună, însă făcând elogiul perseverenței lui de a rămâne cu el, îl invită, cu această ocazie, să ia parte mai însemnată și mai desăvârșită la bucuria casei.

    Dar ce înseamnă acest ied pe care nu l-a avut niciodată pentru a sărbători cu prietenii lui? Este știut faptul că iedul este de obicei simbolul omului păcătos. Însă departe de mine gândul să admit că ar fi vorba aici de Anticrist. Fiindcă nu văd cum am putea justifica până la capăt o asemenea interpretare. Ar fi mult prea absurd ca acest fiu, căruia îi este dat să audă cuvintele: "Tu ești mereu cu mine" să fi exprimat dorința de a crede în Anticrist. Nu ne este permis, de asemenea, să vedem în acest fiu personificarea acelora, dintre evrei, care vor crede în Anticrist. În ipoteza în care acest ied ar fi figura Anticristului, cum ar putea acest fiu să mănânce din vițelul îngrășat dacă mai întâi nu ar avea acces la credința în el? Sau, dacă a mânca dintr-un ied nu înseamnă altceva decât bucuria pricinuită de pierderea Anticristului, atunci cum acest fiu, pe care tatăl îl primește atât de frumos, îndrăznește să spună că o asemenea bucurie nu i-a fost acordată niciodată, în vreme ce știm prea bine că fiii lui Dumnezeu vor bate din palme la condamnarea advresarului său. În opinia mea (ceea ce voi spune, într-un fel destul de obscur, nu trebuie să împiedice pe nimeni să examineze în profunzime) fiul se plânge de faptul că Domnul însuși a fost refuzat de ospățul său, știut fiind că Domnul este un păcătos în ochii lui. Acest popor, considerându-l pe Domnul drept un ied, cu alte cuvinte, văzând în el un violator al shabbatului și un profanator al Legii, nu ar fi meritat să participe la bucuria Tatălui; de aceea el spune: "Nu mi-ai dat niciodată un ied să-l mănânc cu prietenii mei", vrând să spună celui care este în opinia sa un ied, nu mi l-ai dat niciodată să mă bucur și eu și nu mi-ai permis niciodată acest lucru, tocmai pentru faptul că-l consideram un ied; "cu prietenii mei", înseamnă cu căpeteniile acestui popor, sau cu cei de la Ierusalim și cu popoarele evreilor din Iuda. Cât despre femeile desfrânate cu care fiul cel mic este acuzat că ar fi risipit averea tatălui, semnifică foarte bine patimile rușinoase, care au condus la abandonul legământului unic și legitim cu adevăratul Dumnezeu, pentru a căuta în superstițiile păgâne unirea adulterină cu o mulțime mare de diavoli. 

    Dar de ce după ce tatăl îi spune: "Tu ești mereu cu mine", cuvinte explicate mai sus, continuă astfel: "Și toate câte sunt ale mele sunt ale tale?" Aveți bine grijă să nu vă imaginați că aceste cuvinte: "Toate ale mele sunt ale tale" înseamnă că fratele mai mic nu le are, după cum am văzut că vă întrebați cu atât nedumerire, pentru o moștenire lumească; atunci cum fiul cel mare ar putea avea tot, în vreme ce noi știm că fiul cel mic și-a luat deja partea? Fiii desăvârșiți, cu inimile curate și aflați deja vrednici de cer, au totul, astfel încât fiecare lucru aparține tuturor și totul aparține fiecăruia, deoarece dragostea ignoră anxietatea ce merge mână în mână cu lăcomia. Însă cum putem spune că acest fiu le are pe toate? Oare Dumnezeu, va imagina cineva, pune dedesubtul lui îngerii, virtuțile mărețe, puterile și toate spiritele crești și voințele sale? Dacă înțelegem "posesor" în sensul de "stăpân", este clar că Dumnezeu nu i le-a dat pe toate. Căci cei despre care stă scris: "Vor fi ca îngerii lui Dumnezeu" (Mt 22, 30), nu vor fi "stăpâni", ci mai degrabă "moștenitori" ai îngerilor. Iar dacă stăpânirea se înțelege, în mod legitim de altfel, legat de această frază: "sufletele afalte în stăpânirea adevărului", nu văd de ce nu am putea admite aici cuvântul "toate" în adevăratul său sens, propriu și absolut. Într-adevăr, când spun despre suflete că sunt în posesia adevărului, intenția mea nu este aceea de a afirma că sunt "stăpâne" peste adevăr. În fine, dacă ne este interzis să înțelegem posesia în acești termeni, atunci să lăsăm asta la o parte. Deoarece tatăl nu spune: Îți voi da în stăpânire toate; sau stăpânești, sau vei stăpâni peste toate bunurile mele, ci: "Toate ale mele sunt ale tale". Toate acestea, însă, nu îi aparțin așa cum îi aparțin lui Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce este în portofelul nostru poate fi folosit pentru a cumpăra hrană sau îmbrăcăminte pentru familia noastră, sau pentru orice altă folosință asemănătoare. Și cu siguranță, după cum era îndreptățit să-l numească tată, nu văd ce nu ar fi putut să numească aparținând lui din cele ale tatălui, fiindcă îi aparținea din mai multe puncte de vedere. Căci atunci când vom obține fericirea veșnică, lucrurile care sunt înălțate deasupra noastră vor fi ale noastre pentru a le vedea; vom trăi cu cele care vor fi în preajma noastră, iar cele ce vor fi dedesubtul nostru ne vor aparține ca să le stăpânim. Așadar, fratele cel mare să participe la ospățul bucuriei în siguranță maximă, fiindcă fratele său mai mic era mort, și acum este viu, era pierdut, și acum a fost regăsit.


    votre commentaire