Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea este bine cunoscut pentru elogiile peste masura aduse "primului" imparat crestin, Constantin, care in 313 a publicat un edict prin care dadea libertate de cult tuturor religiilor din Imperiu, deci si crestinismului. Felul miraculos prin care Constantin au fost convins de existenta Dumnezeului cel adevarat al crestinilor l-a convins pe Eusebiu ca este vorba despre o persoana predestinata de Dumnezeu pentru a impune "noua religie" in intreg Imperiul. Totusi istoria ne arata ca doar pe patul de moarte, nu inainte insa de a fi comis ultimile doua crime, ucigandu-si sotia si unul din fii sai, Constantin a devenit "crestin", daca se poate spune asa, primind taina mantuitoare din mainile episcopului arian de la prima ora, Eusebiu de Nicomedia, sfatuitorul spiritual al casei imperiale si condiscipol si aparator al ereticului Arie.

Un alt istoric bisericesc, Sozomen Scolasticul ne povesteste pacatul in care a cazut Teodosie, imparatul care printr-un edict din 381, dupa conicliul de la Constantinopol, a decretat crestinismul religia oficiala a Statului. Rams in istorie sub numele de "masacrul de la Tesalnic", Teodosie este acuzat de Ambroziu, episcop de Milano, si-i interzice intrarea in biserica si accesul la sacramentul Euharistiei inaintea ispasirii pedepsei impuse. 

Sub această temă s-a desfășurat o dezbatere la Centrul Sfinții Petru și Andrei din București, avându-i ca invitați pe Î.P.S. Dr. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, și pe Pr. Dr. Constantin Pătuleanu, consilier patriarhal la Patrirhia BOR, coordonatorul sectorului teologic-educațional. Celor doi oratori, Pr. Dr. Michel Kubler, asumpționist, Directorul Centrului Sfinții Petru și Andrei, le-a pus două întrebări: în general, cum se manifestă importanța conciliului în tradițiile noastre respective; iar în particular, care este actualitatea conciliară concretă pentru cele două tradiții. Știm cu toții că întrunirea Apostolilor de la Ierusalim, din jurul anului 40, (cf. Fap. 15, 22-35) a însemnat un eveniment important în Biserica apostolică. Aici s-au decis două lucruri de o extremă importanță pentru răspândirea creștinismului post-apostolic: în primul rând Legea cea veche nu este abolită, ci ea a găsit împlinirea perfectă în Isus Cristos, prin consecință, cei care aderă la credința în Cristos, mort și înviat pentru noi și pentru a noastră mântuire, nu mai este sclavul legii, ci devine un om liber prin harul reînoirii baptismale; iar în al doilea rând, Apostolii au luat o decizie importantă referitor la tăierea împrejur: dacă noii convertiți vin din iudaism și au fost tăiați împrejur, să rămână așa, iar dacă aceștia vin din păgânism să nu li se impună tăierea împrejur, fiindcă pentru creștin tăierea împrejur este spirituală și s-a realizat o dată pentru totdeauna în pătimirea, moartea și învierea lui Cristos. Astfel, Apostolii au plecat în lumea întreagă să propovăduiască Evanghelia mântuirii la toate popoarele și să boteze în „numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh“.

După marea schismă din 1054, când un delegat al Patriarhului de Roma, Papa Leon al IX-lea, cardinalul Humber de Moyenmoutier, viitorul Papă Ștefan al IX-lea,  și Patriarhul de Constantinopol, Mihai Cerularie, au lansat verdictul de excomunicare reciprocă, Florența rămâne în istorie ca fiind tentativa cea mai semnificativă de unire a creștinilor într-o unică Biserică, unică mărturisire de credință, sub un unic Păstor, care la conciliul de la Constantinopol, în 381, s-a decis a fi episcopul Romei cu titlul onorific „primus inter pares – primul printre egali“, o traducere a expresiei utilizate de Ignațiu de Antiohia, „cel care prezidează în caritate“ (vezi, Ch.L. The Council of Florence, Cambridge, 1959). Documentele de la Florența atestă faptul că după dezbaterile și acordurile concluse la Florența, Bisericile s-au aflat unite și au trăit această unitate circa 40 de ani, mulți din episcopii care au participat la dezbateri, atât orientali cât și occidentali, au murit în unitatea Bisericii. Unii episcopi orientali, din cauza vârstei înaintate sau a bolii și a oboselii drumului, au trecut în lumea celor drepți la Florența sau la Roma, unde au aflat locul de veci lângă episcopii latini. De asemenea, tot din documentele de la Florența reiese și faptul că atât orientalii cât și occidentalii au votat în favoarea dogmei filiochiste – Filioque – deja prezent în unele formule de credință orientale, Quimque – Simbolul de credință pseudo-atanasian, datând din sec V, precum și în scrieri patristice de limbâ greacă. Părinții conciliari au stabilit un dosar patristic de expresie greacă și de expresie latină în care erau prezente afirmații în favoare lui Filioque și de o parte și de cealaltă. Puțini sunt cei care s-au aplecat asupra acestui dosar pentru a-l analiza și a trage concluziile necesare în vederea unei mai juste formulări de opinie la adresa acuzației de introducere a lui Filoque în crezul de la Niceea-Constantinopol de partea creștină occidentală.

"Poarta credinţei" (cf. Fap 14,27) care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus care, cu darul Duhului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22). A mărturisi credinţa în Treime - Tată, Fiu şi Duh Sfânt - echivalează cu a crede într-un singur Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8): Tatăl care la plinirea timpului l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră; Isus Cristos care în misterul morţii şi învierii sale a răscumpărat lumea; Duhul Sfânt care conduce Biserica de-a lungul secolelor în aşteptarea întoarcerii glorioase a Domnului.

Sfântul Augustin: păcatul strămoșesc sau originar

Reflecții inspirate și completate din Athanase Sage, călugăr augustinian asumpționist: „Le péché originel dans la pensée de saint Augustin, de 412 a 430“, în: Revue des études augustiniennes, 1968, p. 75-112.

În 412, Sf. Augustin publică o lucrare, De peccatorum meritis, în care apare pentru prima dată afirmația prezenței unui păcat la otți descendenții lui Adam, încă de la naștere. Acest păcat, numit păcat originar sau strămoșesc, este una dintre cele mai tainice moșteniri adamice, îndeosebi când nu este pusă în paralel cu taina mântuirii.

Mai întâi, episcopul de Hipona insista, în conformitate cu învățătura Bisericii, asupra mortalității produse de acest păcat, mortalitate prezentă la primul om și transmisă generațiilor de după el. Cu toții moștenim un trup coruptibil ce îngreunează urcarea spiritului spre înălțimi. Multiplicarea păcatului, odată cu vârsta rațiunii, este rezultatul condiției mortale în care ne naștem. La naștere, copii moștenesc acest păcat doar datorită solidarității lor cu umanitatea în care s-au născut. Această rană a sufletului aduce după sine coruptibilitatea trupului, fapt ce implică o culpabilitate în ochii lui Dumnezeu. Această culpabilitate este ștearsă prin botez. Concupiscența este păcat, însă copilul nu este ocnsiderat de la naștere ca fiind păcătors. În a doua parte a articolului, Athanase Sage revine asupra acestei idei a concupiscenței la Sfântul Augustin, de acees retrimitem cititorul nostru la textul francez atașat aici.

Când pe scena teologică a apărut Pelagius, un monah irlandez ajuns la Roma și scandalizat de moralitatea ierarhilor, Sfântul Augustin va aprofunda gândirea sa despre păcat și transmiterea lui din generație în generație pentru a ajunge să afirme necesitatea harului pentru iertarea păcatelor și nu limitarea la faptele proprii, care ar putea să-i aducă mântuirea, așa cum susținea Pelagius. Sfântul Augustin se opune ideii mântuirii pe care noi am putea-o dobândi prin propriile merite. De la Adam moștenim nu doar un trup coruptibil destinat morții, nu doar concupiscența, consecință a primului păcat, ci însuși păcatul care merită condamnarea veșnică dacă nu este șters de însuși Isus Cristos. Păcatul contractat la naștere se multiplică odată cu vârsta rațiunii, prin păcatele mai mult sau mai puțin grave, comise personal. Păcatul originar este un mister pe care noi nu-l cunoaștem decât prin Revelație, un mister strâns legat de însuși misterul răscumpărării omului.

Pelagius afirma o doctrina opusă celei prezentate aici. Pentru el mortalitatea era naturală omului, nu era consecința păcatului lui Adam. Omul a fost creat de la origini muritor de Dumnezeu. De asemenea, concupiscența nu era o greșeală a naturii umane, a admite așa ceva, pentru el, era să aduci blasfem împotriva creației. Cât despre existența unui păcat fără responsabilitate personală, pentru Pelagius este de neconceput. Argumentația lui este mai mult filosofică decât teologică sau creștină și ne îndepărtează de primul Adam al cărui rol în istoria mântuirii este mult diminuat, astfel încât ajunge chiar să micșoreze legăturile noastre harice cu noul Adam, Cristos. Învățătura păcatului originar este reversul învățăturii despre har, în apărarea căruia episcopul de Hipona a angajat toate forțele sale. Fără teama de a greși, Sfântul Augustin afirmă necesitatea harului pentru mântuirea omului, în conformitate cu unul dintre cele mai frumoase cânturi pascale: fericită vină a lui Adam ce ne-a meritat un asemenea Mântuitor, cântat în tradiția latină în noaptea Paștelui.

Din secolul al XVI-lea, două teologii se află în opoziție: una este sensibilă misterului păcatului și harului, cealaltă este mai mult înclinată spre a da ascultare spiritului lumii. Amândouă proclamă dogma păcatului originar, însă una vorbește despre decăderea firii, pusă în evidență în mod particular de răul concupiscenței, și se angajează în inteligența păcatului, cealaltă refuză să urmeze această cale de inspirație augustiniană care ar tinde spre rănirea liberului arbitru al omului și păcatul originar nu consistă decât în privarea harului propriu zis al înălțării la nivel supranatural.

Scrisoarea către Marcelin despre interpretarea Psaltirei, a Sfântului Atanasie de Alexandria, este un text foarte răspândit în antichitatea creștină. Dacă paternitatea îi este acordată unanim de specialiști, referitor la data redactării ei acordul lasă de dorit, deoarece ne este dificil să o datăm cu exactitate. Din unele indicii conținute în scrisoare am putea crede că a fost scrisă după anul 366, reîntoarcerea definitivă a episcopului Atanasie pe scaunul patriarhal al Alexandriei. M.J. Rondeau, „Scrisoarea către Marcelin despre psalmi“, în Vigilia Christianae, 1968 (22), p. 176-197, afirmă că ar fi o scriere de maturitate sau din perioada bătrâneții. Tonul scrisorii este calm, încărcat de savoiare spirituală, care ne face să descoperim un om sub „stăpânirea“ lui Dumnezeu și îndrăgostit de Logosul divin făcut trup pentru îndumnezeirea firii umane. Apărarea credinței niceene a făcut din Patriarhul alexandrin unul din personajele cele mai importante din secolul IV. Spre sfârșitul vieții, grija pastorală îl împinge să împărtășească, făcând uz de ultimile forțe cu care Dumnezeu îi mai înzestrează sufletul, pasiunea sa față de Christos credincioșilor ce-i sunt încredințați spre păstorire și care l-au susținut și încurajat în lupta pentru adevăr. În această scrisoare, episcopul îi răspunde diaconului Marcelin care-i cere sfaturi spirituale referitor la rugăciune. Sfântul Atanasie îl îndrumă spre contactul cu rugăciunea psalmilor din mai multe motive: psalmii sunt rugăciuni inspirate de Duhul Sfânt; poporul lui Israel, din care s-a născut Mântuitorul, s-a rugat acești psalmi timp de veacuri; Mântuitorul însuși nu avea altă rugăciune decât cea a psalmilor, de pe înălțimea crucii El înalță către Tatăl asemenea rugăciuni psalmice: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit (Ps. 22, 1); toate trăirile sufletului, psihologice și de credință, sunt expuse de David în rugăciunea Psalmilor; în fine, Psaltirea a devenit cartea de rugăciune prin excelență a Bisericii: Christos Capul și Biserica Trupul se roagă zilnic rugăciunea Psalmilor. Cel ce dorește să ajungă la desăvârșire spirituală nu are altă cale de mijloc decât să se roage în orice circumstanță a vieții folosindu-se de psalmi...

Să nu încercăm în zadar să înfrumusețăm Psalmii folosind cuvinte seducătoare. Să nu cedăm ispitei de a modifica sau schimba în nici un fel cuvintele. Ci să fie citite și să fie recitite în simplicitate, așa cum au fost scriși, fără adăugiri, pentru ca oamenii care au scris Psalmii, recunoscând cuvintele lor, să se roage cu voi, sau mai bine spus pentru ca Duhul însuși, care a vorbit prin sfinți, ascultând cuvintele pe care el însuși le-a inspirat, să vină în ajutorul nostru. Căci, cu cât mai mult viața sfinților este mai bună decât a altora, cu atât mai mult și cuvintele lor sunt mai bune și mai eficace decât ale noastre. Efectiv, prin aceste cuvinte ei au fost plăcuți lui Dumnezeu, după cum a spus-o Apostolul: Ei au obținut împărății, au săvârșit dreptatea, au văzut realizându-se promisiunile, au închis gura leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișului sabiei, au redevenit tari după boală, au devenit puternici în război, au învins armatele străine. Unele femei au regăsit morții lor prin înviere (Evr 11,33-35).

Acum deci, când recităm Psalmii, credem că Dumnezeu îi ascultă necontenit pe cei care-l roagă cu aceste cuvinte; dacă îi spunem când suntem întristați, vom afla în ei o mare consolare; dacă ne rugăm cu ei în timpul ispitei sau al persecuției vom ieși mai puternici și Domnul care l-a protejat mai întâi pe autor ne va proteja și pe noi; Psalmii îl alungă pe Satana și demonii sunt nimiciți. Dacă cineva a păcătuit, spunând aceste cuvinte va intra în sine însuși și va înceta să mai păcătuiască; dacă nu a păcătuit, va cunoaște bucuria deoarece tinde spre bunurile ce ne sunt oferite iar cântarea Psalmilor îi va da tărie în luptă, nu va fi niciodată îndepărtat de adevăr, ci va ști să-i convingă pe impostorii care încearcă să-l conducă la păcat. Omul nu este garantul acestor lucruri, ci Scriptura divină însăși. Într-adevăr, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să scrie acea mare cântare și să o învețe poporului (Deut 31,19); celui pe care l-a constituit căpetenie i-a poruncit să scrie Deuteronomul (Deut 17,18), să-l păstreze în mâini și să mediteze mereu cuvintele sale fiindcă aceste discursuri sunt suficiente pentru a aminti virtutea și a veni în ajutor celor care le meditează cu sinceritate. Fără îndoială, când fiul lui Nave a intrat în țata promisă, văzând postamentul dușmanilor și regii amoreilor întruniți pentru război, în locul armelor și săbiilor, el a luat cartea Deuteronomului și a citit înaintea poporului reamintindu-i cuvintele Legii și, înarmând poporul cu ele, a învins asupra dușmanilor (Ios 8). Regele Iosia, după ce a descoperit cartea și după ce a citit-o înaintea tuturor, nu-i mai era teamă de dușmani (II Regi 22,3-23,3); iar când poporul era în război, arca ce conținea tablele legii preceda armata și aceasta era o protecție suficientă, mai puțin atunci când printre cei care o purtau sau în popor exista păcatul și ipocrizia. Într-adevăr era necesară credința și sinceritatea pentru ca Legea să răspundă dorințelor lor.

Eu, îmi spunea bătrânul înțelept, am auzit spunându-se de către oameni de vază, că în trecut în Israel era suficient să se citească Scriptura pentru a-i alunga pe demoni și a învinge asupra piedicilor pe care ei le întindeu oamenilor. Astfel, spunea el, sunt condamnabili, fără dor și poate, cei care abandonează aceste cărți și inventează altfel de cuvinte pentru a seduce, se auto-numesc exorciști. Demonii râd de ei și își bat joc de ei atunci când îi aud, cum s-a întâmplat evreilor și fiilor lui Scheva (Fap 19,14) care demonstraseră că și ei puteau face exorcisme. Demonii se distrează pe cinste când aud asemenea cuvinte, dimpotrivă, îi cuprinde frica în fața cuvintelor sfinte și nu le poate suporta. Într-adevăr, în Scriptură se spune că dmeonii neputând să-l suporte pe Domnul, strigau: Rugămu-ne ție, nu ne chinui înaintea timpului (Lc 8,28). Erau nimiciți, într-adevăr, doar la vederea Domnului. Astfel, chiar și Paul poruncea spiritelor rele (Fap 16,18) și demonii se supuneau apostolilor (Lc 10,17). Mâna Domnului era cu profetul Elizeu și el profețea referitor la ape, pentru cei trei regi, atunci când a poruncit să se sune Psaltirionul (II Regi 3,14-19). Însă și mai mult, dacă cineva poartă de grijă celor care suferă să recite Psaltirea; să poată veni în ajutorul celui care suferă și să arate astfel credința sa vie și fermă. Dumnezeu, văzând-o, va da vindecarea desăvârșită celui care-l roagă astfel. Chiar și sfântul Psalmist știa aceasta atunci când spunea Psalmul 118: Voi medita poruncile tale, nu voi uita cuvintele tale (Ps 118,16), și iarăși Poruncile tale erau obiectul cântărilor mele în exil (Ps 118,54). Într-adevăr, aceste cuvinte le-au garantat mântuirea, fiindcă stă scris: Dacă Legea ta nu ar fi fost meditația mea, atunci aș fi pierit în umilința mea (Ps 118,92). De aceea Paul dădea asigurări discipolului său spunând: Meditează aceste cărți, ele să fie preocuparea ta de bază iar progresele nu vor întârzia (Tim 4,15). Meditează și tu aceste lucruri. Citește cu inteligență Psalmii și, cârmuit de Duhul Sfânt, vei putea înțelege sensul fiecăruia. Vei imita astfel viața acestor oameni sfinți care, inspirați de Dumnezeu, au rostit aceste cuvinte.

Arius (né vers 250 ou 256 probablement en Libye – mort en 336) est un prêtre d’Alexandrie, en Egypte, dont l’enseignement et la doctrine, appelée arienne, ont été condamnés par l’Eglise réunie en concile, à Nicée, en 325, comme étant hérétique. Vers 318, alors qu’il était avancé en âge, a été rappelé à l’ordre par son évêque Alexandre à cause de son enseignement donné aux fidèles de Baukalis, une paroisse au bord de la Méditerranée dont il état le curé, sur le Fils de Dieu. La question que se posait Arius était: “Le Fils de Dieu peut-il être consubstantiel et coéternel avec le Dieu le Père?” Sa réponse est négative: “Le Fils ne peut pas être consubstantiel avec le Père, ni coéternel avec lui puisqu’il a un commencement, son engendrement du Père, donc, avant qu’il soit engendré, il y eut un temps où il n’était pas”. Arius était suivi dans sa doctrine par d’autre prêtres et même évêques. Ils sont excommuniés par un petit synode réuni par Alexandre dans la ville métropolitaine en 320. Le 28 octobre 312, Constantin, suite à la victoire contre son rivale Maxence  au Pont Milvius, avait réuni l’Empire sous un seul Empereur, or la doctrine d’Arius et de ses disciples risque de diviser à nouveau, pour des questions religieuses, l’intégrité de l’Empire.

Reunit în anul 325 prin porunca imperială a lui Constantin, conciliul de la Nicea avea o dublă misiune: pe de o parte, clarificarea doctrinei cristologice în confruntările dogmatice pe care Orientul le întâmpină datorită predicării preotului alexandrin, Arie , pe de altă parte, stabilirea unei date comune pentru celebrarea „sărbătorii sărbătorilor”, Paştele Învierii Domnului, la o dată comună de către toţi creştinii. Astfel, împăratul doreşte să conserveze pacea şi unitatea Imperiului dobândite cu puţini ani în urmă . Preşedinte al dezbaterilor conciliare este numit episcopul de Cordova şi îndrumător spiritual al casei imperiale, Osius. Invitaţia este făcută tuturor episcopilor din Orient şi Occident: Văzând deci Biserica perturbată din cauza acestor două neînţelegeri, împăratul a convocat un conciliu universal invitând prin scris episcopii de pretutindeni să se întâlnească la Niceia în Bitinia . Conform mărturiei lui Eusebiu al Cezareii, s-au reunit la Nicea episcopi din toate Bisericile Europei, Libiei şi Asiei. Adunarea miniştrilor lui Dumnezeu în acelaşi loc era asemenea unei case de rugăciune, parcă mărită de Dumnezeu, pentru a conţine în ea sirieni şi cilicieni, fenicieni şi arabi, palestinieni şi egiptieni, libieni şi mesopotamieni. Era prezent chiar şi un episcop din Persia şi unul din Goţia. Din Pont şi Asia, Frigia şi Pamfilia au venit cei mai ilustri demnitari ecleziastici. Tracii şi macedonienii, arcainii şi epiroţii erau reprezentaţi şi mulţi alţi episcopi au venit din îndepărtări .

Pe 20 mai 325, împăratul însuşi pronunţa discursul inaugural adresând salutul său cordial de bun venit celor „aproximativ 300”  de episcopi prezenţi la întrunire. Majoritatea participanţilor sunt orientali, fapt care a determinat limba oficială în dezbaterile conciliare, greacă. Papa Silvestru, din cauza vârstei înaintate, nu a putut participa la conciliu însa a trimis doi reprezentanţi: preoţii Vicenţiu şi Biton. Dorinţa fierbinte a împăratului era aceea ca participanţii să ajungă la un acord comun. Toate tendinţele teologice ale epocii erau prezente: subordinaţionişti de tendinţă ariană, reprezentaţi de Eusebiu al Cezareii şi omonimul său, episcop al Nicomediei; antisubordinaţionişti extremişti, reprezentaţi de Marcel al Ancirei; tradiţionalişti, reprezentaţi de Alexandru al Alexandriei şi Osius al Cordovei cărora li se alătură şi episcopul Macarie al Ierusalimului şi cel al Antiohiei, Eustaţie: Printre miniştrii lui Dumnezeu, unii se distingeau prin cuvintele lor pline de înţelepciune, alţii prin austeritatea vieţii şi curajul perseverent în faţa dificultăţilor, unii erau remarcabili datorită moderaţiei apropourilor. Printre ei, unii erau onoraţi datorită vârstei înaintate, alţii străluceau datorită tinereţii şi vigorii sufletului lor, alţii tocmai intraseră in rândurile prelaţilor. 

Conform mărturiei lui Lactantius, Instituții divine, I,6, Brandt T.1, p. 20-23, sibyllia ar veni din expresia „sios bolla“, care trecând prin „dios bulle“, ar însemna sfatul sau voința lui Dumnezeu. Sibylia erau de cele mai multe ori fecioare, uneori chiar hermafrodite, cărorea le erau atribuite puteri de mijlocire, între altele tocmai datorită particularităților lor anatomice, considerate ca fiind o intervenție divină, în slijba unui templu păgân. Erau considerate ca fiind însărcinate de divinitate pentru a transmite Oracolele lor oamenilor, în particular celor ce dețineau puterea. Ele făceau aceasta printr-un limbaj enigmatic dând loc la numeroase interpretări, fapt ce le punea la adăpost de orice contestație ulterioară. Unele oracole sibyline aveau un caracter secret: de pildă, templul lui Jupiter Capitolin obținuse de la sibyla din Erytreea circa 1000 de versuri a căror tâlcuire era rezervată doar celor inițiați în oracole divine. Această practică, precum și ambiguitatea aparenței lor, a dat calificativul de „sibyllin“ atribuit astăzi scrierilor sau cuvintelor obscure, enigmatice, misterioase, a căror sens este ascuns. Oracolele sibyline sunt o colecție de versuri în 14 cărți, care în general sunt scrise de femei prezicătoare regrupate sub numele generic de sibyle, în referință la Sibylele din Delphes.

Sunt numeroase textele apocrife religioase, adică nerecunoscute de canonul Scripturilor ebraice și creștine, și pretind un conținut sau atribuire pseudoepigrafică Vechiului sau Noului Testament. Pentru a le identifica mai sunt numite și Apocrife iudaice, însă termenul este impropriu, deoarece nu toate au ieșit dintr-un ambient ebraic, dimpotrivă, multe asemenea screiri provin de la scriitori creștini sau care au adus adăugiri importante din ambientul creștin. Data redactării acestor texte este variată. Cât despre geniul literar, apocrifele Vechiului Testament aparțin la diferite genuri literare, în particular distingem numeroase apocalipse și testamente. Termenul „apocalipsă“ este o transcripție din grecescul ἀπōκάλυψις ce înseamnă literar înlăturarea unui văl, iar în sens figurat înseamnă „revelație“ sau „descoperire“ a ceva ce era ascuns. Unele texte apocaliptice fac parte din Biblie: cartea lui Daniel și Apocalipsa Sfântului Ioan, primită în canonul Scripturilor creștine foarte târziu.