Preceptele evanghelice, frați prea-iubiți, nu sunt altceva decât învățăturile Maestrului divin. Sunt fundamentele pe care si zidește speranța, sprijin pentru întărirea credinței, alimente pentru reconfortul inimii, orientări pentru a direcționa pelerinajul, elemente pentru obținerea mântuirii. Formând pe pământ duhul ascultător al credincioșilor, aceste învățături îi conduc în Împărăția cerurilor.

Dumnezeu a voit ca multe lucruri să fie transmise prin profeți. Însă cu cât mai mult este important mesajul Fiului! Cuvântul lui Dumnezeu, care odinioară vorbea prin profeți, acum ne vorbește el însuși prin glasul său. Nu ne mai cere să pregătim calea celui care vine, el însuși este Cel care vine, care ne deschide și ne arată calea de urmat. Astfel, după ce am fost niște rătăcitori și orbi în întunericul morții, acum am primit lumina harului și păstrăm calea vieții cu Domnul ca îndrumător și căpetenie.

Printre alte multe avertizări binefăcătoare și porunci divine prin care urmărea mântuirea poporului său, El a oferit și un model de rugăciune; El este cel care ne-a învățat ceea ce trebuie să cerem în rugăciune. El ne-a învățat cum să trăim relația noastră cu Dumnezeu, cum să ne rugăm, fiind înzestrat de acea bunătate care se revarsă din belșug asupra noastră. De aceea, atunci când ne adresăm Tatălui, folosind rugăciunea pe care Fiul ne-a învățat-o, suntem ascultați cu mai multă ușurință.

El anunțase deja că sosise ceasul în care adevărații adoratori ai Tatălui îl vor adora în duh și adevăr. Astfel a săvârșit ceea ce a spus odinioară: primind Duhul și Adevărul prin sfințenia care vine de la El, putem, tot datorită învățăturii sale, să adorăm în Duh și în Adevăr. Ce rugăciune poate fi mai spirituală decât cea care ne-a fost dată de însuși Cristos, care ni l-a dat și pe Duhul Sfânt? Ce rugăciune poate fi mai adevărată decât aceasta, deoarece a ieșit chiar din gura Fiului, care este Adevărul? A ne ruga altfel decât ne-a învățat El, nu ar fi doar ignoranță, ci chiar un păcat, după cum El-însuși spune când atrăgea atenția fariseilor: „voi vă îndepărtați de porunca Domnului pentru a instala propriile voastre tradiții”.

Deci, rugați-vă, fraților prea-iubiți, după cum ne-a învățat Maestrul nostru divin să o facem. A ne ruga lui Dumnezeu folosindu-ne de propriile lui cuvinte, înseamnă să-i înălțăm o rugăciune ce o consideră iubitoare și filială, înseamnă să înălțăm până la urechile lui rugăciunea lui Cristos. Tatăl, într-adevăr, recunoaște cuvintele Fiului său atunci când noi ne rugăm. Cel care sălășluiește în intimitatea inimii noastre, să fie și în glasul nostru. Iar, dat fiind faptul că el este lângă Tatăl, Mijlocitorul care mijlocește pentru păcatele noastre, când noi păcătoșii cerem iertarea păcatelor noastre, rostim cuvintele Avocatului nostru care spune: „Tot ceea ce voi veți cere Tatălui în numele meu, vă va acorda”. Deci, cu atât mai mult vom obține iertarea păcatelor noastre cu cât îi cerem acest lucru în numele lui Cristos decât dacă ne-am adresa lui Dumnezeu cu propriile noastre rugăciuni.

Perioada Părinților Bisericii cunoaște "cupluri celebre" de prieteni nedespărțiți în gândire, simțire și credință. Printre acestea putem enumera: Augustin și prietenul său din copilărie pe care moartea l-a răpit la vârsta de 20 de ani; Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz; Ioan Gură-de-Aur și diaconița Olimpiada, Ieronim din Stridon și Rufin din Aquileia, etc. Ei bine acest din urmă "cuplu celebru" este unul care merită o atenție deosebită. Rufin și Ieronim s-au cunoscut la studii la Roma, s-au împrietenit în așa fel încât erau de nedespărțit, aveau aceleași gusturi și împărtășeau aceeași pasiune pentru științele teologice, filosofie, studiile clasice, etc. O asemenea prietenie avea toate motivele pentru a dura veșnic, nici chiar îndepărtarea unul de celălalt nefiind un obstacol în calea prieteniei lor. Ieronim devine secretarul Papei Damasus I, și omul său de încredere, fapt ce a trezit în lui dorința de a-i succede pe tronul Romei după moartea lui. Însă spiritul său ascetic și reformator a jucat în defavoarea lui și după moartea Papei ia drumul pelerinului și se stabilește la Betleem unde, susținut de niște colaboratoare romane de familie nobilă, printre care se remarcă Paula, fondează două mănăstiri, una masculină și una feminină. Tot aici întreprinde prima traducere integrală a Bibliei în limba Vulgata, limba latină cunoscută în partea apuseană a Imperiului Roman. Rufin, după ce și-a văzut prietenul cel mai apropiat în funcții înalte în ierarhia bisericească, pleacă în Orient pentru a implementa mai adânc în sufletul lui dorința după o viață ascetică, după modelul monahilor din pustiul Egiptului. Fiind însoțit și el de un grup de colaboratoare romane de familie nobilă, printre care se remarcă Melania, se stabilește în cele din urmă la Ierusalim, pe muntele măslinilor, unde fondează două mănăstiri, una feminină și una masculină. Comunitățile creștine de la Ierusalim și Betleem trăiau într-o înțelegere reciprocă demnă de invidiat: în timpul sărbătorilor Nașterii Domnului, credincioșii din Ierusalim veneau la Betleem, iar în timpul sărbătorilor Paștelui Domnului, credincioșii de la Betleem mergeau la Ierusalim. Acest lucru a întărit și mai mult prietenia dintre cei doi protagoniști, Ieronim și Rufin. Totuși, într-o zi avea să se termine o asemenea prietenie, de "vină" fiind, bată-le norocul, invidia și gelozia. Ieronim ajunge de la Roma în Țara Sfântă cu frustrări și remușcări profunde deoarece și-a ratat țelul, ocazia vieții lui de a deveni succesor al Sfântului Petru. La Ierusalim își află prietenul cu mare bucurie, însă foarte repede invidia și gelozia își spun cuvântul. Rufin este cunoscut drept un mare traducător, un bun duhovnic și mărturisitor al dreptei credințe, un excelent traducător din grecește în latinește. Toate acestea au jucat în defavoarea prieteniei lor. Semănătorul zizaniei în ogorul atât de frumos al acestei prieteni a fost un alt mare sfânt al Bisericii secolului al IV-lea, Epifan de Salamina. Mișcat și el probabil de viermele geloziei, văzând că o asemenea prietenie durează de bună vreme deja și devenea cunoscută în toată lumea creștină drept model de imitat, a început să arunce cu noroi asupra lui Rufin, totul plecând de la interesul acestuia din urmă pentru lucrările lui Origen. Astfel au început să curgă acuzațiile împotriva lui: că ar fi îmbrățișat învățături greșite, că promovează doctrine eretice, că traduce și răspândește astfel erezii în Occident prin traducerile unor lucrări îndoielnice ale marelui teolog răsăritean, Origen din Alexandria, etc. Ieronim nu aștepta decât acest semn declanșator pentru a-și scoate bine cunoscutele gheare ale polemicii. Rufin i-a răspuns printr-o scrisoare plină de blândețe și prietenie acestor acuzații, demonstrându-și nevinovăția. Însă văzând tumultul de nestăpânit al "prietenului" său Ieronim, s-a retras în tăcere, fapt considerat de acesta drept învinovățire. Isprava lor ajunge la urechile episcopilor din tot Orientul, la urechile Împăratului și chiar la urechile Papei Anastasie. Acesta îi cere în scris justificare pentru cele ce-i sunt reproște și o mărturisire de credință ortodoxă pentru a mai putea rămâne în comuniunea Bisericii. Revenind de la Ierusalim, după 30 de ani de absență, cu oacazia morții mamei lui, profită de ocazie să meargă la Roma pentru a răspunde cerinței Papei. Mai jos am tradus textul acestei mărturisiri de credință așa cum este el transcris de Dom Francois-Armand Gervaise, în lucrarea Vie de Rufin, pretre de l'Eglise d'Aquilee, Paris 1724, p. 236-243:

Referitor la misterul Sfintei Treimi, cred că în Dumnezeu nu există decât o singură natură, o singură dumnezeire, o unică virtute, o unică substanță și că între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu există nici o diferență decât aceea că doar Tatăl este Tată, doar Fiul este Fiu și doar Duhul Sfânt este Duh Sfânt. Sfânta Treime este compusă din trei persoane subzistente unite între ele într-o singură natură și o singură substanță.

Mărturisesc de asemenea că la împlinirea timpurilor, Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o Fecioară prin lucrarea Duhului Sfânt; din ea a luat firea omenească, trup și suflet, și în calitatea sa de om a suferit, a murit și a fost îngropat și a înviat din morți; învierea a avut loc cu același trup cu care fusese așezat în mormânt, iar sufletul său, care fusese unit trupului, s-a urcat la ceruri după învierea sa. Cred că și noi vom învia cu propriul nostru trup în integritatea și perfecțiunea lui; cu acest trup, în care trăim în prezent, nicidecum cu un altul, după cum spun cu răutate unii care afirmă că un alt trup va lua locul acestui trup, ci cu acest trup, căruia nu-i va lipsi nici un mădular, nici o parte a lui, decât faptul că nu va mai fi supus putrezirii, după cum spune Apostolul Paul: „Trupul de acum este așezat în pământ asemenea unei semințe, în putreziciune și va învia în ne-putreziciune, este așezat în pământ în slăbiciune și va învia în slavă; este așezat în pământ ca un trup animal și va învia ca un trup spiritual”. Iată ceea ce am primit ca învățătură referitor la înviere de la sfinții care mi-au conferit și botezul în Biserica din Aquileia și cred că același lucru se învață și la Roma.

Mărturisesc de asemenea că va fi o judecată de pe urmă după care toți oamenii vor primi răsplata sau pedeapsa, conform binelui sau răului pe care l-au săvârșit în această viață. Dacă toți oamenii vor trebui să fie atunci pedepsiți pentru păcatele lor, cu atât mai mult diavolul va face acest lucru pentru cei care vor fi ai lui, el care, într-o oarecare măsură, este cauza tuturor păcatelor ce se săvârșesc. De aceea sunt foarte convins cu privire la ceea ce stă scris în Evanghelie, și anume, că diavolul și toți îngerii lui, împreună cu cei care fac lucrările lor, adică cei care îi bârfesc pe frații lor, vor fi pedepsiți împreună cu el și condamnați la focul cel veșnic. Dacă există cineva care neagă faptul că diavolul va fi condamnat la focul cel veșnic, să aibă aceeași soartă cu el, pentru ca să-și dea seama, din experiență, de neglijența de care a dat dovadă prin negarea unui asemenea adevăr.

Mai aud că se discută aprig asupra originii sufletelor. Sfinției Voastre vă revine, Sfinte Părinte, să constatați dacă n-ar fi mai bine să îndepărtați mai degrabă decât să credeți asemenea acuzații la adresa mea referitor la asemenea discuții. Dacă ați dori să știți care este părerea mea despre acest subiect, mărturisesc faptul că am avut opinii diferite în funcție de autorii care au vorbit despre acest lucru. Unii susțin că trupul și sufletul sunt create în același timp din aceeași sămânță, lucru valabil pentru tot ceea ce are suflu de viață. Este ceea ce susțineau, dacă nu mă înșel, Tertulian, Lactanțiu și alți Părinți. Alții susțin că mai întâi au fost create trupurile, iar mai apoi Dumnezeu creează în fiecare zi suflete pentru a însufleți aceste trupuri. În sfârșit, sunt alții care sunt convinși că Dumnezeu, încă de la începuturile lumii, a extras din neant toate sufletele, iar apoi le trimite, după voința sa, în trupuri pe măsură ce acestea sunt create. Aceasta este gândirea lui Origen și a câtorva Părinți greci. Însă mie îmi este cerul martor că până acum nu am decis încă ce să cred despre acest lucru atât de dificil. Îl las pe Dumnezeu, care desigur știe cel mai bine cum stau lucrurile, grija de a revela Bisericii sale acest lucru, când va crede necesar. Pentru moment mă mulțumesc doar cu ceea ce Biserica ne învață, și anume, că Dumnezeu a creat trupurile și sufletele și că el este creatorul lor, în rest mărturisesc ignoranța mea.

În sfârșit, mai știu că unii s-au ridicat împotriva mea pentru a mă acuza că, la insistențele fraților mei, am tradus din grecește în latinește câteva lucrări de-ale lui Origen. Vreau să cred că nu există nimeni, cel puțin printre cei care au câtuși de puțină judecată, care să nu priceapă că o asemenea acuzație nu poate fi decât o ocazie potrivită pentru ca cineva să-și exprime o gelozie ascunsă: fiindcă, deoarece există ceva suspect la acest autor, de ce trebuie aruncată vina asupra traducătorului? Am făcut oare altceva decât să traduc în latinește gândirea autorului? De aceea, dacă există ceva bun în ceea ce am tradus, nu este meritul meu; dar nici dacă există ceva îndoielnic, nu-mi aparține. Ba mai mult, m-am străduit din răsputeri, traducând Peri Archon, după cum am spus în prefață, ca ceea ce nu mi se părea a fi ortodoxie să o compar cu argumente aduse în alte lucrări de-ale autorului pentru a nu da motiv ereticilor, care se folosesc de acest inconfundabil și redutabil autor, să-l pună în slujba scopurilor proprii.

De aceea, vă rog prea-iubite și venerabile Părinte, să nu acceptați ca gelozia și invidia să se apropie de Tronul tău; vă rog din suflet să îndepărtați cârtitorii, bârfitorii și răutăcioșii; aceștia nu fac decât să dezonoreze Biserica lui Dumnezeu. Unde vor putea fi în siguranță simplicitatea și nevinovăția dacă nu la Sfinția Ta? Declar deschis că nu sunt nici discipol, nici apărător al lui Origen. De altfel nu sunt nici chiar primul său traducător; alții înaintea mea au tradus din lucrările lui; apoi m-am apucat și eu la insistențele fraților; dacă mi se va spune să nu mai continui, voi da ascultare; dacă este o crimă faptul că s-a tradus Origen fără o încuviințare explicită din partea Bisericii, atunci să fie pedepsiți cei care m-au precedat în această greșeală; în ce mă privește nu mărturisesc altă credință decât cea pe care tocmai am exprimat-o și care este credința Bisericii Romei, Alexandriei, Aquileiei din care fac parte și pe care am auzit-o predicându-se și la Ierusalim. Nu am o altă credință, nici nu am avut altă credință și nici nu voi avea altă credință. Dacă există cineva care crede altfel decât felul în care o mărturisim noi, acela să fie anatemă; însă cei care, din spirit de invidie și de gelozie, îi scandalizează pe frații lor prin discuții calomnioase, prin schisme, prin bârfe, vor da socoteală la judecata lui Dumnezeu.

Istoria Bisericii este marcată în demersul ei de înțelegere și trăire a misterelor credinței revelate în Sfintele Scripturi de conciliile ecumenice care au stabilit "corpusul dogmatic", normele morale și de disciplină bisericească precum și canoanele după care se reglemetează viața Bisericii. Recepția sau ne-recepția documentelor conciliare a stabilit trei "tipuri" de Biserici: 1) Bisericile celor trei concilii, așa numitele Biserici orientale "miafizite" repartizate în mai multe tradiții culturale: Biserica coptă ortodoxă cu sediul la Alexandria; Biserica etiopiană ortodoxă cu sediul la Addis-Abeba; Biserica siriacă ortodoxă cu sediul la Damasc; Biserica malankară ortodoxă cu sediul la Kottayam; Biserica apostolică armenească cu sediul la Etchmiadzin; 2) Bisericile celor șapte concilii, din care fac parte toate cele 14 Biserici ortodoxe autocefale precum și celelalte Biserici autonome ortodoxe; 3) Biserica celor 21 de concilii, Biserica catolică de rit roman precum și Bisericile catolice de rit oriental, care, prin unirea cu Biserica Romei, în contexte istorico-politice specifice, au acceptat și deciziile conciliilor occidentale. În general trei motive conduceau Biserica pentru a se întruni în conciliu ecumenic: apariția unei învățături considerate eretice, stabilirea de norme disciplinare comune, promulgarea de canoane bisericești pentru a asigura o bună funcționare a Bisericii răspândite în cele patru colțuri ale lumii. Unicul conciliu din istoria Bisericii care s-a întrunit fără să condamne pe nimeni, fără să stabilească noi reguli de funcționare bisericească și fără a decreta noi canoane este Conciliul de la Vatican II, între 1962-1965. Dar pentru a înțelege mai bine acest conciliu, în studiul de față prezint și câteva elemente din desfășurarea conciliului de la Vatican I, între 1869-1870, unde s-a stabilit dogma infaibilității pontificale, devenită piatră de poticnire în relațiile ecumenice dintre Bisericile ortodoxe și cea catolică. Credința că Duhul Sfânt este cel care cârmuiește și guvernează Biserica lui Cristos este la baza tuturor acestor eforturi omenești ale întâistătătorilor Bisericii pentru a conduce poporul dreptcredincios la o înțelegere cât mai dreaptă a învățăturilor revelate în Sfintele Scripturi și pentru a oferi tuturor oamenilor împlinirea misterelor mântuirii realizate de Isus Cristos, Dumnezeu și om, întrupat de la Duhul Sfânt, în sânul Fecioarei Maria, pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Hipolit Romanul (170-235), primul anti-papă cunoscut în istoria Bisericii, a lăsat posterității o lucrare remarcabilă în care ne transmite felul în care primele comunități creștine înțelegeau să celebreze Euharistia în ziua Domnului. Chiar dacă la citirea documentului, de o valoare instimabilă pentru specialiștii în liturgie și ecleziologie, am putea crede că autorii ar fi Apostolii Domnului adunați înainte de a pleca în misiune pentru a se sfătui asupra modalităților de propovăduire a Evangheliei și felului cum să celebreze cultul divin acolo unde sorții îi vor destina, totuși autorul este Hipolit, acest mare cărturar, exeget și teolog al sec. al III-lea, antipapă între 217-235, discipol al sfântului Irineu al Lyonului, care s-a remarcat printre scriitorii cei mai desăvârșiți și prestigioși ai vremii. Redau aici traducerea textului în care se vorbește despre derularea Sfintei Liturghii așa cum credem că era celebrată în vremea lui Hipolit. De asemenea găsiți și textul integral al acestei lucrări tradus în limba română folosindu-mă de textul critic realizat de B. Botte, colecția Sources chretiennes, nr. 11.

Sfaturi liturgice: II, 57-58

Episcopule, tu să fii sfânt și neprihănit, nici bătăuș, nici mânios, nici dârz, ci să știi să încurajezi, să corectezi, să înveți, să fii indulgent, blând, plăcut, răbdător, să știi să instruiești și să sfătuiești ca un adevărat om al lui Dumnezeu. Când aduni Biserica lui Dumnezeu, să ții cont, ca un adevărat pilot al unui mare vapor, că adunările se țin cu multă disciplină și comandă diaconilor, precum marinarilor, dând postul cuvenit fraților, precum călătorilor, cu mare grijă și demnitate. Mai întâi de toate, casa de rugăciune (biserica) să fie alungită, orientată spre Orient, să fie asemenea unui vapor. În mijloc va fi amplasat scaunul episcopului; de o parte și de cealaltă va fi asistat de prezbiteriu; diaconii îi vor însoți, vioi și îmbrăcați în haine ample, fiindcă ei sunt echivalentul marinarilor. Ei se vor asigura că laicii iau loc pe locurile ce le sunt rezervate, în ordine și disciplină: femeile într-o parte și bărbații în cealaltă; ei se vor așeza păstrând tăcerea.

Lectorul, în picioare în mijloc, într-un loc mai înălțat, să citească scrierile lui Moise și Iosue, fiul lui Nun, Judecătorilor și Regilor, Cronicilor și Returului din exil, apoi scrierile lui Iob și Solomon și a celor 16 Profeți. După lecturi, proclamate două câte două, un altul să cânte psalmii lui David și poporul să răspundă cântând refrenul. Apoi să se citească Faptele noastre (ale Apostolilor) și scrisorile pe care Paul, colaboratorul nostru, le-a trimis Bisericilor sub inspirația Duhului Sfânt; apoi, un preot sau un diacon să citească Evanghelia pe care noi, Matei și Ioan, am transmis-o și pe care colaboratorii lui Paul, Luca și Marcu, v-au transmis-o. În timpul citirii Evangheliei, toți preoții și diaconii și întreg poporul sunt în picioare în tăcere, fiindcă stă scris: Israel, fă tăcere și ascultă (Dt 5, 31). Apoi preoții încurajează poporul, unul după altul, însă nu toți, și în ultimul rând episcopul, care este asemenea căpitanului vaporului.

Portăreii se vor ține la intrarea bărbaților pentru a-i supraveghea iar diaconesele la intrarea femeilor, ca niște marinari însărcinați să aibă grijă de călători, fiindcă același model se aplica și la Cortul mărturiei. Dacă se află cineva așezat într-un loc ce nu este al său, diaconul, în calitatea sa de locotenent, îl va mustra și-l va conduce la locul lui. Biserica se poate compara nu doar unui vapor, dar și unui staul. Ciobanii așază pe fiecare animal, vreau să zic oi și capre, după specie și vârstă și fiecare se amestecă între cele ce-i sunt asemănătoare; tot astfel și în biserică, tinerii se vor așeza într-un loc, dacă există locuri, dacă nu vor rămâne în picioare; persoanele în vârstă se vor așeza după rangul lor; iar copiii care rămân în picioare, tații și mamele îi vor lua în grijă. Tinerele se vor așeza deoparte, dacă există locuri, dacă nu ele vor ocupa spațiul în spatele femeilor; femeile căsătorite și care sunt cu copii vor avea un loc aparte; fecioarele, văduvele și femeile în vârstă vor fi în picioare sau așezate înaintea celorlalte. Diaconul se va îngriji de locuri în așa fel încât fiecare, intrând în biserică,  să fie dirijat spre locul său și să nu se așeze nimeni pe lângă ușa de la ieșire. De asemenea, diaconul va supraveghea poporul pentru ca nimeni să nu șușotească, să nu doarmă, să nu râdă sau să nu facă semne; fiindcă în biserică trebuie să fie atenție, sobrietate, vigilență, urechea îndreptată pentru a asculta Cuvântului lui Dumnezeu.

Apoi se ridică toți în picioare și, îndreptându-se spre Orient, după ieșirea catehumenilor, apoi a penitenților, se vor ruga lui Dumnezeu care s-a urcat în înaltul cerului, spre Orient (Ps 67, 34), în amintirea paradisului de la creație, paradis situat în Orient, de unde a fost alungat primul om, fiindcă a încălcat porunca, dând ascultare sfatului șarpelui. Diaconii, după rugăciune, se vor ocupa unii de ofranda euharistică, asigurând astfel slujirea trupului Domnului, și alții vor supraveghea mulțimea și o vor menține în liniște. Diaconul care însoțește pontiful va spune poporului: - Nimeni să nu aibă conflicte cu nimeni! Nimeni să nu fie fățarnic! Apoi bărbații se vor saluta reciproc schimbând sărutul păcii în Domnul, la fel și femeile între ele, însă nimeni să nu facă acest lucru cu viclenie, cum a făcut Iuda, care l-a trădat pe Domnul cu un sărut.

Apoi diaconul se va ruga pentru Biserică, pentru lumea întreagă și pentru părțile ei, pentru roadele pământului, pentru preoți și magistrați, pentru pontif, rege și pentru pacea de pretutindeni. Apoi pontiful va cere pacea pentru popor și-l va binecuvânta astfel, după cum Moise a prescris preoților să binecuvânteze poporul: Domnul să te binecuvânteze și să te păstreze, Domnul să facă să strălucească peste tine fața lui și să-i fie milă de tine, Domnul să pună peste tine privirea lui și să-ți dăruiască pacea. Episcopul se va ruga deci astfel: Mântuiește pe poporul tău, Doamne, și binecuvântează moștenirea ta pe care ai răscumpărat-o și ți-ai dobândit-o (Fap 20, 28) prin sângele prețios al lui Cristos și pe care l-ai numit preoție regească și popor sfânt (1 Pet 2, 9).

Apoi va avea loc sacrificiul; tot poporul este în picioare și se va ruga în liniște. După ce a avut loc oferirea darurilor, fiecare grup se va împărtăși separat cu trupul Domnului și cu prețiosul sânge, în ordine, cu respect și credință, fiindcă se apropie de trupul unui Rege; femeile vor avea capul acoperit pentru a se apropia, după cum stă bine grupului femeilor. Ușile vor fi păstrate pentru ca să nu intre nici un necredincios sau ne-inițiat.

Dacă un frate sau o soră vin din alte părți și au scrisoare de recomandare, diaconul să examineze situația lor și va verifica dacă sunt credincioși, dacă fac într-adevăr parte din Biserică, dacă nu sunt în interiorul unei erezii, sau, în cazul femeilor, dacă este căsătorită sau văduvă; informându-se astfel despre ei, știind că sunt cu adevărat credincioși și în comuniune de gândire în lucrurile sfinte, diaconul va conduce pe fiecare la locul ce-i revine. Dacă vine un preot din altă parte, preoții îl primesc în colegiul prezbiterilor; dacă este un diacon, va fi primit de diaconi; iar dacă este un episcop, se va așeza cu episcopul, care-i va acorda aceeași cinste. Și tu îi vei cere, episcope, să vorbească poporului, să-l instruiască, fiindcă încurajările și corecțiile străinilor sunt folositoare. Se spune într-adevăr: Nici un profet nu este bine primit în țara lui (Lc 4, 24). Îi vei propune de asemenea să prezideze Euharistia; însă, dacă din respect și înțelepciune el îți lasă ție această cinste și refuză să prezideze, îl vei convinge cel puțin să dea binecuvântarea sa poporului.

În timp ce suntem așezați dacă intră o persoană distinsă și însemnată în lume, străină sau locuind în țară, pe când tu, episcope, prezinți învățătura divină sau când asculți psalmistul sau lectorul, să nu ții seamă de acea persoană și să nu renunți la slujirea Cuvântului pentru a acorda acestui om cinstea cuvenită, ci să rămâi liniștit, fără să întrerupi cuvântarea sau ascultarea, iar frații să-l primească, prin bunăvoința diaconilor. Dacă nu mai sunt locuri, diaconul va ridica un tânăr, explicându-i situația, fără ură, și va oferi locul persoanei care tocmai a sosit; este normal, pentru cel ce-și iubește frații, să acționeze astfel spontan; dacă tânărul refuză să cedeze locul, să-l așezi în spatele celorlalți, pentru ca ei să învețe să cedeze locul la persoane mai distinse. Însă dacă intră un sărac, un om de condiție modestă sau un străin, vârstnic sau tânăr și nu mai sunt locuri, și acestora diaconul, va încerca din tot dinadinsul, să găsească locuri, pentru ca să nu existe parțialitate umană și slujirea lui să-i fie plăcută lui Dumnezeu. Diaconeasa să facă același lucru în partea femeilor care se prezintă, bogate sau sărace.

Derularea Liturgiei Euharistice, VIII, 5, 11 – 15, 10

După citirea Legii și a Profeților, a Scrisorilor noastre, a Faptelor și Evangheliilor, episcopul salută adunarea astfel: - Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți! (2, Cor 12, 12). Toți răspund: - Și cu duhul tău! După acest salut, adresează poporului un îndemn.

Eu, Andrei, fratele lui Petru, am prescris acestea: la sfârșitul predicii, toți se ridică în picioare, diaconul urcă pe estradă și spune: - Gata cu auditorii! Gata cu necredincioșii! După ce se restabilește liniștea, va spune: - Rugați-vă, catehumeni! Toți credincioșii să se roage pentru ei cu ardoare, spunând: - Kyrie eleison! Diaconul va interveni pentru catehumeni zicând: - Pentru catehumeni, toți cu înflăcărare să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca în bunătatea și în iubirea lui pentru oameni, să asculte cu bunăvoință rugăciunile lor, să-i ajute și să le îndeplinească dorințele inimii spre binele lor, să le reveleze Evanghelia lui Cristos, să-i lumineze și să-i instruiască în cunoașterea divină, să-i învețe poruncile și prescripțiile sale, să sădească în ei teama sa sfântă și mântuitoare, să le deschidă urechile inimii pentru ca ei să păstreze legea sa zi și noapte, să-i întărească în credință, să-i adune și să-i integreze turmei sale, să-i afle vrednici de baia noii nașteri, de veșmântul incoruptibilității și al vieții adevărate; să-i ferească de orice necredință și să nu permită adversarului nici o șansă asupra lor, să-i curețe de orice pată a trupului și a spiritului, să locuiască în ei și să-i însoțească prin Cristos, să binecuvânteze intrările și ieșirile lor și să îndrepte proiectele lor spre bine. Cu mai multă înflăcărare să ne rugăm pentru ei, pentru ca să obțină iertarea păcatelor și prin inițierea creștină să devină vrednici de sfintele mistere și de comuniunea sfinților. Ridicați-vă, catehumeni; cereți pacea lui Dumnezeu prin Cristos, o zi sfântă fără de păcat și să fie astfel pentru tot restul vieții voastre, sfârșit creștinesc, milostivirea și bunăvoința lui Dumnezeu și iertarea păcatelor voastre. Încredințați-vă lui Dumnezeu Unic și Nenăscut, prin Cristosul său. Înclinați-vă pentru a primi binecuvântarea.

După fiecare intervenție a diaconului, poporul va răspunde: Kyrie eleison!, după cum am spus deja. Catehumenii vor înclina capul, iar episcopul îi va binecuvânta astfel: - Dumnezeule Atot-Puternic, Nenăscut și Inaccesibil, unicul Dumnezeu adevărat, Dumnezeu și Tatăl Cristosului tău, Fiul tău Unul-Născut, Dumnezeul Paracletului și Domnul tuturor lucrurilor, tu care, prin Cristos, ai prevăzut discipolilor tăi doctori pentru a-i învăța credința, tu însuți privește acum spre slujitorii tăi, instruiți prin Evanghelia lui Cristos, prin cateheză, dăruiește-le o inimă nouă și reînnoiește în ei duhul tău cel sfânt pentru ca ei să cunoască și să împlinească voința ta din toată inima și cu bunăvoință. Învrednicește-i de sfânta inițiere, adună-i în Biserica ta Sfântă și fă-i să participe la sfintele mistere prin Isus Cristos speranța noastră, care a murit pentru ei; prin el, ție îți înălțăm slavă și cinste în Duhul Sfânt în vecii vecilor, amin!

Apoi diaconul va spune: - Catehumeni, mergeți în pace!

După plecarea lor, va spune: - Rugați-vă pentru cei posedați de spirite rele. Toți cu înflăcărare să ne rugăm pentru ei, pentru ca Dumnezeu, în iubirea sa față de oameni să alunge, prin Cristos, spiritele rele și să obțină eliberarea de adversari pe cei care-l roagă; cel care a certat legiunea demonilor și diavolul, principele răului, să-i certe acum pe cei ce-au lepădat credința, să elibereze creaturile de sub stăpânirea lor și să-i curețe. Cu înflăcărare să ne rugăm din nou pentru ei: Mântuiește-i și ridică-i, Dumnezeule, prin puterea ta. Înclinați-vă, voi posedaților, și primiți binecuvântarea. Episcopul se va ruga atunci astfel: - Tu care l-ai legat pe omul puternic și i-ai jefuit lucrurile (Mt 12, 29), tu care ai dat puterea de a călca peste șerpi, scorpioni și orice putere potrivnică (Lc 10, 19), tu care ai dat în mâinile noastre șarpele omicid, ca o pasăre unor copii (Iob 40, 29), tu care stăpânești peste tot universul, tremurând înaintea puterii tale, tu care l-ai aruncat pe cel Rău, ca pe un fulger, din ceruri pe pământ, nu printr-o cădere localizată, ci de pe înălțimea orgoliului său, din cauza răutății lui, tu cu a cărei privire seci abisul, cu a cărei amenințare lichefiezi munții și al cărui adevăr rămâne veșnic, tu care ești lăudat de copii, binecuvântat de prunci, care ești adorat și celebrat de îngeri, tu care privești pământul și îl faci să se cutremure, care atingi munții și ei fumegă, care amenință marea și ea seacă și secătuiești fluviile, tu pentru care norii sunt ca praful de sub picioare, tu care mergi pe ape cum ai merge pe uscat, Dumnezeule Unul-Născut, Fiul Tatălui măririi, ceartă spiritele rele și lucrarea mâinilor tale slobozește-o de spiritul potrivnic, fiindcă ție îți aparține slava, cinstea și mărirea, prin Tine, Tatălui Tău în Duhul Sfânt, în vecii vecilor amin!

Apoi, diaconul spune: - Ieșiți, posedaților. (urmează trimiterea celor ce vor fi iluminați și a penitenților)

Apoi diaconul adaugă: - Nimeni dintre cei nevrednici să nu se apropie; toți credincioșii să îngenuncheze; să ne rugăm toți cu înflăcărare lui Dumnezeu prin Cristos. – Pentru pace și liniștea lumii și a Sfintelor Biserici, să ne rugăm: Dumnezeul universului să ne dăruiască pacea sa, fidelă și sigură, să ne păstreze și astfel să perseverăm în virtute conform credinței. – Pentru Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, catolică și apostolică, răspândită de la o extremitate la cealaltă a pământului, să ne rugăm: Domnul să o ferească de pericole și furtuni și să o păstreze până la sfârșitul lumii, zidită pe stâncă. – Să ne rugăm și pentru parohia aceasta: Domnul universului să ne dea harul să așteptăm fără frică speranța cerească și să fim fideli în rugăciunea neîntreruptă pe care i-o datorăm. – Pentru episcopatul de sub cer și care învață cu fidelitate învățătura adevărului, să ne rugăm. – Pentru episcopul nostru Iacob (Iacob, „fratele Domnului”, considerat a fi primul episcop al Ierusalimului) și credincioșii lui, să ne rugăm. Pentru episcopul nostru Clement (al patrulea episcop al Romei, discipol al Sfântului Petru) și credincioșii lui, să ne rugăm. Pentru episcopul nostru Evodius și credincioșii lui, să ne rugăm. Pentru episcopul nostru Ananias și credincioșii lui, să ne rugăm. Dumnezeul milostivirii să-i păstreze Sfintelor Biserici și să le dea sănătate, cinste, viață îndelungată și o bătrânețe venerabilă în credință și dreptate.

– Să ne rugăm și pentru preoții noștri. Domnul să-i păstreze în afara oricărei fapte nelegiuite sau rele și să le dea un minister integru și cinstit. – Pentru întreg diaconatul și slujitori în Cristos, să ne rugăm. Domnul să le dea o slujire fără cusur. – Pentru lectori, cântăreți, fecioare, văduve și orfani, să ne rugăm. Domnul să aibă milă de toți. – Pentru cei care trăiesc în sfințenie, în feciorie, să ne rugăm. Pentru cei care trăiesc în castitate și credință, să ne rugăm. – Pentru cei care, în Sfânta Biserică, aduc daruri și pentru cei care dau de pomană celor săraci, să ne rugăm. Pentru cei care aduc jertfe și daruri înaintea Domnului Dumnezeului nostru, să ne rugăm. Dumnezeul milostivirii să le dea în schimb darurile sale cerești și să-i răsplătească însutit în timpul de față și în viața viitoare să le ofere viața veșnică, iar în schimbul bunurilor trecătoare să le dea bunurile veșnice și în schimbul bunurilor pământești să le dea bunurile cerești.

– Pentru frații noștri neofiți, să ne rugăm: Domnul să-i întărească și consolideze. – Pentru frații noștri bântuiți de boală, să ne rugăm: Domnul să-i libereze de orice boală și de orice infirmitate și să-i dea sănătoși Sfintei Biserici. – Pentru frații noștri în călătorie, pe uscat sau pe mare, să ne rugăm. Pentru frații noștri care lucrează în mină, care sunt în exil, în temniță sau înlănțuiți pentru numele lui Cristos, să ne rugăm. Pentru cei care au de suportat o sclavie dură, să ne rugăm. – Pentru dușmanii noștri și cei care ne urăsc, să ne rugăm. Pentru cei care ne persecută din cauza numelui Domnului, să ne rugăm: Domnul să liniștească furia lor și să domolească mânia lor împotriva noastră. – Pentru cei din afară și pentru cei rătăciți, să ne rugăm: Domnul să-i convertească. – Să ne amintim de copiii Bisericii: Domnul să-i ajute să crească în frica sa până la perfecțiune și să-i ghideze până la puterea vârstei. – Să ne rugăm unii pentru alții: prin harul său, Domnul să ne păstreze și să ne conducă până la sfârșit, să ne mântuiască de cel Rău și de toate capcanele celor ce săvârșesc nelegiuirea, să ne mântuiască, conducându-ne în Împărăția cerească. – Să ne rugăm pentru toate sufletele creștine. – Mântuiește-ne și ridică-ne Doamne în marea ta îndurare. – Să ne ridicăm; într-o rugăciune înflăcărată să ne încredințăm noi înșine și unii pe alții Dumnezeului cel Viu, prin Cristos.

Atunci pontiful se va ruga astfel: (urmează rugăciunea asupra poporului credincios)

Apoi diaconul spune: Înțelepciune, să luăm aminte! Episcopul salută adunarea prin aceste cuvinte: - Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi toți! Și credincioșii răspund: - Și cu duhul tău! Apoi diaconul spune tuturor: Salutați-vă unul pe altul printr-un sărut sfânt! Ne vom schimba sărutul păcii: clerul cu episcopul, laicii, bărbații între ei și femeile între ele. Copiii să fie în preajma părinților; un diacon îi va supraveghea, pentru ca să nu deranjeze; alți diaconi să circule și să supravegheze bărbații și femeile, pentru a evita zgomotul și nimeni să nu gesticuleze, să nu șoșotească sau să doarmă. Sub-diaconii vor fi lângă ușile bărbaților iar diaconesele lângă ușile femeilor pentru ca nimeni să nu iasă și să nu se deschidă ușa, nici chiar pentru a lăsa să intre un credincios în timpul jertfei. Un sub-diacon va aduce preoților apă pentru a se spăla pe mâini, simbol al curăției sufletelor consacrate lui Dumnezeu.

Eu, Iacob, fratele lui Ioan, fiul lui Zebedeu, am prescris următoarele. Diaconul va spune imediat: - Nici un catehumen, nici un auditor, nici un necredincios, nici un eretic! Voi, cei care v-ați rugat prima rugăciune, vă apropiați; mamelor, luați-vă copiii lângă voi; nimeni să nu aibă pică pe nimeni, nimeni să nu fie fățarnic. Întorși spre Domnul, să ne ținem în picioare cu teamă și frică, pentru sfânta jertfă. Apoi diaconii vor aduce episcopului sfintele daruri, pe altar; preoții vor sta la dreapta și la stânga episcopului, ca niște discipoli care-l asistă pe învățătorul lor de o parte și de cealaltă a altarului; doi diaconi vor ține, fiecare câte un evantai din membrane fine sau din pene de păun pentru a alunga discret micile zburătoare, să nu se apropie de potire. Apoi, episcopul se va ruga în tăcere cu preoții; înveșmântat cu un veșmânt strălucitor și fiind înaintea altarului, va face semnul crucii cu mâna pe frunte și va spune:

- Harul lui Dumnezeu Atot-Puternicul, dragostea Domnului nostru Isus Cristos și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți! Toți răspund în cor: - Și cu duhul tău! Pontiful: - Sus inimile! Toți: - Le avem la Domnul! Pontiful: - Să-i mulțumim Domnului! Toți: - Vrednic și drept este! Apoi pontiful va spune: - Cu adevărat vrednic și drept lucru este să te preamărim pe tine Dumnezeule adevărat, care exiști înaintea tuturor creaturilor și din care orice paternitate de pe pământ și din ceruri își trage existența, unicul Nenăscut, fără început, independent, stăpân, fără nevoi, temeiul oricărui bine, deasupra tuturor lucrurilor și originilor, mereu și în toate rămâi același, din tine vin la existență toate ca dintr-un izvor nesecat. Fiindcă tu ești cunoașterea fără început, viziunea veșnică, auzul nenăscut, prin fire și unicul în ființă, deasupra oricărui număr, tu care pe toate le-ai adus la existență ex-nihilo, prin Fiul tău Unul-Născut, pe care l-ai născut înaintea veacurilor prin voința, puterea și bunătatea ta, fără mijlocitor, Fiul Unul-Născut, Cuvântul-Dumnezeu, Înțelepciunea vie, primul născut dintre creaturi, îngerul marelui tău sfat, marele tău Preot și adorator vrednic de tine, Regele și Domnul oricărei firi inteligibile și sensibile, care este înainte de toate și prin care toate există.

(urmează anamneza creației, anamneza primului legământ, trisaghionul biblic, anamneza cristologică)

Anamneza Cinei de Taină: Amintindu-ne deci de ceea ce el a suferit pentru noi, îți mulțumim ție, Dumnezeule Atot-Puternic, nu atât cât ar trebui, ci atât cât putem, împlinind astfel porunca lui. Căci în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine în sfintele și preacuratele sale mâini, ridicând ochii spre tine, Dumnezeul și Tatăl său, a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi zicând: Acesta este misterul noului legământ, luați, mâncați, acesta este trupul meu jertfit pentru mulți întru iertarea păcatelor. De asemenea, a umplut o cupă cu vin și apă, a sfințit-o și le-a dat-o zicând: Beți cu toții, acesta este sângele meu vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor; faceți aceasta în amintirea mea, căci de fiecare dată când mâncați din această pâine și beți din acest potir proclamați moartea mea până ce voi veni. (urmează rugăciunea asupra ofrandei)

Epicleză: Te rugăm Doamne să privești aceste daruri pe care le-am adus înaintea ta, tu care nu ai nevoie de ele. Să-ți fie bineplăcute, pentru cinstea lui Cristos. Trimite asupra acestei jertfe pe Duhul tău Sfânt, martorul suferințelor Domnului Isus: să facă din această pâine trupul lui Cristos și din ceea ce este în acest potir sângele lui Cristos, pentru ca cei care se împărtășesc să fie întăriți în credință, să obțină iertarea păcatelor, să fie eliberați de diavol și de erorile lui, să fie plini de Duhul Sfânt, pentru a deveni vrednici de Cristos și să obțină viața veșnică prin împăcarea cu tine, Stăpâne Atot-Puternic. (urmează rugăciunea de mijlocire).

Împărtășanie: După ce toți au răspuns amin, diaconul să spună: - Înțelepciune, să luăm aminte! Apoi episcopul va face această proclamație poporului: - Sfintele Sfinților! Și poporul răspunde: - Un singur Sfânt, un singur Domn, Isus Cristos, spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl în Duhul Sfânt. Ești binecuvântat în veci. Amin... Apoi episcopul se împărtășește, după el preoții, diaconii, sub-diaconii, lectorii, cântăreții, asceții și printre femei, diaconesele, fecioarele și văduvele, apoi copiii și apoi tot poporul în ordine, cu respect și credincioșie și fără învălmășeală. Episcopul dă ofranda zicând: - Trupul lui Cristos. Cel ce primește va răspunde: - Amin! Diaconul va ține și potirul cu vin pe care îl întinde zicând: - Sângele lui Cristos, potirul vieții. Iar cel ce bea răspunde: - Amin! Se va citi psalmul 33 în timp ce ceilalți se împărtășesc. După ce s-au împărtășit cu toții, diaconii adună resturile pe care le vor depune în pastephoria. (urmează rugăciunea finală și trimiterea) 

Apoi diaconul va spune: – Mergeți în pace.

Principiul de bază al metodei pneumatologice a acestor doi întâi-mergători ai deciziilor conciliare de la Constantinopol este: de la „economie” spre „teologie”. Atanasie al Alexandriei expune această metodă în cele patru Scrisori despre divinitatea Duhului Sfânt către Serapion de Thmuis, iar Vasile al Cezareii în tratatul Despre Duhul Sfânt. Este bine să ne amintim distincția terminologică specifică limbajului patristic: economie și teologie. Într-adevăr, epoca patristică face o distincție clară, atunci când se vorbește despre misterul lui Dumnezeu, între „Trinitatea imanentă” și „Trinitatea economică”. În teologie Sfinților Părinți, teologie (Θεολογία) se referă propriu zis la misterul veșniciei și intimității în Sfânta Treime. Teologia se referă deci la Trinitatea imanentă, în ea însăși, sau „ad-intra’, adică se referă la natura divină și la relațiile inter-personale în interiorul Sfintei Treimi, fără a se face referință la actul creator. Economia însă (oίκονοµία) se referă la acțiunea divină în lume, adică „ad-extra”, tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi începând cu actul creator și harul sfințitor, totalitatea lucrării de mântuire pentru om, care ni s-a revelat în faptele mântuitoare ce alcătuiesc istoria mântuirii (cf. J.-M. NICOLAS, Synthèse dogmatique - de la Trinité à la Trinité, p. 74-7). Vasile al Cezareii exprimă cu deosebită precizie această distincție în lucrările mai sus amintite.

            „Economia lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, față de om, consistă în faptul de a-l readuce din exil, a-l face să revină în intimitatea lui Dumnezeu, scoțându-l din dușmănia creată prin neascultarea sa” (VASILE, Despre Duhul Sfânt, XV, 35, 1, p. 365. PG 32, 128 C. Ibid., VIII, 18, 31, p. 311 ; PG 32, 108 B. Ibid., XIV, 32, 15, p. 359 ; PG 32, 124 D. Ibid., XVI, 37, le titre, p. 375 ; PG 32, 132 A. Ibid., XXVIII, 69, 18, p. 495 ; PG 32, 196 C, etc.)

            „Cât despre economia realizată în favoarea omului de către Dumnezeul și Mântuitorul nostru Isus Cristos, conform bunătății lui Dumnezeu, cine ar putea refuza realizarea plinătății ei harului Duhului Sfânt?” (VASILE, Despre Duhul Sfânt, XVI, 39, 1-3, p. 385 ; PG 32, 140A).

            „Ereticii aduc insulte învățăturilor teologiei, folosindu-se de exemple luate din realitățile omenești și se străduiesc să aplice naturii divine inexprimabile argumentele prin care aici pe pământ semnalăm diferențele de demnitate, fără a ține cont că, la oameni, nimeni nu este sclav prin natură” (VASILE, Despre Duhul Sfânt, XX, 51, 4-7, p. 427 ; PG 32, 160 D. Ibid., I, 1, 68, le titre, p. 251 ; PG 32, 68 A. Ibid., XVIII, 45, 7, p. 407 ; PG 32, 149 B).

            „Cât despre cei care insistă asupra ordinii numărătorii atunci când zic: primul, și al doilea, și al treilea, să afle o dată pentru totdeauna că astfel ei introduc în teologia nepătată a creștinilor politeismul erorilor păgâne” (Ibid., XVIII, 47, 25-28, p. 415; PG 32, 153 C). 

Atanasie al Alexandriei, în întreaga lui operă, nu face decât să ne sensibilizeze față de principiul trinitar și de coordonarea persoanelor divine în economie. Separarea economiei de teologie, ca și negarea binelui iubirii, conduce direct la căderea în doctrina ariană[1], deoarece face să intervină o ruptură între relația trinitară ad intra și acțiunea economică de iubire ad extra. Versetul ioanin (In 15, 15) şi formula mateiană baptismală (Mt 28, 19) îi permit lui Atanasie să apere purcederea Duhului Sfânt sub un dublu aspect: ad intra şi ad extra. Ca purcedere ad intra, episcopul nostru împărtășește convingerea că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, izvorul dumnezeirii Fiului și a Duhului Sfânt. Ca purcedere ad extra, în vederea misiunii, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul[2], sau am putea spune „de la Tatăl și de la Fiul”, în virtutea textului din Evanghelia după Sfântul Ioan: „Primiți pe Duhul Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate” (In 20, 22):

Purcederea ad intra a Duhului Sfânt, din punct de vedere teologic:

[Duhul Sfânt] este diferit de creaturi şi propriu [dumnezeirii] şi unul din divinitate, [care există] în Sfânta Treime. […] Creaturile au ieşit din neant; ele au început să existe, căci la început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Gn 1, 1) şi tot ce se găseşte pe el. Dar, despre Duhul Sfânt este afirmat [că provine] din Dumnezeu. […] Dumnezeu este simplu Cel care Există şi de la care [vine] şi Duhul Sfânt [Scrisori către Serapion, I, 22].

Adevăraţii adoratori îl adoră, fără îndoială, pe Tatăl, dar în Duh şi Adevăr, mărturisindu-l pe Fiul şi, în el, pe Duhul Sfânt, căci Duhul este inseparabil de Fiul, după cum Fiul este inseparabil de Tatăl. Însuşi Adevărul dă mărturie despre asta spunând: Vi-l voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl (In 15, 26) [Scrisori către Serapion, I, 33].

Purcederea ad extra a Duhului Sfânt, din punct de vedere al economiei mântuirii:

Fără îndoială, după cum înainte de întrupare, Cuvânt fiind, el îl împărţea pe Duhul Sfânt sfinţilor (Ga 3,5) ca pe bunul său propriu, la fel, odată făcut om, el îi sfinţeşte pe toţi oamenii prin Duhul Sfânt şi le spune discipolilor săi: Primiţi-l pe Duhul Sfânt (In 20, 22). Altădată, el îl dădea pe Duhul Sfânt lui Moise şi celor șaptezeci (Num 11, 16.25) şi prin el se ruga David Tatălui spunând: Nu retrage de la mine pe Duhul tău Sfânt (Ps 50, 13); acum, făcut om, el spune: Vi-l voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului (In 15, 26) şi l-a trimis, ca un adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu ce este [CA I, 48].

Dăruindu-l discipolilor săi, [Isus] spunea: Primiţi-l pe Duhul Sfânt (In 20, 22); pe de altă parte, el îi învăţa: Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care vi-l va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate lucrurile (In 14, 26), şi puţin după aceea, în legătură cu acelaşi [Duh Sfânt], spunea: Când va veni Mângâietorul, pe care vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl, va da mărturie despre mine (In 15, 26) [Scrisori către Serapion I, 6].

Altfel spus, când cei doi Părinți folosesc particula „cu”, este vorba despre teologie, despre raportul demnității egale între persoanele divine, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar când ei folosesc particula „în”, este vorba despre economie, raportul dintre persoanele divine cu omul. De pildă, Vasile face distincția dintre Θεολογία și Oίκονοµία prin particulele „în” și „cu” astfel: „Pentru ființele create spunem că Duhul Sfânt este în ele, în mod diferit. Cât despre Tatăl și Fiul, decât să spunem „în ei”, este mai vrednic să credem că este „cu ei” [...] Astfel, atunci când vorbim despre demnitatea specifică Duhului Sfânt, el este cu Tatăl și cu Fiul în contemplație. Iar dacă ne gândim la harul ce-l produce în participanții săi, spunem că Duhul Sfânt este „în noi” (VASILE, Despre Duhul Sfânt, XXVI, 63, 1-4 et 20-24, p. 473-5 ; PG 32, 184 BC). 

I 

De la primul conciliu din Niceea, în 325, până la conciliul al II-lea din Vatican, 1962-1965, Biserica catolică numără 21 de concilii ecumenice în timpul cărora s-a afirmat și s-a definit în mod solemn credința Bisericii universale referitor la persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Iar dacă de la primul până la ultimul conciliu ne este permis să constatăm un progres în explicația dogmatică, trebuie să recunoaștem totuși că acest conținut a rămas neschimbat în esența sa și nici un nou adevăr nu a fost formulat care să nu fi aflat izvorul său în Revelație, care a luat sfârșit odată cu moartea ultimului apostol.

Deja primul simbol redactat de Sfinții Părinți la conciliul de la Niceea, pe care îl vor completa Părinții de la conciliul din Constantinopol, în 381, pentru a pune capăt arianismului care se încăpățâna în negarea dumnezeirii lui Isus, conține deja, într-o manieră destul de concisă, toată învățătura Bisericii despre Cristos, „Fiul lui Dumnezeu, Unicul născut din Tatăl, adică din esența Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, născut iar nu creat, deoființă cu Tatăl și prin care toate au fost create, cele din cer și cele de pe pământ; care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer, s-a întrupat și s-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, s-a suit la ceruri de unde va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți”.

Însă această formulă de credință, sinteză a dogmaticii Bisericii, care este definită la Niceea ca fiind Una, Sfântă, Catolică și Apostolică, va provoca divergențe foarte grave între teologi, deoarece ea implică în Isus Cristos, în același timp, unitatea persoanei și dualitatea firilor, una divină și cealaltă umană. Unii, urmând învățătura lui Nestorius, vor contesta unitatea persoanei și vor separa, în Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu de omul Isus din Nazaret, alții, reacționând la această învățătură, vor insista, înainte de toate, asupra unirii celor două firi și vor ajunge, cu monofizismul, să afirme absorbția firii umane în Cristos de către firea sa divină. Misiunea conciliului de la Efes, în 431, a fost aceea de a afirma, împotriva nestorianismului, unitatea persoanei Mântuitorului, iar misiunea conciliului de la Calcedon, în 451, a fost aceea de a menține dualitatea firilor, divină și umană.

Deoarece ea a fost aprobată în unanimitate de episcopii prezenți la conciliul din Efes, scrisoarea adresată de sfântul Chiril al Alexandriei lui Nestorius la începutul anilor 430, trebuie să fie considerată ca fiind definiția dogmatică a conciliului: „Noi nu spunem că firea Cuvântului, prin nu știu ce fel de schimbare, s-a transformat în trup, nici chiar că ea s-ar fi transformat într-un om complet, compus din trup și suflet, însă noi afirmăm că Cuvântul s-a unit în mod hipostatic trupului animat de un suflet rațional, s-a făcut om într-un mod inexprimabil și de neînțeles, s-a numit Fiul omului, nicidecum doar prin bunăvoință, nici prin bună plăcere, cu atât mai puțin asumând doar personajul. Chiar dacă firile sunt diferite, totuși ele sunt unite într-o unitate adevărată, un singur Cristos, un singur Fiu fiind rezultatul unirii celor două firi; astfel nu a fost suprimată realitatea dualității celor două firi din cauza unirii lor, ci dumnezeirea și umanitatea este formată prin unirea lor tainică și de nedescris în unicul Domn, unicul Fiu, Isus Cristos. Astfel, același, care există înaintea veacurilor, născut din Tatăl, spunem că s-a născut din femeie după trup, fără a spune totuși că firea divină și-ar fi luat în Sfânta Fecioară un început al existenței, nici că ar fi avut nevoie să fie născut încă o dată după ce mai întâi a fost deja născut din Tatăl. Însă, deoarece, din cauza noastră și pentru a noastră mântuire, s-a unit în mod hipostatic firii umane, că s-a născut din femeie, din acest motiv este numit Fiul său după trup [...] Astfel, noi mărturisim un singur Cristos, un singur Domn” (Scrisoarea a 4-a).

Dacă distincția dintre cele două firi în persoana Cuvântului întrupat nu trebuie să compromită unitatea acesteia, trebuie totuși arătat cum este posibil acest acord. Un discipol al lui Chiril Alexandrinul, monahul Eutihie, va ridica această problemă și, doritor să salveze într-un mod definitiv dumnezeirea lui Isus, va afirma deoființimea cu Tatăl, însă va nega deoființimea lui cu Mama sa, ca și cum tot ceea ce compune firea sa umană, trup, suflet și spirit, ar trebui să aparțină doar dumnezeirii sale. Absorbind astfel firea umană a lui Cristos în firea sa divină, Eutihie promovează doctrina numită monofizism. Papa Leon cel Mare, într-o scrisoare adresată episcopului Flavian (Scrisoarea 28-a), va expune adevărata credință a Bisericii și va menține cu tărie învățătura unității persoanei lui Isus Cristos în două firi. Conciliul de la Calcedon, în 451, va relua această formulă pentru a face din ea expresia autenticității credinței creștine și va da definiția dogmatică a celor două firi:

„Recunoaștem un singur Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, același perfect în dumnezeire și același perfect în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, compus dintr-un suflet rațional și dintr-un trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire, însă deoființă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate, în afară de păcat; născut din Tatăl înaintea veacurilor după dumnezeire însă și din Fecioara Maria, Theotokos – Născătoare de Dumnezeu, după umanitate, în zilele de pe urmă, din cauza noastră și pentru mântuirea noastră; un singur și același Cristos și Domn în două firi, fără confuzie, fără schimbare, fără să fie divizate, fără să fie separate, fără ca vreodată diferența de fire să poată fi ștearsă din cauza unirii lor, fiecare fire păstrând proprietățile specifice; și într-o unică persoană neîmpărțită sau subzistentă, nicidecum împărțită sau divizată în două persoane, ci unul singur și același Fiu, Monogen, Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul Nostru Isus Cristos, după cum în vechime profeții au vorbit despre el, după cum el însuși, Isus Cristos, ne-a învățat și după cum simbolul Sfinților Părinți ne-au transmis prin Tradiție”.

II 

Mărturisirea de credință a conciliului de la Calcedon nu a reușit să pună capăt marilor controverse cristologice care au ocupat scena teologică și dogmatică a secolelor IV-V. Ca o preîntâmpinare a ereziei, mereu reînnoite, al doilea conciliu de la Constantinopol, în 553, reamintește, în 14 canoane, tezele condamnate de Biserică: „Dacă cineva nu admite că există două nașteri ale Cuvântului lui Dumnezeu, una din Tatăl înaintea veacurilor, atemporală și netrupească, și cealaltă, a aceluiași Cuvânt, în vremurile de pe urmă, când a coborât din ceruri, s-a întrupat în sânul fericitei Născătoare de Dumnezeu – Theotokos, Maria, păstrându-și fecioria perpetuă, și s-a născut din ea, să fie anatemă [...] Dacă cineva spune că unul este Cuvântul care a făcut minuni, altul Cristos care a suferit, sau Cuvântul lui Dumnezeu s-a născut, împreună cu Cristos, din femeie sau din ea ca fiind un altul și nu afirmă unul și același Domn Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și făcut om și că același este cel care a făcut minuni și a suferit în mod voit în trupul său, să fie anatemă [...] Deoarece nu există decât un singur Cristos, Dumnezeu și om, același, în egală măsură, deoființă cu Tatăl în dumnezeire și deoființă nouă în umanitate, Biserica lui Dumnezeu refuză și condamnă în egală măsură pe cei care împart în două părți și pe cei care confundă misterul de netăgăduit al dumnezeirii lui Cristos [...] Deci, dacă cineva nu recunoaște în Domnul nostru Isus Cristos, care a fost răstignit în trup, adevăratul Dumnezeu și Domnul slavei și unul din Sfânta Treime, să fie anatemă [...]

Conciliul din Calcedon stabilise, împotriva monofiziților, cele două firi ale lui Cristos; al treilea conciliu din Constantinopol, 680-681, va afirma, împotriva monoteliților, cele două voințe ale lui Cristos: „Învățăm că există în Cristos două voințe naturale și două făptuiri naturale, inseparabile, însă care nu se confundă; cele două voințe naturale, nu se opun una celeilalte, deoarece voința umană, departe de a opune rezistență, este în total acord cu voința divină atot-puternică. În același fel în care trupul este însăși trupul Cuvântului lui Dumnezeu, voința trupului este însăși voința Cuvântului lui Dumnezeu; de asemenea însă, deoarece trupul nu este suprimat prin îndumnezeirea care-l face să fie prea-sfânt și neprihănit, păstrând în același timp specificitatea proprie, tot astfel și voința sa umană îndumnezeită nu este abolită, ci dimpotrivă salvată. Același lucru se petrece deci și cu cele două făptuiri naturale, una divină și cealaltă umană [...] deoarece recunoaștem în Domnul nostru Isus Cristos două firi, radiind în una și aceeași subzistență și păstrând fiecare în această unică subzistență specificul lor natural”.

Orice efort al gândirii creștine pentru a fixa în admirabila complexitate a trăsăturilor sale adevărata fizionomie a lui Cristos, în același timp Dumnezeu și om, va afla împlinirea dogmatică în definiția ce o dă despre întrupare al patrulea conciliu din Lateran, în 1215: „Cel care ne-a arătat, în mod explicit, calea vieții este Isus Cristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, întrupat de întreaga Sfântă Treime în comun și conceput din Fecioara Maria prin conlucrarea Duhului Sfânt, cu adevărat făcut om, compus dintr-un suflet rațional și dintr-un trup uman, o persoană în două firi. Veșnic și impasibil conform dumnezeirii, s-a făcut, conform umanității, pătimitor și muritor; pentru mântuirea omenirii a suferit și a murit pe cruce, s-a coborât în iad, a înviat și s-a urcat la ceruri și va veni la sfârșitul veacurilor să-i judece pe cei vii și pe cei morți și să dea fiecăruia după faptele sale”.

Mărturisirea de credință a lui Mihail Paleologul, la cel de-al II-lea conciliu din Lyon, în 1274, condamnarea erorilor lui Pierre Jean Olive la conciliul din Viena, în 1312, apoi cea a lui Wicleff și Jean Huss la conciliul din Constanția, în 1414, decretul iacobiților după acordurile stabilite la conciliul din Florența, în 1441 sunt tot atâtea ocazii pentru Biserica universală de a-și exprima și confirma credința în Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, „născut din veșnicie din Tatăl, deoființă, atot-puternic și egal în toate Tatălui în dumnezeirea lui; născut în timp din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, cu un suflet rațional; astfel el are două nașteri, una din Tatăl din veșnicie, alta din Maica lui, în timp; Dumnezeu adevărat și om adevărat, specific în fiecare fire și perfect, nicidecum fiu adoptiv sau în aparență, ci singurul și unicul Fiu al lui Dumnezeu, în două firi, adică cea divină și cea umană, în întrunirea uneia și aceleiași persoane, impasibil și veșnic conform dumnezeirii, însă, conform umanității, pentru noi și pentru a noastră mântuire, a suferit o adevărată pătimire în trup, a murit și a fost îngropat, s-a coborât în iad, a înviat a treia zi într-adevăr, o înviere adevărată în trup, și, 40 de zile după această înviere, s-a urcat le cer cu trupul său înviat și cu sufletul său și șade la dreapta Tatălui, de unde va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți și va răsplăti pe fiecare după faptele sale”.

Ieronim din Stridon este, fără teama de a greși, unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii apusene, dar în același timp și unul dintre cei mai mari polemiști ai creștinismului din antichitate. Puțini sunt cei care au fost scutiți de înțepăturile peniței lui literare. De aceea și Tillemont, renumitul istoric al Școlii de la Port Royal din Franța, în vol. 12 din monumentala lui lucrare, Memoires pour servir a l'histoire ecclesiastique des six premiers siecles, înainte de a consacra multe pagini descrierii vieții Sf. Ieronim ține neapărat să atragă atenția cititorului asupra acestui aspect polemist al traducătorului Bibliei în Vulgata. Sfințenia vieții și caracterul polemic pot face menaj împreună în viața creștină? Tillemont demonstrează că da, plecând însăși de la viața Sf. Ieronim pe care Biserica îl cinstește de veacuri printre Sfinții și doctorii cei mai de seamă.

Ieronim este un caracter, pentru a nu spune un caracterial. Irascibil, sensibil la exces, aplecat spre ceartă, uneori plin de vanitate, alteori orgolios, în stare să aducă laude exagerate prietenilor înainte de a intra în conflicte cu ei și a-i trata drept dușmani înverșunați. Înainte de toate însă, Ieronim este un om al cărții, al culturii, care-și organizează existența prin aasceză, uneori exagerată, și lucru intelectual excesiv.

Stâlp al orthodoxiei romane, Ieronim se definește drept "câine paznic în slujba Bisericii". Născut într-o familie creștină înstărită, în 347/349, în Dalmația, Croația de astăzi, Ieronim ajunge la Roma unde urmează o carieră universitară studiind tot ce se putea studia la vremea respectivă: filosofie, filologie, retorică, gramatică, poeții clasici: Cicero și Virgil, etc. Dă dovadă de un spirit insațiabil în a cunoaște. Ajunge la Trier, unde studiază și teologia. 

Într-o noapte a făcut următorul vis: fiind înaintea Judecătorului suprem, este acuzat de a fi ciceronian, mai mult decât a fi creștin. Astfel își dă seama că a sosit momentul să se intereseze mai mult la Biblie decât la scriitorii profani. Învață numaidecât ebraica biblică și greaca. Apoi întreprinde călătorii în Galia, Antiohia, pustiul Egiptului. Astfel intră în contact cu viața monahală orientală sub cele două forme: anacoretă (pustnică) și cenobitică (obștească). Mai descoperă și un al treilea mod de viață monahală, pe care îl numește "nebunesc" sau lipsit de chibzuință, pentru a nu spune diabolic: stiliții, cocoțații în copaci, flămânzii, asceții rigoriști, etc, care duceau un mod de viață extrem de rigid, uneori fără prea multă înrădăcinare biblică. Revenit la Antiohia, episcopul Paulin îl hirotonește preot, apoi ia drumul Constantinopolului pentru a studia în renumita bibliotecă din orașul imperial. Aici îl întâlnește pe Grigore de Nazianz, care îl introduce în vasta operă a lui Origen, pe care Ieronim îl numește "Învățător al Bisericii, în acord cu învățătura apostolilor" și începe deja să-i traducă Omiliile în latinește. Apoi îl însoțește pe episcopul Paulin la Roma, fiind convocat de Papa Damsie I, în 382, pentru un sinod unde trebuia să se analizeze și aprobe documentele conciliului ecumenic de la Constantinopol I, în 381, la care nu participase nici o delegație occidentală. Damasie remarcă inteligența lui Ieronim și face din el secretarul său personal, arhivist al Vaticanului și bibliotecar al Bibliotecii Vaticane. În această calitatea, Ieronim este chemat să fregventeze mari personalități ale lumii romane, devine îndrumător spiritual al unor doamne din înalta societată romană pe care le formează la exercițiul ascezei și al lecturii Scripturilor. Având acces la biblioteca lui Origen, traduce mai multe din lucrările lui în latinește, zicând că-i datorează mult, chiar dacă nu-i recunoaște întotdeauna inteligența lui în scrutarea Scripturilor.

Papa Damasie, văzând cunoștințele profunde ale lui Ieronim în limbile ebraică biblică, greacă și latină, îi încredințează misiunea să revizuiască traducerile latine ale Evangheliilor și Psalmilor, iar apoi întreaga traducere a Bibliei în latinește. Plecând de la Hexaples, o colecție a șase traduceri în latinește a Bibliei realizată de Origen, Ieronim se interesează îndeaproape și la traducerea Septuagintei, traducerea Vechiului Testament din ebraică în grecește realizată de un grup de șapte zeci de învățați în sec. II, î.d.C la Alexandria, pentru evreii din diaspora.

La moartea lui Damasie, iunie 384, totate privirile s-ar fi orientat spre Ieornim pentru a-i succede pe Scaunul Sfântului Petru. Însă Scrisoarea către Eustochia, scrisă în februarie 384, în care schingiuește societatea civilă, politică și bisericească romană, stârnește un val de intrigi și ostilități la adresa lui Ieronim și se vede nevoit să fugă în Palestina. Se stabilește la Betleem, unde fondează trei mănăstiri feminine și una masculină, iar în 391 începe propria lui traducere a Bibliei în latinește, versiunea numită Vulgata, în vigoare în Biserica latină până la conciliul Vatican al II-lea. Lucrul va dura 15 ani și opera se va impune în tot creștinismul occidental.

Este suficient să privim corespeondența lui pentru a ne da seama că este un om de o deosebită cultură. Are un stil rafinat, tratează probleme biblice, despre morala ierarhilor Bisericii, despre văduvie, despre feciorie sau despre viața monahală. Augustin îi reproșează pe alocuri că nu respectă îndeajuns textele tradiției Bisericii. Răspunsul lui Ieronim la asemenea acuze nu întârzie și arată tensiunea dintre cei doi mari gânditori latini: "Dumnezeu să mă ferească să mă ating cumva de lucrările Fericirii Tale! Sunt destul de ocupat cu ale mele; nu-mi mai rămâne timp să le critic pe ale altora! Prudența ta știe dealtfel foarte bine că fiecare își susține punctul de vedere. Este un lucru pueril - de care se preocupau în trecut tinerii fără experiență - să acuzi oameni celebri după ce au dobândit o oarecare reputație prin munca lor. Nu sunt chiar așa de prost ca să mă simt rănit, atunci când propui explicații diferite de ale mele; nici tu să nu fii rănit, dacă explicațiile mele sunt contrare celor înaintate de tine. Însă între prieteni așa ceva este de-a dreptul inaceptabil atunci când privim propriile noastre erori, fără a ne mai interesa la erorile celorlalți, după cum spune Persus. Nu ai decât să iubești pe cine te iubește, iar în ce privește Scripturile, tinere, te rog să nu te împotrivești unui experiementat... Îți spun încă o dată, când te împotrivești unui experimentat, nu faci decât să-l închizi în tăcere. Însă nu-mi stă în fire, la vârsta mea, să fiu răutăcios la adresa unei persoane interesante. La revedere, dragă prietene!" (Scrisoarea 102, 2; Belles lettres, Paris, 1955, p. 94).

Ieronim a fost un mare martor la vieții monahale din vremea sa. Este și va rămâne monah până la sfârșitul vieții: monah cu monahii, nu va ezita să scrie viața unora dintre ei, propunându-i ca modele de trăire a vieții creștine, chiar dacă uneori se află în certuri aprige cu alți monahi din Siria, pe care îi critică și de care se separă cu ușurință. 

Uneori spiritul său de certăreț nu are nimic a face cu spiritul evanghelic. Portretele ce le descrie despre unii clerici romani, folosindu-se de un stil schingiuitor, sunt de o răutate dificil de imaginat. Chir Origen, atât de lăudat, trece prin schingiuirea stilului său; Rufin, cel mai bun și apropiat prieten al său, prieten al episcopului Ambroziu al Milanului, este schningiut de moarte și urmărit chiar să-l excomunice și să-l condamne la moarte din cauza rivalității stabilite între ei de traducerea unor lucrări ale lui Origen. Ieronim nu se sfiește să scrie despre Rufin: "Cadavrul lui îmi va mai da de furcă multă vreme". Intră în certuri dintre cele mai aprige cu răutatea ursului din Dalmația, locul său de obârșie.

Principala sa lucrare rămâne însă de ordin exegetic. Este un om al Scripturii, în linia tradițională a alegoriei, ca Origen, învățătorul său în acest domeniu, pe care însă îl condamnă, posthum, fără drept de apel. Dar acordă deosebită importanță și sensului literal, apropiindu-se astfel de tradiția antioheană stabilită de fondatorul Școlii teologie din Antiohia, Lucian de Samosata, ca reacție împotriva stilului alegorizant exagerat al lui Origen.

Devenit fără vlagă și orb, Ieronim este chemat la Dumnezeu pe 30 septembrie, 420, cu zece ani înaintea lui Augustin. Zece secole mai târziu, Gutenberg imprimă Vulgata lui Ieronim, apoi Erasmus o editează și, în sfârșit, în sec. XVI, conciliul din Trento recunoaște Vulgata ca text oficial pentru întreaga Biserică latină.

Nu pot încheia aceste gânduri biografice despre Ieronim fără să reamintesc aici critica sa referitor la primele secole ale creștinismului: "De la Apostoli până la noi, Biserica a crescut în timp de prigoane și a fost încoronată cu martiriul. Însă, când au apărut împărații creștini, puterea și bogățiile au crescut, dar au slăbit virtuțile ei".

Louis-Sebastien le Nain de Tillemont despre Sf. Ieronim din Stridon

Putem spune despre Sf. Ieronim că a fost, într-o oarecare măsură, asemenea Sf. Paul, un parfum plăcut de viață pentru cei buni și un parfum de moarte pentru cei netrebnici. De aceea a fost urât, din timpul vieții, de eretici, de călugării și oamenii bisericii care aveau probleme cu Biserica și care vedeau cu ochi răi faptul de a se afla combătuți în erorile unora și în viciile altora. Dimpotrivă, era stimat și iubit de sfinți, care au cinstit virtutea lui și care au apreciat cu bucurie lucrările sale spre folosința Bisericii. Aceștia au continuat să-l cinstească și după moartea lui, iar Biserica a arătat față de el respectul ce-l datorează Doctorilor și Părinților ei, în timp ce mulți eretici, din vremurile lui, au vorbit doar cu dispreț despre el, ba chiar l-au sfâșiat prin învrăjbiri de tot felul și dintre cele mai urâcioase.

Noi însă suntem constrânși să spunem că el a avut ca adversari chiar și persoane pe care noi le apreciem și stimăm datorită credincioșiei lor; iar ceea ce aceștia au spus împotriva lui nu a fost deloc fără temei din cauza unor defecte care se amestecau laolaltă cu multe alte virtuți. Este puțin spus că, având un geniu inegalabil, ridicat și plin de foc și pară, mai degrabă cel al unui orator decât al unui istoric sau unui critic, el a fost deseori destul de imprecis în a descrie lucrurile așa cum au fost ele și că a mers mai degrabă după propriile lui păreri decât să redea cu exactitate adevărul. Întâlnim deseori greșeli în lucrările lui deoarece se lăsa prea ușor influențat de sentimentul său interior și de promptitudinea sa naturală. Sunt defecte despre care este bine să fim avertizați, iar noi am fost constrânși să le remarcăm uneori pentru a evita să cădem pradă instinctului său polemic fără să fim precauți, respectând în același timp acest mare personaj. Este vorba totuși de defecte pe care cei bine instruiți și obișnuiți cu scrisul reușesc să le apere cum mult mai mare ușurință decât cei mediocri în arta literaturii; dacă ne-am opri doar la acest aspect al personajului nostru, fără să ținem seama de virtuțile și de credincioșia lui, am avea un respect neînsemnat față de el, creștinește vorbind.

Este însă regretabil faptul că, fie datorită respectului pe care l-a avut mai întâi față de Origen, fie deoarece inteligența lui nu-i permitea încă să cântărească destul de bine vorbele spuse, s-au strecurat multe lucruri nedorite în scrierile lui, pe care regula adevărului nu ne permite să le aprobăm, el însuși fiind pus uneori în situația fie de a se scuza, fie de a condamna unele din spusele lui. Nu a putut evita nici chiar nefericirea întâlnită atât de des aproape la toți oamenii de a se lăsa antrenat împotriva acelora în care mai întâi avea încredere; astfel a îndrăznit chiar să vorbească despre Sf. Ioan Crisostom într-un mod nedemn pentru un asemenea om. Nu a reușit să aibă echilibrul de care dădea dovadă Sf. Augustin, și anume să discearnă, chiar și în cei mai răutăcioși, grăuntele de bunătate, care ar merita să fie cultivat și lăudat. A fost acuzat că ar fi avut el însuși o stimă foarte prestigioasă despre elocvența sa, că ar fi dat dovadă de prea multă superioritate față de alții pe care îi denigra; de asemenea se spune că ar fi avut o fire prin natură purtată spre gelozie și invidie, rănind astfel pe cei mai mari prieteni pe care și-i îndepărta. Ne este dificil într-adevăr să nu recunoaștem că avea în personalitatea lui ceva amărăciune și durere ce făcea rău multor persoane. Se aprindea foarte repede când își imagina că era șocat și nu ierta prea ușor cuiva împotriva căruia gândea că are motive să fie mânios. Acestea se desprind din cele spuse de el însuși și din cele relatate de alții care i s-au împotrivit și care au fost găsiți vinovați de defecte și mai mari decât ale lui dacă s-ar fi judecat cu aceeași severitate cu care ei i-au judecat pe alții.

În aceste condiții am putea oare spune că atâția sfinți care l-au admirat, că Biserica cinstindu-l printre sfinții și doctorii ei, să fi căzut în iluzie și în pierzanie? Departe de Dumnezeu așa ceva. Așa ceva s-ar potrivi doar în cazul în care asemenea persoane s-ar fi descoperit a fi vinovate deoarece s-ar fi revoltat împotriva Bisericii. Cât despre noi, care suntem fiii ei smeriți, nu putem crede că ea l-a cinstit vreme de secole pe cel pe care Dumnezeu nu l-ar fin cinstit. De aceea îl vom considera mereu ca pe un sfânt și ne vom strădui să ne edificăm chiar și din acele lucruri din care mulți rămân scandalizați. Deoarece totul trebuie să conlucreze spre mântuirea noastră, chiar și defectele sfinților. Fără această convingere, Dumnezeu nu le-ar fi permis sau nu ni le-ar fi făcut cunoscute.

Efectiv, dacă cei care recunosc în ei înșiși defectele ce i se atribuie sfântului Ieronim, nu ar mai avea de sperat mântuirea; astfel, mulți oameni ar avea motive berechet să cadă în deznădejde. Deoarece Sf. Ambrozie, Sf. Crisostom, Sf. Augustin sunt modele negrăite în trăirea unei virtuți perfecte pentru a ne invita să-i imităm și în același timp să-i smerească pe cei mai puternici, cine nu se va afla mereu prea departe de acești mari sfinți; astfel Înțelepciunea lui Dumnezeu este manifestă atunci când permite ca mari sfinți să cadă în păcate dintre cele mai îngrozitoare, precum David, și acceptă defecte chiar dintre cele mai incredibile în alții, nu doar pentru a-i umili în darurile cu care îi înzestrează, cu mărinimie de altfel, și pentru a le oferi ocazii de luptă și de victorie, dar mai mult pentru a-i mângâia pe cei slabi și a-i încuraja să progreseze cu mult curaj în virtute, chiar și atunci când defectele lor îi provoacă din toate părțile.

Putem spune chiar că defectele sfântului Ieronim sunt folositoare tuturor oamenilor fiindcă din ele învățăm în ce constă temelia virtuții și credincioșia creștină. Căci dacă credința creștină ar însemna doar trăirea unei vieți egale și uniforme în care săvârșim puține greșeli, am avea motive să-l preferăm în locul lui pe Rufin. Totuși, Biserica îl lasă pe acesta în grija lui Dumnezeu, pe când pe celălalt l-a privit mereu ca pe cineva față de care a arătat un respect deosebit. Ea îl consideră de asemenea în mod incomparabil mai mare pe Teodosie decât pe nepotul său, despre care nu știm să fi făcut ceva care să fi meritat să facă penitență publică. Cel drept poate cădea de șapte ori pe zi, însă se ridică ori de câte ori cade; în plus, se ridică înveșmântat în umilință și curaj. Săvârșește greșeli, însă le ispășește prin penitență. Are înclinări rele, însă luptă împotriva lor cu atât mai multe forțe cu cât ele sunt mai tari. Scriptura nu-l numește fericit doar pe cel care este fără pată și nu păcătuiește nicidecum, ci și pe cel căruia Dumnezeu nu-i ține în seamă păcatul, deoarece îl urăște, dând dovadă de o iubire curată și sinceră față de dreptate, îl acoperă cu haina nupțială a carității, care acoperă multe păcate. De aceea nu ne este teamă să spunem că cu cât vom exagera mai mult defectele sfântului Ieronim cu atât mai mult vom sublinia virtuțile lui, fiindcă ele au acoperit și șters tot ceea ce exista în el defectuos. Nu depășim un dușman puternic decât dând dovadă de forțe și mai puternice.

Ar trebui un sfânt așa luminat cum a fost el ca să ne învețe care era acest temei al virtuții ce acoperea în el defectele ușor vizibile; deoarece lucrarea făcută în Biserică prin cărțile lui nu este numaidecât virtute. Aquila, Symmacus, Teodotion au tradus Scriptura ca și el; însă acești pe jumătate evrei n-au încetat să fie disprețuiți de Dumnezeu și de oameni fiindcă ei nu au îndrăgit decât scoarța Scripturii fără a se lăsa copleșiți de credința adevărată și de trăirea adevăratei virtuți. Mulți eretici, din vremurile de pe urmă, și-au dat silința și ei să traducă sau să explice Scriptura, însă nu au rămas decât cu o slavă deșartă de ei înșiși, sau cu o reputație și mai deșartă printre oameni, fără nici un folos pentru mântuirea lor.

El a practicat austerități dintre cele mai severe, care, cu siguranță, i-au fost foarte folositoare; și totuși, dacă nu am avea altceva de lăudat în el, am avea motiv să ne temem că aceste austerități l-ar fi făcut mai orgolios și nu ar fi fost motiv pentru ca acest spirit atât de sever și critic să fi fost găsit vinovat de ceva. Însă dragostea lui față de pustietate și sărăcie, pe când se bucura încă de toată stima și încrederea Sf. Damasie, și pe când putea dispune de bogățiile Sf. Marcela și Sf. Paula și grija ce a avut-o de a se îndepărta de cei care-l cinsteau mai tare, sunt lucruri despre care putem spune că nu le întâlnim decât la sfinți.

Umilința este esențială pentru a conserva credința într-o reputație atât de mare de care se bucura deja pe când era în viață; iar această reputație pare a fi și mai mare în el atunci când din teamă sfântă nu acceptă, în tot timpul vieții, sau cel puțin o bună perioadă din viața lui, să exerseze ministerul preoțesc, la care a fost ridicat.

Se pare că sărăcia lui a scos la iveală caritatea lui, care este, într-adevăr, sufletul și rădăcina virtuții; și totuși a găsit destule mijloace pentru a o practica în mănăstirea lui, mergând chiar până la a vinde și puținul de care dispunea și consacrând deseori zile întregi pentru a lucra cu drag și a scrie; zelul său pentru adevăr împotriva tuturor celor care-l răneau, nu a putut fi de asemenea într-un sfânt decât efectul unei strălucite carități față de Dumnezeu; iar ceea ce disprețuim în scrierile lui, ca fiind excese ale înflăcărării lui, nu sunt poate decât izbucniri ale sfintei sale carități.

Putem spune mai ales că a arătat o virtute recunoscută chiar și de Sf. Augustin. Suntem foarte mirați că el nu a intrat în jocul polemicii împotriva lui chiar și atunci când unele situații evidente l-ar fi împins spre așa ceva; caritatea atât de smerită și inventivă a Sf. Augustin era în măsură să stingă chiar și mâniile cele mai aprinse, drepte sau nedrepte. Însă ceea ce admirăm cel mai mult este faptul că după această mică ceartă, care ari fi putut lăsa cu ușurință ceva amărăciune într-un spirit mândru și iubitor de sine însuși, nu lasă să se întrevadă decât stimă și prietenie față de acest sfânt. Amândoi au scris împotriva pelagienilor. Însă când Sf. Ieronim a văzut lucrările pe care Sf. Augustin le scrisese împotriva lor, a recunoscut, nu fără gelozie, ci chiar cu bucurie, harul îmbelșugat pe care acest sfânt l-a primit și care-l depășește pe el pentru a-i combate pe pelagieni. A spus asta înaintea întregii Biserici; iar el, care combătuse cu succes pe toți ereticii de mai mulți ani, spunea că este bătut în confruntarea cu acest geniu, cum îl numește. Nu-și dorea mai departe decât să tacă referitor la acest subiect și să laude victoriile Sf. Augustin cu o generozitate a inimii cu adevărat nemaipomenită. Un astfel de comportament nu putea veni decât dintr-o iubire pentru adevăr și pentru Biserică și nu putea avea ca substrat nicidecum o umilință superficială, ci una puternică și înălțată la un asemenea nivel încât rar se află chiar și la cei mai mari sfinți.

Astfel am dorit să începem relatarea vieții Sf. Ieronim, pentru ca în cazul în care legile istoriei și regulile pe care suntem obligați să le respectăm în această lucrare nu ne permit să ascundem ceea ce pare a fi deficient într-un sfânt, să putem trage profit chiar și din defectele lui; cei care sunt mult mai moderați, precum Rufin, nu cred că sunt, din acest motiv, mai sfinți decât Ieronim; să nu-i condamnăm cu ușurință pe cei care, având totuși mari calități, dau dovadă în același timp de multe defecte; iar cei care sunt chinuiți sub greutatea înclinațiilor răutăcioase, sau sub jugul greșelilor în care au fost antrenați să cadă, să lucreze și să lupte împotriva viciilor lor și să le repare prin practicarea altor virtuți, mai ales printr-o umilință sinceră și printr-o iubire stăruitoare pentru adevăr, pentru Biserică și pentru sfinții ei. Am fi într-adevăr nefericiți dacă am avea defectele Sf. Ieronim fără a avea totuși și virtuțile lui.

Datorită spiritului său polemic, sfântul Ieronim și-a îndepărtat mulți prieteni din cercurile lui. I se întâmplă deseori să scrie celor pe care încă îi consideră prieteni, însă nu primește răspunsuri. Prietenia, în opinia lui, se întreține prin scrisoari atunci când prietenii sunt îndepărtați. De aceea îi ceartă aspru pe cei care neglijează acest aspect al prieteniei. În scrisorile ce le public aici se revelează exigența sfântului Ieronim față de cei pe care-i consideră prieteni. Nu există motive pentru care să nu scrii câteva rânduri prietenului tău, chiar dacă ar trebui să-i scrii doar faptul ca nu ai nimic să-i spui. La rândul său, când alții îi atrag atenția că nu este fidel în a răspunde scrisorilor, atunci are dreptul să se justifice acuzând o boală zdravănă și aducând argumente oratorice dintre cele mai convingătoare pentru a se scuza. Citirea acestor scrisori ne arată fața unui polemist care recunoaște că nu poate trăi totuși fără să aibă prieteni, fără să iubească și să fie iubit.

Scrisori ale Sf. Ieronim către prieteni

Către Nicetas, sub-diacon din Aquileia: reproșuri pentru tăcerea lui

 Scrisoare scrisă în pustiu, în 371

 Turpilius, poet comic, vorbind despre comerțul epistolar, spune că este unicul mijloc care face să fie prezenți cei absenți. Acest autor a spus adevărul, chiar dacă vorbea despre un subiect care nu este decât pură ficțiune. Într-adevăr, nu este oare un fel de a-și poseda prietenii atunci când te întreții cu ei prin scrisori? Astfel, un asemenea comerț a fost practicat încă din vremea popoarelor barbare din Italia, pe care Ennus le numește „oamenii din vechime”, care, după cum spune Ciceron în cărțile Retorica, trăiau într-un fel sălbatic. Deoarece hârtia și papirusul erau încă necunoscute, ei scriau fie pe tablete din lemn bine șlefuite, fie pe coajă de copac. Astfel cei care aduceau asemenea scrisori se numeau „tablagii” (purtători de tablete), „mesageri”; cei care le scriau se numeau „cărturari”, „copiști”, de la termenul „carte”, formată la acea vreme din scoarța copacului care era lipită direct de trunchii copacilor. Dacă oameni sălbatici și fără nici o civilizație au reușit să stabilească între ei un comerț atât de blând și atât agreabil, cum am putea noi renunța la acest exercițiu, noi care trăim într-o epocă în care domnesc politețea și artele frumoase? Cromatius și Eusebiu, fratele lui, care nu sunt uniți atât prin conformitatea înclinațiilor lor cât și prin legăturile naturii, mi-au dat vești prin scrisori, în timp ce tu, dragul meu Nicetas, care tocmai m-ai părăsit, rupi o prietenie născândă, în loc să o întărești; este ceea ce Lelius condamnă în cartea scrisă de Ciceron despre prietenie. Oare ai o înverșunare chiar atât de mare pentru Orient încât nici măcar scrisorile tale nu vrei să ajungă? Ah! Ieși, ieși din amorțeală și rupe în cele din urmă tăcerea. Învrednicește-mă te rog cu o scrisoare din respect față de prietenia noastră; în vâlvătaia mângâierilor de care te bucuri în țara ta, amintește-ți uneori de călătoriile ce le-am făcut împreună. Dacă mă mai iubești încă, te rog să-mi mai dai de știre despre tine; dacă ai ceva care te macină împotriva mea, scrie-mi te rog, fără să eziți, chiar și atunci când ești mânios; mă voi bucura întotdeauna să primesc scrisorile unui prieten, indiferent cât de răutăcios ar fi conținutul ei.

Către Crisogon, solidar din Aquileia: reproșuri tot despre tăcerea lui

Scrisoare scrisă în pustiu, în 372

Eliodor, prietenul nostru comun, și căruia nu-i ești mai drag decât mie, ți-a putut spune cât de mult te iubesc și ce plăcere îmi face să vorbesc deseori despre tine, să amintesc în toate conversațiile mele momentele plăcute pe care le-am petrecut împreună, să laud smerenia ta, caritatea ta și orice altă virtute. Totuși, dragul mei Crisogon, am putea spune că tu ești din natura linxului, care uită obiectele puse dinaintea ochilor lor îndată ce rotește capul pentru a privi în altă parte; fiindcă și tu ai pierdut amintirea prieteniei noastre din trecut, astfel încât ai șters cu desăvârșire această scrisoare care s-a imprimat, după cum spune sfântul Paul, în inima tuturor creștinilor.

Când lincșii, despre care tocmai îți vorbesc, se întâlnesc în pădure cu niște căprioare sau cerbi, nu-i scapă din ochi, ci urmărindu-i îi prinde și îi devorează în timp ce aleargă. Nu se gândesc la prada lor decât atunci când li se face foame, iar când s-au săturat nu se mai gândesc deloc. De ce deci, dragul meu Crisogon, renunți atât de ușor la o prietenie care nu este decât în fașă încă și de care nici măcar nu ai avut timp dă te plictisești? De ce abandonezi un prieten înainte de a te bucura de prietenia lui? Deoarece leneșilor nu le lipsesc niciodată pretextele pentru a justifica neglijența lor, poate îmi vei spune și tu că nu ai ce să-mi spui; dar chiar și acest lucru trebuie să mi-l scrii, și anume, că nu ai nimic să-mi spui.

Către Antonie, ermit: reproșuri aprige pentru tăcerea lui

Scrisoare scrisă în pustiu, în 373

Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ pentru a-i învăța pe oameni umilința, văzându-i pe discipoli săi certându-se între ei zicându-și care este mai mare, le-a spus, luând un copilaș de mână: „Dacă nu vă veți converti și dacă nu veți deveni asemenea acestui copilaș, nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Și ca să demonstreze că ceea ce el învăța altora este doar adevărul, atunci practica el însuși umilința spălând picioarele apostolilor săi, dând un sărut vicleanului Iuda, discutând cu samariteana, vorbind despre Împărăția lui Dumnezeu în timp ce Maria Magdalena stătea așezată la picioarele lui, și nu a voit decât niște femei simple să fie martore al învierii lui. Dimpotrivă, oare nu orgoliul este cel care l-a precipitat pe primul dintre îngeri din slava lui în prăpastie? Poporul evreu, care voia „să fie salutat în piețele publice și să ocupe primele locuri în sinagogi”, nu a sfârșit prin a fi exterminat? Iar proprietățile lor nu au devenit prada popoarelor păgâne care mai înainte „nu erau înaintea lui Dumnezeu decât ca un strop de apă?” Pentru a-i pune în dificultate pe filosofii vremii și pe înțelepții lumii, conform Scripturilor, „Dumnezeu se ridică împotriva celor mândri și dă harul său celor smeriți”. Ce fel de oameni alege Domnul? Niște nemernici păcătoși, pe sfântul Petru și pe sfântul Iacob.

Ține seama, dragă frate, cât de mare trebuie să fie un viciu încât însuși Dumnezeu se declară a-i fi dușman, și care-l conduce, în Evanghelie, să-l disprețuiască pe fariseul orgolios și a-l asculta cu blândețe pe păcătosul smerit. Ți-am mai scris deja cel puțin 10 scrisori, dacă nu mă înșel, pentru a-ți mărturisi respectul și prietenia mea, iar tu nu ai avut măcar bună voința să-mi scrii doar câteva rânduri. Refuzi să-i vorbești fratelui tău, în timp ce Domnul nu refuza să aibă discuții cu slujitorii săi? Însă mă jignești, ai să-mi spui, vorbindu-mi astfel. Dacă nu m-aș teme că în apropourile mele aș depăși limitele, înțeleși fiind că sunt de-a dreptul supărat pentru felul cum mă tratezi, te-aș copleși de atâtea reproșuri încât mi-ai scrie numaidecât, chiar și numai împins de mânie și supărare. Însă deoarece omul din fire este condus spre mânie iar datoria creștinului este aceea de a preîntâmpina asemenea răbufniri, cred că și acum, ca și în trecut, sunt încă destul de indulgent cu tine. Te rog să-mi dai vești despre tine și să mă iubești tot la fel cum te iubesc și eu. Adio.

Către diaconul Iulian: Ieronim încearcă să justifice tăcerea lui

Scrisoare scrisă în pustiu, în 375

De obicei nu trebuie să dăm crezare mincinoșilor, nici chiar atunci când poate spun adevărul. Reproșurile ce mi le faci referitor la tăcerea mea mă fac să recunosc destul de bine opinia ta în asemenea momente. Să-ți spun că ți-am trimis mai multe scrisori și că ar trebui să cred că mesagerii nu și-au făcut datoria? Aceasta este, o să-mi spui, scuza obișnuită a tuturor celor leneși în a scrie. Să-ți spun că n-am găsit pe nimeni care să-ți aducă scrisorile de la mine? Ai să-mi spui că nu ocaziile au lipsit. Te-aș susține zicând că nu mi-a scăpat nici una? Cei pe care i-am însărcinat cu scrisorile mele și care nu ți le-au transmis, vor susține că nici măcar ni le-am dat aceste scrisori, astfel încât nu vom putea niciodată, departe așa cum suntem unul de altul, să știm exact adevărul. Cum voi proceda în asemenea situație? Îți voi cere iertare. Chiar dacă sunt de-a dreptul nevinovat, cred că este mai important să cerem pacea decât să ne încăpățânăm în a prelungi lupta. Aș putea totuși să-ți spun, pentru a mă îndreptăți, că o boală permanentă, însoțită de durerea ce mă apasă, m-a redus la o neputință atât de mare încât m-a condus aproape de mormânt și cu multă dificultate mă mai recunosc pe mine însumi. Și ca să nu te îndoiești de ceea ce-ți spun, voi imita marii oratori și voi cita martorii, după ce-ți voi spune mai întâi motivele pentru a mă apăra. Fratele nostru Eliodor era aici cu mine în timp ce eram bolnav; venise cu scopul de a rămâne cu mine în pustiu, însă păcatele mele l-au descurajat și a plecat. De altfel, dacă tăcerea mea m-a adus în stadiul de a fi considerat vinovat, cunosc secretul pentru a-mi repara greșeala: este acela de a-ți scrie cât mai des. Astfel gândea și Horațiu când spunea: „Defectul comun tuturor muzicienilor este acela de a le plăcea să fie rugați stăruitor pentru a cânta și de a nu putea sta liniștiți când nu li se cere nimic”. De aceea, de acum înainte te voi sufoca cu scrisorile mele, încât tu vei fi acela care mă vei ruga să nu-ți mai scriu.

Mă bucur foarte tare pentru faptul că sora mea, care este fiica ta în Isus Cristos, continuă să progreseze și-ți mulțumesc sincer pentru aceste vești bune; fiindcă eu sunt aici într-un loc în care, fiind departe de a ști tot ceea ce se petrece în țara noastră, nu știu nici măcar dacă mai este în viață.

Chiar dacă hidra spaniolă este încă ridicată împotriva mea, mă tem atât de puțin de judecata oamenilor (fiindcă într-o zi voi avea un judecător drept), încât pot spune cu poetul: „Chiar și atunci când universul va dispărea, voi rămâne nepăsător pe dărâmăturile lui”.

Amintește-ți, te rog, învățătura Apostolului: „Faptele voastre bune trebuie să fie fără încetare pentru ca să aveți răsplată de la Domnul” și mângâie-mă vorbindu-mi des despre slava ce trebuie să o avem în Isus Cristos.

Redau aici traducerea unor scrisori din care reiese prietenia celor doi mari erudiți ai creștinismului secolului al IV-lea, Ieronim și Rufin, dar și începutul unei dușmănii care a rămas celebră în istoria Bisericii. Cei mai mari și desăvârșiți prieteni au devenit, peste noapte am putea spune, dușmani de moarte, dușmănie alimentată prin scrisori de ambele părți, prin apologii, prin învinuiri reciproce; dușmănia lor a intrat în mormânt odată cu ei; nu au avut bucuria să cunoască împăcarea, decât timp de o vreme foarte scurtă dealtfel, după care nu a urmat decât un întreg calvar al urii din care nu au mai iesit până la moarte. Mulți specialiști, citindu-le lucrările și scrisorile, nu pot decât să se întrebe: cum de două capete atât de luminate de Dumnezeu au risipit atâtea energii și timp pentru discuții aprinse între ei. În ultima scrisoare tradusă aici, chiar dacă nu apare numele lui Rufin, despre el este vorba, iar Ieronim încearcă să se apere, folosindu-se de tot arsenalul retoric și de toată influența lui mediatică pentru a-l demola pe cel ce îndrăznește să-i aducă vreo acuzație, indiferent de ce natură ar fi ea.

Iulia Eustochia, fiica cea mică a unui creștin, Paul, ducea viața consacrată în apartamentul retras al palatul mamei ei. În această scrisoare, Ieronim o îndeamnă să păstreze fecioria, dându-i și mijloacele necesare, și refuză cu violență orice obiecție adusă de păgâni și de creștinii lâncezi în defavoarea unei asemenea alegeri de viață. Scrisoarea nu conține o structură riguroasă. Totuși putem identifica următoarele subiecte abordate : introducere (1-2), vigilență (3-5), înfrânarea sensurilor (6-8), sobrietate și mortificare (8-12), despre fecioarele ușuratice sau vinovate (13-15), critica fecioarelor mundane (16), retragerea în celulă (17-18), căsătorie și feciorie (19-24), rugăciunea în celulă (25-26), fuga de orgoliu și singurătatea (27), critica monahilor și clericilor mundani (28), cum să se comporte cu alte fecioare (29), visul sfântului Ieronim (30), războiul înfrânărilor (31-33), descrierea monahismului egiptean (34-36), rugăciunea (37), viața înfrânată a monahilor și fecioarelor (38-40), epilogul: răsplata cerească (41). Scrisoarea a fost scrisă, fără îndoială, în primăvara anului 384. Sfântul Ieronim ajunge la Roma în vara anului 381, fiind chemat de Papa Damasie I. Este numit secretarul particular al Papei și bibliotecar la biblioteca Vaticană. Totul era pregătit ca Ieronim să preia scaunul papal la moartea lui Damasie. Acesta moare în vara anului 384, însă Scrisoarea lui Ieronim către Eustochia stârnește multă ură împotriva lui, din partea ecleziasticilor dar și a credincioșilor, încât se vede nevoit să reia drumul Palestinei, unde va și muri în anul 420.

Tillemont, renumitul istoric bisericesc francez, de la școala Port-Royal, spune următoarele lucruri despre recepția acestei scrisori în societatea romană:

"Scrisoarea către Eustochia nu s-a bucurat de o primire elogioasă la Roma, dimpotrivă, a fost foarte criticată. Nimeni nu a criticat cele spuse despre feciorie, care dobândește în această scrisoare un statut deasura căsătoriei; însă, deoarece dorința ce o avea de a o instrui pe Eustochia l-a obligat să critice multe lucruri din societatea romană, să se opună viciilor monahilor falși și a fecioarelor destrăbălate și să-i critice chiar și pe oamenii bisericii; mulți s-au simțit criticați în această scrisoare, deoarece fiecare se recunoștea, într-un fel sau altul, în cele spuse și în loc să-l asculte ca pe un prieten care dă sfaturi l-au considerat ca pe un dușman și un acuzator public al moravurilor lor. I-ar fi putut trece cu vederea multe lucruri, însă faptul de a fi spus explicit că fecioarele trebuie să rămână doar cu persoanele de sexul lor și să nu intre în contact deloc cu bărbații, a fost destul pentru a stârni dușmănii în tot orașul; peste tot era arătat cu degetul, toți îl urau, mai ales cei care se vedeau criticați de spusele lui adevărate. Alții erau supărați fiindcă a expus în public defectele multor monahi: lăcomia, slava deșartă, orgoliul, zgârcenia, superstiția, etc. A fost acuzat de învinuiri false și chiar de erezie fiindcă a îndrăznit să critice chiar și lucrarea lui Dumnezeu (ca maniheii) deoarece spunea că o fecioară trebuie să se ferească de vin ca de otravă, ceea ce el află și explică în scrisoarea sfântului Paul către galateni.

Rufin îl va critica la rândul lui reluând spusele din scrisoare, că mama unei fecioare devine "soacra lui Dumnezeu". El susține că toți păgânii și dușmanii lui Isus Cristos, apostații, prigonitorii și toți cei care urăsc numele creștinilor, făceau copii ale acestei scrisori pentru a lua în râs Biserica deoarece erau descrise într-un foel destul de rușinos toate viciile ecleziasticilor, din toate gradele ierarhice, din toate ministerele și din toate angajamentele bisericești; păgânii aveau astfel motive să râdă de creștini deoarece faptele de care ei îi acuzau pe creștini erau spuse acum de unul dintre creștinii de seamă ai Romei. Rufin vorbește însă aici în calitate de dușman al lui Ieronim și nu caută decât să exagereze în multe lucruri.

Sfântul Ieronim reușise deja să rezolve problema invidiei și nemulțumirilor familiei lui Blesille, pentru a o îndreptăți pe această văduvă; iar din cele scrise lui Furia, despre un subiect asemănător, putem vedea însă că era considerat de asemenea drept magician și seductor și că merita să fie condamnat de toată lumea. Bronius crede că este adevărat și ceea ce se spunea împotriva lui atunci când Ieronim, vorbind despre convertirea lui Blesille, zice: "Se spune că sunt monah, fiindcă nu folsesc haine de in; mă numesc auster și melancolic fiindcă nu mă înscriu pe lista bețivanilor și nu particip la plăceri munade. Dacă nu mă îmbrac îngrijit, toți îimi spun, invocând proverbul, "este un grec și un șarlatan". Însă cele mai trăsnite acuzații la adresa monahilor au fost făcute la moartea lui Blesille și la lacrimile sfintei Paula, ceea ce, în opinia mea, nu s-a întâmplat după scrisoarea către Eustochia. Este evident că zgomotul despre plecare sfintei Paula, care dorea să se retragă la Ierusalim, a jucat un rol nefast împotriva lui Ieronimi, făcându-l și mai demn de ură înaintea oamenilor din Roma.

Toate acestea împreună au produs o schimbare atât de mare în spirite încât, dacă înainte de a o cunoaște pe sfânta Paula se bucura de stimă de sfințenie din partea tuturor, după această apropiere de sfântă parcă toate virtuțile l-au părăsit dintr-o dată, toți îl arătau cu degetul și-l învinuiau de cele mai mari crime. În plus, unii îi mai reproșau și modificări aduse la Noul Testament, fiind, în acel moment, pe puncutul de a finaliza traducerea în Vulgata. Această oală misterioasă, pe care o văzuse deja Ieremia din Aquilon, și care revelează eforturile diavolilor și răutăcioșilor împotriva sfinților, începea să clocotească. Senatul fariseilor s-a ridicat împotriva lui: nimeni nu mai ascundea ura față de sfântul Ieronim, cum făceau și scribii cu Isus Cristos; toți, înarmați de o mare ignoranță referitor la sfântul nostru, îl urmăreau ca pe unul dintre cei mai mari războinici, declarându-i război deschis pe toate fronturile. Baronius spune că acest senat al fariseilor este "clerul din Roma" și recunoaște că sfântul Ieronim s-a ridicat împotriva clerului roman având argumente bine întemeiate. [...] Refritor la acuzația despre modificările din Noul Testament, sfântul Ieronim identifică acele locuri în care a intervenit însă pentru a sublinia ignoranța acuzatorilor în materie de itnerpretare biblică și a-i învinovăți din nou că se ocupă mai mult de vizitele făcute fecioarelor decât cu studiul Bibliei. În sfârșit, scrisoarea către Eustochia a stârnit zarvă mare în Roma și l-a costat chiar scaunul Papal pe Ieronim.